<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

REZONANŢA CU NONDUALISMUL

Spiritualitatea susţine că ai liber-arbitru şi mizează pe acest sentiment uman, dându-i ego-ului ceva de făcut spre evoluţie. Se insistă pe dobândirea unui mai mare control asupra propriilor trăiri, emoţii, gânduri. Şi se promite că vei atinge acea iluminare senină, lipsită de emoţii negative, plină doar de iubire, asemenea ipoteticilor îngeri.

Dimpotrivă, nondualismul susţine că nu există liber-arbitru, fiindcă nu există niciun eu. În acest caz, totul pare haotic, dar şi mai liber, cu adevărat liber. Abia acum se simte libertatea lipsită de control, ceea ce pe oamenii spirituali i-ar îngrozi de-a binelea.

Butadă: Guşti libertatea abia când dispare liberul-arbitru.

Explicaţie: dispare dihotomia libertate-determinism. Nu poţi fi cu adevărat liber dacă, în orice moment, ceva sau cineva te-ar putea obliga cumva. Adică, nu poţi fi liber pe momente alternative, acum DA, mai pe urmă NU. Când eşti una cu totul, eşti una cu libertatea...

*

Prin iluminare nu câştigi nimic, ci pierzi iluzia că tu îţi controlezi viaţa.

Se spune că dacă mintea-corp a iluminatului are emoţii negative, ele sunt uneori mai puternice decât înainte, doar că nu durează. În schimb, ego-ul diminuează emoţiile negative, le înnăbuşă, dar le prelungeşte, uneori până la nevroză. Oare care variantă ar fi mai bună?

Evident că întrebarea n-are niciun rost, fiindcă nu putem noi alege dacă vrem cu ego sau fără ego... Ambele variante aparţin experimentului făcut de Absolut.

*

Sfaturile spirituale se potrivesc celor atraşi de spiritualitate, dar nu celor atraşi de nondualitate. Şi invers.

De fapt, iluminaţii nu dau neapărat „sfaturi”, ci descriu noul lor mod de percepere a realităţii şi noul lor mod de a trăi, liber. Dimpotrivă, spiritualitatea prescrie nenumărate reguli, care contravin libertăţii oferite de iluminare.

Este ca atunci când Vaticanul s-a oferit oficial să-i creştineze pe posibilii extratereştii care vor ateriza pe Pământ. 😃 😃 😃 Hei, Vaticanule, crezi că asta caută ei prin imensitatea spaţiului cosmic, parcurgând ani-lumină prin stăpânirea misterelor naturii?! Să se îngrădească cu o credinţă limitată a oamenilor?!...

Oricum, selecţia se face automat, prin rezonanţă. Cei care doresc reguli de comportament pentru a evolua, vor fi atraşi de spiritualitate şi vor respinge mesajul nondualist. Invers, cei sătui de reguli, vor prefera spontan libertatea transmisă de nondualism şi iluminaţi. Desigur, există şi o pătură de mijloc, de nehotărâţi, cei aflaţi în tranziţie între spiritualitate şi nondualism.

Ba, există chiar şi o „spiritualitate nondualistă”, de compromis între cele două tabere. Ea vorbeşte de ego şi cum să ni-l eliminăm, ca pe un duşman al iluminării, al contopirii cu Dumnezeu. Discipolul mai este interesat doar de Dumnezeu. Doar gândul la El şi dragostea pe care o simte pentru El îl mai interesează. Orice altceva din lume păleşte, iar umbra eu-lui uman îl incomodează. Încununarea acestei stări se numeşte Mahabhava.

Marele sfânt Ramakrishna, deşi a cunoscut şi nondualitatea lui Brahman, a preferat să se întoarcă la adorarea Mamei Kali, din postura de copil inocent.

Nu există o ierarhie reală a stărilor şi trăirilor spirituale. Doar că, din poziţia nondualistă pură, orice altceva pare o poveste, inclusiv căile spirituale. Dimpotrivă, dacă nu ai dobândit claritatea mentală suficientă, sau chiar iluminarea propriu-zisă, atunci nondualismul pare o poveste absurdă. Şi ar fi mai bine să te ţii serios de spiritualitatea care te atrage. Până în clipa când nu te va mai atrage...

