Ideile sunt ca piesele de lego
Toate „realităţile” sunt egal de onirice
Viaţa, ca un film de Fellini
O explozie, nu un domino
Curajul de a nu te lăsa venerat
Spiritualitate şi umor
Răzbunarea lui Dumnezeu
(poveste)< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Simulatorul de zbor
Ideile sunt ca piesele de lego
Toate „realităţile” sunt egal de onirice
Viaţa, ca un film de Fellini
O explozie, nu un domino
Curajul de a nu te lăsa venerat
Spiritualitate şi umor
Răzbunarea lui Dumnezeu
(poveste)
Viaţa e ca un simulator de zbor, în care, dintr-o dată, abia sculat din somn, te pomeneşti la manşă, înconjurat de aparate şi obligat să conduci avionul, fără să fi avut nicio pregătire prealabilă. Nici n-ai timp să-ţi dai seama că te afli într-un simulator, ba ai şi uitat cine eşti, luat pe sus de urgenţe.
În simulator, totul imită perfect realitatea. Singura comunicare e prin radio cu centrul de control, de unde ţi se dau mereu sfaturi. Tu transpiri, te consumi, eşti stresat, iar cei de la centru sunt mereu calmi şi puşi pe glume. Nu pricepi cum pot fi atât de detaşaţi, când tu eşti la un pas să te prăbuşeşti cu ditamai avionul şi 100 de persoane. Te simţi responsabil pentru toţi...
La un moment dat, însă, intră în carlingă o persoană necunoscută. Pe unde o fi intrat, nu ştii, o fi extraterestru sau fantomă? Şi-ţi zice: Gata, simularea s-a încheiat, poţi ieşi!
Rămâi zăbăuc. Cum adică, totul a fost o simulare?! Avionul şi stresul şi aterizarea aia dificilă...?! Dar de ce nu ţi s-a spus nimic?
Cum de ce? Fiindcă a fost o simulare perfectă, aşa cum ai cerut. Uitucule!
< Sus >
Ideile sunt nişte tipare energetice. Ele ajung în mintea omului, care le converteşte în sensuri comune, inteligibile pentru semeni. Două minţi diferite pot converti aceeaşi idee în cuvinte foarte diferite. Aici e frumuseţea. Există un set de idei disponibile pentru toată omenirea, dar fiecare om reacţionează numai la anumite frecvenţe. Apoi, aceleaşi idei capătă forme originale sau exact aceeaşi formă. De pildă, se cunosc cazuri în istoria ştiinţei când doi savanţi au făcut aceeaşi descoperire simultan, deşi se aflau la mare distanţă şi nu cunoşteau nimic unul despre celălalt.
Ideile sunt abstracte, ca piesele de lego. Dar pot fi combinate în variate construcţii concrete. Unor oameni le vine câte-o piesă din când în când. Alteori, primesc un tren de idei înlănţuite (aceea este inspiraţia creatoare).
Aş da aici exemplul lui Jason Zac, un muzician şi pedagog ce pune în fiecare zi pe YouTube câte o nouă melodie sau riff (numărul lor se apropie de 3000!). În alte cazuri speciale, prin cineva curge un şuvoi de idei fără oprire (acel caz se numeşte mediumnitate sau channeling).
< Sus >
Câteodată ne trezim din vis, ne amintim perfect cine şi unde suntem, dar putem reîncepe să visăm foarte uşor, neinteresaţi de realitatea fizică, fiindcă visul pare mai frumos. Practic, realitatea onirică şi cea fizică sunt atunci pe picior de egalitate. Aceasta e starea din timpul hipnozei, a somnambulismului, a transei spiritiste, a creativităţii înalte. În toate aceste stări, acţionăm foarte uşor, fluid, iar la reîntoarcerea în starea de veghe, putem să ne amintim sau nu ce s-a întâmplat, sau doar parţial.
Ca să ne trezim de-a binelea avem nevoie de vreo 2 secunde, timp în care parcă aterizăm brusc pe pământ, iar realitatea devine solidă. De fapt, eul nostru devine mai solid, nu atât de fluid cum era în vis. Şi astfel, toate celelalte devine foarte solide, apăsătoare.
Dar realitatea nu e deloc solidă, ci doar eul devine compact, şi proiectează această soliditate, condensare asupra realităţii. În vis, eul nu se poate condensa prea mult, iar realitatea onirică este astfel mai fluidă.
Unii sunt de altă părere, spunând că în vis nu există neapărat un eu, ci doar se manifestă nişte tipare mentale, automat. Şi aduc dovada că şi iluminaţii visează, deşi nu atât de intens sau interesant. Da, iar visul este un fel de metaforă a vieţii, unde apar diverse ambiente unde se întâmplă ceva, iar apoi visătorul merge mai departe, cautând altceva. Aşa e şi viaţa, fără nicio finalitate sau scop...
< Sus >
Realitatea aparentă are multe găuri. De multe ori, suntem foarte aproape să ne dăm seama că este artificială, fiindcă nu are coerenţă, are greşeli impardonabile de scenariu. Dar imediat, intervine colacul de salvare a iluziei, care este ego-ul, senzaţia de eu. El cimentează imediat fisura cu comentarii justificative, cu poveştile sale ce par atât de coerente. „Rolul” eu-lui, dacă există vreunul, este să corecteze erorile de regie ale filmului vieţii.
