< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Naşterea Dualităţii 🎭 Eul şi non-eul 🎭 Carenţe de limbaj metafizic 🎭 Eul în savikalpa-samadhi 🎭 Realitatea naturală nu este spaţiu-timp 🎭 Tot ce nu ştie eul, ştie non-eul 🎭 Non-eul nu are voinţă 🎭 Distorsiunea-eu 🎭 Influenţa eu-lui asupra Realităţii
Să vă spun o poveste interesantă.
Realitatea naturală, Tot-ce-există, Fiinţa-veşnică-infinită este tot ceea ce vedem cu ochii, tot ceea ce ne spune ştiinţa că există, tot ceea ce am aflat prin revelaţii că există şi încă mult mai mult decât atât.
Această Conştiinţă universală fantazează, visează cu ochii deschişi: „Ce-ar fi dacă m-aş contracta, dacă m-aş reduce până la nivelul unui element al Meu, de pildă, la nivelul unui corp uman?!” Şi instantaneu, începe Visul.
Fiinţa unică sau Unimea începe să se simtă a fi un simplu „eu” limitat la un corp şi o minte umană. Prin visul contracţiei, o parte din Ea devine automat un „eu-acum-aici”. Nu s-a schimbat nimic cu adevărat, ci doar s-a adăugat ceva: conştiinţa de sine, acest mic sine.
Veşnicia se împarte în două: în „acum” şi în „timp”. Infinitatea se împarte în două: în „aici” şi în „spaţiu”. Fiinţa unică se împarte în două: în „eu” şi „non-eu”, în subiectiv şi obiectiv, în interior şi exterior. Conştiinţa universală se împarte în două: în conştienţa umană şi restul existenţei, care, pentru „mine”, sunt doar nişte obiecte, in-conştiente. Şi aşa ia naştere Dualitatea, care este un vis al Nondualităţii...
Dualitatea este visul Nondualităţii
< Sus >
Eul este ca o bulă de conştienţă ce alunecă prin spaţiu-timp. Eul se simte ca un martor detaşat. Se simte fără vârstă, fiindcă e detaşat de timp. Se simte ca un punct fără dimensiuni, fiindcă e detaşat de spaţiu. Prin urmare, eul se simte ca un nimic scufundat în totul şi separat.
În acelaşi timp, eul se simte vulnerabil şi de aceea îşi dezvoltă tot felul de mecanisme de apărare psihică. Se simte vulnerabil pentru că, automat, toată puterea i s-a dat non-eului. De aceea, eul caută să-şi extragă cumva puterea din exterior. Rareori eul este împăcat cu sine. Toate resursele sale provin din exterior, este gol pe interior. Eul nu va avea niciodată linişte.
Eul este senzaţia de separare. Din dorul de reîntregire, ne atrag obiectele exterioare, alte fiinţe, ştiinţa etc. Eul va fi mereu atras de non-eu, contrapartea sa complementară. Căutătorul nu se va putea opri să caute împlinirea într-un non-eu – fie un partener romantic, fie un ideal moral, fie o realizare spectaculoasă, fie o energie specială, fie o descoperire ştiinţifică, fie Dumnezeu etc.
Toate poveştile vorbesc despre non-eu, despre altcineva. Ne plac poveştile pentru că, nemărturisit, inefabil, ne readuc echilibrul. Numai această poveste face excepţie şi vorbeşte mult despre eu, ca de un personaj distinct, faţă în faţă cu non-eul. În acest sens, nu este o simplă poveste, ci un horror... 😊
< Sus >
Senzaţiile subiective ale conştiinţei umane nu corespund Conştiinţei universale. Aceasta din urmă nu este deloc un martor-detaşat. Dimpotrivă, Ea trăieşte total implicată şi chiar este tot-ce-există. Cele două tipuri de conştiinţă nu au nimic în comun.
Totuşi, în unele învăţături nondualiste suntem îndemnaţi să conştientizăm că suntem acest „observator obiectiv”, pentru a ajunge la Sinele Suprem. De fapt, nu putem ajunge decât la nivelul cel mai rafinat al eu-lui (acel EU SUNT), când nu ne mai identificăm cu corpul sau personalitatea omenească. Sinele Suprem este forma cea mai rafinată de eu.
