< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
După chiar spusele Lui, Marele Spirit al lui Isus Cristos locuieşte permanent în Pre-Absolut (care ar putea fi asimilat conceptului indian de Prakriti, Shakti, Mintea Divină sau Mama), dar are acces oricând doreşte şi în Absolutul Divin (asimilabil conceptului hindus de Purusha, Shiva, Conştiinţa Divină sau Tatăl). Cu alte cuvinte, face parte din cele două faţete ale Divinităţii, cea imanentă, activă în Creaţie şi cea transcendentă, pasivă, pur gânditoare. Atunci când se retrage pentru o perioadă în Absolutul Transcendent, Spiritul lui Isus devine precum un neuron în Creierul Divin, conlucrând perfect cu ceilalţi "neuroni divini" pentru a urzi planurile cosmice. Când revine în Pre-Absolut, Isus are o personalitate spirituală şi atribuţii distincte, o activitate continuă, fiind Conducătorul Suprem al Sistemului Solar, unde pune în practică marile proiecte urzite de Divinitate. Este, fără îndoială, spiritul cel mai înalt care s-ar fi putut încarna vreodată pe Pământ.
Lucrurile stând ca mai sus, afirmaţia "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6) este complet justificată, dar cu nuanţe diferite de sloganurile creştine. Ea NU afirmă că poţi ajunge la Dumnezeu doar prin creştinismul actual!!! Pronumele "Mine" se referă la Spiritul lui Isus, nu la omul Isus în care a fost cândva întrupat acest Mare Spirit. Religia creştină este bazată pe omul istoric Isus, asupra căruia va pretinde întotdeauna exclusivitate. Însă această religie, cu multele sale culte şi secte, prin chiar această competiţie ridicolă şi dispute lamentabile, arată că nu poate reprezenta reperul spiritual absolut.
Spiritul lui Isus, fiind şi Dumnezeu, este imparţial, deasupra diferenţelor dintre religii. El îi ajută pe toţi oamenii, chiar şi pe ateii care o merită. Se iau în calcul comportamentul moral, faptele şi atitudinile individului - şi multe altele -, din orice religie ar face el parte.
Mântuirea creştină are în vedere atingerea unui paradis astral, dar nu identificarea cu Dumnezeu. Dogma chiar subliniază păstrarea distanţei dintre om şi Divinitate! În acest sens restrâns al mântuirii, fiecare religie ne promite că vom ajunge într-un paradis al religiei respective, ceea ce este posibil după moarte. A ajunge la Tatăl, adică la Dumnezeul Suprem, nu este totuna cu mântuirea promisă de creştinism. Se subînţelege astfel că poţi atinge un anumit gen de mântuire, similară celei creştine, şi fără a trece "prin Isus". De exemplu, paradisul musulman arată diferit, dar el există, prin dorinţa milioanelor de credincioşi islamici.
Un spirit în curs de evoluţie – aşa cum suntem toţi - este fixat, prin rangul său, pe un nivel vibratoriu. Uneori, dacă merită şi pentru a-i spori aspiraţia către perfecţiune, i se poate exemplifica intrarea temporară, prin graţie, în starea supremă de Dumnezeu Absolut. Este însă un eveniment ocazional. Nici atunci nu putem vorbi despre mântuirea definitivă. Abia când vom atinge nivelul evolutiv al spiritului lui Isus vom putea afirma că suntem perfecţi, ca spirite. Dar mai avem mult până atunci…
Creştinii nu ar trebui să fie trufaşi că se roagă lui Isus – una din cele mai înalte Zeităţi cunoscute oamenilor. Prin asta ei nu devin superiori altor religioşi, ce adoră spirite poate nu atât de înalte. Mai degrabă au motive de recunoştinţă. Ca şi de smerenie (fiindcă încearcă fără succes să-i semene). Totuşi, să fim raţionali şi să recunoaştem că fiecare religie oferă mângâiere sufletească şi ajutor în evoluţie, fără de care credinţa respectivă ar fi dispărut de mult. Intervine, indiscutabil, şi autosugestia credinciosului (o mare rezervă din subconştient), dar şi un ajutor extern de la spiritele superioare ale acelei religii. Dumnezeu nu îi părăseşte niciodată pe cei care Îl cheamă în ajutor, indiferent pe ce limbă şi cu ce simboluri.
