Starea naturală este iraţională
Obiectele apar de dragul minţii
Pentru iluminat există doar starea cuantică
Mintea e totuna cu eul
S.O.S., ştiinţa!< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Raţiunea este un colaps în natura
cuantică
Starea naturală este iraţională
Obiectele apar de dragul minţii
Pentru iluminat există doar starea cuantică
Mintea e totuna cu eul
S.O.S., ştiinţa!
De multe ori, Isus le spunea discipolilor săi lucruri ilogice. De pildă, când îi îndemna să întoarcă şi celălalt obraz sau când le-a spălat El picioarele etc. Ce încerca să le sugereze era că Împărăţia Cerului (Nondualitatea) nu este logică, ci urmează alte reguli, dacă mai pot fi numite „reguli”. Şi să se pregătească din vreme, fiindcă o să le stea mintea în loc când vor primi revelaţia Adevărului.
În ultimele decenii, şi fizicienilor cuantici le-a stat mintea în loc de mai multe ori. Particulele elementare studiate de ei nu se comportă logic întotdeauna.
Logica foloseşte cele două stări binare: 0 şi 1 sau Da şi Nu. Existenţa unei particule respectă, şi ea, logica: particula poate exista ca atare sau poate fi dezintegrată, devenind altceva (un alt tip de particulă sau o cuantă de energie etc.). Toate obiectele din univers ori există, ori nu există (cu excepţia pisicii lui Schrödinger 😊).
Cuantica a descoperit însă că aceeaşi particulă-obiect se poate comporta ca o undă de probabilitate, nu ca un obiect discret. Ce este o undă de probabilitate? Este haosul semi-organizat. Adică, putem spune doar cu aproximaţie unde se află particula la un moment dat. Deci obiectul-particulă nu mai respectă logica binară, ci devine imprevizibil. Şi nu mai este deloc un „obiect”, ci un câmp, o plajă de posibilităţi, o „funcţie de undă”.
Când savanţii au descoperit, de pildă, că lumina este simultan şi corpuscul, şi undă, atunci au avut un mare şoc. La fel cum sunt şocaţi oamenii când aud prima oară tezele nondualismului. (Desigur, după ce s-au împiedicat de adevăr, s-au ridicat şi au mers mai departe. 😊)
La fel cum concluziile cuanticii vin din experimente, tot aşa tezele nondualismului vin din experienţa unor iluminaţi. Nondualismul nu este „logic” şi nici nu a fost inventat de mintea cuiva, aşa, de plictiseală.
Nondualismul şi fizica cuantică au ceva în comun: se preocupă de fundamentul existenţei, de cărămizile creaţiei. Şi mai au ceva important în comun: nu pot fi înţelese raţional, ci trebuie acceptate aşa cum sunt.
< Sus >
Savanţii încă nu ştiu ce interpretare să dea rezultatelor experimentelor fizicii cuantice. Credem că o tălmăcire are legătură cu nondualitatea, care se referă tot la temelia existenţei, dar abordată direct-experienţial.
Obiectele discrete, începând cu particulele elementare şi până la corpurile cereşti, sunt similare, în esenţă, cu obiectele-gând. Gândirea nu e decât o înşiruire de forme-gând (obiecte-gând) distincte. Seamănă puţin cu succesiunea de biţi într-un procesor de computer, numai că, în loc de simpli biţi, sunt nişte idei mai complexe. Pe această bază, putem pune în corespondenţă filosofică obiectele fizice cu raţiunea umană.
Obiectele pot fi manipulate şi ordonate raţional. Probabilităţile nu, doar oferă nişte sugestii de cum stau lucrurile, dar fără nicio certitudine. Deci undele de probabilitate corespund iLogicii nondualităţii. Amândouă reprezintă Câmpul cuantic fundamental.
Pentru tot raţionamentul ce urmează, vom ţine cont de paralela dintre perechea corpuscul-undă din fizica cuantică şi perechea raţiune-nondualitate. Unda probabilistică colapsează câteodată într-o particulă, iar nondualitatea colapsează câteodată în raţiune/minte.
