<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PROBLEMA CU ÎNŢELEPCIUNEA

de Răzvan-Alexandru Petre

«Înţelepciunea este ceva foarte conformist. Un filosof poate justifica orice. 😊

Să facem următorul experiment mental. Am să afirm ceva:

„De ce alergăm după aceste plăceri pământeşti jalnice?! Singura satisfacţie este eternitatea.” Sună profund, nu-i aşa?!

Acum să afirm opusul:

„De ce să alergi după fantoma eternităţii?! Carpe diem. Bucură-te din plin de ce ai aici şi acum.” Sună înţelept.

Acum voi rosti a treia opţiune:

„De ce să ne lăsăm prinşi în contrastul dintre eternitate şi existenţa efemeră?! Adevărata înţelepciune este să vezi eternitatea în plăcerile temporare.” Sună înţelept.

Iată şi a patra variaţiune:

„Suntem condamnaţi pe vecie să fim prinşi între cele două. Un om înţelept va accepta asta.”

Orice spune un filosof se poate vinde drept înţelepciune.»

~ Slavoj Zizek

stablecog.com6

Când dispare eul, îţi dai seama că toată filosofia, religia, spiritualitatea este o suflare împotriva vântului – „blowing in the wind”, vorba cântecului. (Vezi, am scris „suflare”, elegant-poetic, nu „scuipare”, realist-comic. 😊 )

Mintea nu poate găsi nicio concluzie metafizică definitivă şi mereu va rămâne cu o îndoială, „dar dacă...?”.

„De unde venim? cine suntem? încotro mergem? de ce mi se întâmplă asta mie?” ş.a. – acestea sunt genul de întrebări fără un răspuns definitiv. Iar „eul” se va chinui cu ele tot mereu. Cel iluminat îşi va folosi mintea în scopuri practice, dar s-a lecuit s-o mai folosească în cercetări metafizice, filosofice, esoterice.

- Dar fără o viaţă intelectuală, omul recade la stadiul de animal.

- Animalele sunt mai fericite decât omul. De fapt, omul e singura făptură nefericită din natură, asta se vede cu ochiul liber.

Totuşi, oamenii iluminaţi nu devin animale. Absolut deloc. Dimpotrivă, sunt mai omenoşi decât celelalte ego-uri din jurul lor.

- Devin ca nişte oameni primitivi, fără gândire, fără viaţă intelectuală.

- Zău?! Câţi iluminaţi cunoşti tu? Şi câţi oameni primitivi?

- Nu le-aş spune primitivi, dar nişte ţărani simpli am văzut...

- «Omul simplu e modest, se mulţumeşte cu puţin, intră în armonie cu universul, cu natura, care, la fel ca şi el, nu caută ale sale, ci numai dăruieşte.» Marius Ghidel.

Toţi oamenii îşi pun întrebări existenţiale, chiar şi ultimul despuiat din junglă. În toate culturile există deja nişte răspunsuri religioase, filosofice, oricât de simpliste. Nu scapă niciun om de povara gândurilor metafizice. Toată specia umană e blestemată, după cum scrie şi la Biblie. Blestemul e acest „eu” separatist. Paradisul există aici şi acum, dar omul s-a înconjurat de un zid imaginar, numit „eu”.

- Înseamnă că iluminarea te face ateu.

- Iluminarea te scapă de multe dandanale. Ateul a scăpat de metafizică, dar nu reuşeşte să se desprindă de filosofie. N-are cum. Îl împinge eul să caute alte răspunsuri.

Unii le caută în plăcerile simţurilor. Insistă cât insistă, cu speranţele intinse la maximum, dar efectele finale vor fi: suprasaturare, dezgust, plictis, resemnare.

Alţii le caută în ştiinţă. Ştiinţa ajută omenirea să avanseze tehnologic şi mintal, dar dacă e pusă să dea răspunsuri filosofice, e la fel de impotentă ca religia sau spiritualitatea.

Vezi tu, problema este căutătorul, nu unde anume caută el. Toate căile au fost deja încercate din cele mai vechi timpuri. Niciuna nu a oferit o soluţie definitivă, ci doar satisfacţii de moment, urmate apoi de dovezi contradictorii sau de un „dar dacă...?”.

stablecog.com7

Când există o persoană care se crede autonomă, ea se simte separată de univers şi, prin urmare, în pericol. Va încerca să se protejeze continuu, chiar şi în vis. Desigur, şi animalele se protejează instinctiv. Ne referim aici la scenariile mentale pe care şi le face omul, ca o armă de protecţie împotriva viitorului.