Apoi, desigur, în spiritualitate se vorbeşte despre „expansiunea conştiinţei” şi despre stări extatice. Dar acel extaz transcendent nu devine niciodată permanent (căci n-ai putea trăi „răpit”) şi revii la o stare de conştiinţă mai normală.
Se mai vorbeşte despre „amplificarea conştienţei”, de intensitatea atenţiei. Da, conştiinţa umană poate fi mai mult sau mai puţin atentă la ce percepe, ceea ce nu este cazul cu Conştiinţa.
Prin urmare, denumirea de conştiinţă este înşelătoare, dacă o aplicăm la Fiinţa unică. Şi nici măcar substantivul „fiinţă” nu este adecvat, deoarece nu este ceva obiectiv, palpabil. Mai degrabă, verbul „fiinţare” ar fi potrivit, fiindcă nu are substanţă.
Şi nici deosebirea pe care o fac unii între conştienţă şi Conştiinţă nu este satisfăcătoare, fiind mult prea sofisticată. În general, nicio denumire folosită în metafizică nu corespunde cu Realitatea, din cauză că toate cuvintele provin din experienţa comună.
Experienţele metafizice au fost, cel puţin până acum, accesibile doar câtorva semeni de-ai noştri. O astfel de experienţă mistică cu totul specială este iluminarea sau trezirea nonduală. Iar când ea devine permanentă, putem vorbi despre „iluminaţi” sau „eliberaţi” de iluzie sau oameni „treziţi”. Tocmai din mărturiile acestora am putut urzi această poveste despre cum apar toate poveştile.
< Sus >
Dintre metodele care proclamă atingerea Realităţii ultime, raja-yoga este printre cele mai importante. În acest sistem de yoga se vorbeşte despre extazul cu obiect (sabija sau savikalpa-samadhi), care premerge extazul fără obiect (nirbija sau nirvikalpa-samadhi). Extazul cu obiect (savikalpa-samadhi) presupune existenţa relaţiei obiect-subiect, adică prezenţa unui observator, a unui eu. În această transă, conştiinţa umană este total desprinsă de mediul înconjurător, ca şi de propriile gânduri, rămânând scufundată în starea cea mai subtilă de EU SUNT. De fapt, există mai multe etape de savikalpa samadhi, într-unele fiind posibilă călătoria în tărâmuri paradisiace (proiecţia astrală).
Indicaţiile maeştrilor de raja-yoga sunt ca, odată ce ai atins acest tip de extaz înalt, nu mai ai altceva de făcut decât să aştepţi răbdător ca samskaras (impresiile din minte) să se dizolve de la sine, rând pe rând. Într-un final fericit, se va petrece de la sine tranziţia către nirvikalpa-samadhi, starea supremă, în care dispare până şi EU SUNT. Cu alte cuvinte, deşi până în acel moment concentrarea şi voinţa de fier a yoghinului au fost la mare preţ, totuşi, pentru realizarea supremă, el nu mai poate face nimic, decât să aştepte Graţia, pe care n-o poate grăbi, provoca, obliga. Într-un fel, este o negare a întregii metodologii yoghine de mai înainte.
Raja-yoghinul este prizonierul propriei sale metode, ritualul samyama (adică succesiunea dharana, dhyana, samadhi – realizate cu ochii închişi, într-un loc izolat). Chiar dacă, ocazional, ar putea atinge nirvikalpa-samadhi, el se va întoarce la starea obişnuită de conştiinţă când iese din meditaţie. Creierul său nu concepe că poate exista vreun tip de samadhi în afara stării contemplative auto-induse.
