<  Înapoi la Cele 7 forme de yoga

ASCETUL RĂTĂCITOR DIN INDIA (Sannyāsin)

Extras din: Nicolae Achimescu - India, religie şi filosofie, Ed. Tehnopress Iaşi, 2001, pag.114-117

Orice act, dar în special actul ritual, îl condamnă pe om să se supună la infinit ciclului reîncarnărilor (saṃsāra). Singura modalitate de a te elibera din această ciclicitate este să te detaşezi de karman, deci de societatea umană, prin renunţarea totală la ceea ce ai fost până în acel moment. Adică să devii sannyāsin. Tocmai această renunţare (sannyāsa), această ruptură definitivă a omului cu ceea ce reprezenta el până atunci, îl va conduce pe acesta spre adevărata eliberare (mokṣa). În momentul în care omul se rupe de grupul social din care face parte - act prin excelenţă individual -, el nu recurge la acest act pentru a-şi recunoaşte şi confirma individualitatea, ci, dimpotrivă, pentru a o anihila, pentru a-şi detaşa propriul "eu" (ātman) de orice însuşire individualizată sau individualizarea şi pentru a şi-l contopi cu Brahman.

Detaşându-se de povara karman-ului, sannyāsin-ul încearcă să redobândească puritatea propriului "sine" (ātman), implicit a Sinelui universal, a lui Brahman. Nu-l mai interesează nimic din această lume, din tot ceea ce ţine de aceasta. Important pentru el rămâne doar ātman, unica fiinţă cu adevărat veşnică care trebuie eliberată de naştere şi moarte. Preocupat să rămână liber de orice legătură cu orice fiinţă - aversiune sau iubire, invidie sau dispreţ —, sannyāsin-ul este interesat exclusiv de eliberarea ātman-ului său, de eliberarea finală- mokṣa.

Regăsirea adevăratului "Sine" (ātman-Brahman) reprezintă pentru orice sannyāsin antidotul transmigraţiei. De altfel, scopul mărturisit al fiecăruia dintre aceştia este acela de a nu mai renaşte, astfel încât, cândva, să se poată elibera pentru totdeauna din acest lanţ sufocant al reîncarnărilor (saṃsāra), perceput de el ca o formă de sclavie, de autoprizonierat. Din această perspectivă, este foarte interesant că şi acei indieni - este vorba, practic, de o majoritate covârşitoare - care nu tind să realizeze acest lucru imediat, percep eliberarea ca pe o vocaţie fundamentală a omului şi îl admiră pe cel care şi-a asumat statutul şi condiţia de sannyāsin.

La acest de-al patrulea stadiu al vieţii (după stadiile de copil, tânăr, cap de familie) se poate ajunge în orice moment, dacă ai trecut prin stadiile amintite şi dacă decizia în acest sens este definitivă. Cei care îşi abandonează astfel statutul de pater familias şi adoptă o existenţă fără un cămin familial sunt cunoscuţi sub diferite nume, între care detaşaţi, rătăcitori sau înţelepţi (sannyāsī, parivrājaka, sādhu) şi de yoghini. Se întâmplă uneori zilnic în India ca oameni care până atunci au ocupat posturi de înalţi demnitari în stat, s-au bucurat de cele mai mari onoruri sau au fost mari bogătaşi, brusc să-şi redirecţioneze viaţa în acest fel, să devină sihaştri. Momentul acesta semnifică literalmente o "moarte" în raport cu lumea, cu societatea din care provin, întrucât ei trebuie să se supună inclusiv ritualurilor funerare proprii, înainte de a o porni pe drumul pe care ei înşişi şi l-au ales. Unii ar putea fi înclinaţi să asimileze această alegere unui act de penitenţă, în genul penitenţei creştine, dar este vorba mai degrabă de "o schimbare de spirit", de o schimbare de busolă, dacă putem spune aşa.

Paradoxal, sannyāsin-ul care renunţă la societatea în care a trăit până odinioară, este obligat, totuşi, să trăiască în simbioză cu aceasta pe mai departe, întrucât el nu-şi poate acoperi singur nevoile materiale de supravieţuire, oricât de restrictive ar fi acestea. Tocmai de aceea, se spune că un sannyāsin nu critică neapărat societatea, valorile sau zeii acesteia, ci apelează mai degrabă la o relativizare "în bloc" a ceea ce "lumea" consideră adevăruri şi valori. Astfel, el consideră viaţa din interiorul oricărei caste, implicit ritualurile devoţionale specifice acesteia, drept un "vis colectiv", o iluzie universală (māyā). Pentru cel ce a renunţat la lumea şi structurile ei actuale, membrul fiecărei caste hinduse duce o existenţă repetitivă, el vegetarizează pur şi simplu, fără să încerce să facă ceva cu viaţa sa, să o direcţioneze într-o direcţie imediată dorită de el însuşi. Relaţia ignoranţă-dorinţă nu este pentru orice sannyāsin nimic altceva decât expresia autoprizonieratului de care vorbeam, reprezentarea concretă în fiecare dintre noi a supunerii oarbe faţă de māyā. Pentru el, prizonierii societăţii împărţite în caste se prezintă ca un fel de "somnambuli" şi, din acest motiv, refuză să mai doarmă cu ei.

