< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Care e diferenţa între a trăi şi a exista, dintre vieţuire şi prezenţă?
E diferenţa dintre eu şi spirit. Eul uman vrea să trăiască, iar spiritul, doar să fie.
De fapt, spiritul deja este şi nu vrea nimic, decât atunci când se crede „eu”. Eul vrea să trăiască din plin. Şi i se oferă un corp şi un mediu, de care să se bucure şi să sufere.
Dar, câteodată, se satură să trăiască fără a fi. Şi vrea înapoi acasă, doar să fie, în pura existenţă, de care singur s-a ascuns.
*
Există simultan două tendinţe. Prima este cea de scufundare în creaţia materială, în iluzia cosmică, şi înfruptarea cu toate senzaţiile ei. A doua este retragerea din iluzie, detaşarea de materialitate. Orice om are parte de amândouă, dar în momente diferite.
La unii oameni, tendinţa detaşării este mult mai pregnantă, ei fiind aspiranţi spirituali, înţelepţi etc. Iar la câţiva, ea devine totală, aceştia fiind cei iluminaţi sau treziţi la nondualitate.
Nimeni nu controlează balansul celor două tendinţe. Pur şi simplu, ele se manifestă spontan, când una, când alta, sau exclusiv una din ele. De aceea, nu există o ierarhie a lor. În ambele se manifestă Divinul, fiindcă El este totul.
*
Supremul ideal spiritual este să te poţi detaşa de lume...
Există mai multe sensuri ale detaşării:
Detaşarea înţeleptului dezamăgit – în propriile gânduri filosofice, teologice, spirituale.
Detaşarea sensibilului rănit – în propriile visuri şi fantezii. Psihoterapia încearcă să-l reintegreze în lume.
Pentru toţi aceştia, lumea e reală, dar insuportabilă de către eul lor, perceput ca real.
Însă... detaşarea celui Trezit e altceva. Cine să se detaşeze de ce anume?! Nu există eu, nu există lume. Nu respinge lumea, fiindcă nici nu o recunoaşte. Totuşi, se integrează spontan în ea, tocmai fiindcă nu există cu adevărat (nici el, nici ea), fiind doar aparenţe jucăuşe. Nici detaşare forţată, nici integrare forţată.
În stil aforistic, putem spune că: Filosoful se detaşează de lume şi se adânceşte în propriul eu, pe când iluminatul se topeşte în lume şi se detaşează de eul personal.
*
Pura existenţă nu e ceva strălucitor, ci este Nimicul absolut.
Cum poate Nimicul să te atragă cu atâta forţă?
Te atrage, fiindcă doar el este real. Restul e o iluzie.
Şi doar cunoscând Nimicul-nimic poţi aprecia Totul-tot ce există, nu doar frumosul, ci şi neplăcutul, oricât de teribil. Nimicul e real, dar totul e minunat, splendid. Respecţi profund toată manifestarea, chiar dacă îi vezi irealitatea.
Cum poţi să respecţi o falsitate?
Nu doar o respecţi, ci o iubeşti, fiindcă iluzia e vie, dinamică. Realul nimicului există, dar e nemişcat, fericit în statismul său. O fericire de altă natură este Viaţa.
Ai putea să te retragi şi să n-o mai bagi în seamă?
Dar de ce s-o faci?! Nimicul nu-ţi oferă nimic nou. Viaţa e mereu schimbătoare, ca un film pe ecran. Las-o să ruleze şi bucură-te de acţiune, deşi este iluzorie.
Prezenţa este martorul sau conştiinţa pură?
Martorul e totuna cu conştiinţa şi anume eul subtil. Îi spunem subtil, fiindcă manifestarea sa grosieră ar fi ceea ce numim ego. Ego-ul e responsabil de suferinţele şi bucuriile omeneşti. Dar sursa sa profundă este eul, conştiinţa martoră.
Prezenţa nu e conştientă, ci e doar prezentă. Este totalitatea aparentă şi nimic concret; imposibil de înţeles conceptual, fiindcă orice concept mental se sprijină pe un eu.
Diferenţa este că eul priveşte din centru spre univers. Invers, prezenţa e universală, dar iată că se exprimă printr-un centru.
Nu înţeleg nimic...
Cuvintele sunt create de ego pentru ego. Uneori, pare că transpare ceva inefabil din ele, dar pe alte canale, intuitive... o rezonanţă.
Deci Totul apare din Nimic, ca emanaţia unui fum sau abur?
Nu. 0 + 1 = 1, nu 0. Înţelegi?
Nu prea...
Dacă ar apărea ceva, orice, n-ar mai fi nimic, ci ceva. Or, nu există decât nimic.
Înseamnă că creaţia există separat de creator…
Nu există un mediu care să conţină nimicul şi unde să încapă orice altceva. Nu există niciun mediu, decât nimicul…
Atunci, unde se află Totul?
