< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Răzvan-Alexandru Petre
Ego spiritual
Căutarea libertăţii
Metafora cu harta piraţilor
Ego-ul dualiştilor şi
ego-ul nondualiştilor
Altă explicaţie pentru trecerea de la ego la non-ego
Persoană versus personalitate
Trezire bruscă versus trezire treptată
Ego-ul e un proces
Visul lucid al iluminării
Conştiinţa este ca lumina
Iluminare versus extaz
Ba există karmă
Alege-ţi
maestrul
Divizarea şi învălurirea conştiinţei
Nu există decât Mintea Divină
Universul este
Mintea
«Sunt atât de multe alte greşeli noi de făcut, nou-nouţe, încât e păcat de Dumnezeu să-ţi pierzi timpul repetând o greşeală veche.» (Nichita Stănescu)
Ego-ul preia iniţiativele venite de la spirit şi şi le însuşeşte, ca şi cum chiar el le-ar fi iniţiat. Le găseşte calităţi pozitive şi le foloseşte în propriul folos.
De pildă, spiritul ne îndrumă paşii către anumite iniţieri în diverse terapii sau căi spirituale. Ego-ul este foarte interesat, căci i se promite rezolvarea unor probleme pur omeneşti sau chiar dobândirea fericirii. De ce să nu accepte aceste sugestii?! Ba chiar este foarte atras de ritualuri, mantre, vizualizări, întâlniri cu celebrităţi, orice îi poate îmbunătăţi imaginea de sine. Toate acestea îl fac să simtă că a dat peste un mare secret al existenţei. Se foloseşte de tehnicile spirituale aşa cum se foloseşte de diverse instrumente pentru a-şi împlini dorinţele. Şi unele sunt foarte de folos pentru viaţa umană.
Sau ego-ul poate deveni foarte interesat în a filosofa spiritual, dacă are o înclinaţie intelectuală deosebită. Prin asta, se simte superior sau încearcă să evadeze din existenţa cotidienă. Conceptele metafizice îi dau fiori de plăcere şi crede că aşa îl poate prinde pe Dumnezeu în corzi la marginea ringului. Este o voluptate pe care ego-ul nu şi-o poate refuza. O iluzie.
Sau ego-ului poate să-i placă să mediteze. Să stea ore întregi nemişcat, controlându-şi fluxul mental, făcând din asta o plăcere supraomenească. Da, este suprema satisfacţie, cea de a se rupe complet de mecanica lucrurilor pământeşti, de a permite energiilor puternice să-l expansioneze până înghite tot universul în individualitatea sa fără formă. Tot o iluzie, dar mult mai fină.
Cele amintite mai sus sunt forme de manifestare a ego-ului spiritual, dar iniţiativa lor aparţine spiritului. Ego-ul doar le adoptă, căci un ego inteligent nu se va opune făţiş, ci va prelua iniţiativa spiritului şi o va modifica pe alocuri, cât să se potrivească intereselor sale.
Atâta timp cât spiritualitatea nu îl extrage din iluzia cosmică, este acceptabilă. Tehnicile energetice îi oferă puteri iluzorii, filosofia îi oferă o înţelepciune iluzorie, iar meditaţia îi oferă iluzia transcenderii. Toate căile spirituale ne scot dintr-o iluzie grosieră şi ne bagă într-o iluzie mai subtilă. Şi există o infinitate de trepte evolutive, adică vise în vise, fiindcă iluzia primordială se repetă la diferite scări, după un tipar fractalic.
Şi atunci, ce soluţie avem ca să scăpăm de acest ego?
Întrebarea este foarte bună, dar din păcate, este pusă tocmai de ego. Aşa că, chiar dacă ar exista un răspuns clar şi eficient, cel care îl va auzi îl va deturna şi nu-l va pune în practică cum trebuie. Şi dacă chiar ar exista o soluţie exterioară eficientă, ea ar trebui să dea un rezultat imediat şi puternic. Ceea ce nu se întâmplă, deci nu există o asemenea soluţie universală. Nici cel mai grozav guru nu poate garanta că o anumită metodă, în sine, va distruge ego-ul.
De aceea, cel mai bun răspuns este tăcerea.