*

Când trăirea nonduală devine filosofie se numeşte nondualism. Filosofia, fatalmente, se supune legilor dualiste, şi astfel nondualismul devine un fel de opus sau inamic al spiritualităţii. Desigur, este o aparentă opoziţie, dar suficient de intensă ca să alunge mulţi aspiranţi spirituali.

Spiritualitatea te mângâie blând pe creştetul eu-lui, oferindu-ţi o cauză (karma din trecut), dar şi un scop al vieţii (lecţii pentru purificarea ego-ului). Însă nu pomeneşte că dispariţia ego-ului e totuna cu dispariţia senzaţiei de persoană. În acel moment, rămân anumite vasanas şi preferinţe individuale, dar ele nu aparţin cuiva, ci sunt ataşate doar corpului. Ele par a compune o personalitate, dar este numai o aparenţă destinată jocului creaţiei.

< Sus >

Karma nu e a ta, ci a lui Dumnezeu

Spiritualitatea nu-ţi va spune că există doar un singur Spirit (care nu-i o entitate!) şi nicio persoană. Numai nondualismul rosteşte clar şi direct acest adevăr usturător.

Unii nondualişti, din dorinţa de a accepta cumva viziunea spirituală şi legea cauzalităţii, recunosc faptul că există karmă trecută, dar nu este karma unui anumit spirit, fiindcă nu există decât Unicul Spirit sau Absolutul. El foloseşte fragmente din vieţile trecute ale unor oameni, pe care le recombină în noi formule. Prin urmare, tu, ca individ, ai preluat porţiuni de karme de la nenumăraţi indivizi anteriori, într-un amestec fără nicio logică combinatorică.

Dimpotrivă, spiritualismul îţi explicase logic că toţi acei indivizi au fost animaţi de spiritul tău personal şi nu de alte spirite. În felul acesta, se justifică de ce ai parte de anumite suferinţe sau noroc. E un fel de balsam pentru sufletul îndurerat de viaţă.

Nu prea te-ar ajuta să afli că karma a fost aruncată la întâmplare în bagajul tău, doar ca să-ţi construiască un destin unic. Şi de ce? Aşa, pentru ca Creatorul să trăiască prin corpul tău ceva nemaitrăit. El vrea, pur şi simplu, să se exprime divers şi să aibă experienţe diferite.

De ce unul are mereu noroc, iar altul are numai necazuri? Uite aşa, fără niciun motiv serios. Este joaca Divinului. Numai că Divinul nu e o entitate cu dorinţe şi preferinţe. Nu, deloc. E ceva impersonal şi de nedescris, un vid cu potenţial infinit. Şi orice inventează El este perfect, dar nu după standardele minţii umane. Este perfect, fiindcă nu se poate să fie altfel (!).

Şi totuşi, ar replica spiritualistul, dacă există oameni care nu mai sunt persoane, şi-au pierdut eul, de ce să nu acceptăm că pot exista şi alte fiinţe imateriale – spiritele – care sunt la fel de impersonale?! Adică, de ce n-ar putea un spirit să fi animat mulţi oameni, ba chiar simultan?! Şi toate spiritele să fie animate, la rândul lor, de Unicul Spirit sau Absolutul?!...

Interviu pe muchie de cuţit

- Supravieţuieşte ego-ul morţii fizice?

- Ăăă... da. Dăinuieşte şi îşi adună un trup astral, ca o prelungire a vieţii fizice. Conştiinţa inventează mereu un corp şi un ambient pentru suflet.

- Dacă el pre-există, de ce spun nondualiştii că ego-ul se formează pe la vârsta de 2 ani?

- Ăăă... păi, înaintea reîncarnarii, ego-ul e dizolvat.

- Da? Şi atunci, cine poartă karma de la o viaţă la alta?

- Ăăă... spiritul, desigur, îşi alege ce karmă vrea el.

- Dar dacă nu s-ar mai reîncarna, ego-ul ar mai fi dizolvat?

- Ăăă... bineînţeles, este complet inutil şi în astral şi pe Pământ.

- Dacă fostul ego dispare, înseamnă că noul ego format va suporta pedepsele karmice fără a avea nicio vină. Nu e nedrept?

- Ăăă... ar fi nedrept dacă ego-ul ar fi real.

- Dacă nu este real, de ce vorbim despre el?

- Asta te întreb eu pe tine, că tu ai început... De ce?

- Ăăă... fiindcă vreau să ştiu ce mă aşteaptă după moarte.

