< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Intuiţia omului obişnuit îi serveşte numai propriile interese. În felul acesta, îl convinge zi de zi să capete încredere în Ea. Deseori auzim oamenii spunând ceva de genul: „Of, ce mai regret! îmi venise intuiţia să nu fac asta, dar mi-am urmat raţiunea.”
Pe căutătorul spiritual, uneori, intuiţia îl îndeamnă la fapte ce contravin evident propriilor interese. Este un fel de test de încredere în Ea. Urmându-şi intuiţia chiar şi în îndemnurile Ei neplăcute la prima vedere, căutătorul va remarca impactul puternic asupra vieţii. Şi, la final, va lăuda înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu, care aranjează toate lucrurile impecabil.
Partea pozitivă a căilor spirituale este că te antrenezi să-ţi foloseşti intuiţia, să ai încredere în ea orice ar fi.
Intuiţia comună apare doar atunci când trebuie să iei nişte decizii neaşteptate, neconvenţionale, neconforme cu tiparele de gândire şi obişnuinţele majorităţii. Dar, în fond, o intuiţie puternică nu arată decât că acolo s-a subţiat vălul ce desparte Sinele Divin de sinele uman. Asta înseamnă intuiţia.
Iar când vălul cade definitiv se numeşte iluminare nonduală. Omul iluminat, „omul de tip nou” stă, în general, fără gânduri. Aşteaptă continuu ordin de la intuiţie. Şi atunci acţionează imediat, ferm, fără îndoieli şi fără a pune condiţii. Cum s-ar spune, acţionează automat, după cum îl mişcă lucrurile, oamenii, evenimentele.
*
Şi totuşi, voi contrazice tot ce am scris mai sus. Nu există decât gânduri venite de aiurea. Doar mintea (sau ce credem noi că ne defineşte fundamental) le împarte în raţiune şi intuiţie. Iar cum atât raţiunea, cât şi intuiţia se pot dovedi ulterior greşite, mintea continuă cu împărţirea în Dumnezeu şi Satan. Ambii ne pot trimite raţionalizări şi impulsuri intuitive.
Şi uite aşa, tot împărţind, mintea separă realitatea unitară în mii de fragmente dihotomice. În realitate, există o unică Sursă de gânduri, care par uneori inspirate benefic, alteori total eronate (post-factum, adică după ce îşi dovedesc eficienţa sau corectitudinea). De obicei, le supunem la proba utilităţii pentru ego sau eu. Mi-a folosit „mie” sau nu? Aşa le stabilim valoarea pentru „eu”.
Toate sunt poveşti create de minte. Care minte personală este tot o idee venită din aceeaşi Sursă – ideea de a împărţi realitatea în „eu”, aici, pe de-o parte, şi restul, acolo, de cealaltă parte. Asta e dualitatea.
< Sus >
Iluminarea poate fi o traumă. Îţi distruge „lumea ta” veche şi te forţează să te adaptezi la un nou mod de a trăi. Nu există reţete, dar se pare că, dacă ai urmat o cale spirituală, formală sau informală, tradiţională sau neconvenţională, eşti ceva mai pregătit să te confrunţi cu necunoscutul.
Poate că ţi-ai purificat binişor structurile mentale, încât vei putea accepta mutaţia de conştiinţă cu mai multă uşurinţă, ba chiar fluierând.
Cei care nu s-au preocupat suficient de serios de evoluţia lor spirituală, ar putea fi luaţi complet prin surprindere şi vor fi nevoiţi să suporte purificarea după dispariţia eu-lui. Aşa se explică de ce unii cred că au tulburări psihice sau că viaţa lor devine un haos după iluminare. Oricum, e o fază trecătoare, fiindcă psihicul a intrat într-o fază intensă de purificare, care se va transforma destul de repede în ceva mult mai frumos, uimitor.
Sau poate că nu... Cine poate şti?!
< Sus >
Evoluţia minţii-corp nu se opreşte odată cu iluminarea. Începe un alt tip de evoluţie, una automată. Dispărând eul, dispar filtrele psihologice şi te manifeşti liber. Libertatea îţi dă o senzaţie nemaipomenită, dar aduce cu sine şi unele inconveniente.
Constaţi că nu mai eşti neapărat acea persoană programatic bună şi blândă şi grijulie de dinainte de mutaţie. Iar sensibilitatea îţi creşte şi poţi avea manifestări extreme. Doar că nu durează ca înainte. Toate acestea sunt semne de purificare de samskaras, un proces care va dura luni sau ani de zile. Acest stadiu intermediar s-ar numi procesul de „întruchipare a iluminării”. Este important să recunoaştem că iluminarea e doar preludiul eliberării.
Văzut din exterior, este un proces evolutiv, dar văzut din interior, nimeni nu-l provoacă, nimeni nu-l controlează, nu-i o sadhana. Pentru că nu mai e nimeni înăuntru. E doar opera Vieţii.
În plus, cu un al şaptelea simţ, se percepe tăcerea, nemişcarea, lipsa oricărei manifestări, lipsa oricărei modificări, transformări, evoluţii. Este aspectul Absolut, necreat.
Sistemul minte-corp se perfecţionează pe mai departe, fiindcă asta a regula vieţii – să nu stagneze niciodată şi să evolueze continuu, fără un sfârşit. Evoluţia nu va ajunge niciodată la capăt, fiindcă nu există decât infinitul, în toate direcţiile...