Iar când, totuşi, ego-ul este dizolvat, asta-i urmarea voinţei şi puterii spiritului. Şi iată că am ajuns la cheia fundamentală. Spiritul este cel ce îşi oferă graţia ca să ne scape de ego. Dar pe cine scapă, pe care „noi”?! Se scapă singur de ego. El ştie oricând ce şi cum să facă, nu are nevoie de soluţiile noastre. Toate iniţierile şi metodele spirituale sunt destinate ego-ului spiritual, ca să-i ofere senzaţia că avansează. Dar orice progres se va înfunda într-o iluzie mai rafinată. Absolutul nu poate fi atins progresiv, ci instantaneu. Şi niciun ego nu-L poate atinge, ci Absolutul se revelează Sieşi, prin anularea acelui iluzoriu ego.
Spiritul are o agendă necunoscută sau poate că face nişte experienţe pe ego. Uneori, înainte de a fi dizolvat, ego-ul simte o spaimă nelămurită, de parcă şi-ar presimţi sfârşitul. Alteori, se stinge aşa cum un balon pierde aerul şi dispare fără emoţii. De cele mai multe ori, ego-ul dispare şi reapare alternativ, până când nu mai reapare, sau dimpotrivă, revine în forţă definitiv. Este un joc imprevizibil.
De aceea, n-aş cuteza să afirm că omul trebuie să-şi propună ca ţel al vieţii dispariţia completă a ego-ului, cum spun nondualiştii clasici. De ce? În primul rând, că nu depinde de el, oricâte metode ar aplica, ci este un act de graţie.
În al doilea rând, ego-ul nu îl deranjează deloc pe spirit. Cei doi convieţuiesc în simbioză. Numai ego-ul spiritual îşi face un duşman personal din ego-ul nespiritual.
În al treilea rând, dacă apare interesul pentru dispariţia ego-ului, asta se întâmplă firesc atunci când se apropie momentul iluminării. Este perfect în regulă, este un fenomen precursor, o intuiţie corectă. Iar dorinţa de a pregăti, chiar de a grăbi acel moment este perfect naturală, deşi inutilă. Iluminarea va avea oricum loc, cu sau fără aprobarea ego-ului, la momentul decis de spirit.
Însă dacă acel moment al iluminării este îndepărtat sau chiar neplanificat, ar fi nepotrivit ca omul să se preocupe intens de această chestiune. N-are nicio şansă, ba chiar se va nevroza, ca un avertisment să fie cuminte şi să nu se amestece în planurile spiritului. Dar de obicei, astfel de oameni nici nu sunt preocupaţi de spiritualitate. Aşa că le ducem grija degeaba. Totul e bine aşa cum este.
Sunt „nespirituali” acei oameni care trebuie să experimenteze prostiile ego-ului şi sunt „spirituali” acei oameni care se apropie în mod natural de punctul culminant al evoluţiei lor terestre. Totul este perfect aşa cum este.
Ego-ul nespiritual îl calcă pe nervi pe ego-ul spiritual. Dar spiritul se înţelege perfect cu amândoi. E de acord cu prostiile pe care le face ego-ul nespiritual. E de acord şi cu ambiţiile ego-ului spiritual. Iar când nu e de acord cu ei, îi manipulează subtil să facă cum vrea el.
Dar cum e posibil să existe două ego-uri într-unul?! Ei bine, nu sunt doar două, ci mult mai multe. În psihologie se numesc subpersonalităţi. Şi există cu zecile în fiecare dintre noi. Aşa că ego-ul nu este o fiinţă unitară, coerentă, cu o personalitate clară, ci este un conglomerat de orientări sau programe psihice. Ego-ul este o programare cu multiple direcţii şi posibilităţi, asemănător inteligenţei artificiale A.I.. Cu cât trece prin viaţă, cu atât îşi creează noi subprograme adaptative. Copilul mic are un ego primitiv, în formare, uşor previzibil. Omul maturizat are un ego sofisticat, cu nenumărate unghere şi imprevizibil.
Prin iluminare, omul pierde ego-ul. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu mai funcţionează după un program predefinit, decât dacă şi când doreşte spiritul. În general, va acţiona după impulsurile spiritului, adică complet imprevizibil şi absolut liber. Alteori, ego-ul va fi lăsat să-şi facă numărul, să-şi manifeste preferinţele şi opiniile. Oricum, n-au nicio importanţă, ci doar colorează viaţa. Omul trebuie să manifeste o personalitate proprie, ca să fie recunoscut şi admis între ceilalţi oameni.
< Sus >
Sunt mulţi căutători de aur pe lume. Căutători de plăceri, şi mai mulţi. Dar unde pot fi găsiţi căutătorii de libertate?