- O iluzie vrea confirmarea că este reală şi că se va perpetua...

- Păi, dacă eu nu exist, cine îţi ia interviul ăsta?

- Se întâmplă de la sine. Iar „tu” vii din urmă şi aduni rezultatul, de parcă tu l-ai fi produs.

- Să ştii că l-am pregătit cu grijă de mult timp. Altfel n-ar fi existat niciun interviu.

- Spune-mi, te rog, crezi că universul are la bază matematica?

- Da, ştiinţa arată că matematica stă la baza universului fizic. Creaţia este inteligentă.

- Bun. Dar crezi că Dumnezeu a avut nevoie să înveţe matematică pentru a crea universul?

- Ăăă...

- Nu. A făcut Creaţia spontan, iar oamenii au descoperit apoi că realitatea urmează legi matematice.

Aşa este şi cu eul uman. Realitatea se desfăşoară de la sine, iar ego-ul o priveşte în timp real şi susţine imediat că el a produs evenimentele. O minciună crasă, pe care o crede şi el. De fapt, ego-ul este chiar această credinţă mincinoasă şi nimic altceva.

*

Spiritualitatea spune că Dumnezeu e unic şi că El a creat lumea. Dar nu continuă cu restul adevărului, anume că Dumnezeu e totuna cu lumea şi că Dumnezeu nu e o fiinţă sau entitate, ci este impersonal.

Din cauză că omul are un eu care se crede indubitabil o persoană separată, autonomă şi individuală, atunci şi poveştile spirituale au preluat acelaşi model, încercând să-l înnobileze cumva, să-l tragă spre adevăr.

Astfel, căutătorului spiritual i se spune că el, ca om, nu e totuna cu spiritul său. Că omul face „jocurile spiritului”. Că e ca un cobai pentru interesele necunoscute ale aceluia. Toate aceste exprimări încearcă să desprindă mintea de contracţia sa individualistă.

Iar mintea va considera spiritul ca pe un fel de sine uman superior, un individ mai nobil, mai pur, mai „divin”, un sine subtil. Ceea ce este un pas înainte, prin care mintea se subordonează unei instanţe superioare, preparându-se astfel pentru şocul nondualist, anume că „persoana” nu există şi n-a existat niciodată.

Abia nondualismul ne spune verde în faţă că nu există decât Divinul sau Absolutul în toate poziţiile. (Prudenţi faţă de susceptibilitatea egotică, unii îi mai spun, pompos, Supremul Absolut, de parcă ar mai exista şi un absolut mai micuţ. 😃) Dar acest adevăr va fi respins, de obicei, de minte, cel puţin la început. După primul şoc, s-ar putea ca mintea să se domolească şi să încerce să înţeleagă.

*

Până la urmă, nu mintea va decide care-i adevărul (prin natura ei, se va îndoi întotdeauna), ci rezonanţa energetică cu acest mesaj. Odată ce ai început să rezonezi cu nondualismul, nu mai ai scăpare şi vei începe să năpârleşti de vechile credinţe, inclusiv cele spirituale. Procesul poate fi dureros, dar şi eliberator. Sau numai eliberator.

Unii ar putea numi rezonanţa tot „credinţă”, fiindcă se manifestă cam la fel: crezi sincer în lipsa oricărei credinţe. Numai că este cu totul altceva, fiindcă te îndoieşti de toate gândurile. Exclusiv de gândul că „mintea minte”. Este un agnosticism absolut, care nu ar putea fi produs de minte.

Căci mintea funcţionează agăţându-se, pe rând, de diverse gânduri. Seamănă cu un alpinist care bate piroane ca să urce tot mai sus, părăsindu-le apoi înfipte în stâncă. Mintea ia fiecare gând ca pe adevărul absolut, pe rând. Fiecare gând îi asigură supravieţuirea, clipă de clipă.

În schimb, mintea iluminatului seamănă cu un căţărător liber, care îşi foloseşte numai degetele, picioarele, tot trupul, pentru a ascensiona un versant abrupt. Fără echipament, fără ajutoare, fără asigurare cu sfori, fără piroane, fără gânduri. Orice gând poate fi fatal în această situaţie... Căţărarea liberă se face cu mintea total golită, altfel e moarte sigură.

Foto: în căţărare liberă (free soloing), Alain Robert

Răzvan A. Petre
21 octombrie 2024

< Sus >