Crede că are liber-arbitru, deci că poate îmbunătăţi ceva. Nu e mulţumit cu ce există deja. Asta-i un fel de boală nevindecabilă. Rareori simte omul câteva minute de mulţumire deplină, dar numai atunci când se relaxează după împlinirea unei dorinţe. Foarte repede, încep grijile cum să nu-şi piardă acea stare de fericire.

- Bine, dar e normal să vrei să-ţi fie mai bine.

- Nu e deloc normal să nu observi cât de bine ţi-e deja.

Dar mintea nu poate împiedica gândurile stresante să-i vină. Omul nu controlează nimic, doar are această impresie. Păi, dacă nu decizi tu ce gânduri şi emoţii ai, unde mai e controlul?

- Te poţi împotrivi anumitor gânduri ori emoţii pe care le consideri dăunătoare sau false. Ai nişte grade de libertate, totuşi...

- E o iluzie de libertate, fără de care eul s-ar dizolva. De aceea, nimeni nu poate fi convins raţional că nu are liber-arbitru. Eul e un maestru al manipulării ideilor şi va învinge orice contra-argument. Eul domină mintea. Eul nu poate fi învins la masa discuţiilor, ci numai cu satârul, decapitat.

- Atunci tu de ce continui să discuţi despre asta?

- Poate pentru că sunt un idealist nonviolent. De fapt, nu ştiu de ce. Cea mai înţeleaptă afirmaţie pe care o poate scoate mintea este „nu ştiu”. Orice alt răspuns ar fi o presupunere, care devine imediat o poziţie de apărat.

Fiindcă, dacă tu mă contrazici, mintea mea va răspunde imediat cu contra-argumente suplimentare. Asta face eul, îşi apără poziţia de moment. Chiar şi atunci când şi-o va schimba peste cinci minute, el tot va lupta pentru „dreptatea” sa. Eul vrea să fie mereu cel corect, să fie deasupra, să fie cel care are dreptate în final. Ţine mult la imaginea de sine.

- În căutarea înţelepciunii, omul se mai bălăngăneşte uneori din gard în gard...

- Căutarea înţelepciunii este căutarea unei soluţii la o problemă care nu există. Ştii proverbul: „Un nebun aruncă o piatră în lac, iar o mie de înţelepţi se chinuie să o scoată”. Nebunul face ceva spontan şi natural – aruncă cu pietre în apă. Ce, tu n-ai încercat niciodată?! Adevăraţii nebuni sunt înţelepţii, căutând o piatră care nu trebuie nimănui.

Problema noastră nu constă în faptul că viaţa e nesigură, că nu ne cunoaştem viitorul, că nu ştim să fim fericiţi, că nu urmăm voia lui Dumnezeu – ci problema e că avem un „eu”.

Numai nondualismul radical specifică asta. Spiritualitatea, de obicei, îndeamnă eul să devină tot mai bun. Uneori reuşeşte, alteori nu. Dar niciodată nu ajunge la acel „bine suprem” mult-visat. Iar eul va căuta alte căi spirituale, fiindcă cea prezentă dă rateuri.

N-ai văzut cum trec unii de la un cult la altul sau de la o religie la alta sau de la un esoterism la altul, în căutarea adevărului?! Şi ei cred că, de data asta, au nimerit Adevărul. Cât de ridicol... Poţi rezista într-un cult al minciunii numai când cei de acolo te încurajează, fiind şi ei la fel de derutaţi în sinea lor. Se încurajează reciproc pentru a rezista în eroare.

Adevărul e o himeră care nu va fi găsită niciodată. Singurul adevăr e ceea ce există, ceea ce simţim, ceea ce se petrece. Orice produs abstract este simplă imaginaţie.

- Dar acum negi însăşi viaţa spirituală a omului!

- Nu o neg, o accept, fiindcă există şi ea. Doar o descriu aşa cum e: o himeră. Un univers paralel fictiv.