Totul nu există, este doar o iluzie bine ticluită. O iluzie atât de perfectă, încât nicio creatură ireală nu-şi dă seama că doar nimicul este real, iar creaţia este ireală.
< Sus >
Orice se poate întâmpla. Viaţa e ca un film cu scene neaşteptate, uneori horror, alteori comedie, uneori trepidant, alteori monoton, într-o alternanţă haotică. Dar nu e un film pe un ecran, de care te poţi detaşa ronţăind nişte floricele, ci e un film 3D, în care eşti imersat ca în realitatea virtuală.
Înţeleg... Iar iluminatul este tipul cu ochelari de realitate virtuală, pe care şi-i poate da jos oricând de pe nas.
Ba nu! Tipul ăla eşti tu. 😃 Tu eşti cel ce crezi că ai nişte ochelari pe nas care te ajută să vezi acest film virtual, dar unde poţi alege încotro să o iei sau ce să faci. Şi că ai putea să te detaşezi de film dacă nu-ţi convine ceva. Detaşarea n-are legătură cu iluminarea, e doar un concept al eu-lui nemulţumit.
Acum nu mai înţeleg. Atunci iluminatul cum vede acest film?
Nu există niciun iluminat. Iluminarea este însăşi percepţia pură, impersonală, a nimănui, că se derulează un film interesant, captivant în fiecare clipă. Filmul nu poate fi oprit sau modificat, fiindcă nu există niciun spectator aici care să-l critice, şi niciun regizor. Există doar filmul.
E ca o rachetă care zboară prin vidul cosmic pe o traiectorie dreaptă şi cu viteză constantă. Nimic nu poate schimba acest film cosmic, fiindcă el curge total neîmpiedicat prin vacuum.
Tot ce percepi iese din Vacuum, precum ceaţa din noapte. Filmul nu e lansat de un proiector central orbitor, ci e un joc de fantome, răsărite pretutindeni din neant în noaptea adâncă.
Mi se pare fără sens să ruleze un film fără ca cineva să-l privească...
Dar n-ai observat că, în sălile de cinema, filmul programat se proiectează, chiar dacă nu e nimeni în sală?! Poate apare vreun întârziat la un moment dat.
Însă nu înţelegi asta, pentru că te gândeşti că orice film are un scenariu elaborat, care conduce spre un deznodământ. Dar toate personajele sunt imaginate, oricât de interesante şi inteligente ar fi ele, inclusiv tu.
E un film autogenerat de un soi de AI, rulând în cloud, pentru cine se nimereşte să-l găsească. Însăşi raţiunea umană este o invenţie a Absolutului, ca şi căutarea unor scopuri metafizice în această curgere oarbă şi sălbatică.
Aha! Uite că, până la urmă, ai recunoscut cine-i spectatorul: Absolutul!
Absolutul nu este o entitate, un cineva. Practic, este nimic, nimicul absolut. Sau totul absolut.
Uite cum înţeleg eu: Absolutul creează lumea, dar este total rupt de ea, iar pentru a o percepe, se infiltrează în fiecare creatură pentru a o conştientiza din interior. Dar El a creat-o din exteriorul ei şi de aceea Îl numeşti „nimic”, fiindcă nu poate fi văzut din interiorul creaţiei.
Vezi, ăsta-i defectul tău: încerci să înţelegi ceea ce nu poate fi decât intuit. Iar ca să înţelegi, împarţi totul în două părţi separate: Creatorul şi creaţia. Asta-i dualitatea, asta-i cunoaşterea: separare.
Nondualismul are altă viziune: Creatorul e totuna cu creaţia. El nu are nicio perspectivă asupra ei din afara ei. Nimeni din afară nu o controlează.
Dar o controlează din interior...
Noţiunea de control ţine tot de dualitate: ceva controlează altceva. Or, în esenţă, nimic nu este separat de altceva. Deci n-are cine să controleze ce.
Nu mai înţeleg nimic...
Ţi-am spus că nu poţi înţelege raţional, fiindcă raţiunea este un produs al acestui haloimăs numit creaţie. În plus, creaţia nici nu-i reală, aşa că nu trebuie să fie raţională. Nimeni n-are pretenţie de la un vis să fie coerent, nu-i aşa?!
Cum să nu fie reală?! Vrei să te ciupesc, ca să simţi cât de reală e?!
Ciupitura ta şi usturimea mea fac parte din film.
Cum îmi demonstrezi că e doar un film ireal?
Demonstrează-mi tu că e real!
Păi, este evident de la sine.
...spuse personajul din film.
< Sus >
Ce părere ai de chestia aia?
Pot să-ţi spun preferinţa mea naturală, dar nu are nicio relevanţă. Ea poate să coincidă cu a ta sau nu. Ţine de personalitatea mea şi nu impun nimănui preferinţele mele.