Nu este de ajuns să ai libertatea să cauţi comori sau să-ţi satisfaci orice plăcere. Aceea nu este adevărata libertate, ci una „îmbuteliată”. Libertatea reală este atunci când înţelegi că fericirea ta nu depinde nici de aurul pe care-l deţii, nici de plăcerile din care poţi gusta câteodată. Dacă nu eşti eliberat interior de toate condiţionările exterioare, degeaba mai ai aparenta libertate de a le împlini.
< Sus >
S-a dus vestea că există o hartă veche ce indică unde a fost îngropată comoara piraţilor. Aşa că oamenii au început să viziteze insula unde se presupune că zace acea comoară misterioasă.
Ateiştii au început să exploreze la întâmplare, cu nişte detectoare de metale. Religioşii şi spiritualiştii au pus mâna pe acea hartă, mergând exact la punctul indicat. Dar când au ajuns acolo, i-a găsit acolo pe nondualişti, care le-au spus râzând că harta este corectă, doar că nu specifică şi adâncimea la care e ascunsă comoara. Şi le-au dezvăluit Adevărul:
„Comoara nu a fost ascunsă de piraţi, ci de extratereştri, cu mii de ani înainte. Nu e îngropată la câţiva metri, ci la câţiva kilometri. Şi nu e alcătuită din aur şi pietre preţioase, ci este un întreg oraş subteran, plin cu extratereştri vii şi puşi pe fapte mari.”
Na, acum sapă Gogule, dacă mai ai chef! Harta era clară, dar incompletă. Ar fi trebuit să menţioneze că însăşi comoara este un Mister, de neînţeles şi de nedescoperit...
< Sus >
Putem defini trei mari categorii de mentalităţi: ateistă, spirituală şi nondualistă.
+ Ateistul consideră că ego-ul sau persoana sa are puterea de a schimba totul în jur. Prin angrenarea voinţei sale individuale, poate influenţa semenii şi mediul ca să-i fie lui bine. Ego-ul este autonom, nu depinde de nimeni. Este o mentalitate care simplifică multe lucruri, ceea ce poate fi benefic în anumite cazuri.
+ Religiosul începe să priceapă că liberul-arbitru are limite serioase, că există nenumărate condiţionări psihologice, naturale, sociale etc, precum şi o Voinţă superioară care nu poate fi păcălită. Şi începe să se teamă de Ea şi să-i recunoască întâietatea.
Fataliştii religioşi pun accent pe Voinţa divină, iar voluntariştii religioşi seamănă cu ateiştii, doar că invocă şi Voia Domnului. Desigur, ambele poziţii sunt incerte. De unde putem noi şti sigur care este Voinţa Divină?!
Din această perspectivă, ego-ul are libertate de decizie doar în chestiunile mici, dar în treburile importante, Voinţa divină decide. Cu alte cuvinte, libertatea este împărţită în două: libertatea ego-ului şi libertatea Divină, fiecare având rolul şi domeniul său. Aceasta, evident, este o viziune dualistă, deşi este promovată chiar şi de unii învăţători nondualişti.
Mai mult, învăţătorii spirituali consideră că ego-ul se poate autodiminua şi chiar autoelimina prin diverse practici spirituale, pentru a face loc în interior Divinităţii.
Unele învăţături nondualiste consideră că rolul ego-ului ar fi de a produce un pic de haos, necesar pentru a dinamiza creaţia. Iar apoi, supraego-ul va repara ce a stricat ego-ul primitiv. Dar este tot o viziune dualistă, destinată ego-ului spiritual.
Am spune, mai degrabă, că ego-ul se poate diminua, ceea ce-l va face mai puţin nevrotic, ceva mai fericit. Dar nu poate fi cu adevărat fericit, pentru că natura lui este să ascundă Fericirea divină. Adevărul este că nicio practică spirituală nu poate anula ego-ul, ci poate încerca doar să facă viaţa mai suportabilă pentru ego, precum psihoterapiile.
+ Mai există însă şi viziunea nondualistă radicală, pură, care nu face niciun compromis cu ego-ul. Toate deciziile le ia Voinţa divină, iar voinţa individuală este doar un releu al Acesteia. Singura problemă este că ego-ul (sau senzaţia de individ separat) are impresia că el decide. Este o iluzie demantelată chiar de neuroştiinţe – s-a demonstrat că decizia este luată de creier cu o jumătate de secundă înainte ca individul să simtă că decide. Acest tip de ego este demascat de nondualişti ca fiind o simplă iluzie. Dumnezeu este singurul Autor a tot ce vezi pe lume, bun sau rău. Nimeni altcineva nu există, nici măcar tu. Sau tu eşti, de fapt, El, la scară redusă.
