< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
O idee la care nu te-ai gândit şi nu ţi-a spus-o nimeni la şcoală...
La fizică ai aflat că o rază de lumină
se reflectă la un unghi egal cu unghiul de incidenţă (i = r). Dar cum sursa (S)
şi receptorul (R) sunt nişte puncte fixe, rezultă că şi punctul de incidenţă (I)
este unic, adică doar acolo cele două unghiuri pot fi egale. Geometric, pare
foarte clar.
Şi acum vine întrebarea de un milion de dolari:
Iar răspunsul este năucitor pentru mintea noastră, obişnuită cu scheme şcolăreşti:
R: Nu ştie...! Lumina încearcă toate traiectoriile posibile, simultan, folosind mănunchiuri diferite de fotoni.
R: Pentru că undele luminoase provenind din sursa (S) interferează ca fază, anulându-se reciproc, cu excepţia undei de „minimă acţiune”, cea pe care o putem vedea. De fapt nu este o undă unică, ci câteva mai apropiate care interferează constructiv.
Iată cum descrie acest fenomen fizicianul Richard Feynman.
Că este aşa vă puteţi convinge din următorul experiment de fizică (de la minutul 25):
Something
Strange Happens When You Trust Quantum Mechanics.
Legea reflecţiei este o regulă simplă şi practică. Dar în realitate, ea rezultă din contribuţia tuturor undelor, inclusiv a celor pe care nu le observăm (majoritatea dintre ele anulându-se, prin opoziţie de fază).
Acesta este principiul din fizica cuantică: „toate căile posibile”.
Deci la nivel macro oamenii au găsit nişte reguli simple şi clare, ba chiar nişte ecuaţii matematice care le definesc. Dar ele provin din combinaţiile haotice de la nivel cuantic, unde sunt explorate „toate căile posibile”. Atenţie, nu doar multe căi, ci toate! Numai aşa se pot filtra nişte rezultate ferme, consecvente. Paradoxal, nu se lasă explorarea pe seama aleatoriului, ci se impune aventura integrală, pe toate variantele simultan. Şi din această aparentă tulburare a supei cuantice se decantează bobiţele de aur de la nivel macroscopic.
Aşa apare ordinea din haos: din toate căile posibile rezultă o singură cale viabilă.
Potrivit mecanicii lui Lagrange, legile fizicii clasice sunt cele care sunt pentru că natura are ca scop intrinsec minimizarea cantităţii de „acţiune”. („Acţiunea” este egală cu Energia cinetică minus Energia potenţială.) Un obiect s-ar putea deplasa pe mai multe traiectorii, numai că cea „aleasă” este cea pentru care mărimea numită „acţiune” rezultată este minimă.
Conform formulelor matematice, în cazul obiectelor masive, la scară macroscopică, din cauza masei lor foarte mari (faţă de valorile cuantice), sunt posibile numai câteva alte traiectorii foarte apropiate de traiectoria „minimei acţiuni”. Deci nu-i vorba că o minge şi-ar planifica dinainte traseul pe unde o va lua, ci că variaţiile de la traiectoria minimei acţiuni sunt minime, greu de distins între ele. Aşa că mingea nu prea are de ales, parcă ar fi mişcată pe un canal, conform legilor mecanicii clasice.
În schimb, la fluxurile de particule cuantice (electroni, fotoni) valorile „acţiunii” sunt mult mai mici, aşa că traiectoriile alternative se răspândesc într-un spectru mult mai larg. Şi astfel, particulele o iau simultan pe foarte multe traiectorii, conform legilor mecanicii cuantice.
< Sus >
Şi acum, să interpretăm aceste informaţii din perspectiva filosofiei minţii.
Mintea vrea reguli simple şi practice. Nu e interesată de cum iau naştere regulile, de realitatea de dedesubt. Doar defineşte aşa-zisele „legi fizice” sau alte legi. Dar ele sunt rezultantele aparente ale unor încercări simultane ale naturii.