- Fără viaţă intelectuală şi spirituală, omul ar rămâne cu sufletul pustiu, fără satisfacţii, fără un scop al vieţii, fără nimic... Nondualismul ăsta e total nihilist.

- Din punctul de vedere al eu-lui, aşa pare. Când însă eul dispare, ceea ce ai spus se vede clar a fi o speculaţie nefondată. Mulţi oameni iluminaţi au adăugat ceva preţios la cultură, fiind mai creativi, dacă aveau acel talent sau misiune. Abia atunci te poţi juca mai liber, când nu eşti presat de „importanţa” muncii tale, când vezi negreşit că totul e relativ şi efemer, practic, o Joacă inocentă a Divinului.

În locul unor explicaţii metafizice şi esoterice abstracte şi contradictorii, iluminatul pune în loc un singur cuvânt: „mister”. Totul e un mister. Şi nu e o vorbă goală, ci un MISTER palpabil, care te înfioară, te cutremură, te sparge. Îţi pier toate cuvintele, îţi dispare şi mintea când vrei să-l descrii. Nu e de glumă... Pur şi simplu, îţi dai seama că nu ştii nimic, iar ce credeai că ştii erau doar nişte idei goale... „Nu ştiu nimic” e semnul că ai fost atins de Graţie...

Acuzaţiile tale de mai sus sunt un produs al imaginaţiei, pot înţelege. Dar, din respect pentru Mister, nu te pot lăsa să crezi că ai avea dreptate. Uite ce uşor le voi demonta:

Eul este chiar acel presupus suflet de al cărui pustiu ţi-e frică. Când dispare sufletul, rămâne doar Dumnezeu, Întregul, Misterul. Ce poate fi mai frumos şi mai bun? Dumnezeu nu este deloc pustiu, deşi minţii egotice îi pare un vid, nimic, când îl priveşte de la distanţă.

Satisfacţia Unimii este imensă şi permanentă, o linişte netulburată de gândurile şi emoţiile inevitabile, care vor continua să existe şi ele.

Iar ca să trăieşti, nu ai nevoie de niciun scop. Numai eul vrea să găsească sensuri la ce i se întâmplă, de ce trăieşte, de ce se petrec catastrofe etc. Natura există fără nevoia de semnificaţii.

Şi dacă chiar există o „raţiune a Universului”, mintea n-o va pricepe niciodată. De aceea, orice căutare filosofică e sortită eşecului. Dar, desigur, cât timp există un eu, nu se va opri să caute. E inevitabil. Ba chiar va găsi teorii savante, esoterice, metafizice, religioase etc. Toate proaste.

adobe.firefly1

- De unde ştii tu că civilizaţiile extraterestre n-au ajuns deja la acea „raţiune divină”?

- Îţi dai şi tu cu presupusul. Mintea va păstra întotdeauna o îndoială. Va aspira mereu la o poziţie fixă, sigură, ca marinarii sătui de tangaj şi care jinduiesc să calce pe un sol ferm.

La o adică, ai putea transforma ideea pe care tocmai ai lansat-o într-o credinţă personală, adică un sistem filosofic de genul: „Extratereştri au descifrat codul lui Dumnezeu”. Pam-pam! Însă, ca orice credinţă, se va stinge cu timpul, apoi va încerca să se reimpună prin manipulare, poate, chiar prin forţă. Până la urmă, va dispărea, aşa cum au dispărut toate ideologiile şi credinţele omeneşti.

- Acum te legi de credinţă... Ce s-ar face oamenii dacă n-ar avea credinţă în ceva mai înalt, speranţa într-o viaţă mai bună?

- Prin credinţă, eul vrea să imite starea de bine pe care o dă numai lipsa eu-lui. Evită îndoielile, sperând că asta îl va face fericit. Bineînţeles că eşuează. Credinţa este o certitudine, pe când iluminarea aduce lipsa nevoii de certitudini. De aici vine fericirea adevărată. N-are nicio legătură credinţa cu iluminarea.

- Dar sunt cazuri când, de pildă, rugăciunea a reuşit să-l schimbe pe credinciosul respectiv.

- Desigur, dar în alte cazuri nu. Deci nu putem trage nicio concluzie ştiinţifică despre „puterea rugăciunii”. La fel cu miracolele, nu se ştie cum de apar. Nu se poate găsi nicio regulă. Aşa cum spuneam, totul e un Mister. Azi, credinţa ta funcţionează, dar mâine nu.

