<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PERSPECTIVA EU-LUI

de Răzvan-Alexandru Petre

 Ego-ul variază  icon  Omul iluminat este o metaforă  icon  Detaşarea nondualistă  icon  Fără siguranţă, fără mulţumire, fără soluţie  icon  Când te bazezi pe un om

«De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9 la sută din ceea ce gândeşti şi din ceea ce faci este pentru „tine” – iar ăla nu există.» ~ Wei Wu Wei

Ego-ul variază

Ego-ul este abordat pe niveluri.

Psihologii îl privesc ca pe starea naturală a omului.

Spiritualitatea îl priveşte ca pe un duşman viclean.

Înţeleptul nondualist îl priveşte ca pe ceva automat şi inocent.

Prin iluminare, se vede că eul nici măcar nu există şi n-a existat vreodată.

E incredibil cum simpla dispariţie a senzaţiei-de-eu schimbă radical exteriorul. Lumea îşi pierde consistenţa – nu poţi spune că nu există, dar nici că ar avea soliditate. Din punct de vedere ştiinţific, este un mister cum de mutaţia psihică modifică concreteţea lumii. Lumea părea înainte absolut obiectivă, indiferentă la vârtejurile tale mentale.

Desigur, trezirea unuia nu schimbă părerea celorlalţi oameni din jur, care rămân „adormiţi”. Mai bine zis, hipnotizaţi să vadă numai ceea ce nu e Real, dar nu şi Ceea ce există.

Influenţa iluminării asupra psihicului variază de la individ la individ. La fel, schimbările de comportament şi noul stil de viaţă. Nu se poate prezice nimic pentru nimeni. Povestea unui iluminat nu va semăna cu a altuia. Şi nu există semne precursoare sau asigurări ca iluminarea se va petrece negreşit... sau deloc.

< Sus >

Omul iluminat este o metaforă

„Omul iluminat” este o simplă metaforă. El nu este mai sfânt sau mai supraom decât ceilalţi. Nu trebuie suit pe un piedestal şi venerat. Şi nici nu trebuie comparat cu ceilalţi.

Dar este adevărat că omul după iluminare este diferit de acelaşi om dinaintea iluminării. Diferă prin lipsa senzaţiei de eu, lipsă care face corpul-minte să se simtă mult mai uşor, mai liber, mai relaxat. Unii numesc asta „fericire calmă, neeuforică”.

Este o „mulţumire nonduală” (numită, în yoga, santoşa), fiindcă nu poate dispărea prin apariţia niciunei tristeţi. E o fericire fără opus, fiindcă nu are motiv. Orice fericire cu motiv este duală şi trecătoare, care va dura doar până la dispariţia sau înlocuirea acelui motiv.

Omul iluminat poate vorbi cursiv despre misterul care e nondualitatea, această chestiune total ilogică. Dar dacă îl întrebi de unde ştie asta, va da sincer din umeri, spunând: „Nu ştiu. De fapt, nu ştiu nimic.” Vorbele curg prin minte, venind nu se ştie de unde. Omul este doar un intermediar.

Când îl auzim spunând că „nu ştie”, trebuie să înţelegem că nu tezaurizează cunoaşterea, că gândurile nu se pot agăţa de nimic din el. El e doar un canal curat, lis, bine şlefuit. Cu alte cuvinte, nu crede absolut niciun gând. Le priveşte pe toate amuzat, ca pe nişte năstruşnicii, care n-au nicio legătură cu Realitatea. E o mutaţie profundă de conştiinţă, radicală.

Doar omul cu ego crede că ştie ceva, că deţine cunoştinţe. Asta, fiindcă are ancore interioare pentru diverse gânduri. Gândurile cu care rezonează se prind de minte precum ciulinii de haine. Şi atunci omul afirmă pompos: „asta e părerea mea”. Omul pur evită să aibă păreri fixe, care arată doar că nu e un canal curat pe interior, ci cu asperităţi de care se pot prinde diverse idei fixe.

În general, pentru păstrarea sănătăţii psihice se recomandă să nu ne luăm prea în serios, să dovedim mereu autoironie şi umor, fiindcă niciun gând nu e real. Nici măcar gândul „am liber-arbitru şi pot gândi liber” nu e adevărat, nici măcar gândul „sunt un simplu om, nu Dumnezeu”.

yt Să fim jucăuşi... viaţa nu e ceva serios... Priviţi ce face magicianul Xavier Mortimer cu corpul... youtu.be/Slf06vBSPbs  Materia este o iluzie, pe care Dumnezeu ne face să o credem, dar tot Dumnezeu ne dă uneori semne clare că e doar o iluzie. De ce? Fiindcă El este ambivalent, vrea să Se amăgească singur, dar nu definitiv...