(Întrebare firească: Dacă „raţiunea” e un cuvânt de bine, iar „colaps” e un cuvânt de rău, oare „nondualitatea” o fi de bine sau de rău? 😊)
Câmpul sau „supa cuantică” este chiar Absolutul impersonal sau Nondualitatea – de care oamenii nu-şi pot face nicio idee. Ideaţia umană, personală şi raţională, este una din manifestările Nondualităţii, dar persoana nu poate pricepe Impersonalul.
Particulele sunt un fel de mini-persoane. Susţinem asta, pentru că savanţii au descoperit în experimentele lor că fotonii sau electronii iau decizii, ba mai mult, după ce le iau, se pot răzgândi (de parcă ar fi aflat ce urmează să se întâmple în viitor, corectându-şi apoi decizia).
La început, se credea că numai particulele elementare au asociate nişte funcţii de undă. Cu timpul, s-a descoperit că şi moleculele complexe au asociate unde probabilistice. Astăzi se acceptă teoretic că orice corp macroscopic ar putea avea o funcţie de undă asociată (cu care savanţii, deocamdată, habar n-au ce să facă şi la ce-ar folosi). Deci unele concluzii trase pentru particule pot fi extrapolate cumva la scara universului. Şi asta facem noi acum...
Experimentele de fizică cuantică arată fără dubiu că, atunci când oamenii măsoară parametrii particulei studiate (de exemplu, un foton), ea se comportă ca o particulă. Dar imediat ce se renunţă la măsurare, se manifestă ca o undă probabilistică, adică revine la comportamentul său natural. Metaforic vorbind, e ca şi cum fotonul, de obicei dezinvolt şi neglijent, simte cumva, din interacţiunea cu dispozitivul de măsură, că este monitorizat şi atunci se piaptănă, se îmbracă decent şi nu mai face gesturi deşucheate.
Cu alte cuvinte, măsurarea, acţiune raţională (chiar dacă este efectuată cu un dispozitiv), induce în fotonul studiat un comportament în oglindă, tot raţional (adică, „obligaţia” de a se prezenta ca un obiect-particulă). În restul timpul, când nu e măsurată, natura funcţionează pe bază de unde probabilistice.
< Sus >
Trecând acum la Nondualism, se observă că Realitatea revelată iluminaţilor nu se potriveşte cu logica normală. Căutătorii spirituali pun întrebări logice, exact ca în experimentele cuantice. Şi primesc de la cei iluminaţi nişte răspunsuri oarecum logice, dar care cam scârţâie. La fel ca şi concluziile fizicii cuantice.
De ce scârţâie? Pentru că Nondualitatea este probabilistică, nu poate da răspunsuri absolut corecte prin „da” sau „nu”. Putem fi mulţumiţi pe moment, dar mai târziu se dovedeşte că răspunsul are unele hibe, care ne provoacă alte întrebări şi tot aşa...
Tocmai din acest motiv intrinsec, în general, cunoaşterea omenească nu are sfârşit. Cunoaşterea este logică şi va urmări la nesfârşit să descopere logica naturii. Dar natura funcţionează probabilistic-cuantic, nu logic. Natura va inventa ad-hoc un adevăr de dragul minţii, dar va fi o făcătură, nu Adevărul.
Mintea umană este logică şi tot ce atinge trebuie să devină logic, nu poate rămâne în stare probabilă sau potenţială, care-i starea naturală a Realităţii. Din motivul că mintea este raţională, ea vede în jur o enormă inteligenţă în natură, pretutindeni. Şi extrapolând la cosmos, trage concluzia că ar exista o Inteligenţă Supremă care a conceput tot acest univers plin de inteligenţă. Ba chiar, trasează şi schema Universului.
Dar când mintea moare, cum se întâmplă prin iluminare, starea naturală nu mai pare deloc raţională şi inteligentă, ci haotică. Asta pentru că starea naturală este acea supă cuantică din care încă nu a răsărit nicio particulă. Supa cuantică pare vid, nimic, din cauză că, pentru mintea noastră, existenţa se reduce la obiecte-particule. Noi nu putem percepe viaţa din „undele de probabilitate”. Asta-i doar o expresie în jargonul matematic ce nu înseamnă nimic palpabil, dar nu se poate descrie altfel.