Tocmai în acest punct, Jnana-yoga aduce o diferenţă fundamentală. Jnani sau nondualistul vorbeşte despre sahaja-samadhi (în varianta budistă, nirvana), adică extazul fără de eu, păstrat continuu în starea de veghe, cu ochii deschişi. Asemănarea cu raja-yoga este că şi jnana-yoga prescrie anumite metode pentru atingerea acestui tip suprem de samadhi. (Dacă n-ar fi prescris nicio metodă, n-ar mai fi fost considerată un tip de „yoga”, nu-i aşa?! Yoga înseamnă acţiune intenţionată, realizată de un eu.)
Şi tocmai în acest punct, noua Nondualitate radicală occidentală (neo-advaita) diferă de jnana-yoga şi advaita-vedanta, pentru că nu prescrie nicio metodă. Aceasta converge cu ceea ce spuneam mai devreme, că inclusiv voluntarul raja-yoghin aşteaptă Graţia. Cu alte cuvinte, realizarea supremă nu este opera eu-lui.
Este însă adevărat că yoghinul sau advaitinul poate atinge o stare de mare rafinament a eu-lui. Tocmai aici este şi marea păcăleală, căci mulţi o confundă cu nondualitatea. Şi vorbesc despre „conştiinţa pură nonduală”, ceea ce este o contradicţie. Cât timp mai există acolo o conştiinţă, un observator, un martor al gândurilor, emoţiilor, senzaţiilor, adică relaţia subiect-obiect, aceea nu este nondualitatea...
< Sus >
Să continuăm povestea, după această paranteză cam lungă.
Eul este senzaţia de acum sau prezentul. Iar timpul reprezintă trecutul şi viitorul. Deci prezentul este o senzaţie, iar trecutul şi viitorul sunt nişte concepte, nu pot fi niciodată atinse de eu.
Eul este, de asemenea, senzaţia de aici sau centrul. Iar spaţiul reprezintă acolo sau ceea ce înconjoară centrul. Acolo nu poate fi atins niciodată de către eu (fiindcă în acel moment ar deveni aici), deci este tot un concept.
Este important să înţelegem că spaţiul-timp este un concept, nu o senzaţie directă. Singurele senzaţii concrete sunt aici şi acum. Spaţiul-timp este interpretarea pe care eul o dă Realităţii naturale.
- Dar animalele nu au aceeaşi senzaţie despre spaţiu şi timp?
Nici animalele şi nici copiii mici nu au această senzaţie. Ei doar simt Realitatea naturală în forma ei pură, de care nu se simt separaţi. Abia pe la vârsta de un an şi jumătate, copilul capătă conceptul de spaţiu-timp, când i se dezvoltă suficient de mult intelectul.
- Înseamnă că eul este produsul intelectului?
Unii aşa spun, ca să simplifice lucrurile. De fapt, eul şi intelectul sunt chestiuni diferite. Poate exista intelect fără eu, ca în cazul iluminaţilor. Alţii spun că eul este o „contracţie energetică”, adică are o cauză mai profundă şi tainică. Intelectul se dezvoltă în timp. Eul rămâne neschimbat, este cauza timpului.
Realitatea naturală este aşa cum o vedem, doar că îi lipseşte interpretarea pe care i-o dă intelectul uman, dirijat de eu. Realitatea se supune unor legi naturale. Totuşi, oamenii dau acestor legi nişte interpretări parţiale. De fapt, nici nu există mai multe legi, ci una singură – Legea lui Unu. Iar mintea umană a împărţit-o în mai multe.
Aşadar, iată cât de eronat privim noi realitatea. Viziunea eului este parţială, egocentrică, incompletă. Or, Realitatea naturală este completă, totală, întreagă. Fiinţa-veşnică-infinită arată aşa cum o percepem, totuşi, nu cum o concepem noi.
Mintea este un instrument de abstractizare, iar limbajul face acelaşi lucru. Orice cuvânt este un concept, o abstracţiune. Oamenii trăiesc, efectiv, într-o realitate abstractă, paralelă cu Realitatea naturală. Aşa stau lucrurile şi nu e vina nimănui.
< Sus >
- Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu viaţa mea? Este destinul meu scris dinainte sau sunt direct responsabil de viitorul meu?