Privit din această perspectivă, sannyāsin-ul hindus se plasează, totuşi, în afara societăţii pe care o contestă şi o ignoră, chiar o dispreţuieşte. El este înclinat tot mai mult să prefere extremele, în căutarea unei libertăţi metafizice absolute; el devine cumva "anarhic" şi chiar "antisocial".

După ce şi-a părăsit propria casă, conform Dharmasūtras de odinioară, orice sannyāsin nu mai are dreptul la o nouă locuinţă proprie. El trebuie să călătorească permanent, fără o anumită destinaţie, să nu poposească niciodată două nopţi la rând în acelaşi sat, nici mai mult de cinci nopţi la rând în acelaşi oraş. Avem aici "prototipul" cerşetorului ambulant dintotdeauna. Acesta îşi schimbă locul etapizat, pentru a supravieţui. Foarte interesant este că întotdeauna, de-a lungul istoriei, cerşetorul supravieţuieşte doar singur, pentru că se refuză în general cerşitul în grup. Doar pe perioada celor patru luni ale anotimpului ploios, dacă este posibil, sannyāsin-ul îşi poate permite să-şi găsească adăpostul într-un loc de pelerinaj (tīrtha). însă, el trebuie să rămână şi în această situaţie singur, să nu-şi caute şi să nu accepte nici un fel de camarazi.

Deşi Śastrele "ortodoxe" pun un accent preponderent pe viaţa celibatară a unui sannyāsin, totuşi practica hindusă modernă este mai flexibilă. Cei consacraţi acestui stadiu al vieţii trebuie să fie buni şi prietenoşi cu orice creatură, trebuie să-i caracterizeze totdeauna adevărul şi sinceritatea. Unui sannyāsin nu-i este permis să mai aprindă niciodată focul, fie pentru a aduce sacrificii, fie pentru a găti. El este obligat să se hrănească doar din cerşit, reţinând din acesta alimentele trebuitoare exclusiv pentru o singură masă. De asemenea, nu trebuie să se simtă niciodată sătul, ci să consume doar atât cât îi este necesar pentru supravieţuire; să se dispenseze de restul, mai puţin de hainele pe care le poartă. Chiar şi hainele pe care le poartă nu pot fi orice haine, ci haine vechi, purtate de alţii.

În hinduismul contemporan se constată o decadenţă a statutului originar - sannyāsa- între altele pentru faptul că la acesta au acces toate castele, inclusiv femeile, apoi pentru faptul că monahii-sannyāsin-i se pot căsători fără să-şi piardă acest statut. Vechile texte sacre avertizează, de altfel, că cel ce şi-a asumat statutul de a "renunţa" la această viată şi, totuşi, nu renunţă la viaţa sexuală, va fi obligat să suporte consecinţe îngrozitoare: el va trebui să trăiască 60.000 de ani ca vierme în excremente, se va reîncarna ca şobolan, vultur, câine, măgar, porc, pom fără flori şi fructe, ca spirit rău şi abia după aceea ca om, dar într-o subcastă numită cāndala.

Iniţierea în treapta de sannyāsin este distinctă de la o sectă hinduistă (saṃpradāya) la alta. În mod normal, ea se realizează după o perioadă mai îndelungată de îndrumare şi teste, efectuate de un maestru spiritual (guru). Înainte de iniţiere se prevede, în general, o perioadă de post şi abstinenţă, apoi raderea oricăror fire de păr existente pe corp, după care incinerarea simbolică a cadavrului celui ce se iniţiază; în cadrul acestui ritual, despre care am amintit, săvârşitorul este însuşi candidatul la iniţiere, care se aşează pe rugul pregătit de el însuşi, şi din acest moment el este ca şi "mort" pentru lumea aceasta. Tocmai de aceea, cel ce acum se iniţiază, când va sosi momentul morţii sale reale, fizice, nu va mai fi incinerat, ci înhumat, în continuare, candidatul îşi dă jos hainele purtate până atunci; el renunţă la identitatea sa socială, simbolizată de numele său şi, o dată cu aceasta, la toate drepturile şi îndatoririle faţă de societate. Totodată, respectivul renunţă la semnele care-l caracterizează din punct de vedere social (pieptănătura, veşmântul, cordonul sacru al brahmanilor etc.), această ruptură solemnă şi simbolică fiind mult mai semnificativă decât simplul abandon al avuţiei materiale la care sannyāsin-ul refuză să mai aibă acces.

Nimeni nu poate evalua cu exactitate câţi sannyāsin-i, călugări şi călugăriţe hinduse, există în prezent în India. Statisticile oficiale nu sunt totdeauna convingătoare, pentru că cei mai mulţi sannyāsin-i se deplasează permanent într-o parte sau alta a Indiei, unii dintre aceştia revin după un anumit timp la familiile lor, iar alţii locuiesc în zone inaccesibile autorităţilor guvernamentale. Oricum, există câteva zeci de milioane de sannyāsin-i în India, ceea ce demonstrează cert vitalitatea hinduismului.

2008