< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Cineva spunea că nu poţi păşi în Împărăţia Cerurilor cu picioarele murdare. Adică, omul trebuie să se purifice de marile defecte umane: invidie, dispreţ etc… Abia după aceea va fi admis la Dumnezeu.
Desigur, asta pare o condiţie pe care i-o impunem noi lui Dumnezeu. Căci, dacă El vrea, ne-ar primi imediat. Mărturiile unor oameni „păcătoşi” care au fost răpiţi în duh pentru o scurtă perioadă de timp ne sugerează că orice este posibil.
Însă aici se vorbeşte de acea stare supremă de eliberare sau mântuire. Ea înseamnă chiar eliberarea de orice ataşamente umane. Defectele listate mai sus sunt doar evidenţa exterioară a unor ataşamente interioare, a unor vasane sau karme. Pe acestea trebuie să le observăm şi apoi să le eliminăm din comportament şi atitudini. Nu le putem elimina prin tehnici meditative sau alte scurtături. Ci trebuie să devenim conştienţi de ele şi să ne îmbunătăţim.
Acest proces de conştientizare şi eliminare a ataşamentelor este, în sine, o cale spirituală, chiar dacă nu este formalizată sau definită ca atare. Dar este calea fiecărui om către Suprem.
În acest sens, viaţa este în sine o cale spirituală, fiindcă ne produce mereu crize sau surprize, ca să ne conştientizăm ataşamentele. Dacă ni s-a oferit această ocazie, înseamnă că avem deja mijloacele să le eliminăm. Dumnezeu nu ne pune în cârcă sarcini imposibile. Ni le dă pe rând, după înţelegerea şi puterile noastre de moment, de etapă.
Există mii de forme de ataşament, iar fiecare om va fi pus, la un moment dat, în situaţii dificile, pentru a scăpa de ele. De obicei, pentru eliminarea ataşamentelor, viaţa ne produce pierderi:
- Ataşamentul de avere, prin pierderea averii.
- Ataşamentul de fericirea
sentimentală, prin despărţiri sau pierderea „marii şi unicei” noastre iubiri.
- Ataşamentul de gândirea logică şi raţiune în căutarea metafizică, prin fapte
care contrazic orice interpretare logică.
- Ataşamentul de rolul de părinte,
prin pierderea copilului.
- Ataşamentul de o cale spirituală, printr-un
maestru dezamăgitor.
- Mândria, prin umilire, etc.
Nu a fost nimic rău că am avut avere, că am fost îndrăgostiţi, că am cugetat îndelung, că am avut o dragoste părintească, dar... eroarea a fost că ne-am ataşat de acel rol temporar sau l-am crezut a fi scopul vieţii noastre. Or, scopul vieţii nu este acela de a te identifica cu un rol temporar, cu un corp fizic.
Dacă există vreun scop al vieţii, acela este să te regăseşti în Divin, adică să te detaşezi de orice rol omenesc. Detaşare, dar nu una impusă, forţată, mentală, ci o detaşare prin resemnare, prin relaxare, naturală, organică, fără efort, aşa-zisul letting go (să te laşi în voia vieţii). Poţi continua să îndeplineşti rolul, dar cu o doză de umor, ştiind că totul e relativ.
Cine are mai puţine ataşamente, se apropie de momentul de Graţie, când ultimele murdării karmice nu vor mai conta, iar omul va putea fi primit în Împărăţie. De aceea, ni se pare că Dumnezeu le dă unora Graţia iluminării, a pierderii eu-lui, fără ca ei să merite. Nu se pune problema de merit, ci de puritate. Dacă eşti destul de pur, poţi suporta Graţia. Iar apoi să te ocupi de ultimele purificări, fiindcă nu te mai suporţi cu murdăria pe tine.
Un om prea impur nu suportă starea de iluminare, se va replia imediat când o primeşte, se va refugia în ego. Ego-ul nu îl face fericit, ci doar îi dă siguranţa lucrurilor cunoscute. Iluminarea e un tărâm nou, ce poate părea înfricoşător la început. Deci numai cel care nu mai are frici în el se va avânta în acest necunoscut, sau simte că nu mai are ce pierde.
Nu e o chestiune de merite stabilite arbitrar, ci de propria capacitate de a rezista la intensitatea luminii. O fiinţă cu pete întunecate se va simţi rănită de prea multă lumină. Nu-i nimeni vinovat. Nici măcar tu! Eşti o sumă de calităţi şi defecte, nu o persoană. Dar, desigur, fiindcă încă te crezi o persoană, poartă-te onorabil şi spală-te de murdăria lipită de tine.
< Sus >
Dacă ajungi să cunoşti sau să treci prin mai multe şcoli spirituale, poţi trage o concluzie generală. Fiecare conţine cel puţin trei aspecte clare:
1 - O teorie a lumii spirituale, mai mult sau mai puţin elaborată.
2 - O cale, o metodă practică în paşi, care împarte evoluţia individuală în etape.
3 - Descrierea trăirilor maestrului, care este luată ca reper de discipoli.