Foloseşte regula contrastului când ai unele nelămuriri. În acest caz: tot ce nu ştie eul, ştie non-eul. Non-eul semnifică orice altceva decât eul: un obiect, o altă fiinţă, universul, un spirit, akasha, Dumnezeu, subconştientul colectiv, inconştientul personal...
- Sunt noţiuni foarte diferite, amestecate în aceeaşi oală.
Toate au în comun faptul că sunt non-eu. Asta ne interesează în această poveste. Orice răspuns vine de la non-eu, sub o formă sau alta. De pildă, uneori ne rugăm la Dumnezeu să ne dea un răspuns şi auzim o voce care ne spune ceva. Era Dumnezeu? Nu, probabil un spirit. Era un spirit? Nu, probabil vocea subconştientului. Era subconştientul? Cine poate şti exact?!
Eul nu ştie nimic, nici măcar ce va gândi peste 10 secunde. Toată cunoaşterea există în non-eu, stratificată, ordonată. Cunoaşterea umană este, în principal, arhivată în obiecte exterioare (cărţi, computere, construcţii etc.). Mai este arhivată şi în memoriile persoanelor. Doar că memoria este şi ea o anexă exterioară eu-lui – ca dovadă fenomenul amneziei, când eul nu dispare, ci doar amintirile.
Alungarea lui Adam din paradis, fiindcă a muşcat din mărul cunoaşterii, simbolizează divorţul dintre cunoaşterea umană (pretenţia eu-lui că ar şti ceva, orice) şi cunoaşterea reală (deţinerea cunoaşterii de către non-eu).
- Dar mintea mea?!
Mintea este un şir de gânduri venite din non-eu. Singura contribuţie a eu-lui este că acceptă numai unele dintre ele şi le combină într-un mod diferit faţă de alt eu. Fiecare eu este original din acest punct de vedere. Eul trăieşte într-o fantezie personală căreia îi dă numele de realitate. Dar ea nu seamănă cu Realitatea naturală. Nici nu are cum să semene, fiind parţială, efectul unei viziuni trunchiate. În acest sens, putem spune că ce ştie eul nu ştie non-eul.
- Dacă, fără eu, dispare şi non-eul (ceea ce este logic), înseamnă oare că pentru omul trezit nu mai există Dumnezeu, spiritele, subconştientul?
Totul se va manifesta ca şi înainte de trezire. De pildă, dacă omul era medium, va continua să audă şi să discute cu spiritele. Diferenţa este că va percepe „aparenţa” oricărei manifestări. Realitatea va părea oarecum eterică, non-substanţială, deşi legile naturii îşi vor face jocul ca şi înainte. Într-un fel, va privi Creaţia din perspectiva Vidului creator, dar fiind în acelaşi timp, o simplă creatură, parte din Creaţie.
Însă nu va fi precum acel ideal Dumnezeu perfect cunoscător, adică îşi va păstra calităţile şi slăbiciunile umane de dinainte. De fapt, Dumnezeu este doar un concept ideal, totuşi, există Spirite foarte avansate care, pentru noi, sunt ca şi Dumnezeu. Tot aşa, unii oameni manifestă puteri supranaturale incredibile. Totul este permis să existe în Realitatea naturală şi, de fapt, toate aparentele fiinţe joacă nişte roluri, precum nişte păpuşi. Doar că nu există niciun Păpuşar. Ci păpuşile însele se "păpuşează" fără a-şi da seama.
< Sus >
- Dar am liber-arbitru, nu-i aşa, ca să acţionez după cum doresc...
Eul împarte acţiunea în două etape: întâi voinţa, apoi fapta. Eul are o viziune dualistă în toate, inclusiv aici. Însă non-eul acţionează fără „voinţă”.
- Adică cum?
Este un fel de instinct sau precum forţa apei, care provine din invizibila gravitaţie. Non-eul nu are o „voinţă” precum eul, dar nu acţionează la întâmplare, ci conform unui cumul de cauze. De aceea, face totul perfect şi dintr-un foc, nu stă să cumpănească şi să se îndoiască.
