<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


POVEŞTI DE TREZIT COPIII

de Răzvan-Alexandru Petre

Istoria nemuririi – de la personal la impersonal  icon  Pisica lui Rembrandt Povestea  icon  Povestea „Cum te cheamă?”  icon  Morala este inconştientă  icon  De ce oamenii răi nu sunt pedepsiţi de Dumnezeu sau de karmă?

Istoria nemuririi – de la personal la impersonal

De-a lungul timpului, oamenii au încercat să-şi imagineze cum este nemurirea. Ei erau convinşi că moartea nu e capătul vieţii. Această convingere era intuitivă la unii, iar la alţii, impusă de credinţele religioase. Cu toţii, măcar sperau în nemurire.

Nemurirea a suferit modificări, odată cu evoluţia intelectului. Dar elementul nelipsit a fost dintotdeauna Sufletul, cel care există dincolo de materia fizică.

La vechii egipteni, Sufletul supravieţuia împreună cu corpul subtil, care trebuia îngrijit ca şi corpul material. Această credinţă a supravieţuit până în zilele noastre. (Imaginaţia creştinilor susţine că acest corp subtil va dormi liniştit până în ziua Învierii de obşte.)

Apoi s-a adăugat credinţa în metamorfoză, prin care Sufletul se reîncarna în diverse animale. În felul acesta, desigur, se pierdea vechea personalitate umană. A fost un pas înainte pe calea diminuării caracterului personal al Sufletului.

În Orient, Sufletul se reîncarna pentru a-şi plăti karma, dar tot într-o fiinţă umană. Această idee necesita şi ea efortul de credinţă că pierdem vechea personalitate, dar ne păstrăm ceva, totuşi, o Identitate spirituală. Această vagă Identitate cară după ea karma, din viaţă în viaţă.

Mai recent, iniţiaţii au vorbit de diferenţa clară dintre Suflet şi Spirit. Sufletul este limitat la personalitate şi la minte, dar Spiritul le ştie pe toate şi chiar el a pus la cale încarnarea într-un trup omenesc şi toate provocările destinului. Spiritul are natură divină şi el este Identitatea noastră reală. La moarte, Sufletul se înglobează în Spirit, unde se află depozitul de Suflete ale tuturor întrupărilor avute vreodată. A fost o idee şi mai radicală, obligându-ne să ne reevaluăm importanţa personală cu mai multă umilinţă, fiindcă suntem doar un număr pe listă.

Avansând încă un pas, s-a spus că acest Spirit sau Sine Superior se poate încarna simultan în mai multe corpuri (vieţi paralele). Această idee ne-a pus pe gânduri ce am face oare dacă ne-am întâlni faţă în faţă cu sufletul nostru geamăn! „Cât de ciudat m-aş simţi în preajma acelui om total necunoscut, dar faţă de care aş simţi o atracţie irezistibilă şi iraţională! Şi care dintre cei doi oameni sunt adevăratul eu?”

Învăţăturile nondualiste au mers şi mai departe, afirmând că toţi oamenii sunt sufletele noastre gemene. Asta spunea şi Isus, că toţi suntem fraţi întru Tatăl Ceresc. Chiar dacă ne sunt duşmani, de fapt, tot noi ne punem piedici singuri, dorind să evoluăm prin depăşirea acelor provocări.

Iar învăţătura supremă nondualistă este că Sinele-Atman este totuna cu Dumnezeu-Brahman. Eu sunt totuna cu orice există şi sunt Dumnezeu, la fel cum este orice altceva. Adică există numai Dumnezeu, care ia toate formele existente, El devine Universul.

Acest nivel de înţelegere este ultimul, complet impersonal. Eu nu exist deloc ca individualitate, ci sunt doar o aparenţă. Numai EL există, care nu este o persoană, ci Totul şi nimic (fiindcă creaţia e doar o aparenţă)... Fiindcă moartea nu există, nemurirea e totul, adică un Joc de imagini în vidul creator. Universul este imaginaţia Vidului cosmic.

Aici, ideea de persoană ia sfârşit. Istoria nemuririi ia sfârşit. Însuşi timpul ia sfârşit. Nu se mai poate spune nimic.

