< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Ce e sufletul?
Pentru a simplifica lucrurile, să admitem că sufletul este sinonim cu spiritul.
Sufletul/spiritul este o contracţie a Spaţiului infinit până la dimensiunea unui punct. Sau reducerea Conştiinţei universale până la nivelul unui centru de conştiinţă. Conştiinţa universală conţine totul în interiorul ei, pe când centrul de conştiinţă vede că totul e în exteriorul său. Şi aşa apare individualitatea, senzaţia de separare şi autonomie. Este doar o senzaţie, nu o realitate. Cu alte cuvinte: o iluzie.
În funcţie de context şi doctrină, acest centru de conştiinţă se poate numi „eu” (ego) sau „suflet” ori „spirit”.
Din punct de vedere spiritualist, orice există în univers are un astfel de centru veghetor şi supraveghetor – şi obiectele, şi plantele, şi animalele, şi oamenii. De aceea, se spune că totul e viu, are un spirit.
Însă punct de vedere nondualist, numai omul are un „eu”, ca un fel de „pedeapsă divină” (echivalentă cu „alungarea lui Adam din paradis”).
Pe toţi ne interesează ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte. Spiritualismul spune că sufletul trece în lumea spiritelor, unde îşi va continua existenţa, dar în alţi parametri decât cei fizici.
Ce se păstrează nealterată este senzaţia de individ, de separare de restul manifestării, adică „eul” sau „sufletul”. Fiecare suflet ajunge într-un plan de vibraţie care se potriveşte cu vibraţia sa actuală. Sufletul evoluează de-a lungul timpului, astfel că îşi va schimba mereu domiciliul în planuri tot mai înalte de vibraţie, devenind tot mai eteric.
Ce înseamnă mai eteric?
Majoritatea înţeleg doar mai multă cunoaştere, putere de acţiune şi fericire. Puţini înţeleg faptul că sufletul pierde treptat din individualitate şi tinde spre unitatea cu tot ce există, spre Unime.
În lumea astrală, viaţa este relativ fără mari şocuri existenţiale, cum se întâmplă pe Pământ. Spiritul este relativ mulţumit de existenţa sa. Totuşi, apare o nemulţumire când vede că există alte Spirite Superioare mult mai puternice, mai cunoscătoare, mai fericite. Acestea îl îndeamnă să aspire la un plan mai înalt. Deci şi sufletele în astral au o anumită nemulţumire, un imbold spre altceva mai bun.
În schimb, când revine în planul fizic prin reîncarnare, sufletul se confruntă cu problemele acestei lumi: boala, îmbătrânirea şi moartea, peste care se adună pedepsele karmice proprii.
Deci sufletul suportă o karmă...
Se spune că, în decursul existenţei omeneşti, rezolvându-ne pe rând toate problemele karmice, devenim treptat mai liniştiţi, mai lipsiţi de probleme grave. Este nevoie de multe reîncarnări pentru a atinge acest grad de relativă mulţumire pământească.
Şi totuşi, chiar şi această explicaţie are lipsuri.
Se spune că, la fiecare încarnare, spiritul îşi alege doar o mică parte (prarabdha karma) din karma acumulată în decursul mileniilor de reîncarnări. Prin urmare, chiar dacă îşi rezolvă datoria karmică rezervată pentru această viaţă, cu siguranţă că a mai rămas destulă karmă negativă în stoc.
La viitoarea încarnare, e posibil să te încarci cu mai multe probleme decât ai avut în această viaţă. Cu alte cuvinte, nu e nicio afacere să te reîncarnezi, fiindcă viaţa îţi oferă surprize nu întotdeauna plăcute.
De aceea, spiritualitatea promovează conceptul de eliberare de lanţul reîncarnărilor succesive. Ideal ar fi să nu te mai încarnezi deloc. Dar depinde de tine şi acţiunile tale mărunte?! Diversele prescrieri şi practici religioase sunt îndoielnice în acest sens.
Dacă eşti un suflet separat, desigur că vei dori să scapi de nemulţumirea creată de lumea fizică şi să te odihneşti în paradisul îngerilor. Este un ideal de înţeles. Totuşi, cum spuneam, chiar şi în lumea astrală apare o nemulţumire, care te îndeamnă să faci eforturi pentru a promova în planurile superioare. Şi există o infinitate de etape şi niveluri de frecvenţă, până la nivelul de zeităţi şi mult dincolo. Practic, ierarhia nu are niciun sfârşit. Ar fi vorba şi aici tot de un „lanţ”: lanţul evoluţiei infinite.