Noi credem că voinţa trebuie să aibă un centru, „centrul de voinţă”, fiindcă noi, oamenii, avem un centru: eul. Însă natura nu are niciun centru. Voinţa naturii este distribuită pretutindeni, este difuză. Asta nu putem pricepe, dar nu-i vina noastră. Pur şi simplu, aşa suntem setaţi.
Deci liberul-arbitru este atributul specific eu-lui. Dar este doar o senzaţie, la fel ca şi senzaţia de eu. Liberul-arbitru proclamă inspiraţia de moment, independentă de orice se întâmplă în jur. Pretinde să nu fie condiţionat de nimic, ceea ce este absolut imposibil. Voinţa personală este o iluzie, la fel ca şi persoana, eul.
Dacă am putea face abstracţie de existenţa eu-lui, atunci am afirma răspicat că faptele omului aparţin non-eului şi sunt automate, integrate în armonia cosmică. Problema noastră este că nu putem face abstracţie de eu. De aceea, vom simţi întotdeauna că avem o voinţă liberă, că făptuim conform liberului nostru arbitru.
Unii oameni, auzind că nu există liber-arbitru, cad în depresie. Cine cade în depresie? Eul, cine altcineva! Se simte ca şi cum i-ai tăia mâinile şi picioarele. Liberul-arbitru face parte din aceeaşi iluzie cu eul.
Şi totuşi, ce mult şi-ar dori eul să scape de responsabilitatea faptelor sale...! De aceea este atras de Nondualitate, ca un fluture de felinar...
< Sus >
- Spuneai că „spaţiul-timp este interpretarea pe care eul o dă Realităţii naturale”. Dar spaţiul şi timpul pot fi măsurate, nu sunt doar nişte impresii personale. Nu omul le-a creat.
Nu omul le-a creat, ci eul. Eul este ceva foarte, foarte subtil. Pe când „omul” este un concept complex, alcătuit din mai multe straturi (corp, senzaţii, emoţii, gânduri, energie, informaţie, spirit, eu etc).
- Înţeleg că eul este o distorsiune primordială a Realităţii.
Da. Iar mai multe eu-ri generează o „realitate consensuală”. Adică o paradigmă, o interpretare a Realităţii naturale împărtăşită de toate acele eu-ri. Când dispare eul, prin iluminare, dispare şi consensul cu ceilalţi şi în faţa ochilor rămâne doar Realitatea aşa cum este ea. Eul dispare, dar personalitatea şi trupul rămân, aşa că nimeni din jur nu va şti că acel eu a dispărut.
- Să presupunem că am avea o societate formată numai din oameni iluminaţi. Înseamnă că aceştia n-ar fi în stare să măsoare spaţiul sau curgerea timpului?
Ce rost are să măsori dimensiunile unei case ce-ţi apare în vis?! ar spune ei. O asemenea ipotetică societate va controla perfect spaţiul-timp, privindu-l ca pe o mare iluzie.
- Dar de ce apare distorsiunea-eu în Realitatea nonduală?
Acolo nu există încă dualitatea cauză-efect. De aceea nu poate fi localizată o cauză, un „de ce”. Întrebarea ta vine din Dualitate, cerând un răspuns de la Nondualitate. Dar în Nondualitate nu există nici măcar dualitatea întrebare-răspuns. Acolo nu poate apare nicio întrebare, fiindcă, înainte de a o pune, ai deja răspunsul.
- Şi totuşi, iluminaţii răspund la toate întrebările...
Ei nu ştiu niciodată exact ce vor spune. Şi nici nu ne lămuresc întotdeauna. Nondualitatea, pur şi simplu, echilibrează neclaritatea (întrebările) prin claritate (răspunsuri "targetate"), dar nu o face deliberat. Este un proces instinctiv şi automat, dar nu întotdeauna imediat. La fel stau lucrurile şi cu karma, este o compensare reflexă.