Însă e clar, credinţa se împotriveşte naturii minţii de a se îndoi. Credinţa e tot o gândire, dar care merge cu frâna de mână trasă. Mintea e împiedicată, deci frustrată. Se va „răzbuna” cumva.

- Cum se va răzbuna?

- Ca de obicei, schimbând vechea credinţă cu alta nouă, proaspătă. Cam aşa cum cei ajunşi în funcţii înalte îşi schimbă vechea nevastă cu alta mai tânără. 😊 E acelaşi nărav egotic: nemulţumirea surdă.

- Dacă toţi oamenii ar fi „zen”, atunci cine ar mai munci, cine s-ar mai zbuciuma să inoveze, cine ar mai duce societatea înainte?

- A, aceea ar fi o cu totul altfel de societate. Multe lucruri de azi ar fi atunci inutile şi uitate, inclusiv conceptele de „muncă”, de „luptă”, de „avuţie”....

- Nu-mi pot imagina aşa ceva...

- Dar cine te pune să-ţi imaginezi? Eşti salvatorul planetei, sau ce?!... Stai binişor fără gânduri, monşer!

- Ei, asta nu pot. Şi nici nu cred că gândurile sunt o problemă, atâta vreme cât ai discernământ.

- Vei fi surprins, dar majoritatea oamenilor nu numai că nu pot deosebi care gânduri sunt cele juste, dar nici măcar nu-şi dau seama că gândurile le vin din afară. Se identifică instantaneu cu orice gânduri ar avea: „e gândul meu, adică o parte din mine”. Ţin la acel gând fluşturatic de parcă ar fi copilul lor.

Oamenii trăiesc mai mult în imaginaţie decât în concret. Realitatea e doar un mic pretext ca să dezvolte scenarii, teorii, versiuni de viitor etc. Interpretează evenimentele în fel şi chip. Au o viaţă psihică bogată...

- Viaţa psihică e specifică omului, îi pune în evidenţă complexitatea şi bogăţia fiinţei. Caută semnificaţia întâmplărilor, încearcă să recepţioneze mesajele Cerului, se gândeşte unde a greşit şi ce trebuie să facă pe viitor...

- Viaţa psihică e un complex de bucurii şi suferinţe. Pe de o parte, e foarte bine dacă dai atenţie gândurilor şi emoţiilor, le orientezi cumva şi, mai ales, observi cum te manipulează mintea egotică/ eul mental.

Pe de altă parte, toate teoriile psihologice şi paradigmele esoterice doar contribuie la balastul mental. În momentul iluminării, te vei debarasa de întreaga povară filosofică adunată o viaţă întreagă. Obişnuieşte-te de pe acum cu pierderea avuţiei spirituale...

Ca să nu mai vorbim de judecăţi. Spiritualitatea te îndeamnă să nu judeci pe alţii, să nu cauţi vinovaţi. Dar cum să nu judeci, din moment ce eul e însăşi judecata?! În acest caz, a nu judeca înseamnă a nu gândi deloc sau a uita cu totul. Altfel, judecata vine automat. Eventual, o poţi regreta ulterior: „A, nu trebuia să judec. Data viitoare o să mă străduiesc...”. Dar nu te vei putea opri.

În ultimă instanţă, judecăţile noastre sunt o expresie a nevoii de control al vieţii. E un control iluzoriu, aşa cum unii oameni spirituali şi-au dat deja seama. Şi totuşi, impulsul spre control şi gândire e prea puternic, prea înrădăcinat.

Şi nu e vorba aici de golirea minţii de gânduri. Prin diverse tehnici meditative poţi ajunge să te goleşti de gânduri pentru o oră, să zicem. Dar după aceea, vei reveni la obişnuinţele de judecată, în viaţa reală. Desigur, meditaţia perseverentă poate produce nşte schimbări neuronale benefice, dar nu pot elimina eul. N-au această putere.

leonardo.ai9

Acum, să-ţi dau un exemplu de trăire în imaginaţie. E deja recunoscută de psihologi ca „tulburarea de iubire obsesivă” (OLD). O fată se îndrăgosteşte de un coleg de serviciu, care însă nici nu-i dă atenţie. Ea interpretează fiecare gest sau vorbă a lui ca şi cum ar fi un răspuns la dialogurile ce au loc doar în imaginaţia ei. Uneori, trăieşte scene de amor închipuit şi e foarte fericită. Dar până la urmă, se întâmplă ceva neaşteptat, care îi dă peste cap toate scenariile, iar fata e în pragul nebuniei, chiar a sinuciderii. Iar acel coleg nici măcar n-a observat că fata îl „iubeşte”... Asta înţelegeai prin viaţă psihică, proiecţiile mentale?