< Sus >
Iluminarea îţi este acordată sau trebuie să munceşti serios pentru ea, oare care-i mecanismul divin?
Nu se exclud reciproc, nondualitatea nu are preferinţe în niciun sens. Ambele forme par să existe.
Ca să vedeţi cum lucrează Ea holistic: cei care primesc harul instantaneu al pierderii eu-lui, de obicei, vor avea tendinţa să vorbească despre această minune celor care vor să-i asculte. Şi vor declara ferm că nu e meritul lor şi că nu poate exista nicio cale spirituală către asta: nondualismul e calea fără de cale.
Totuşi, vrând-nevrând, îşi creează admiratori sau discipoli, care vor adapta mesajul lor la propriile nevoi spirituale. Şi care vor „lucra” la propria iluminare, deşi pare o misiune imposibilă, dacă acceptăm că numai prin har poate veni.
Iar tradiţionaliştii vor spune că nu poţi lucra eficient decât cu o metodă verificată în timp.
Există ambele forme de iluminare, deşi este una şi aceeaşi. De fapt, în fiecare om iluminarea se petrece altfel şi are alte urmări. Dacă vrei să defineşti iluminarea pe baza mărturiilor mai multor iluminaţi, vei ajunge la o şi mai mare confuzie. Doar s-a spus că nondualitatea e „calea fără de cale”...
În plus, realizarea iluminării îţi revelează că ea nici nu există! Fiindcă non-iluminarea nu a existat niciodată, ci a fost un vis, deci şi iluminarea face parte din aceeaşi iluzie, nefiind altceva decât trezirea din vis.
Cuvântul „realizare” este destul de adecvat, fiindcă poate avea ambele sensuri: fie cel de „dobândire” prin efort propriu (mai ales în limba română), fie cel de „revelare” spontană şi înţelegere-trăire prin Graţie (mai ales în limba engleză). „Realizarea non-duală”, cum îi spune Angelo di Lullo.
Răzvan A. Petre
2 noiembrie 2024
< Sus >
Vieţii nu prea îi pasă de legi, nu le recunoaşte, viaţa este haos imprevizibil şi în acelaşi "timp" claritate infinită.
Există doar o singură energie, acest "viul al vieţii" care este plinătatea vidului. Nu există 2-ul, nu există "viaţa mea", nu există vieţi separate. Există doar ASTA, care deja este, şi nu este la cheremul nimănui, nu este nicio cauză a ceva, niciun efect la ceva.
Există doar această energie din tot şi din toate, iar forma este o aparenţă.
Forma este ca un fel de hologramă, la cheremul timpului, de aceea nu se poate spune că ar fi REALUL.
Ceea ce este neînceput şi nu se termină, ce nu are un centru şi este infinitul, este realul, deşi nu poate fi descris de cuvântul "realul".
În acest Viu al Vieţii există corpuri, flori, păsări, forme, doar viul vieţii este - niciun centru, nicio persoană, doar EA, ca întreaga aparenta fenomenalitate.
Există un corp care merge, care stă, nu există un "eu" care merg, fac, gândesc etc.
Deja se face, se merge, se stă etc., toate fiind VIAŢA impersonală; există o singură energie şi ea este totul.
E doar iubirea necondiţionată, libertate infinită, îmbrăţişare totală a totului.
Eu-l se simte ca fiind foarte real, o energie contractată la nivel de corp şi, de aceea, totul pare să se învârtă în jurul lui: "eu fac, eu muncesc, datorită mie am toate acestea" etc. Nu se realizează că facerea deja se face fără intervenţia ta, că eu-l doar îşi asumă facerea, nu se observă că Vieţii nu îi pasă deloc de tine, este doar un corp ce face deja înainte să vezi, să spui că faci "tu" ceva.
Pentru Viaţă şi vază, şi floarea de pe masă, şi corpul fizic sunt la fel.
Asta nu îi convine deloc eu-lui, căci dacă TOTUL SE FACE FĂRĂ TINE, ce rost mai ai "tu"?
Exact acesta poate fi momentul în care să te laşi dezumflat şi să se realizeze că nu există "eu", nici centru, nicio limită, totul fiind nelimitarea.
Astfel şi iluzia liberului arbitru căzând, poate fi "în sfârşit" vacanţă infinită, care, oricum, doar ea există.
Toată natura este Viul Vieţii, doar omul se crede separat de TOT, dar şi asta este doar o simplă iluzie.
Nu-ţi fă griji, totul se întâmplă de la sine! şi aici mă refer la expresie, nu la faptul că ar exista un SINE.
Nu există SINE, nici inferior, nici superior, există doar ASTA/Viaţa impersonală, o unică plinătate, Prezenţa.
Neexistând timp, totul e nou, organic, viu, totul fiind această Prezenţă.
Tu?
Nu exişti ca imagine nu exişti ca separare, nu exişti ca centru, nu exişti ca formă fizică, totul este EA/Viaţa. Relax, enjoy...!
Ia-ţi seminţe şi popcorn... şi nu te mai împotrivi la ASTA. Relaxează-te! Este un joc doar, lasă zbaterile, necazurile, neîmplinirile. Totul se face DEJA fără tine. 🥰
Laura Averchi, 21 noiembrie 2024