Creatorul lumii este Absolutul nediferenţiat. În El apar unde de probabilităţi, care diferenţiază acest Absolut, dar nu-L fac să fie altceva decât este deja şi anume: vid. Deci Creaţia se petrece în sânul Oceanului cuantic, dar fără a-L modifica cu nimic. Este ca şi cum am da cu mâna prin apa din cadă: iscăm nişte valuri, nişte unde, care au efecte interesante. Dar valurile sunt aceeaşi apă dinainte, oarecum semi-organizată sub forma unor valuri discrete.
Dacă ar apărea măcar o singură particulă „în carne şi oase”, ea ar fi, într-adevăr, ceva clar diferit de Creator. Şi atunci am putea spune că Creatorul diferă de creaţie. Dar nu există şi n-a existat niciodată nicio particulă, nicio materie. „Materia” este un mit al minţii. Creaţia este totuna cu Creatorul, adică un Câmp cuantic.
< Sus >
Iluminaţii trăiesc şi pot realiza cele mai complicate sarcini fără să gândească deloc (no mind, în lb. engleză). Această revelaţie ne bulversează, pur şi simplu, ne dă peste cap orice obişnuinţă de gândire. Cum de pot iluminaţii să fie practici şi eficienţi în această lume complicată fără să aibă niciun gând?!
Am putea răspunde în grabă că ei primesc un flux continuu de inspiraţie din supraconştient, care „gândeşte” în locul conştientului dispărut şi rezolvă toate problemele. Şi totuşi, cum e posibil?
Păi, uite cum. Universul exista şi înainte ca oamenii să-l măsoare. Şi exista pe baza „undelor de probabilitate”, adică starea naturală în fizica cuantică. Particula apare (prin „colapsul funcţiei de undă”) doar atunci când vrem să o măsurăm, deci în condiţii speciale, artificiale.
Similar, în momentul când raţiunea umană vrea explicaţii pe tipicul ei, nondualitatea „colapsează” sub aparenţa unor idei care se alătură şi se combină. Particulele sunt doar o oglindă a raţiunii umane, pe care o imită la scară microscopică. Iar obiectele macroscopice sunt prelungirea logică a corpusculilor.
În Realitate, nu există obiecte, nici particule din care sunt formate obiectele. Ci există doar „undele de probabilitate” plutind în oceanul cuantic. Toată Realitatea este aşa în starea ei naturală. Doar mintea umană îi dă aparenţa unor colecţii de obiecte.
Când mintea dispare, rămâne starea naturală probabilistică, fără obiecte discrete, deci aparent haotică (din punctul de vedere al minţii). Nu raţiunea este un produs al particulelor preexistente (ca un fel de „secreţie a creierului”), ci particulele apar drept răspuns la interogaţiile şi proiecţiile raţiunii.
De aceea se spune în hermetism că universul e mental, iar în nondualism, că mintea creeează lumea. Ce vor să spună înţelepţii este că mintea proiectează imaginea falsă a lumii-ca-obiecte, însă lumea reală pre-există deja sub aspect cuantic-probabilistic. Deci nu mintea omului creează universul (cum interpretează unii cu „legea atracţiei şi secretul manifestării”), însă îi pune o mască, o mască după chipul şi asemănarea ei.
Altfel spus, mintea priveşte printr-un filtru colorat lumina albă a lumii cuantice (albul fiind amestecul omogen din toate culorile posibile). Iar alte dimensiuni paralele ale universului apar doar prin schimbarea culorii filtrului mental. Deci şi acele dimensiuni sunt la fel de ireale, de false, fabricate din imaginaţie. Singura Realitate este cea cuantică, dar ea nu conţine obiecte, ci doar potenţialităţi. Cine vrea să vadă ceva spectaculos, n-are decât să-şi pună ochelarii de realitate virtuală (adică, mintea), iar nondualitatea va „colapsa” în lucruri concrete. Şi orice este posibil în acest univers virtual...
< Sus >
Toată cunoaşterea omenească pare coerentă, dar în substrat, coerenţa provine din haosul primordial. Haosul ne pare a fi ceva rău, de care ne temem. Dar este doar necunoscut; şi incognoscibil. În Realitate, haosul este Dumnezeu, aşa că este minunat, beatific.
Creaţia apare în acest haos, ca nimicul semi-organizat („undele de probabilitate”). Întrucât haosul primordial este Real, putem afirma că creaţia este semi-reală.
