<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PARADOXURI ŞI NONDUALITATE

de Răzvan-Alexandru Petre

Paradoxul lui Zenon  icon   Problema răului  icon  Cum apar paradoxurile  icon  Cunoaşterea divinităţii este non-cunoaştere

Paradoxul lui Zenon

Paradoxurile lui Zenon sunt mai multe probleme care îi sunt atribuite lui Zenon din Elea pentru a aduce susţinere doctrinei lui Parmenide cum că „toate sunt una”; că, în ciuda a ceea ce arată simţurile omului, credinţa în pluralitate şi în schimbare este greşită, şi că mişcarea este doar o iluzie.

(De fapt, asta-i viziunea nondualistă, care apare din loc în loc de-a lungul întregii istorii a omenirii...)

Cel mai celebru este paradoxul lui Ahile şi broasca ţestoasă care afirmă cu obrăznicie că, într-o cursă, alergătorul mai rapid nu-l poate depăşi niciodată pe cel mai lent, aflat în faţa sa, deoarece el trebuie să ajungă întâi într-un loc în care cel din faţă fusese deja, astfel că cel lent va fi mereu în faţă.

Dacă stăm să ne gândim bine-bine de tot, Zenon avea dreptate. Ahile nu poate să întreacă niciodată broasca ţestoasă... dacă nu introducem şi coordonata „timp”. De aceea, pentru a putea exista, Creaţia avea nevoie nu numai de spaţiu, ci şi de timp, iar ştiinţa afirmă că sunt o unitate: spaţiul-timp.

Paradoxul lui Ahile a fost doar o încercare naivă a anticilor de a justifica nondualitatea. Dar nici până în ziua de azi nu s-a găsit o argumentaţie mai convingătoare. Doctrina nondualistă a anticului Parmenide este a tuturor iluminaţilor contemporani: toate sunt una, nu există mai mulţi, nimic nu se petrece, nu există nici spaţiul, nici timpul.

Desigur că nu vom crede niciuna din astea, din moment ce simţurile ne transmit altceva. Dar ne transmit ceea ce au fost programate, pentru a ne induce în eroare. Ceea ce nu este neapărat rău, fiindcă doar aşa poate lua fiinţă lumea, cu toate splendorile şi hidoşeniile ei. Doar că lumea nu este reală – asta spune Parmenide şi toţi ceilalţi iluminaţi.

Credem sau nu credem în nondualitate, Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă... pentru că niciunul nu există! 😊 Simţurile şi raţionamentul ne trişează. Şi numai intuiţia ne poate lămuri că aşa este... Intuiţia nu este afectată de paradoxuri sau îndoieli. Ea merge direct la ţintă şi nu-şi justifică niciodată concluzia.

paradoxul lui zenon

< Sus >

Problema răului

Problema filosofică a răului pune la îndoială sau caută să justifice existenţa unui zeu care este deopotrivă omnipotent, atotcunoscător şi atotiubitor, fiind adus argumentul că un asemenea zeu nu ar trebui să permită existenţa răului şi a durerii. (vezi referinţa Wikipedia)

Filosofii au tranşat logic paradoxul răului, negându-L de tot pe Dumnezeu.

Teologii au tranşat problema răului, spunând că Dumnezeu permite răul doar pentru a permite un bine mai mare, cum ar fi liberul-arbitru.

Dar există şi o altă soluţie, la care nu s-au gândit. Anume că Dumnezeu este Totul şi este nondual, deci nu se împarte în bun şi rău. Dumnezeu nu poate fi definit în niciun fel, deoarece conceptele sunt întotdeauna duale. Dilema răului aparţine deci exclusiv minţii umane bipolare.

E clar, logica umană Îl desfiinţează pe „atotputernicul” Dumnezeu „al binelui”. Dacă vrem ca El să existe, trebuie să renunţăm la logică. Sau să acceptăm că Dumnezeu este şi bun, şi rău, simultan, ceea ce iarăşi e ilogic. În ambele cazuri, logica ne încurcă. Logica, prin însăşi existenţa sa, generează paradoxuri.

Totuşi, iubim paradoxurile, fiindcă ne sugerează subtil că, indiferent ce-am gândi noi, totul e bine şi viaţa merge mai departe. Asta spun şi iluminaţii: totul e bine oricum… cu sau fără logică…

Deci soluţia corectă la „paradoxul răului” este că Dumnezeu există, dar e nondual, fiind totul. EL ESTE. Unii spun EU SUNT, ceea ce-i totuna. Este şi bun, şi rău. Mai corect spus, în El nu există dihotomia bine/rău (era să scriu dihonia bine-rău, care are cam acelaşi sens! 😊).

În El, totul este, pur şi simplu, fără etichete. Dar, desigur, asta Îl face să pară plictisitor minţii, fiindcă ea trăieşte din punerea de etichete, care-i chiar misiunea ei. În El, mintea moare.