Iluminaţii sunt un fel de releu sau mediumi pentru un mesaj care nu aparţine minţii lor, ci Spiritului. Care ar fi diferenţa faţă de un medium ce canalizează un spirit oarecare? Singura, dar marea diferenţă este că acţiunile celui trezit spiritual sunt conduse impecabil, sunt perfect adaptate situaţiei şi nu dăunează nimănui. Astfel că acţiunile iluminatului sunt chiar mai de încredere decât gândurile sau emoţiile sau vorbele sale.
Iluminatul poate descrie foarte clar dispariţia simptomelor eu-lui, cu care toţi suntem familiarizaţi, dar nu înţelege cum arată Realitatea fără eu, deşi are acces la Ea. Simte că a descoperit ceva extraordinar, dar nu poate defini ce anume.
Plăcerea cu care iluminaţii vorbesc despre Nondualitate este însăşi fericirea naturală a Nondualităţii care se autorevelează. Însă cuvintele sunt întotdeauna inadecvate, nu acoperă Realitatea revelată. Asta însă nu împiedică fluxul revelaţiei să ne inunde, dacă simţim acest dor. Şi nu vom putea simţi acest dor decât dacă Nondualitatea are impulsul să ne vorbească direct. Cauza şi efectul se suprapun într-un mod misterios.
- Cum ne putem anula eul?
Nu ştim cum a apărut distorsiunea-eu, deci nu putem afla nici cum sau de ce va dispărea. Sau dacă ar trebui să dispară... Iar eul, oricum, n-are nicio putere, fiind o simplă iluzie.
Şi totuşi, iluminarea se mai întâmplă ici şi colo. Viaţa devine mai plăcută atunci. Dar viaţa cui? Nu a eu-lui dispărut, desigur, ci a organismului uman respectiv, rămas fără eu. Impulsul provine din Nondualitate. Dar n-o putem interoga, căci nu ne aude, nu ne recunoaşte ca fiind diferiţi de Ea.
În schimb, un răspuns poate veni de la non-eu, în varianta de Dumnezeu sau spirit sau maestru spiritual etc.. Dar întotdeauna, răspunsul este croit după preferinţele eu-lui şi tiparele sale mentale. De genul, „munceşte spiritual şi fă fapte altruiste ca să meriţi iluminarea”. Sau „Graţia nu poate fi obligată prin nimic”. Sau „trebuie să-ţi ridici Kundalini până la ultima chakră, aşa că practică tehnici puternice”. Sau „stai în preajma unui iluminat, ca să preiei din energia iluminării”. Sau „începe un program de rugăciuni sistematice, pentru a da de ştire universului despre aspiraţia ta”. Sau „izolează-te într-o mânăstire ca să-ţi găseşti liniştea lăuntrică”. De fapt, nimeni nu ştie cu adevărat.
Şi nici nu contează. Graţia iluminării nu schimbă cu nimic Realitatea. Prezenţa eu-lui nu influenţează Realitatea. Dar, desigur, Graţia poate distruge iluzia eu-lui – ceea ce nu prea cred că eul îşi doreşte realmente, deşi tocmai el a pus întrebarea de mai sus...
- Dar dacă se produce, după ce semn ne dăm seama că este o iluminare autentică şi nu o fantezie?
Când dispare eul, nu vei mai vedea pe nimeni în jur.
Persoanele devin la fel ca celelalte elemente naturale, fără nicio ierarhie între ele. Înainte, le considerai persoane, fiindcă le atribuiai şi lor un eu solid, cum aveai tu. Când eul dispare din fiinţa ta umană, totul din jur se uniformizează, devine aceeaşi Realitate nonduală, uimitoare prin varietate şi imprevizibil. Dacă nu-ţi vei da seama că ţi-a dispărut eul, cu siguranţă că vei observa că au dispărut celelalte eu-ri. Acesta-i un semn inconfundabil al iluminării.
< Sus >
- Spui că eul nu influenţează Realitatea. Totuşi, lumea este profund egocentrică, provocând atâta suferinţă, violenţă etc. Societatea ar arăta cu mult mai bine dacă oamenii n-ar avea un ego, un eu...