Deci, ca suflet, nu vei avea niciodată parte de o adevărată odihnă. Încarnat fiind, vei avea suferinţă din belşug; iar dezîncarnat fiind, de asemenea, nu vei avea pace şi vei fi împins tot înainte.
Cum se poate ieşi din această dilemă?
Evoluţia lentă în lumea spiritelor duce la o diminuare a senzaţiei de individualitate, o creştere a senzaţiei de unitate cu tot ce există. Punctul final al acestei evoluţii nu este un maxim al calităţilor individuale pe care ţi le imaginezi tu, ci pur şi simplu, dispariţia individualităţii. Ea aduce de la sine revelarea calităţilor divine eterne, neschimbate, preexistente, dar total impersonale.
Foarte puţini spiritualişti au aflat şi spun că spiritul renunţă în final la perispiritul său, pe care îl donează noilor spirite în formare, pentru a le îmbogăţi din start cu propriile sale experienţe dobândite în eoni de timp. Cu alte cuvinte, ieşirea din lanţul evoluţiei înseamnă dispariţia individualităţii, adică dispariţia spiritului însuşi.
Nu mă încântă deloc! Şi apoi, ştiam că nu se poate pierde nimic în Univers...
Toată experienţa individuală se adaugă experienţei lui Dumnezeu, dar sufletul piere, nu mai rămâne nimic din „persoana” ta! Experienţa era oricum, dintotdeauna, a lui Dumnezeu şi numai a lui. „Tu” erai doar o închipuire a Lui. Unime înseamnă că nu există persoana a doua şi a treia.
Revenind la lumea fizică, soluţia ieşirii definitive din suferinţă trebuie să fie aceeaşi: pierderea senzaţiei de individ, de „eu” separat. Nu poate fi alta. Fericirea divină e una şi aceeaşi atât pentru un spiritul superior/zeu care se cufundă în Absolut, cât şi pentru un om. Nu există două tipuri de fericiri divine absolute, una pentru zei şi alta pentru oameni. Absolutul înseamnă unic.
Aceasta e şi revelaţia nondualismului: că „sinele” uman este cauza suferinţei şi că el poate dispărea, asta fiind iluminarea nonduală şi eliberarea de suferinţă. Se vorbeşte de „nondualitate”, fiindcă, odată cu acest eveniment, se constată că tot ce există este unul, una şi aceeaşi Unime. Nu există nimic altceva decât Dumnezeu. Dumnezeu nu-i separat de Creaţia Sa. Dumnezeu este neantul, vidul care devine Totul, manifestarea lumii. Inclusiv „tu” eşti Dumnezeu, restrâns la această condiţie umilă.
A făcut-o de bunăvoie, dar temporar. Nu-i poţi impune tu lui Dumnezeu să nu dispară ca „suflet” separat, la un moment dat.
< Sus >
Oare sufletul e totuna cu spiritul?
Iată ce s-a aflat în ultimii ani de la cei mai avansaţi mediumi spiritualişti:
«Perioadele de timp dintre reîncarnările succesive diferă. Spiritele nu au odihnă. Cele care sunt mature, puternice din punct de vedere energetic, îşi divizează aura, reuşind astfel să genereze întrupări umane „paralele”, adică oameni care pot să trăiască în aceleaşi perioade de timp, parţial sau în totalitate, fiind coordonaţi de spiritul principal. Toate încarnarile unui spirit, în diverse stadii de viaţă, nu pot fi cunoscute de cercetători. Spiritele ne dezvăluie numai ce vor să le comunice oamenilor.» ~ Nina Petre, medium şi clarvăzător
Şi alţi cercetători spiritualişti deosebiţi (Joshua David Stone, Benjamin Creme, Guy Needler, Michael Newton ş.a.) afirmă acelaşi lucru. Astfel de idei nu se vehiculau acum câteva decenii în cadrul spiritualismului.
Spiritul nu depinde de existenţa sufletului, fiindcă poate crea oricând alt suflet. Dispariţia sufletului nu e nicio tragedie, fiindcă, oricum, el era o iluzie auto-creată de Spirit, precum o reflecţie într-o oglindă prăfuită, spartă şi cam mată.
Nondualismul schimbă puţin cuvintele. În loc de „suflet” spune ego sau eu, adăugând că el se poate dizolva definitiv, la un moment dat. Şi mai spune că Spiritul divin e chiar Dumnezeu (Atman = Brahman). Prin urmare, e de la sine înţeles că El creează toate sufletele, nu doar cele câteva făurite de un singur presupus Spirit. Multitudinea de Spirite este tot o iluzie pe care şi-o creează Dumnezeu Unicul şi Absolut.