De exemplu, după crucificarea Maestrului Isus, apostolilor şi ucenicilor le-a trimis "Duhul Sfânt" (spiritele sfinte), cu ajutorul cărora au continuat misiunea lor spirituală. Şi altor religii le oferă sprijinul Său plin de compasiune, în forme adaptate înţelegerii acelor oameni.
În concluzie: Lucrurile scrise în Biblie îşi pot revela profunzimea dacă nu ne limităm la a le repeta papagaliceşte, ca la orele de catehism!... Mântuirea nu este totuna cu desăvârşirea spirituală. Este adevărat că te poţi "mântui" şi fără Isus (cum fac alte culte religioase), dar, în acelaşi timp, să nu uităm că Marele Spirit al lui Isus îi ajută şi pe cei din alte religii decât cea creştină. Credinciosul bine informat este liber să aleagă şi să se străduiască să avanseze pe drumul către Dumnezeu. Până la desâvărşire avem mult de străbătut, eoni de timp.
Mulţi oameni identifică "viaţa spirituală" cu cea dusă în călugărie, sihăstrie.
Din punctul de vedere al spiritului, viaţa spirituală are însă alt înţeles. De-a lungul multiplelor sale reîncarnări, spiritul îşi alege mereu alte genuri de experienţe terestre, pentru a-şi completa suma de cunoştinţe necesare avansării spirituale. Aproape fiecare spirit se încarnează, la un moment dat, într-un om (femeie sau bărbat) care va deveni călugăr, sihastru, pustnic. Ai zice că este un "must have". Desigur, această experienţă nu-i asigură imediat "mântuirea, salvarea sau eliberarea" promisă de calea spirituală urmată de el. Drept dovadă, vor urma alte vieţi în care va cunoaşte alte experienţe umane diferite. Deci, a urma cu succes o cale spirituală, ca om, nu te asigură că eşti pregătit să părăseşti imediat, ca spirit, planul Pământului. Experienţa vieţii în călugărie este doar una dintre multele experienţe fundamentale necesare.
Voi numi câteva alte "arhetipuri" pe care spiritul are şansa să le asimileze cât timp se află întrupat: înamoratul, mama, capul de familie, războinicul, supravieţuitorul în condiţii grele, modestul meseriaş, aristocratul, medicul, artistul de scenă, artistul de interior, eruditul, comerciantul, omul legii, exploratorul, educatorul, cel cu ocupaţii paşnice curajoase, cel aflat în condiţii umilitoare, intermediar al spiritelor, cultivator al pământului, administrator, servitor-ajutor etc. Fiecare arhetip are numeroase manifestări practice, de exemplu "medicul" poate semnifica doctor cu diplomă, asistent medical, şaman, vraci, terapeut energetic ş.a. Omul poate experimenta mai multe arhetipuri simultan, de exemplu, medic şi muzician (în timpul liber). Viaţa omului e foarte complexă şi îi poate oferi nenumărate surprize, plăcute sau neplăcute, care îmbogăţesc experienţa acumulată de spirit.
Desigur, fiecare experienţă trebuie trăită atent şi profund, pentru a învăţa ceva din ea. De aceea, pentru un om oarecare, calea sa spirituală nu constă în eliminarea trăirilor lumeşti şi aspiraţia doar către idealuri absolute, de neatins. Cei dedicaţi, în această viaţă, experimentelor metafizice vor neglija, poate, celelalte experienţe mundane, dar asta e doar misiunea acestei vieţi. Încarnările viitoare pot avea alte tematici şi repere. În general, păcatul nu este că guşti din viaţă, că te întristezi sau că te bucuri - acestea sunt experienţe obligatorii pentru spirit. Că doar eşti om, nu înger diafan! Dar, pe lângă atâtea trăiri lumeşti, suntem datori să ţinem cont şi de spiritul nostru, din când în când sau chiar mai des. Nu viaţa în condiţia umană este o pedeapsă, ci faptul că nu suntem conştienţi de cine se află în spatele personalităţii noastre aparente. Că nu vrem să ştim cine suntem cu adevărat. Aceasta ar fi semnificaţia "alungării din paradis a lui Adam şi Eva". Ignoranţa spirituală ne separă de paradisul ideal, ignoranţa spirituală este adevăratul nostru "păcat".