< Sus >

Pisica lui Rembrandt

Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Care, tot repetată, devine: exist sau nu exist? Şi este perfect logic să ne întrebăm asta.

Fizica cuantică ne arată că materia, pe care o considerăm solidă, este de fapt 99,99% vid, fiind mai mult o impresie decât o realitate concretă. Deci universul este un fel de iluzie naturală: aproape că nu există deloc. Totuşi, oferă aparenţa că există.

Iar nondualismul ne spune că eul este o ficţiune totală. Spre deosebire de universul concret, eul este o iluzie artificială. Care ar fi diferenţa?

Iluzia naturală este coerentă, rafinată, ca o ţesătură orientală. În schimb, iluzia artificială a eu-lui este grosolană, pusă acolo ca nuca-n perete, inutilă şi fără nicio legătură cu realitatea. Este precum urmele de labe din tabloul lui Rembrandt „Pisica cu urme”.

pisica lui Rembrandt

"Pisica cu urme" 

Criticii de artă se tot întreabă: „De ce nu a şters Rembrandt urmele lăsate pe pânză de pisica lui pe când o picta?”. Nimeni nu ştie. Suprapuse peste iluzia naturală creată de pictor, labele acelea sunt complet nepotrivite, trezindu-ne din transa contemplativă. Distrug farmecul indiscutabil al imaginii, care ar fi părut aproape reală, dacă ar fi lipsit acele pete penibile.

Şi totuşi, se pare că tocmai această combinaţie de frumos şi grotesc atrage atenţia colecţionarilor de artă. La ultima licitaţie, acest tablou în ulei s-a vândut cu suma record de 493 de milioane de dolari, cel mai scump din istorie. Este o sumă imorală, dar bogaţii lumii vor să-şi asigure cumva averea. Aşa cred ei că se feresc de necazuri.

Asta face mereu eul. Vrea să se perpetueze la nesfârşit, simţind suflul morţii în ceafă, chiar şi în mijlocul opulenţei. Cât e de penibil!...

Pe de altă parte, eul este o culme a inventivităţii divine. Într-un univers dintotdeauna impersonal, creatorul a introdus entitatea care se simte separată şi centrală, în mijlocul unei lumi care n-are niciun centru. Nu-i asta oare cea mai mare capodoperă artistică?! Cum de i-a trecut prin minte creatorului aşa ceva, să inventeze persoana?! Auzi, dumneata: să născocească un centru în nimicul fără repere!

Universul este dintr-o singură bucată şi nu are limite, total opus faţă de cum simte persoana-eu. În univers nu există drame personale, ci doar evenimente care decurg unul dintr-altul într-un mod armonios. Nu există moarte, pentru că nu există vreo viaţă separată. Atâta timp cât există universul, moartea e un nonsens.

Există, desigur, schimbare, care e cu totul altceva. În fiecare secundă, se schimbă şi se transformă totul. Inclusiv corpul tău. Care nu e al tău, fiindcă „tu” nu exişti. Corpul e o celulă a universului şi atât.

PS. Tabloul de mai sus este generat de AI, iar povestea lui este plăsmuită şi ea. Dar restul e cât se poate de adevărat.

< Sus >

Povestea „Cum te cheamă?”

Demult, tare demult, într-o cetate antică, exista o tradiţie lăsată de strămoşi. În fiecare an, toată suflarea cetăţii se aduna într-un loc şi un Juriu mascat, format din trei persoane, se plimba printre oameni şi alegea trei concurenţi. Ei urmau să răspundă la întrebarea „Cum te cheamă?”. Dacă câştigau favorurile Juriului, ei deveneau membrii în conducerea cetăţii.

Locuitorii erau foarte entuziasmaţi de marele eveniment şi se pregăteau tot anul să poată răspunde cât mai bine la celebra întrebare. Se înfiinţaseră şi diverse şcoli, unde se învăţa cum ar fi mai bine: Să rosteşti întâi numele şi apoi porecla sau invers? Să vorbeşti mai tare sau mai încet, mai repede sau mai lent? Să pui copiilor nume scurte sau lungi, standard sau poetice? Nimeni nu ştia ce criterii au în vedere Juraţii, care rămâneau total necunoscuţi, sub masca şi deghizarea lor fioroasă.

cum te cheama

Cei trei juraţi care alegeau membrii conducerii cetăţii

Dar, hei! Se pare că nimeni nu sesiza esenţialul. Nu cum îşi rosteau numele era important. Problema era că nu erau întrebaţi decât foarte puţini dintre ei.