Se spune că în orice regulă există şi excepţii. Dar de unde apar excepţiile? Păi, tocmai din încercările orbeşti ale naturii, pe care nu le controlează nimeni.
Natura nu are concepte şi reguli, fiindcă nu are minte. Ea acţionează sălbatic şi nelimitat, fără odihnă sau oboseală. Regulile apar ca efect al miliardelor de compuneri, în care procesele sau mişcările opuse se anulează. Şi rămâne o singură variantă viabilă, adică vizibilă. Restul dispare din percepţie, dar asta nu înseamnă că nu există. Cam aşa ar explica şi Darwin evoluţia speciilor.
Deci mintea omului caută simplificările, rezultanta. Nu e interesată de realitatea complexă, ci doar de ce este eficient, pragmatic.
*
Oamenii iluminaţi nondual văd însă şi cealaltă latură invizibilă a realităţii, adică faptul că nimic nu are sens, finalitate. Este un haos absolut, dar nedetectat de minte. Mintea vede numai organizarea lumii, tiparele, fiindcă nu poate percepe nenumăratele încercări care eşuează instantaneu. Şi nici nu e misiunea ei asta.
Iluminaţii vorbesc însă de ceea ce mintea are oroare. Vorbesc de haos, de lipsă de sens şi scop, de libertate fără niciun control, de lipsa unei voinţe personale. Ei nu impun aceste idei în viaţa curentă a oamenilor. Ci doar descriu realitatea de sub aparenţe. Care, paradoxal, pare a fi în opoziţie cu realitatea de la suprafaţă.
Aparenţele par clare, bine aşezate. Minţii nu-i place să afle că totul izbucneşte dintr-o supă cuantică haotică. Şi nici nu-i foloseşte la nimic în treburile ei zilnice. Mintea e mulţumită să ştie numai aparenţele. E îngrozită de haos.
Şi totuşi, haosul stă la baza ordinii, clipă de clipă. Dar nimeni nu-l controlează. El singur îşi creează regulile. Şi din această dezordine răsare mintea organizatoare. E un paradox pe care nici dracu' nu-l poate pricepe. Cine-i dracu'? E cea mai deşteaptă minte cu putinţă. 😊 Dar nici ăla nu poate trece dincolo de raţiune, acolo unde domneşte taina...
Nondualismul e plin de paradoxuri, fiindcă descrie atât realitatea aparentă (accesibilă minţii), cât şi cea absolută (directă, imediată, fără intermediul minţii).
< Sus >
Plecând de la ideea că în fiecare clipă există nenumărate posibilităţi care se petrec simultan, unii au lansat ipoteza că ar exista nenumărate clone ale aceluiaşi om în alte universuri, unde el face alte alegeri. Şi că în fiecare clipă, se bifurcă noi şi noi universuri paralele, din cauza alegerilor diferite.
Mi se pare o idee imposibil de digerat. În scurt timp s-ar ajunge la o inflaţie de universuri inutile... Greşeala este că se aplică principiul cuantic „toate căile posibile” în timp. Or, la nivel cuantic nu există timp. Totul se întâmplă instantaneu. Se explorează instantaneu toate căile şi tot instantaneu se obţine rezultanta unică. Deci efectul este întotdeauna unic.
Dacă vreţi neapărat, universurile alternative apar şi dispar instantaneu, având ca rezultat o singură alegere, o singură variantă a prezentului.
Desigur, rămâne valabilă ideea de „universuri suprapuse” sau „dimensiuni paralele” pe diferite frecvenţe de vibraţie. Dar asta-i cu totul altceva, un fel de extensie a aceluiaşi univers în care trăim cu toţii.
Ar fi fertil să extrapolăm ideea că obiectele macroscopice nu pot avea traiectorii foarte diferite de cea a „minimei acţiuni”, din cauza masei lor mari. Similar, nu pot exista multe clone simultane ale omului, care să aleagă diferit în alte universuri paralele. Asta-i o ficţiune a minţii.