Dar care ar putea fi rostul acestei iluzii?
Bună întrebare. Să fie doar un joc?! Am putea spune că este similar cu acel „văl al uitării”, care ne desparte de Fiinţa infinită care suntem. Fiecare înveliş subtil (fizic, eteric, astral, mental, cauzal) este încă un văl adăugat peste identitatea noastră reală, care este Absolutul.
Rolul ego-ului sau al vălului este să menţină conştiinţa focalizată asupra micii realităţi fizice. Fără ego, conştiinţa s-ar dilata automat şi omul nu s-ar mai simţi atât de implicat în viaţa sa măruntă. Or, dorinţa divină este ca mica conştiinţă să se preocupe numai de micul rol care i s-a dat, cu toată atenţia şi grija. Iar asta are un efect important.
Dacă ego-ul n-ar avea niciun efect asupra realităţii umane, atunci nu ar avea niciun rost să existe!
Da, ego-ul n-ar exista dacă n-ar avea niciun efect asupra creaţiei. Şi tocmai acest punct nu-l lămuresc nondualiştii radicali – nu găsesc nicio explicaţie pentru contracţia egotică, dar nici nu o caută. Nu înseamnă neapărat că ei greşesc. Chestiunile metafizice sunt dificile, pentru că logica poate avansa doar până la un anumit punct, unde se blochează. O putem lua pe alt traseu logic, dar tot într-o fundătură ajungem.
Se întâmplă aşa, prin similitudine cu procesarea cibernetică: logica omenească este serială (liniară şi succesivă), iar logica divină este paralelă (concomitentă şi atotcuprinzătoare). Nu putem pretinde aceeaşi viteză de procesare şi performanţe, sunt chiar incomparabile. Nu putem simula procesarea paralelă printr-un fir serial.
Bun, dar de ce învăţăturile spirituale vorbesc despre diminuarea ego-ului şi chiar dispariţia sa prin iluminare, dacă are acest rol atât de important şi dorit de Divinitate, de focalizare asupra măruntei existenţe umane?
Ego-ul (primitiv, supraego, spiritual etc) e ca un briceag cu mai multe scule încorporate (cuţit, tirbuşon, desfăcător de capace etc). Indiferent de scula folosită, este acelaşi briceag. Întrebarea mai bună ar fi: în ce scop jucăm rolul acestui personaj uman, cu ajutorul ego-ului?
Se spune că rolul personajului uman este ca Spiritul să acumuleze experienţe şi să-şi dezvolte anumite calităţi. Sau poate că scopul personajului este să furnizeze un feedback Conştiinţei absolute dinspre lumea materiei grosiere. Putem interpreta în mai multe feluri, dar toate sunt nişte explicaţii dualiste. Cu certitudine că nu acesta este Adevărul absolut.
Tentativa de a continua cu răspunsurile logice se va continua într-un ciclu nesfârşit şi ne menţine în dualitate. Iar de aici nu avem cum pricepe Adevărul. Singura soluţie este să trăim direct Adevărul – adică să procesăm informaţiile în paralel, nu liniar.
Cum o putem face?
Nu ţine de noi, de ego, este decizia Divină, de a arunca „vălul uitării” de pe mica conştiinţă, care nu este altceva decât Marea Conştiinţă focalizată pe un punct uman. Totul e un gigantic Joc divin, extrem de plăcut când e privit de Sus, dar care poate fi dureros când a privit de aici, de Jos.
Care-i rostul iluminării?
Poate că rolul iluminării este ca unele persoane „alese pe sprânceană” să povestească celorlalte această perspectivă divină, altfel de neînchipuit. Iluminarea este un fapt rarisim şi se spune că au acces la ea numai spiritele evoluate, deci puţine. Şi nu toţi oamenii evoluaţi primesc iluminarea. Deocamdată, iluminarea pare a fi doar o metodă ca oamenii să nu uite de Divinitatea din ei, să nu uite că ei sunt chiar Dumnezeu întrupat, la o scară mai mică.
Se pare că nu putem avea certitudini metafizice...