Însă ce vedem noi, adică lumea organizată din particule, este doar un film, o înscenare ireală. Nu există nicio particulă nicăieri. Particulele sunt o proiecţie a minţii, din cauză că mintea nu pricepe universul probabilistic. Mintea pricepe doar jocul obiectelor, şi de aceea universul i se înfăţişează în felul acesta. Deci mintea, prin simpla ei prezenţă, provoacă un miraj. Toate obiectele sunt iluzorii (maya), reale fiind doar „undele de probabilitate” (orice ar însemna ele).
* * *
- Şi totuşi, câinele meu, când aleargă după minge, el vede acolo un obiect concret...
Un val urmăreşte alt val prin oceanul cuantic... Mintea vede un obiect-minge, vede un obiect-câine, vede pretutindeni numai obiecte. În plus, de frică să nu fie singură, proiectează câte o minte similară şi în celelalte „fiinţe vii”. Şi aşa capătă impresia că există nenumărate minţi în obiectele-fiinţe.
- Are sau nu are minte câinele meu?
Obiectul-câine are, fiindcă i-ai pus-o chiar tu, cu mintea ta. În Realitate, câinele este o „undă de probabilitate” plutind în Oceanul cuantic. Poate avea minte o „undă de probabilitate”, şi dacă da, unde şi-o ţine?! 😊
- Dar ce-i unda asta, mai concret?
Concret, nu e nimic. E o denumire savantă pentru nimic. Dar cum ştiinţa nu recunoaşte nimicul, a inventat o formulă matematică care-i ţine locul. Atâta vreme cât nu-i cunoaştem toate atributele materiale care o definesc, nimeni nu garantează că particula-obiect chiar există (altfel decât ca potenţial). În cuvinte simple: este nimic.
- Stai puţin, că în prezent au fost depistate zeci de particule cărora le lipseşte ba masa, ba sarcina electrică, ba alţi parametri şi totuşi sunt recunoscute drept particule subatomice.
Savanţii depistează nişte urme ciudate, apoi raţionează că ar trebui să existe nişte particule care le-au trasat. Funcţionează paradigma „nimicul nu poate lăsa urme”, deci ar fi musai opera unor corpusculi.
- De fapt, nici fotonii sau electronii nu au fost văzuţi concret, ci doar s-au măsurat nişte cuante de energie care ar trebui să fie particule fizice...
Păi, vezi, chiar tu o spui. Toate particulele subatomice sunt opera raţiunii, prin comparaţie cu ceea ce vede mintea la scară macroscopică. De pildă, craterele de pe Lună sunt atribuite unor asteroizi. Prin similitudine, urmele interacţiunilor subatomice ar trebui să fie cauzate, şi ele, de nişte micro-asteroizi...
- Aici greşeşti. Găurile de pe faţa Lunii sunt urme de la vărsatul-de-vânt. 😊
Bine! 😊 Să revenim...
Deci, e adevărat, câinele aleargă după minge, dar se întâmplă în lumea-cuantică. De fapt, sunt două (sau nenumărate) „unde de probabilitate” care se amestecă. Vezi în asta vreun eveniment, când se combină două nimicuri?! Nu se întâmplă, de fapt, nimic.
- Dar iluminatul nu vede lumea ca pe nişte obiecte?
După cum spunea Ramana Maharshi, un jnani nu vede nimic. Adică el este cufundat total şi definitiv în oceanul cuantic.
- Brr, sună cumplit!
Doar ţi se pare, din cauza limbajului. Oceanul cuantic este Dumnezeu, deci este minunat, beatific. Nu te îngrijora pentru soarta iluminaţilor! 😊 Iluminatul este complet detaşat de lumea-ca-obiecte (samsara), dar nu de lumea-în-sine (nirvana), care-i totuna cu Absolutul. N-are cum să se înstrăineze şi să nu iubească ceea ce există. Dar obiectele, fiinţele – astea sunt samsara, maya, o aparenţă.
- Ce înseamnă moartea pentru iluminat?
Prin iluminare, el a murit deja. Mai precis, lumea-ca-obiecte a dispărut. A rămas starea naturală, lumea-sub-aspect-cuantic, fără forme fizice. Aici nimic nu moare şi nu se naşte, ci totul e o mişcare pură a unor idei imateriale. Este atât de pură, încât minţii i-ar părea o nemişcare, o neclintire, dacă ar putea accede aici. De fapt, ea este deja aici, dar nu îi poate percepe liniştea.