Omul fără ego simte că totul – idei, cunoştinţe, emoţii, energii, imbolduri de acţiune – toate acestea vin de undeva şi curg prin corpul-minte, care trăieşte şi făptuieşte automat, ca o „păpuşă divină”. Mai mult, intuieşte cu precizie că aşa au stat lucrurile dintotdeauna.

Pe când avea un ego, simţea că mintea-corp e centrul universului şi că are liber-arbitru. Acum însă vede clar că era o simplă iluzie. Atunci, ca şi acum, există numai Sursa, singura Fiinţă care joacă toate rolurile din univers...

< Sus >

Detaşarea nondualistă

Oamenii au inventat mai multe căi de a face faţă în situaţii critice, stresante sau traumatice.

- O cale ar fi transfigurarea: să transformi urâtul în frumos, răul în bine. În artă, transfigurarea este un procedeu des uzitat. Artistul profită de necazuri şi suferinţe pentru a le transforma în inspiraţie creatoare. Răul devine materia primă a generării opusului său frumos. „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, scria poetul Tudor Arghezi.

Dar transfigurarea este prescrisă chiar de unele învăţături sau metode de dezvoltare personală, care „transformă otrava în dulceaţă”. Necesită, desigur, o mare concentrare a voinţei şi chiar mai mult, o expertiză în manipularea energiilor.

Transfigurarea poate fi însă descoperită spontan în situaţii traumatice. Este cazul femeilor supuse unui viol, care au inspiraţia să transfigureze în mintea lor agresorul sexual într-un Făt-Frumos din visele erotice. Şi atunci, urmările post-traumatice sunt mult reduse decât dacă s-ar fi considerat victime neputincioase ale unor indivizi răi.

- O altă cale ar fi evadarea, escapismul. Multe dintre comportamentele umane dovedesc o nesocotire a realităţii, cu care omul în cauză nu se poate împăca nicicum. Există multe modalităţi de a evada din realitatea crudă, uneori (sau prea banală, alteori). Refugierea în vizionarea la infinit de filme sau de a asculta muzică non-stop sau în lectură etc.; obsesia călătoriilor, pentru cine îşi permite, sau obsesia muncii; scufundarea în practici bisericeşti sau spiritualitatea new-age. Lista e lungă... Escapismul înseamnă fuga de realitatea dureroasă prin distragerea atenţiei, refocalizarea ei pe subiecte plăcute în mod repetat, obsesiv.

- O altă cale este detaşarea. Ea poate fi de mai multe tipuri.

Detaşarea spirituală este o combinaţie între transfigurare şi escapism. Omul refuză să participe la realitatea concretă şi, de exemplu, se imaginează în paradis, înconjurat de îngeri. În general, îşi hrăneşte mintea cu poveşti spirituale în care el devine personajul principal.

Detaşarea filosofică este o înţelepciune perenă şi la îndemâna oricui. Ea poate fi rezumată în cuvintele Ecleziastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”. Recomandăm lectura „Cărţii Ecleziastului.

Nimic nu-i nou sub soare. Nimic nu poate mulţumi pe om. Nimic nu durează. Sunt concluzii triste trase la vârsta maturităţii sau după o viaţă de experienţe care n-au dus nicăieri.

Detaşarea nondualistă apare în urma familiarizării cu tezele contraintuitive ale nondualismului. Ea se poate sprijini pe înţelepciunea filosofică, dar adaugă o dimensiune nemaiauzită, incredibilă, dar eliberatoare. E clădită pe afirmaţii aparent paradoxale precum:

Sinele personal este o iluzie. Corpul-minte nu are nevoie de un „eu” ca să trăiască. Prin iluminare, când moare eul, observi că n-a existat niciodată. Creaţia e un joc (are reguli), o joacă (n-are miză) şi o glumă divină (involuntară). Lumea e o iluzie bine ticluită, adică există şi nu există în acelaşi timp. Universul pare produsul unei inteligenţe uriaşe, numai că este iraţională, sălbatică, oarbă. Dumnezeu e bun şi rău simultan. Evenimentele nu au semnificaţia pe care le-o atribuie mintea umană; nu au nicio semnificaţie. Totul e perfect aşa cum este. Lumea este o unitate, Dumnezeu este lumea, eu sunt Dumnezeu. Nimeni nu e vinovat de nimic şi nu are niciun merit; toată facerea e a lui Dumnezeu. Ş.a.m.d.

Nondualiştii cred că această viziune îi ajută să treacă peste necazuri cu fruntea sus. Transfigurarea neagă realitatea inversând-o. Evadarea neagă realitatea evitând-o. În schimb, detaşarea nondualistă NU neagă realitatea, ci o relativizează, privind-o ca pe o simplă interpretare personală, evident înşelătoare. „Orice ai gândi este greşit. Nu te încrede în gândurile tale!”