***
Problema cu identificarea sufletului cu spiritul este că promovează ideea falsă că şi Spiritul ar fi tot un fel de suflet, doar ceva mai elevat. Sau că sufletul, prin purificare de păcate şi karmă, devine uşor şi fericit precum Dumnezeu. Nu subliniază îndeajuns măreţia Spiritului şi faptul că mintea umană nu-l poate percepe şi înţelege.
De aceea, a fost nevoie ca spiritualismul să aducă această recentă revelaţie, conform căreia sufletul este doar o parte din Spirit, un sub-produs al lui. Iar unii spun chiar că şi Spiritul este o parte din Supraspirit şi aşa mai departe. Lucrurile par a se complica faţă de scenariul anterior.
Rostul acestei complicaţii teoretice este de a ne face treptat conştienţi că identificarea cu o entitate este greşită, oricât de elevată ne închipuim că ar fi acea entitate. La început ne credem corpul, apoi ne credem un suflet nemuritor individual, apoi ne credem un Sine Superior, adică un Spirit individual dotat cu calităţi divine. Dar toate aceste identificări sunt cu o persoană, cu o entitate, nu cu infinitul.
Acest Spirit închipuit de minte este un fel de creatură himerică, pe jumătate om, pe jumătate Dumnezeu. Imaginea are rolul de a ne familiariza oarecum cu starea absolută divină. Supraspiritul este un nivel şi mai sus, care ne forţează imaginaţia, limitele minţii.
În final, totuşi, va trebui să ajungem la înţelegerea nondualistă, anume că singura identitate reală este unicul Dumnezeu absolut. Orice altă creatură intermediară este doar o aparenţă, care joacă un rol în creaţie, dar nu este reală. Căci şi creaţia este ireală. Adică, există în aparenţă, dar nu e solidă, concretă. Există, la fel cum şi un vis există, dar nefiind ceva real.
< Sus >
Cineva a întrebat pe un forum care e diferenţa dintre suflet şi spirit. Au venit răspunsuri cu nemiluita, fiecare în alt registru. „Quot capita tot sententiae”. Sufletul nu e trupul, asta-i clar pentru cei care sunt interesaţi de chestiune. Dar cum definim sufletul? Să spunem că este mintea plus conştiinţa.
Sufletul nu se modifică în situaţiile de dedublare astrală sau de moarte clinică. Tocmai din ele am şi scos definiţia de mai sus, că altfel n-aveam de unde şti. Conştiinţa şi gândirea rămân cam la fel şi aşa concluzionăm că sufletul va supravieţui morţii.
Dar nondualiştii mai spun ceva. Prin iluminare sau trezire nonduală, se pierde persoana, eul, iar mintea devine a nimănui. Mai mult, conştiinţa îşi pierde centrul, nu mai este constrânsă de localizarea trupului, se expansionează sau devine „non-locală”.
În acest caz, ce mai rămâne din sufletul pământeanului?
Ar trebui să refacem definiţia. Sufletul este mintea personală plus conştiinţa centrată sau localizată. Când aceste atribute se pierd, prin iluminare, rămâne mintea impersonală plus conştiinţa non-localizată. Aceasta din urmă ar fi, probabil, şi definiţia Spiritului pur. Şi este imposibil de imaginat de către omul normal. Ce înseamnă impersonal şi ce înseamnă fără centru? Iar unii nondualişti spun că putem înlocui sintagma absurdă de conştiinţă non-localizată cu termenul de experienţă fără experimentator.
Deci sufletul nu se transformă automat în spirit în momentul decesului, precum se metamorfozează omida în fluture. Nu moartea trupului face diferenţa dintre ele, ci moartea „eu”-lui. Desigur, eul poate muri şi imediat după decesul fizic. Dar, de obicei, nu o face, ci sufletul îşi continuă existenţa iluzorie, personală şi localizată în alte planuri de vibraţie.
Oare ce va face după decesul fizic cel care este deja iluminat?
Va deveni înger. Îngerul este un spirit fără eu, îndeplinind automat toate poruncile divine. Spiritele din planul astral încă mai au un eu subtil, o voinţă proprie cu care se opun voinţei divine.
Când a apărut prima dată, Spiritul ingenuu şi-a folosit libertatea pentru a-şi crea un „eu”, cu care să experimenteze viaţa terestră într-un mod mai limitat decât cel spiritual sau astral. În acest sens, sufletul este un Spirit mascat. Trasă pe faţă, masca te înnăbuşă, îţi limitează percepţiile şi mişcările, ce mai: e un chin. Dar ţi-o dai jos când jocul de-a ascunselea se termină şi respiri uşurat. Gata cu prefăcătoriile...
Sufletul este un Spirit cu masca pe figură.
Răzvan A. Petre
4 august 2024
< Sus >