Dacă am răspunde perfect la toate întrebările, am putea transforma Nondualitatea într-un sistem sau credinţă. Unii chiar au făcut asta, reducând nondualitatea la fraze standard şi chiar un crez religios, pe care-l apără cu patimă. Dar nu asta e Nondualitatea. Ea este o recunoaştere şi o descriere vagă a Adevărului, nu prescrie nicio cale de a-L atinge. Prescrierile sunt destinate ego-ului, care este o iluzie. Şi atunci...?! Uite ce uşor se ajunge într-o fundătură logică!
Lumea voia să pună mâna pe „comoara piraţilor”, dar ea este cu totul altceva: un Mister de neînţeles şi care nici măcar nu poate fi dezgropat.
< Sus >
Scopul vieţii pe Pământ este ca spiritul să experimenteze DUALITATEA.
Iar pentru asta are nevoie de ego ca de aer, ca să simtă separarea la maximum, cu tot ce implică ea: dreptaci-stângaci, iubire-sex, Steaua-Dinamo, minte-inimă, bucurii-suferinţe etc. Ego-ul se simte ameninţat mereu şi de aceea produce bucluc, necaz, durere sieşi şi celorlalţi. Dumnezeu (în care există numai unitate, comuniune) nici nu putea concepe aşa ceva, şi de aceea a proiectat acest dispozitiv ingenios, numit ego, pentru a genera iluzia separării. Iar separarea aduce automat suferinţă, precum şi contrapartea sa duală, bucuria. În Dumnezeu nu există suferinţă, aşa că prima măsură pe care a luat-o ego-ul a fost să se simtă despărţit de Creator. Aşa devine posibilă suferinţa, ca şi bucuria omenească. Nu vorbim aici de durere, care există şi la animale, ci de suferinţă, care este un efect psihic amplificat de ego. Este un aspect al Dualităţii.
Diminuarea ego-ului este o cu totul altă experienţă necesară spiritului şi anume TRECEREA înapoi de la Dualitate la Nondualitate.
Planul divin este ca Pământul să cunoască, după milenii de dominaţie a ego-ului, şi o altă formă de viaţă umană conştientă – starea trezită, fără ego. Însă trecerea între cele două tipuri de civilizaţie nu poate fi bruscă. Ea este pregătită prin existenţa acelor rari oameni iluminaţi spiritual. În ultima vreme, se constată că aceştia sunt tot mai mulţi! Este un semnal puternic că schimbarea de paradigmă este aproape.
Experienţa trezirii lor şi dificultăţile care o însoţesc fac parte din zestrea întregii omeniri şi constituie o moştenire preţioasă pentru urmaşi. Nimic nu se pierde din subconştientul colectiv.
Cu alte cuvinte, iluminaţii de ieri şi de astăzi pregătesc terenul pentru o iluminare în masă. Expertiza lor va folosi pentru ca trecerea generală să fie nedureroasă. Această trezire are un scop colectiv, dar şi unul individual pentru spirit, fiind unică pentru fiecare individ.
Per ansamblu, toate aceste experienţe de trezire se adună într-o cunoaştere generală a speciei. Iar trezirea este abia prima etapă a iluminării complete, care presupune şi abilităţi paranormale. Dar asta e o altă lecţie, ceva mai complexă, de care nu au parte chiar toţi cei treziţi.
Toate aceste experienţe sunt împărtăşite cu alţi oameni interesaţi şi astfel se clădeşte treptat o nouă paradigmă, precum şi metode de a depăşi dificultăţile inerente acestei treceri radicale de la ego la non-ego.
Unii dintre iluminaţi (maeştri sau învăţători sau conferenţiari nondualişti) au rolul de hub-uri de cunoaştere. Adică, ei adună informaţii de la mulţi alţi oameni treziţi sau în curs de trezire şi astfel pot împărtăşi cu oricine elementele generale sau particulare din procesul de trezire. Este un lucru potenţial folositor pentru cei nou-veniţi şi facilitează trezirea în masă a omenirii.
< Sus >
Nondualiştii neo-advaita definesc iluminarea ca dispariţia simţului persoanei, care este considerată de unii învăţători spirituali ca parte a ego-ului. Dar în ego mai găsim şi condiţionări, preferinţe, opinii, care nu dispar automat odată cu iluminarea. Deci, prin iluminare, dispare simţul persoanei separate, dar rămân mare parte din caracteristicile psihologice, din personalitate. Richard Sylvester spune că emoţiile naturale rămân, cum sunt furia, tristeţea, frica şi fericirea, dar tind să dispară emoţiile nevrotice, precum vina, jena, neliniştea, iritabilitatea, care sunt legate strâns de persoană. Dispare şi speranţa, simultan cu disperarea, ca şi plictiseala.