Cineva i-a reproşat unui iluminat într-o conferinţă: „Spui că eşti Dumnezeu! Dar asta-i blasfemie!”. Calm, zâmbind uşor, iluminatul i-a răspuns: „Blasfemia ar fi ca Dumnezeu să se creadă om”.

< Sus >

Fără siguranţă, fără mulţumire, fără soluţie

Soarta omului este să nu fie niciodată pe deplin mulţumit. Dacă îşi îndeplineşte un vis, o dorinţă mult hrănită în trecut, oare se va linişti pentru tot restul vieţii?! Nu. Peste puţin timp, va trece la următoarea dorinţă.

Dacă îşi rezolvă problema generală de siguranţă a viitorului, cum ar fi să câştige o sumă mare la loterie, oare va fi fericit?! La început, desigur, îşi va descoperi noi valenţe ale personalităţii sale, deci va fi o mare revelaţie. După care, se va obişnui, iar viaţa va reintra în banalitate, cu alte griji.

Dacă va scăpa de o traumă, de o boală gravă, de o durere serioasă, cu siguranţă că se va simţi extrem de fericit pentru o bună bucată de timp. Dar şi atunci va rămâne marcat de teama să nu revină sau să nu apară altă suferinţă similară.

Dacă îşi rezolvă, în mare, toate problemele personale, va trece apoi la rezolvarea marilor probleme ale lumii, care n-au capăt.

Una peste alta, niciodată omul nu-şi poate găsi o stare de echilibru absolut. Nu pentru asta e viaţa făcută. E dinamică, mereu imprevizibilă şi fără nicio noimă.

yt Am văzut o secvenţă de la o crescătorie de crocodili, unde îngrijitorul le-a aruncat un pui, pe care unul dintre ei l-a înhăţat imediat. Dar un alt crocodil s-a repezit la piciorul unui vecin, l-a apucat, s-a rostogolit şi i l-a smuls într-o secundă, înghiţindu-l apoi cu poftă. Iată scena...

Ce învăţătură spirituală putem desprinde din această scenă reală? Probabil că niciuna, mintea e blocată... Poate, doar că viaţa e absurdă uneori.

Viaţa decurge în moduri neaşteptate, exact când te asiguraseşi că îţi va fi bine mereu. Nu există siguranţă niciodată şi nicăieri. Credinţa religioasă şi speranţa în vreun zeu sunt mecanisme psihologice de a face faţă stresului existenţial cotidian sau în ocazii dramatice. Dar nu garantează nimic. Mulţi se roagă, dar continuă să sufere şi să aibă ghinioane, dar asta NU pentru că „nu ştiu să se roage”.

Şi atunci, care e soluţia?

Practic, nu există soluţie. Dar lipsa ei nu-i o problemă. Omenirea trăieşte de mii de ani fără soluţie.

Viaţa e aşa cum o trăim şi o interpretăm fiecare, punând nenumărate posibile probleme. Care nu sunt „probleme” decât atunci când există acolo un sine care să ia chestiunea la modul personal. În lipsa unui sine, ce se întâmplă nu mai este catalogat ca „problemă” sau „soluţie” sau „satisfacţie” etc. Viaţa necatalogată este viaţa în stare pură, inocentă.

Liniştea mult-dorită se poate ivi doar spontan, prin iluminare, prin dispariţia „eu-lui”. Atunci dispare nemulţumirea. Dar nu şi dinamismul vieţii, care rămâne la fel de imprevizibilă şi variată, oferind mereu noi stări, dispoziţii, evenimente. Ăsta e singurul „scop” al vieţii, să n-aibă linişte niciodată. Numai absolutul e plin de linişte, numai vacuum şi nimic altceva. Dacă ar exista şi altceva, ar apărea interacţiuni, mişcare, n-ar mai fi linişte...

Vidul naşte viaţa. Privind mai profund, vidul însuşi este ce-i viu, iar creaturile sunt expresii parţiale şi efemere ale lui. Nenumărate expresii ca şi moarte ale unui singur Viu veşnic.

< Sus >

omul amprenta

Când te bazezi pe un om

Când te trădează un om apropiat, spui: „Credeam că îl cunosc bine!” Oare câţi ani trebuie să stai lângă un om ca să fii sigur că îl cunoşti?

Ei bine, omul nu e un lucru fix, faptele sale nu pot fi prevăzute nici măcar de el însuşi. „Pisica blândă zgârie rău”.

Ego-ul spune: „Eu n-aş fi putut face asta”.

Dar Spiritul spune: „Nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin”.

Omul nu e un obiect. Este o idee divină. Ca orice altceva. Iar ideile sunt schimbătoare. Cine ştie ce va urma?