Prin iluminare, chiar asta se petrece, dispar etichetele. Dar, paradoxal, mintea nu moare, ci continuă să raţioneze ca mai înainte, participând la jocul manifestării. Asta e posibil, întrucât realitatea minţii e paralelă cu realitatea nonduală, divină. Nu e mai rea/bună, mai corectă/greşită, ci e o invenţie, o aparenţă, o iluzie. Şi e frumoasă, în felul ei...! Fără minte, n-am avea ce spune, iar cultura ar dispărea.  

paradox 1

< Sus >

Cum apar paradoxurile

«Când răspunsul nu poate fi pus în cuvinte, înseamnă că nici întrebarea n-a putut fi pusă în cuvinte.» Ludwig Wittgeinstein, în Tractatus Logico-Philosophicus

Celebrul logician se referea la faptul că, dacă o întrebare este enunţată neechivoc şi clar, va putea primi răspuns; dar dacă nici ea nu ştie ce întreabă, fie nu va primi răspuns, fie răspunsul va fi unul ambiguu, interpretabil.

Wittgeinstein făcea astfel distincţie între problemele formulate ştiinţific, care îşi găsesc mereu un răspuns la obiect, şi întrebările filosofice de genul „care este sensul vieţii”, unde ar trebui întâi să se specifice ce fel de sens se are în vedere. Folosind termeni comuni, generali, cu semnificaţii multiple şi variabile, filosofia este condamnată să rătăcească printre opinii, neînţelesuri şi tăceri profunde.

Să luăm, de pildă, paradoxul grămezii care apare atunci când oamenii îşi folosesc „bunul simţ” asupra unor concepte vagi, întrebând, de exemplu: „În ce moment un morman de nisip încetează să mai fie un morman, atunci când îi eliminăm din grăunţe?

Aş parafraza astfel enunţul lui Wittgeinstein de mai sus: Când nu putem da o soluţie logică la un paradox, înseamnă că enunţul său are hibe. Cu nişte cuvinte alese mai atent, am putea evita dilema. Doar că uneori, pur şi simplu, nu avem definite nişte cuvinte potrivite, precise, neechivoce. Sau enunţul este intenţionat vag, lapidar, interpretabil.

Haide, mai bine, să discutăm pe un caz concret. Cu toţii am observat că toate regulile pe care le cunoaştem au, la un moment dat, nişte excepţii. Oamenii au ajuns chiar să spună, în mod paradoxal, că „excepţia întăreşte regula”. Or, conform definiţiei, excepţia contrazice regula, deci n-are cum s-o „întărească”.

Până şi inatacabilele legi fizico-chimice au excepţii. Când întâlnesc fenomene stranii, savanţii începe să le cerceteze, şi uneori descoperă noi legi sau completări la vechile legi cunoscute. Dacă însă nu le pot descifra deloc, cum se întâmplă cu miracolele şi numerele de magie, atunci aruncă la gunoi faptele – din cauză că dau peste cap toată paradigma ştiinţifică. Deci, pe de o parte, avem ştiinţa experimentală, care caută explicaţii fără prejudecăţi; iar pe de altă parte, avem ştiinţa oficială (mainstream), care admite numai faptele ce nu contrazic propria-i paradigmă, fiind astfel o credinţă sui-generis.

Dar să revenim la ideea de la început. Fiindcă ne plac afirmaţiile bombastice, sforăitoare, suntem tentaţi să concluzionăm: „Singura regulă fără excepţii este că nu există reguli fără excepţii”. Sună ca un dicton uşor de memorat, datorită stilului paradoxal. Iar paradoxul apare fiindcă se subînţelege că şi această concluzie ar face parte din acelaşi grup al regulilor cu excepţii. În acest caz, excepţia ar fi: "există şi reguli fără excepţii". Adică ne-am întoarce de unde am plecat, alunecând printre cuvinte ca pe coji de banane... 😊

O exprimare mai clară şi neechivocă ar fi următoarea: „Toate celelalte reguli au excepţii”. Cuvântul „celelalte” garantează că nu-i atribuim acestei reguli nici că are, nici că n-are excepţii. Astfel evităm paradoxul logic. Dar cine vrea asta?! Oamenilor le plac mai mult jocurile de cuvinte, nu-i aşa?!

paradox 2

< Sus >

Cunoaşterea divinităţii este non-cunoaştere

Am atins esenţa problemei. În general, paradoxurile logice pot fi evitate dacă separăm chestiunea pe două planuri: planul analizelor logice şi planul meta-analizei. Prin meta-analiză observăm celelalte analize care s-au făcut şi tragem o concluzie referitoare numai la domeniul analizelor.