- Dispariţia eu-lui aduce lipsa vieţii psihice?

- La început, nu mai crezi gândurile şi emoţiile „parazite”, adică cele care îţi prezintă o realitate paralelă. Apoi, ele se diminuează de la sine. Dispar proiecţiile mentale. Rămân gândurile şi emoţiile produse de realitatea concretă, care însă nu durează, cum se întâmpla înainte.

Iluminatul reacţionează perfect normal la tot ce îi aduce viaţa. El nu este un „sfânt” sau „supraom”. Dar reacţiile sale corespund situaţiei reale de viaţă, nu unor scenarii sau speculaţii mentale. Este perfect adaptat la realitate. Dimpotrivă, s-ar zice că toţi ceilalţi oameni sunt cu capul în nori, fiecare cu norişorii lui (sau piticii pe creier).

- Mda, poate că ai dreptate. Poate că acest eu e de vină pentru multe suferinţe psihologice. Şi cum aş putea să scap de el, mă rog?

- A, păi, eul ăsta... nu există.

- Ce?!? Râzi de mine?!...

- Uşurel, uşurel. Vorbind despre un „eu”, l-am transformat automat într-un obiect, într-o realitate aproape tangibilă, nu-i aşa?! Vezi, cuvintele produc efecte reale. Dar cuvintele sunt doar nişte concepte, adică imaginaţie pură. Niciun concept nu este real, ci o substituire a realităţii. Lumea ideilor este paralelă cu realitatea simţurilor.

Omul iluminat nu vede niciun eu.

- Dar mi-ai făcut capul calendar cu acest „eu”, că-mi manipulează mintea, că e mereu nemulţumit, că e sursa tuturor suferinţelor, că trebuie decapitat cu satârul. Iar când te întreb omeneşte cum să-l fac să dispară, tu-mi zici că glumeai...?!

- Nu, nu glumeam... decât când aminteam de satâr 😊. Foloseam o metaforă. Eul este o mare iluzie, cu toată panoplia sa de idei abstracte. Nu spun că ar fi ceva rău, ci doar complet ireal. Deci nici bun.

Toată gândirea egotică menţine în funcţiune un eu care nu există. Ups!

- Ba simt foarte clar că am un eu, un centru personal de unde îmi coordonez viaţa „mea”. Însă dacă ar fi să te cred că nu există liber-arbitru, ar însemna că eul nu are nicio putere. E absurd!

- Observaţia e logică. Din păcate, n-am niciun răspuns. Asta e situaţia, asta se întâmplă.

E ca o fantomă care răstoarnă mobila din casă. Când vrei să pui mâna pe ea, e doar aer. Dar nici nu poţi să stai impasibil să te ciupească. Trebuie să o potoleşti cumva... chiar dacă nu vezi cu cine te lupţi.

Sau eul este ca un cuvânt rostit, care poate isca mari nenorociri, deşi e doar un concept, adică ireal. Dar stă, totuşi, în puterea ta să taci naibii din gură.

Dacă există ceva ce chiar ai putea alege, atunci ar fi să taci şi să nu mai judeci. Toată gândirea e poluată de eu. Nu are nicio soluţie, dar găseşte mereu probleme. Se crede real şi că trebuie să schimbe lucrurile în favoarea sa. Dar dacă îţi dai seama că acest eu fictiv nu există, ce interes mai ai să dirijezi lucrurile?! Tu exişti, dar nu ca un mic „eu”, ci ca Unime, ca Întreg, ca Cel care a scris scenariul întregii lumi.

Toate ideile astea de mai sus au fost doar nişte metafore. În fond, tot ce se întâmplă e un mister. Ţi-am spus doar că totul e un MISTER...

stablecog.com8

Răzvan A. Petre
18 iulie 2024

< Sus >

Comentariul Laurei

Visul "Viaţa mea" ia o turnură fără să vrea spre "dramă/tragedie" când se cam dărâmă inclusiv iluzia că poţi decide şi ai liber-arbitru, că poţi să controlezi "viaţa ta".