Un iluminat vede lumea în starea ei naturală, esenţa care nu se schimbă niciodată. El asistă la soarta corpului fizic, dar nu îl vede ca pe un obiect, ci ca pe o undă cuantică. Iluminatul priveşte totul precum Absolutul-Dumnezeu. De fapt, a redevenit Absolutul nemuritor şi nenăscut, unicul fără secund. Expresia „s-a unit cu Dumnezeu” este incorectă, fiindcă n-a existat niciodată ceva separat de El şi nici acum nu eşti separat de El, doar ţi se pare că ai fi. Dar e în regulă şi aşa...
Trupul are existenţa sa efemeră, a cărui soartă este deja stabilită în Absolut. Dar când trupul nu mai este văzut ca obiect, ci ca undă probabilistică (acel nimic semi-organizat), nu mai există o distrugere, ci o transformare a câmpului cuantic. Aşa vede iluminatul Viaţa: o mişcare neostenită în Oceanul cuantic – nici naştere, nici moarte, căci nu există obiecte distincte. Dar această „mişcare” este absolut liniştită, nu ca agitaţia din lumea fizică. Oare poate o „undă probabilistică” să facă vreun zgomot?!...
< Sus >
Înainte gândeam că inteligenţa e una, iar „eul” e alta, că nu se amestecă. Şi că intelectul poate supravieţui foarte bine după moartea „eu”-lui, după iluminarea nonduală. Aşa poate înţelege omul obişnuit fenomenul iluminării.
Dar ce-aţi zice să schimbăm perspectiva, privind chiar din ipostaza iluminatului?! Atunci am putea spune altceva: mintea e totuna cu eul. Inteligenţa este, prin definiţie, asociată cu un individ, aparţine cuiva sau la ceva. Nu se poate concepe o inteligenţă generică, a nimănui. Iar „inteligenţa universului” e doar o metaforă, o ficţiune, o extrapolare speculativă.
Individul apare încă la nivelul de particulă-obiect. De aceea se şi spune că întreaga materie este inteligentă. Orice obiect sau fiinţă ai observa cu atenţie, îţi va dovedi că are măcar un dram de inteligenţă. Iar inteligenţa, desigur, nu se găseşte în creier, fiindcă ea este prezentă în nenumărate forme de viaţă fără creier, ba chiar şi în minerale. Aşa vede mintea lucrurile. Că totul ar avea inteligenţă şi că toate ar fi „persoane”, inclusiv Dumnezeu.
Dar când dispare „eul” prin Graţie Divină, dispare şi inteligenţa, iar în locul „gândirii” rămâne starea naturală care face totul de la sine. Prin iluminare, se dovedeşte că inteligenţa individuală era o iluzie. Toată complexitatea lumii se desfăşoară fără coordonarea niciunei inteligenţe, este o curgere cuantică auto-suficientă.
Cu toate acestea, din perspectiva observaţiei comune, nu se poate spune că dispare inteligenţa. Ci doar că este complet supusă intuiţiei sau Spiritului sau lui Dumnezeu. Inteligenţa este o aparenţă necesară într-o lume aparent cauzală. Logica, inteligenţa şi cauzalitatea vin la pachet, dar sunt doar aparenţe. La fel cum şi obiectele sunt doar aparenţe.
Deci, în viziunea nonduală, mintea este totuna cu „eul”: un fals.
- Atunci cum şi de ce a apărut mintea?
Cum şi de ce apar particulele din spuma cuantică? E aceeaşi dilemă fără răspuns. Vrei o explicaţie logică pentru un fenomen apărut din iLogică. Creaţia nu are nicio explicaţie şi niciun scop, fiindcă apare în Absolutul fără raţiune.
Oricum, trebuie reţinut că, la fel cum nu există nicio particulă (deşi pare că există), tot aşa nu există nicio minte (deşi pare că există).
- Dar poate că fizica ne va da, totuşi, un răspuns mai târziu...
Cunoaşterea umană progresează mereu, dar nu are niciodată sfârşit, aşa că nu îţi va oferi niciodată fericirea calmă, netulburată de noi dorinţe. Lumea este o iluzie mereu reînnoită. Singurul final fericit la care poţi spera este să-ţi epuizezi căutarea spirituală. Atunci nu vei mai tânji după niciun răspuns. Acest final apare prin distrugerea „eu”-lui, prin Graţie Divină.