Iată cum arată această abordare:

planul META-ANALIZEI Regula 0: „Toate celelalte reguli au excepţii”
planul ANALIZEI Regula 1 are excepţii Regula 2 are excepţii ... Regula n are excepţii

Putem extinde acest model la cunoaştere, în general. Cunoaşterea se referă la un Subiect care analizează diverse Obiecte separate de el.

planul META-CUNOAŞTERII Subiect
planul CUNOAŞTERII Obiect 1 Obiect 2 ... Obiect n

Dacă însă Subiectul vrea să se auto-analizeze pe Sine ca pe un obiect separat de sine însuşi, atunci vor apărea automat paradoxuri, ca în exemplul analizat mai sus.

Veţi replica, poate, că auto-analizele psihologice chiar cu asta se ocupă şi sunt foarte eficiente pentru îmbunătăţirea vieţii psihice. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, spuneau vechii greci.

Da, pentru că ceea ce analizează psihologia sunt aspecte obiectivabile ale minţii: roluri sociale, comportamente în situaţii concrete, tendinţe şi atitudini nemanifestate, trăsături de personalitate. Însă Subiectul cunoscător nu se poate cunoaşte pe Sine niciodată. „Cine sunt eu?” nu şi-a găsit niciodată răspuns.

Iar dacă, totuşi, pretindem că ne-am găsit Eul, nu putem să-l descriem corect niciodată, fiindcă vom ajunge la paradoxuri. Asta li se întâmplă tuturor iluminaţilor când încearcă să descrie Nondualitatea, adică Sursa sau Sinele sau singurul Subiect. Inevitabil, cuvintele lor îi pot conduce la concluzii greşite pe ceilalţi, care nu-şi intuiesc Sinele.

Iată de ce Dumnezeu sau Nondualitatea nu poate fi cunoscută. Ea nu se poate obiectiva sau reifica pe sine, fiind Subiectul cunoscător.

Nondualiştii afirmă că acest Subiect sau Sursă este vid, neant, nimic. Mai mult, lumea creată este un vis al acestui vid. Prin urmare, din triada cunoscător-cunoaştere-cunoscut, nu mai rămâne reală decât cunoaşterea. Acesta este idealul pe care încearcă să-l atingă raja-yoghinii în meditaţiile lor extatice: unificarea celor trei componente sau comprimarea lor într-o unitate.

Cunoaşterea Sursei divine înseamnă non-cunoaştere. Cine îl descoperă pe Dumnezeu, îşi dă seama că nu află nimic, pentru că Dumnezeu este chiar nimic.

Poate că de aceea spunea Socrate: „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”. El nu dorea neapărat să ne zăpăcească prin exprimări alambicate şi, cu siguranţă, că ştia mult mai multe lucruri decât semenii săi. Această afirmaţie absurdă descrie, de fapt, încurcătura în care este pusă mintea omului iluminat – cel care are acces la Nondualitate într-un mod tainic, altfel decât prin cunoaşterea mentală.

Ceea ce ştiu” descrie cunoaşterea şi poate fi comunicat. „Nu ştiu nimic” se referă la faptul că meta-cunoaşterea Sinelui nu aduce nicio cunoştinţă, nimic ce ar putea fi relatat celorlalţi semeni. De asemenea, subliniază că absolut toate cunoştinţele oamenilor nu au nicio legătură cu Dumnezeu sau Sursa creaţiei.

E mai mult decât o carenţă de limbaj, e chiar o prăpastie săpată de eul mental. Eul mental este singurul care ne ţine la distanţă de Sursă sau Absolut. Eul creează şi menţine separarea Subiect-Obiect şi separarea Cauză-Efect şi orice altă dualitate. Când dispare eul mental, rămâne doar non-dualitatea... Ea nu poate fi descrisă, ci doar trăită direct.

Nondualitatea nu este un concept exotic, Dumnezeu nu este o Fiinţă îndepărtată. Nondualitatea este deja aici şi acum, şi joacă singură jocul dualităţii. Ea singură şi-a creat în Sine şi din Sine dualitatea ca obiect de joacă. Dualitatea este un vis apărut în Sine. Dar ce vis grandios! Fiecare creatură simte acest vis ca şi cum ar fi real. Din triada creatură-lume-viaţă, singura reală este viaţa, adică experienţa ce aparţine Neantului.

Neantul poate exista bine-mersi şi fără experienţă, dar uite că n-o face. Preferă să viseze viaţa. Iar viaţa-i vidul ce se umple cu universuri, nemişcarea în acţiune, potenţialul static infinit devenit părticele dinamice.

Cum spuneam, orice descriere a nondualităţii e musai paradoxală şi stângace... dar măcar e o sugestie care ne poate trezi interesul sau, de ce nu, chiar să ne trezească de-a binelea.

Răzvan A. Petre
12 martie 2024

< Sus >