Cu alte cuvinte, tu spui că eul se prelinge în non-eu, unde capătă influenţă, generează efecte. E ca şi cum s-ar amesteca două lichide. Însă, răspunde-mi sincer, tu te simţi amestecat cu Natura, te identifici cu alte forme de viaţă, te simţi una cu Universul?
- Doamne fereşte! Eu sunt eu, nu altceva.
Exact. Simţi că graniţa dintre eu şi non-eu este ferm trasată. Dar faptul că ai influenţă asupra exteriorului, iar exteriorul te influenţează la rândul său ce arată? Că nu există graniţe dintre eu şi non-eu. Că una simţi tu şi alta-i Realitatea.
- Atunci, de ce-mi tot spui basmul ăsta despre eu şi non-eu?
Îţi vorbesc despre ce NU ESTE Realitatea, fiindcă nu am cuvinte potrivite pentru Realitate.
Deci, nu eul tău influenţează Natura, ci corpul şi mintea, care sunt parte din Ea. În schimb, eul este doar o iluzie, un basm în care crezi. Tocmai de aceea m-ai ascultat atent – ţi-am povestit ceea ce credeai deja.
- M-ai cam zăpăcit şi am rămas nelămurit. Are acest eu iluzoriu influenţă asupra Realităţii?
Are un miraj, Fata Morgana, influenţă asupra oazelor din deşert?!
Dar hai s-o luăm altfel. Am început vorbind despre Realitatea naturală, tot-ce-există, Unimea. Este partea plină a paharului. Partea goală a paharului este Nimicul. Nondualitatea este formată din amândouă. Iluminarea revelează, prin moartea eu-lui, că nimic nu există cu adevărat!
Adică, există aparent, dar e ca şi cum am desena cu fum prin aer. Tot-ce-există nu are o bază fermă, nu are o temelie solidă. Nu este nicio diferenţă dacă stropim cu fum alb sau fum galben, tot fum este, care se va disipa. Un coşmar este altceva decât un vis cu zâne. Dar amândouă sunt vise, la trezire. Singurul lucru care nu se schimbă este schimbarea.
- Înţeleg unde baţi. Vrei să spui, pe ocolite, că nu contează chinurile eu-lui, fiindcă oricum va muri cândva, iar suferinţele lui vor fi uitate.
Deloc. Asta vrea eul tău să-mi reproşeze, face pe victima neînţeleasă. Lamentările fac parte din jocul său.
Afirm cu totul altceva. Eul se simte ca fiind ceva solid, concret, imposibil de negat, absolut sigur pe existenţa sa, pe realitatea sa. Şi proiectează aceeaşi aparentă „soliditate” şi asupra Realităţii, devenită astfel non-eu. Non-eul pare la fel de real şi sigur pentru eu. Numai că Realitatea naturală nu este deloc fixată, solidă, rigidă. Există şi nu există, adică, nu se poate defini, este un fel de aproximare.
Se ştie că există multe tărâmuri invizibile, care vibrează pe o frecvenţă mult prea înaltă pentru a o putea noi detecta. Toate aceste dimensiuni coexistă în acelaşi spaţiu cu lumea fizică. Adică, există teoretic, dar nu există practic. Ce altă dovadă mai clară că lumea este reală şi ireală în acelaşi timp?!
În acest context, am putea spune că eul este o iluzie care se consideră a fi solidă, sigură pe existenţa sa. Din contră, Realitatea nu îndrăzneşte să-şi afirme realitatea cu atâta vehemenţă, este mult mai „timidă”.
- Deci tot-ce-există e un vis cosmic?
Nu. Visul este eul, aparenta contracţie a Totului până la nivelul elementar de fiinţă umană. Totul există dintotdeauna, e real, nu-i vis. Face însă parte din visul eului că Totul ar fi ceva „solid”. Surpriza este când descoperi că Totul este şi Nimic. Asta nu-l desfiinţează, nu-l face iluzoriu, ci doar îl echilibrează în Nondualitate. Singura iluzie este eul.
În concluzie, fii liniştit, sinele "tău" nu va muri, pentru că nici n-a existat vreodată!
< Sus >
Răzvan A. Petre
21 august 2022