- Şi ce trebuie să fac ca să scap de iluzie?
Nu există garanţii, dar dacă „tu” îţi doreşti să fii una cu Dumnezeu sau eliberat de acest „tu”, atunci stai agăţat de nondualism, stai prin preajma iluminaţilor, reflectează mereu la aceste teme şi, astfel, îţi vei spori şansele probabilistice de a dispărea.
În Realitate, ştii ce? Nici nu exişti, deja... Dar e frumos şi aşa, să crezi că exişti... 😊
< Sus >
Poate că apărătorii ştiinţei îmi vor reproşa că nu mi-am făcut bine lecţiile. De pildă, ar putea spune ei, lumina se comportă atât ca un corpuscul (şir de fotoni), cât şi ca o undă (precum sunetul). Poţi face singur acasă acest experiment simplu: cumpără un stilou laser de 20 de lei şi proiectează fasciculul pe perete. Vei vedea un punct, semn că acolo se strâng toţi fotonii emişi de sursă. Apoi pune în dreptul luminii, atârnând pe verticală, un smoc subţire de păr şi, minune, fasciculul va fi despicat în două... dar nu fascicule! ci două unde de lumină care, interferând, vor proiecta pe perete o linie orizontală întreruptă (franjurile de interferenţă). Ce probă mai concludentă decât asta că lumina ESTE SIMULTAN şi undă, şi particulă?!
Ei bine, această afirmaţie empirică nu sună deloc „ştiinţific”. Dacă lumina chiar este o undă oscilatorie, atunci care este mediul prin care se propagă ea în vid? Evident, ar trebui ca ştiinţa să admită existenţa presupusului „eter”, pe care îl neagă de peste un secol.
Mai mult de atât, faptul că lumina este atât particulă, cât şi undă este complet ilogic şi „neştiinţific”. Înainte de orice, ştiinţa trebuie să admită că atât particula (cuantele de energie), cât şi unda oscilatorie (propagarea energiei din aproape în aproape printr-un mediu) sunt doar EFECTE diferite ale uneia şi aceleiaşi „energii” misterioase. Mai are şi alte efecte simultane, pe care ştiinţa nu le-a descoperit încă.
În concluzie, apărătorii ştiinţei trebuie să se gândească mai bine ce anume păzesc ei. Nu cumva apără nişte prejudecăţi ale altora, care nici aceia nu înţeleg ce este Realitatea?!...
Să nu credeţi că lumina poate fi manipulată numai în experimente speciale! Oricare dintre noi o facem când ne mijim ochii. Da. Coborându-ne pleoapele, lumina nu mai intră în ochi ca un fascicul de fotoni, ci lovindu-se de gene, devine undă, o mulţime de unde care interferează complex pe suprafaţa retinei. Poate aceasta este explicaţia de ce miopii îşi mijesc ochii pentru a vedea mai clar: imaginea nu se mai formează doar într-un punct defocalizat, ci pe o zonă mai întinsă pe retină, unde va găsi o distanţă focală optimă...
Un fizician cuantic făcea următoarea comparaţie. Să ne gândim la un joc video, unde trebuie să împuşti şi să scotoceşti prin nişte camere în căutare de inamici. Programatorii s-au concentrat pe detaliile interioare, dar au dat uitării copacii din afara casei, nefiind interesanţi pentru acţiune. Dacă tu, ca jucător, vrei să contempli un copac, nu prea vei avea ce vedea acolo, fiindcă programatorul nu a mers în detalii.
Cam aşa este şi cu Creaţia asta. Totul merge conform logicii şi legii cauzei şi efectului, până când ajungem la baza materiei, unde lucrurile o iau razna de tot. Spunea fizicianul, este ca şi cum Dumnezeu-programatorul nu s-a gândit că oamenii vor ajunge vreodată atât de în profunzime cu iscodirile lor, aşa că nu a detaliat cauzalitatea la acest nivel subatomic, lăsând natura necosmetizată şi „în coadă de peşte”. Cum s-ar spune, fizica cuantică l-a suprins pe Dumnezeu cu pantalonii în vine. 😊
Răzvan A. Petre
10 mai 2024
< Sus >