Şi uite aşa, trecură decenii şi secole, până când se născu un înţelept în acea cetate care puse întrebarea prostească: „Dar de ce nu se organizează mai des concursul?”. Toţi fură contrariaţi şi începură să-l batjocorească pe înţelept. „Ce obrăznicie! Oamenii au nevoie de timp să se pregătească serios cum să-şi rostească numele!”.

Peste nişte ani, apăru un alt înţelept, care făcu observaţia: „Oricine poate spune cum îl cheamă, chiar şi cei înapoiaţi mintal. De ce atunci, atâta agitaţie?” De data asta, îl acuzară că vrea să ruineze meritocraţia, pe care se baza întreaga lor societate, şi îl alungară din cetate.

Într-un final de epocă, un rege total nebun luă decizia să desfiinţeze acest concurs tradiţional.

Tâlcuire: Ceea ce este clar ca lumina zilei nu devine evident decât atunci când oamenilor le vine sorocul să priceapă.

Nondualitatea pare o abstracţiune la prima vedere sau o speculaţie şi, deseori, este respinsă de minte ca fiind absurdă. Când însă există o deschidere şi o intuiţie, nondualitatea e limpede ca cristalul. „Da, aşa este! Totul este o unitate!”

< Sus >

Morala este inconştientă

Binele pur înseamnă să faci binele total dezinteresat, chiar contrar propriului interes. Răul pur înseamnă să faci rău altora în mod gratuit, nemotivat, care se va întoarce împotrivă-ţi. Ambele sunt un act iraţional, inconştient. A-ţi desconsidera propriul interes nu poate fi considerată o acţiune conştientă, ci aproape sinucigaşă. În aceste cazuri „pure”, nu putem vorbi nici de rău, nici de bine, fiindcă eşti iresponsabil.

Pe de altă parte, putem face un bine sau un rău altcuiva pentru că asta ne serveşte propriului interes, ceea ce arată o acţiune conştientă raţională, cu intenţie. În acest caz, interesul egotic prevalează în faţa moralei. Iarăşi nu putem vorbi de bine şi de rău, fiindcă a-ţi urma interesul arată doar că eşti responsabil. În plus, criteriile morale sunt alunecoase şi interpretabile, depind de poziţia în care te afli: eşti o victimă nedreptăţită sau un beneficiar mulţumit.

Dar ce este morala? Este mecanismul inventat de oameni pentru a împăca diversele interese personale divergente. Numai că şi în lumea animală vedem la tot pasul exemple de împăcare non-violentă. De pildă, când masculii se împung sau îşi agită aripile ca să se impresioneze, iar cel mai slab de înger cedează fără luptă. Sau când, de exemplu, părinţii se sacrifică pentru a-şi apăra puii, din „instinct”. Spunem că instinctul este inconştient. Şi totuşi, în acest caz, ca şi în altele, animalele par şi ele morale.

Şi oare gândirea nu este tot un fenomen inconştient?! Gândurile ne vin, pur şi simplu, de undeva, nu le producem noi la dorinţă. Dacă am controla noi gândirea, am putea să ne oprim din gândit oricând dorim, ceea ce nu putem.

Prin urmare, şi morala, care e un concept mental, este la fel de inconştientă, ne vine de undeva. Chiar şi interesul personal, egotic, tot aşa ne este transmis, de sus. Creierul este un simplu burete pentru tot felul de gânduri, impulsuri, emoţii. Toate acestea creează o aparenţă de personalitate, „trăsături de caracter” care nu ne aparţin de fapt, ci ne sunt dăruite în mod neîntrerupt, manifestându-se prin corpul-minte.

Buddha cu pusca in mana

Buddha cu puşcă

< Sus >

De ce oamenii răi nu sunt pedepsiţi de Dumnezeu sau de karmă?