Este chiar invers. Posibilităţile de alegere ale minţii sunt atât de clar trasate, de previzibile (din perspectivă spirituală), încât alegerile sunt oarecum dictate, predeterminate. E ca şi cum omul ar fi absorbit cu forţă într-un tunel de aer într-o cursă cu viteza destinului. Iar acest tunel nu are niciun capăt, nicio destinaţie.
Iluminarea nonduală a fost comparată uneori cu căderea în gol. Îţi pierzi toate reperele, controlul şi puterea de a-ţi decide mişcările. Te simţi ca şi cum ai cădea în gol, total neajutorat. Doar că, după un timp, îţi dai seama că nu vei atinge niciodată solul, căderea va dura la infinit. Şi atunci senzaţia de imponderabilitate devine nu doar suportabilă, ci chiar plăcută, ba chiar beatifică. Apreciezi uşurinţa vieţii atunci când nu ai controlul a nimic. Nu ai nicio responsabilitate, dispare sentimentul de nevrednicie, depresia, plictiseala, îngrijorările.
Prin urmare, dacă nu există control, nu exişti nici tu. „Eul” era doar senzaţia de control a „vieţii mele”. Fără niciun control, viaţa nu mai este a ta, ci a naturii.
Însă natura, da, ea are o infinitate de posibilităţi. Ea este total imprevizibilă la nivel cuantic. Dar cu cât urcăm spre macroscopic, lucrurile par a se aşeza în matca lor. Nu mai este la fel de mult haos ca în mediul cuantic. Apar legile materiei, care fac ca totul să pară mai previzibil şi controlabil.
Doar că individul care crede că controlează, de fapt, nu are niciun control asupra sursei de schimbare. Poţi avea impresia de control, fiindcă apare o sincronizare între gândul „eu controlez” şi acţiunea desfăşurată de corpul tău. Însă cauzele adevărate ale schimbării provin de la nivel cuantic. De aceea iluminaţii spun că nimeni nu controlează nimic. Iar „deciziile” de la nivel macro sunt un efect al haosului cuantic. Paradoxal, de neînţeles şi, totuşi, real.
Totuşi, oare nu există ceva care controlează tot acest aparent haos?
Spiritualismul susţine că există o inteligenţă cosmică ce supervizează totul. Nimic nu e întâmplător şi niciun fir de iarbă nu se mişcă fără cunoştinţă divină.
Într-un fel, este corect. Numai că această inteligenţă nu se află undeva, în afara cosmosului, ci este inclusă în fiecare particulă, obiect şi fiinţă din univers. Dar marea eroare a spiritualistului e să creadă că inteligenţa umană operează cu aceeaşi logică ca şi inteligenţa supremă, din moment ce tot „inteligenţă” se numeşte. Aici e capcana minţii.
Cunoaşterea creşte cu timpul, dar baza ei e mereu aceeaşi şi anume logica omenească. Se presupune că aplicând rigoare ştiinţifică şi dobândind tot mai multe cunoştinţe, se dezvăluie treptat toate tainele universului vizibil şi invizibil, material şi spiritual. Pe această premisă s-au dezvoltat şi căile spirituale, şi demersul ştiinţific.
Ei bine, ce nu se observă e că lumea doar pare a fi ordonată, dar e o joacă divină. Cuantica ar spune că ordinea rezultă automat din haos, deci este strict determinată. Nu ar fi un joc, ci rezultatul necesităţii. Iar aici cuantica şi spiritualitatea cad împreună în capcană.
Adevărul este că dacă nu ştii totul, nu ştii nimic cu adevărat. Nu poţi înţelege niciun fragment al realităţii dacă nu vezi întreaga imagine de ansamblu. Însă nimeni nu o poate vedea, aşa că nimeni nu ştie nimic realmente. Toate punctele de vedere sunt doar nişte opinii, convingătoare poate, dar întotdeauna parţiale, deci false. Remarcăm numeroasele opinii religioase şi spirituale care se contrazic, uneori drastic. Aşa va fi mereu, fiindcă viaţa e o taină, nu o problemă de rezolvat. Este un joc, nu o misiune de îndeplinit.
< Sus >
Răzvan A. Petre
24 iulie 2025