Nu poţi fi sigur pe nimeni şi pe nimic. Nici măcar că după toamnă vine iarna. Uite, de ani buni, iarba rămâne verde, toamna se prelungeşte până în primăvară... cel puţin, prin sudul ţării.

Iar tu credeai că omul nu-ţi va face surprize... Nu acel om e problema, ci că tu vrei ca fiecare fiinţă să stea cuminte în sertarul în care ai pus-o. Ei bine, nici măcar pe sertar nu poţi fi sigur, că nu va sări de la locul lui...

Crezi oare că cel trezit nondual, maestrul spiritual, poate fi mai de încredere? El nu mai are filtre egotice, aşa că va răspunde spontan, fără îngrijorare sau regrete, la orice impuls divin ar primi. Şi cine ştie ce-ţi rezervă Divinitatea, prin intermediul acelui iluminat?!

Îmi amintesc ce ţeapă i-a tras Sri Yukteshwar discipolului său iubit Yogananda. Maestrul iluminat i-a promis mereu lui Yogananda că-i va ceda toată averea la moarte pentru misiunea sa spirituală complexă. Ei bine, fiind foarte aproape de moarte, maestrul s-a răzgândit şi i-a lăsat averea prin testament altui discipol. Yogananda a fost foarte uimit, dar a înghiţit în sec şi a tăcut înţelept, gândind: „Neînţelese sunt căile Domnului”. Vezi şi relatările lui Shelley Trimmer din articolul „Dezamăgirea naşte agnostici.

Răzvan A. Petre
20 martie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

O să scriu ceva despre detaşarea nondualistă, aşa cum se vede de aici.

În aceste zile, corpul fizic a suferit o mică/mare răceală, poate mai dificilă şi mai persistentă decât în alte dăţi.

În decursul procesului, au apărut imediat gânduri de genul: "dar de ce mi se întâmplă chiar aşa?"... gânduri ce parcă încercau să se agaţe de un centru "eu" şi de acolo, de pe poziţia de centru coordonator, să se erijeze în controlor, apoi asumator în cazul însănătoşirii, sau să încerce să mărească agonia psihologică pe timpul acestui proces (lucruri bine-cunoscute tuturor 😊 ).

Ei bine, aceste gânduri impersonale negăsind un centru, au răsarit şi au apus în liniştea abisala a lui "A FI": de ce? dar de ce nu?... de ce mereu "de ce mi se întâmplă MIE toate acestea?" şi nu "de ce să nu se întâmple?"... căci uite că s-au şi întâmplat; şi ASTA pentru că AŞA trebuia să se întâmple.

La toate întrebările personale, viaţa are un singur răspuns: DE AIA... uite aşa, chiar aşa... EA nu dă socoteală niciunui personaj din poveste/iluzie şi este, fix, AŞA cum este... fără subiect şi predicat, fără înţelesuri, întrebări şi răspunsuri; însă doar EA este.

Pe de altă parte, se observă imediat cine este cel care stă mereu cu ochii pe cum se desfăşoară lucrurile, cine vede totul din perspectiva limitei, cine crede că deţine control asupra corpului fizic şi că, datorită lui, ar putea urma vindecarea.

Dacă însă el nu ar fi un simplu comentator, ar fi putut oricând să spună stop şi boala s-ar fi oprit, ba chiar nici n-ar fi început... Dar forma fizică a fost mereu la cheremul VIULUI VIEŢII, care s-a manifestat exact aşa cum trebuia, fără să dea socoteală nimănui.

Minune, VIAŢA nu este atinsă de nimic efemer, oceanul nu simte durerea nici unui val, însă, din cauza identificării cu efemerul (forma) şi cu iluzia (eu), durerea IMPERSONALĂ a efemerului este transformată şi somatizată la nivel de corp ca SUFERINŢĂ (suferinţa este doar psihologică).

VIAŢA poate răspunde aşa: "Orice ia formă se transformă, creşte şi se topeşte, orice formă este perisabilă şi programată să se topească, pot exista diferite boli asupra unui corp fizic sau poate nu, însă ea sigur se va întoarce în MINE; dacă îţi este aşa de rău, cine te pune să te identifici cu un "eu personal" şi să îţi faci din suferinţă culcuş?".

Este vorba doar de identificare; când identificarea nu mai este, doar VIAŢA ESTE. Foarte simplu... 😃

Exact cum ai scris: «Evenimentele nu au semnificaţia pe care le-o atribuie mintea umană; nu au nicio semnificaţie. Totul e perfect aşa cum este. Lumea este o unitate, Dumnezeu este lumea, eu sunt Dumnezeu. Nimeni nu e vinovat de nimic şi nu are niciun merit; toată facerea e a lui Dumnezeu. Ş.a.m.d.»

Laura Averchi, 20 martie 2024