Eu-l, care se simte atât de real încât nici nu a fost pus vreodată sub semnul întrebării, începe, la un moment dat, să se balanseze puternic între bine şi rău, şi mai că te ia cu ameţeală.

Şi atunci începi să cauţi. Vrei să evadezi înspre o lume "mai bună", în care eu-l să poată trăi în linişte şi pace.

Dar nu îţi reuşeşte.

Lăsând "lumea suferinţei" şi plecând către o lume "mai bună", eu-l se orientează spre religie şi spiritualitate, care vorbeşte "eu-lui", îi dă ceva de făcut, îi promite o lume "mai bună" şi, mai ales, încă îi spune că are drept de decizie, liber-arbitru şi poate să îşi controleze "viaţa lui".

În spiritualitate, se mai vehiculează şi "dezvăţarea", căci se spune a se renunţa la ce s-a învăţat şi, automat, duce spre opusul: "dezvăţarea". Însă şi dezvăţarea implică timp şi i se adresează tot eu-lui.

Noua spiritualitate şi chiar noii "învăţători" ai dezvăţării au mulţi adepţi. Aceleaşi eu-ri ce simt că "lumea lor" a devenit goală se îngrămădesc la a-şi îmbunătăţi "nouă lume personală", convinşi că vor reuşi.

Însă, în timp, iluziile şi speranţele încep să se prăbuşească şi - disperaţi şi după mult timp petrecut în eforturi de a îmbunătăţi ASTA, de a transforma coşmarul în "film de pace şi iubire" - golul, în loc să se micşoreze, se măreşte.

Acum intervine (nu neapărat, însă) anxietatea/depresia/atacul de panică.

Căci nu poate exista nicio soluţie la suferinţă, din cauză că suferinţa e a persoanei, a credinţei că eşti rupt de TOT/Viaţa etc.

Nondualitatea nu are mulţi adepţi, nu se înghesuie mulţi să bată la uşile ei, decât cei curajoşi şi cei care s-au cam săturat de toate transformările pe care le poate lua "lumea", de tot ce înseamnă imaginaţie, speranţă, timp, schimbare, îmbunătăţire etc.

Căci Nondualitatea nu oferă NIMIC, nu ia NIMIC, nu promite un rezultat, şi mai ales NU TE RECUNOAŞTE.

Dacă ai fost atât de "curajos" încât spui STOP la tot, la iluzie/vis/poveste, la lumea conceptuală, atunci te laşi să fii dizolvat de tot ca personaj principal şi, bătând la poarta "Nimicului", se dizolvă senzaţia grea şi apăsătoare a unui centru " eu", ce se simţea foarte reală.

Energia condensată se relaxează şi rămâne Ceea ce este/ viul vieţii, manifestându-se ca ASTA.

ASTA nu îi este disponibilă eu-lui, nu se obţine făcând ceva, este impersonală.

Eu-l nu poate fi fericit, în pace, trăind o viaţă împlinită.

Există doar Pacea, iubirea, fericirea, toate însă NONCONCEPTUALE.

Nondualitatea nu indică spre dezvăţare, spre lupta cu mintea etc., ci arătă iluzia timpului psihologic şi iluzia existenţei minţii psihologice, iluzia că există vreo separare.

Povestea "Viaţa mea" rămasă fără personaj principal este doar o poveste ce nu mai este luată în serios, este doar o fantezie.

Nimic rău/bun cu fanteziile, poveştile, visele.

Însă Realul este Prezenţa infinită a Viului ce nu are treabă cu timpul, nici măcar cu denumirea de "real", ci este doar Existarea, faptul de A FI.

Paradoxul minunat al Absolutului este că, atunci când cauţi cu ardoare pacea şi fericirea, nu o poţi atinge şi nu o poţi avea... însă când căutarea, împreună cu toată speranţa ta, se dizolvă, Pacea/Liniştea este DEJA în Tot, O eşti şi niciodată nu a fost separată de "ceva", căci doar ASTA există şi doar Pacea există.

Laura Averchi, 21 iunie 2024