Motto: Răzvrătire şi dezamăgire, căci ideea de Dumnezeu la care ne-am închinat ne-a întors exact ce ţine de ea: iluzii, neîmpliniri, dezamăgiri. Se vede din avion că aici omul bun suferă, iar cel rău e răsplătit. Însă omul bun mai are doar un pas până la Realizare, iar cel rău se îndepărtează cu paşi repezi de ea, prin răcirea inimii. ~ Laura Averchi

Legea karmei se aplică oamenilor buni. Dacă te-ai născut „bun”, trebuie s-o respecţi, fiind corect, cinstit, bun. Altfel, vei fi pedepsit ca să te îndrepţi. Oamenilor „răi” nu li se aplică legea karmei, decât parţial, proporţional cu bunătatea pe care o au în ei. Şi e perfect aşa.

Dacă li s-ar aplica complet şi rapid, ei s-ar corecta urgent şi ar deveni imediat buni. Şi atunci n-am mai avea contraste şi conflicte. Iar pentru a-şi putea manifesta automat binele şi răul din El, Dumnezeul Creator are nevoie de ambele forme de expresie opuse. Poate de aceea spunea Isus: „celui care are i se va da, iar celui care nu are i se va lua”. Deşi pare contraintuitiv, universul nu evoluează spre uniformizare şi monotonie, ci îşi păstrează mereu prospeţimea contrastelor.

Marea majoritate a oamenilor înclinaţi spre spiritualitate sunt oameni buni, deci trebuie să cunoască şi să respecte legea karmei, fiindcă e cel mai bun învăţător pentru ei. Ei caută şi găsesc tâlcuri ascunse în întâmplările vieţii, observă cum acestea i-au condus pe tăcute spre evoluţie.

Oamenii răi au alte preocupări, aşa cum i-a creat Dumnezeu, şi nu au nevoie să cunoască legităţile spirituale, ca să nu se îndrepte. Ei nu învaţă nimic din viaţă, rămân cu aceleaşi năravuri.

În închisoare, unii se smeresc, iar alţii se îndârjesc. De ce oare?

Pe cei răi, universul îi încurajează să facă nenorociri, atât cât suportă restul lumii revoltate. Plăcerea lor este să le producă suferinţă altora. Iar când lumea reacţionează împotriva lor, atunci am fi tentaţi să spunem că acţionează legea karmei sau dreptatea lui Dumnezeu. Aşa este tiparul de gândire spiritual: căutăm o logică şi o justiţie.

De fapt, privind nondualist, nu există nicio karmă şi nicio dreptate. Acestea sunt concepte create special de oameni sau pentru oameni. Este felul minţii de a genera o aparentă ordine în haosul existenţei. „Haos” este un alt concept, un duşman artificial creat de mintea duală pentru a avea cu cine să se lupte. În Realitate, niciun concept nu este adevărat. Viaţa este aşa cum este, fără bine şi fără rău, fără logică şi fără evoluţie.

Nu există cauzalitate, fiindcă Sursa nu există în timp. Şi atunci? Totul este o aparenţă, un joc al contrastelor şi echilibrelor. Lumea apare din neant, chiar ESTE neantul care se manifestă în acest mod. Dacă găsiţi o vină realităţii, să ştiţi că neantul e de vină. Sau Dumnezeu, dacă vreţi. În acest punct, gândul ni se înfundă şi nu avem cum continua... Bată-l Dumnezeu pe Dumnezeu!...

Inclusiv această revelaţie „critică” este tot produsul neantului, care pare că devine conştient de el însuşi. Dar şi această conştientizare este o altă iluzie, la fel ca toate celelalte. Oare putem pricepe acest mister?...

Sigur că nu. Şi e perfect aşa.

«Pe măsură ce percepţia noastră intuitivă devine mai profundă, nu mai asociem Realitatea numai cu aspectele pozitive ale conştiinţei. Vedem că conştiinţa este în sine un tărâm al posibilităţilor infinite. Are potenţialul de a avea experienţe minunate, fantastice, extatice, dar şi experienţe absolut oribile, dificile şi provocatoare.» Adyashanti

Răzvan A. Petre
4 februarie 2024

< Sus >