Viaţa spirituală nu vine în contradicţie cu cea comună, laică. Ele pot coexista armonios, iar pentru asta avem nevoie doar să reflectăm mai des la întrebarea "Cine sunt eu cu adevărat?". Găsind răspunsul, ne trezim spiritual şi ne iluminăm restul vieţii ce o mai avem de trăit.
Spiritele sunt specializate. Încă de la crearea lor, au urmat un lanţ de reîncarnări specifice, ca să-şi dezvolte mai ales anumite însuşiri. Desigur, au existat şi vieţi destinate echilibrării anumitor excese ori carenţe, dar, per total, au căpătat o amprentă spirituală de un anumit tip. Nimeni nu e priceput la toate. Există, de pildă, spirite specializate în operarea materiei grosiere sau în comportamentul războinic. Fiecare spirit este mândru de calităţile sale diferite, necesare conducerii treburilor universului. Încarnarea în condiţia umană, deşi deseori dureroasă şi ducând la impurificare morală (karmă negativă), este necesară pentru căpătarea de experienţe utile. Nu trăim doar pentru a ne purifica spiritul, căci atunci ar fi fost mai simplu să nu ne încarnăm niciodată! Trăim ca oameni mai ales pentru a ne îmbogăţi cu experienţe.
Desigur, preluăm şi riscul major de a ne încărca bagajul karmic cu multe nenorociri. Şi începem să realizăm dramatismul vieţii pe Pământ, unde niciodată nu poţi fi mulţumit pe deplin, căci suferinţa este omniprezentă. Atunci simţim pe propria piele ce bine ar fi fost dacă ne-am fi încarnat pe o planetă superioară, unde sunt mai puţine probleme existenţiale! Tânjim din ce în ce mai intens către o eliberare de acest plan terestru zbuciumat, iar asta se observă în comportamentul omului spiritual. Idealul eliberării de karmă şi reîncarnare, dacă este însoţit de fapte spirituale pe măsură, se concretizează prin mutarea spiritului nostru pe altă planetă, unde vom începe un alt ciclu de întrupări, de data aceea în fiinţe mult evoluate. Nu poate fi vorba de o ştergere imediată a întregii karme şi nici a obligaţiei de reîncarnare, ci doar de o mutare pe un nivel mai înalt.
Mulţi învăţăcei într-ale misticii preiau concepţia învechită că evoluţia spirituală înseamnă să lucrezi intens ca să nu te mai reîncarnezi. Deşi în povestirile orientale se vorbeşte de multe ori despre acei "boddhisattva" sau "avatari" (fiinţe eliberate, care se reîncarnează din proprie voinţă), deşi spiritele desăvârşite ale lui Isus Cristos şi al Fecioarei Maria s-au întrupat printre păcătoşi, greu îşi schimbă oamenii părerea că nu ei înşişi pot decide dacă spiritul lor se va mai reîncarna sau nu. Încă mai au impresia că, prin asceze sau giumbuşlucuri tantrice, vor ajunge în Împărăţia Fericirii Nemuritoare. Dacă viaţa lor a fost în acord cu etica cosmică, atunci, da, vor ajunge într-o lume superioară a spiritelor (nicidecum cea mai înaltă, căci etapele evolutive nu pot fi sărite, ci parcurse din treaptă în treaptă). Dar, chiar şi atunci, reîncarnarea este obligatorie. Diferenţa stă în posibilitatea spiritului superior de a-şi alege cât mai liber părinţii, mediul, timpul încarnării, destinul (ceea ce, să recunoaştem, face o mare diferenţă!). Idealul indian al ruperii lanţului reîntrupărilor este la fel de fals ca şi mântuirea definitivă propusă de creştinism. Pentru spiritul evoluat, vor urma cu siguranţă alte reveniri mai fericite, mai împlinite pe Pământ sau pe alte planete. Nu există niciun motiv să nu o mai facă, nicio directivă a Divinităţii să rămână în Ceruri, nicio dorinţă a spiritului de a nu mai acţiona în lumea materială...
Răzvan Petre, 17 iulie 2012