Desigur, însă, că, din perspectivă nondualistă:
1 - Orice cunoaştere se termină când vezi că nu-i nimic de cunoscut, ci totul e numai o poveste sau o grămadă de poveşti suprapuse. Poveştile le asculţi, te bucuri sau te înfiori de ele, dar ele sunt nişte metafore.
Metafora e o comparaţie fără al doilea termen. Viaţa însăşi e o metaforă, adică o comparaţie cu originalul Absolut, care este vid, neant, gol. Viaţa este vocea Celui fără voce. Oare cât de bine sună? Asta se întreabă Absolutul în fiecare clipă.
De obicei, fiecare şcoală are propria teorie, care nu se „pupă” cu a altora. Nu există nicio teorie unitară în spiritualitate. Fiecare învăţător vine cu câte o idee nouă, care nu e acceptată de alţi învăţători. Cine are dreptate? Niciunul şi toţi. Niciunul, fiindcă toate sunt poveşti privite din Absolut; toţi, fiindcă prezintă diverse exprimări parţiale, relativ adevărate. Nici măcar în ştiinţă nu există consens, de pildă, fizica relativistă nu are nimic în comun cu fizica cuantică, se contrazic flagrant.
2 - Orice cale se dizolvă când vezi că erai deja acolo unde vrei să ajungi. Dar cât eşti pe cale, ai nevoie de indicaţii, sfaturi şi de evaluări periodice: în ce etapă eşti, cât mai ai de îmbunătăţit la tine.
Însă poate interveni ceva care te scoate de pe traiectoria căii şi rămâi descumpănit. Acum ce ai de făcut? Te simţi suspendat, fără certitudinile confortabile dinainte.
3 - Orice descriere se dovedeşte a fi subiectivă, dată de Dumnezeu doar acelui om şi care nu poate fi generalizată. Fiecare om urmează o evoluţie unică. Fiecare maestru îşi bazează metoda pe experienţele prin care a trecut şi pe personalitatea sa. Nu va prelua metodele altora, fiindcă are încredere fermă doar în ale sale.
Aşa le insuflă discipolilor propria sa încredere în sine. Doar că ei pot deveni fundamentalişti, rigizi, neavând şi trăirea sau intuiţia maestrului.
< Sus >
Cum a apărut creaţia? Dar Creatorul ei? Savanţii nu se aventurează înapoi în timp dincolo de Big Bang şi pe bună dreptate.
În schimb, religiile şi spiritualitatea sunt foarte fecunde în inventarea de scenarii. Se simt obligate să arate că ştiu totul, fiindcă au legătură directă cu Dumnezeu, n'aşa?! Nimic rău în asta, numai că se observă cât de mult diferă între ele toate aceste mituri şi poveşti.
Nici mediumii moderni (din ultimele două secole) nu se pun de acord. Fiecare vine cu o altă variantă, dictată, desigur, de spiritele binevoitoare cu care colaborează. Nu-i vorba că spiritele se contrazic, uneori flagrant. Ci că nu ştiu nici ele cum să astâmpere setea de explicaţii a minţii umane altfel decât inventând basme adaptate intelectului specific epocii, cu titlul de revelaţii.
Dar de ce? Pur şi simplu, fiindcă Dumnezeu sau Originea nu poate fi înţeles de minte. Prin urmare, orice explicaţie care o linişteşte temporar este binevenită. Toate sunt la fel de adevărate şi la fel de false. Numai misticii şi iluminaţii nondualişti rostesc limpede acest adevăr. Nu există niciun adevăr absolut, căci orice "adevăr" este hrană pentru minte. ADEVĂRUL (dacă putem să-i spunem aşa, în lipsa altui termen) nu-i accesibil minţii. Desigur, explicaţiile se pot apropia tot mai mult, tangenţial, de Realitate, dar nu o vor atinge niciodată.
*
Aşa cum am văzut în prima parte a articolului, învăţăturile spirituale mută accentul de la simpla cauzalitate cauză-efect, la mai subtila cauzalitate scop-mijloc. Nimic nu se întâmplă aleatoriu, totul are un rost. Şi, mai ales, omul spiritual are datoria să înţeleagă rostul întâmplărilor pentru ca să poată evolua.
Ei bine, nondualismul ignoră toate aparentele legături cauzale, socotindu-le hrană pentru minte. Desigur, cauzalitatea primară cauză-efect este valabilă în lumea relativă, dar nu la nivelul absolut. Iată deci că apare discrepanţa dintre Absolut şi relativ. Absolutul coexistă cu relativul, dar se ignoră reciproc. Din punct de vedere absolut, nu există decât o unitate a totului. Din punctul de vedere al creaturii limitate, nu există decât ea însăşi, iar restul lumii este doar cadrul în care să trăiască.
Totuşi, cele două perspective divergente se împacă în nondualitate, care le cuprinde pe ambele. Împărţirea în absolut şi relativ e opera minţii.
Răzvan A. Petre
8 octombrie 2024
< Sus >