Viaţa este precum un film de Federico Fellini, dacă ştiţi despre ce vorbesc. Un aparent film artistic, dar care, practic, e o parodie a ideii de film realist. Tot aşa, filmul vieţii ne provoacă deseori să ne trezim, dar noi ne încăpăţânăm să rămânem în vis. De ce? Fiindcă am cumpărat bilete la cinema şi nu vrem să pierdem banii neluând filmul în serios.
Însă nu există niciun motiv ca să continuăm cu disimularea. Se poate întâmpla să ne trezim, pur şi simplu, fără niciun motiv. Şi să nu mai visăm niciodată că filmul ar fi real. Oricum, era un film absurd, halucinatoriu, fantezist, de Fellini.
< Sus >
Mai nou, unele mesaje spiritiste (prin mediumi sau hipnoză regresivă ş.a.) spun că „vieţile anterioare sunt simultane”. Asta înseamnă că ar fi posibil nu numai ca viaţa anterioară să-ţi transfere o boală sau o sensibilitate, ci şi invers, viaţa prezentă să fie cauza bolii din viaţa trecută! Ce zici de asta?! Tocmai s-a desfiinţat legea cauzalităţii.
De fapt, dacă vieţile anterioare sunt paralele în eternitate, înseamnă că orice influenţă karmică este doar o impresie, doar o corelaţie intelectuală sau o iluzie divină.
Când totul este o unitate monolitică, atunci nu există viaţa actuală şi viaţa trecută, deci n-are ce să influenţeze pe care. NU e un şir de piese de domino care cad una după alta, ci o explozie.
Se termină jocul „de-a cauza şi efectul”, în plan metafizic…
Dar atunci, cum mai influenţează traumele din copilărie viitorul adultului?
Păi, dacă totul se petrece simultan, copilul e deja bătrân. Eşti viu şi deja mort. Eşti om şi Dumnezeu, deja.
Altă întrebare?...
< Sus >
Jiddu Krishnamurti a dizolvat în 1929 „Ordinul Stelei” (The Order of the Star), organizaţia fondată special pentru a-l susţine ca Învăţător mondial. El declara atunci că „adevărul este un tărâm fără o cale” şi nicio organizaţie, dogmă sau persoană nu poate conduce pe cineva la adevăr.
A fost o afirmare îndrăzneaţă a libertăţii spirituale, marcând începutul călătoriei sale de gânditor absolut independent. Krishnamurti a denunţat toate credinţele organizate, noţiunea de guru şi relaţia maestru-discipol, în schimb, conferenţiind toată viaţa pentru a ajuta oamenii să devină absolut şi necondiţionat liberi.
Nisargadatta Maharaj l-a numit „Brahman complet”, Anandamayi Ma i se adresa cu „Guru al tuturor guru-şilor”, Ramana Maharishi l-a descris ca „Învăţătorul lumii”.
< Sus >
Spiritualitatea e luată în serios, până se descoperă avantajele libertăţii atee. Dar şi ateismul se topeşte când se revelează nondualitatea.
Sau putem spune invers. Ateismul devine ridicol în faţa avantajelor promise de spiritualitate. Dar şi ea devine la fel de ridicolă când se revelază nondualitatea.
Nondualitatea este punctul terminus, unde totul se stinge în pace. Ca o ţigară în scrumieră.
< Sus >
Când Adam şi Eva au muşcat din măr, au cunoscut pentru prima dată dulceaţa liberului-arbitru. De atunci, specia umană îi pune mereu probleme lui Dumnezeu. El construieşte cu grijă câte un destin pentru fiecare om, dar prin liberul-arbitru, omul deviază tot timpul de la traiectoria prestabilită.
Deseori, Dumnezeu este surprins de cum aleg oamenii să acţioneze şi atunci El se chinuie să le paveze calea cu alte variante ale destinului. În acest scop, a mobilizat o întreagă armată de îngeri, care să adapteze scenariul de viaţă la alegerile neaşteptate ale oamenilor. Este multă agitaţie în Ceruri, din cauza deciziilor noastre ciudate.
Dar Dumnezeu nu doarme! El ne coace o răzbunare divină. Pe ici, pe colo şi tot mai des, el fură liberul-arbitru câte unui biet omuleţ, care rămâne descumpănit de noua sa situaţie, în care nu mai poate alege nimic niciodată. Pentru el, toate se întâmplă, pur şi simplu, şi fiecare clipă de viaţă este o surpriză, un mister chiar. Nicio alegere. Acest fenomen se numeşte iluminare sau eliberare nonduală.
Asta e dulcea răzbunare a lui Dumnezeu. Pentru toate surprizele pe care i le-am făcut până acum, ca specie, el ne oferă în schimb o viaţă plină de surprize, unora dintre noi. Ca să simţim în fiecare moment necunoscutul, imprevizibilul, taina... Dumnezeu ne răpeşte şi ne readuce pe furiş în Rai, unul câte unul, urmaşii lui Adam şi ai Evei, fără să ne întrebe dacă vrem sau nu vrem.
Răzvan A. Petre
2 septembrie 2024
< Sus >