Dacă însă îmi ceri poziţia mea filosofică sau postamentul de pe care privesc acea problemă, deci lumea, în general, atunci îţi voi răspunde că nu am nicio poziţie. Nu am ideologie, nu judec nimic şi pe nimeni. Poate că vei fi dezamăgit sau chiar furios pe mine. Dar nu apăr nimic.
Uite o metaforă. Avem în faţă o masă plină cu mâncare şi băutură, iar tu mă întrebi care-i cea mai importantă. Dacă m-ai fi întrebat ce mâncare îmi place, ţi-aş fi răspuns imediat: sarmale cu mămăliguţă sau mici cu bere sau mai ştiu eu ce...
Dar tu mă întrebi ce este mai important de pe masă. Iar la această întrebare profundă îţi voi spune adevărul. Cea mai importantă este faţa de masă. Priveşte-i ţesătura fină şi plăcută la atingere şi albul imaculat! Faţa de masă este cea mai importantă pentru mine.
Iar dacă voi smulge faţa de masă cu un gest spectaculos, toate bunătăţile se vor răsturna pe jos. Atâta e de importantă! Dar ea suportă cu umilinţă toate tacâmurile şi farfuriile şi alimentele şi coatele goale... Rabdă toate şi nu se plânge şi se lasă murdărită. Nu te judecă dacă plescăi când mesteci sau dacă vorbeşti cu gura plină. Poate că d-aia nici n-o bagi în seamă, fiindcă nu te deranjează cu nimic.
Ăsta e Dumnezeu, faţa de masă imaculată la care nu e nimeni atent. Toţi se holbează la mâncare şi băutură...
*
Iluminatul nu acordă mai multă importanţă unui lucru în dauna altuia. Toate lucrurile sunt egal de importante sau de neimportante. Asta nu înseamnă că el respinge ceva, ci dimpotrivă, că acceptă orice.
Aici este inclusă şi revelarea nondualităţii. Este la fel de neimportantă ca şi adormirea în iluzie. Asta nu înseamnă că o neagă sau o ascunde. Poate să se ocupe intens de ea la un moment dat, să o facă publică, să se lupte pentru ea, ca de un aparent ideal de moment.
Dar, pentru iluminat, iluzia nu e rea, iar trezirea nu e bună. Adormirea e o stare trecătoare şi aparentă. Conceptul de nondualitate este şi el un simplu concept ca oricare altul, aşa că nu conţine în sine nicio miză suplimentară.
Totuşi, unii iluminaţi simt nevoia să îşi împărtăşească trăirile nonduale şi rareori găsesc cu cine să vorbească pentru a fi înţeleşi. Avem mare noroc cu internetul, căci, în lumea asta mare, se mai pot găsi câteva persoane care te înţeleg, chiar dacă se află la mii de kilometri distanţă, vorbesc în altă limbă şi au alte obiceiuri. Însă, în general, nu prea ai cu cine discuta acest subiect „de nişă”... Şi, până la urmă, nici nu contează dacă le discuţi sau nu. Fie cum ţi-o fi datul...!
Răzvan A. Petre
8 noiembrie 2024
< Sus >
Ceea ce este minunat la aceste scrieri este faptul că ele seamănă cu a sorbi dintr-o ceaşcă de cafea dimineaţa, doar pentru plăcerea gustului.
Articolele tale sunt minunate pentru că nu invită la o conceptualizare, nu se vor transformate în învăţături, astfel, ele nu se adresează cuiva şi deci, astfel, nu sunt pentru un "eu", un centru. Sunt impersonale, aşa cum florile îşi răspândesc parfumul lor fără intenţia se a se adresa cuiva anume, parfumul fiind acolo pentru oricine se nimereşte.
Aceste articole spun din start că nu sunt ASTA/Viul vieţii, deci nu influenţează cu nimic Asta. Sunt însă nişte indicii pentru "nimeni", sunt scrise doar din pura plăcere de a scrie despre ASTA, nici măcar "eu-l" nu a avut dreptul de a alege, şi Viaţa l-a dizolvat DEJA tocmai pentru ca scrierea să aibă "parfumul" vieţii, al libertăţii infinite.
Da. Din multe articole, poate, "mintea personală" nu înţelege nimic, însă CEVA vibrează, este chiar VIAŢA care vibrează, nu mintea "vibrează"; ea neexistând, nu poate să facă nimic, inclusiv înţelegerile sunt sterile, goale de viul Vieţii.
Îmi plac articolele scrise, deoarece sunt plăcerea nevinovată a Existenţei de a se bucura de o "ceaşcă de cafea" în propriile răsărituri ce răsar în EA.
Laura Averchi, 9 noiembrie 2024