Pe de altă parte, învăţăturile spirituale au ca prim rol să îmbunătăţească condiţionările, să ne facă viaţa mai suportabilă şi mai plăcută, precum psihoterapiile. Însă unele pun în prim-plan, ca momeală, obţinerea iluminării. Nicio cale sau metodă nu garantează însă iluminarea. Totuşi, statistic vorbind, majoritatea iluminaţilor au fost nişte căutători spirituali, ceea ce ne poate face să credem, în mod eronat, că motivul iluminării lor ar fi chiar învăţăturile pe care le-au urmat. Este o confuzie.
O altă confuzie care se face este între personalitate (unicitatea atributelor umane) şi persoană (simţul separării). Corpul-minte are o personalitate şi un conţinut inconştient, mai mult sau mai puţin problematic. Iar peste el se suprapune simţul persoanei, al separării. Învăţăturile spirituale se adresează personalităţii, iar nondualitatea vorbeşte despre dispariţia simţului persoanei. Sunt două chestiuni net diferite: „persoana” şi personalitatea.
< Sus >
Ne putem închipui o linie subţire care demarchează cele două stări, de separare şi de non-separare. Omul obişnuit are conştiinţa sub linie, în spaţiu-timp. În momentele de trezire, conştiinţa sare peste linie, intrând în veşnicie şi infinit. Iniţial, trezirea nu durează decât o fracţiune de secundă (cronometrată în spaţiul-timp). Rămâne doar o amintire a trezirii, care va fi interpretată de minte în diverse feluri, pozitive sau negative. La un moment dat (în spaţiul-timp) trezirea se stabilizează, devenind iluminare. Cu alte cuvinte, mica conştiinţă umană nu mai este învălurită, îşi pierde contracţia de separare. Rămâne deasupra liniei, neacoperită de vălul uitării.
În unele cazuri, iluminarea apare treptat, în doze mici, pe neobservate. Este un alt mecanism ales de Divinitate. Apare o perioadă de tranziţie, în care intuiţia devine tot mai puternică, precum şi alte calităţi psihice. Durata procesului (în timp) poate fi de câţiva ani, timp în care şi personalitatea poate suferi unele modificări subtile. Iar la finalul procesului, într-un moment de graţie, persoana va dispărea complet.
< Sus >
De obicei se vorbeşte despre ego ca de o entitate interioară, care se opune Voinţei divine. Numai că ego-ul nu este o entitate, ci un proces bine pus la punct, prin Voinţa divină. Este un proces cu două aspecte distincte: condiţionările şi simţul separării.
Aşa cum există procesul invers al decondiţionării, prin care ego-ul este îmblânzit, diminuat ca agresivitate, tot aşa există şi procesul invers al apropierii de Unitate.
Controlul pe care îl capătă supraego-ul asupra ego-ului primitiv este procesul decondiţionării, condus de Spirit. Ego-ul fiind un proces, el nu are voinţă proprie, ci doar o programare. Totul este coordonat de Sus. Dar, ca fiinţe supuse iluziei cosmice, vedem lucrurile din interior şi ne identificăm cu ego-ul. Proiectăm asupra ego-ului calitatea pe care numai conştiinţa o are, cea de Fiinţă.
Tot de Sus vine şi iluminarea, care modifică celălalt aspect al procesului egotic, anume iluzia separării. Ego-ul este un „duşman” redutabil al iluminării, pentru că aşa este scenariul impus de Dumnezeu. Iluzia separării este chiar Dumnezeu care se supune singur acestei limitări.
Viaţa fizică este o contracţie foarte mare a Conştiinţei infinite şi este firesc să se simtă neplăcut. A primit o denumire, ego, contracţia energetică care ne obligă să ne preocupe lucrurile limitate din jur. De aceea, când urmărim interesele ego-ului, simţim un gen de contracţie interioară şi o neplăcere subtilă. Iar când urmăm interesele Spiritului, ne simţim mult mai bine, pentru că Spiritul este inerent fericit.
În momentul când conştiinţa începe să ni se dilate, lucrurile lumii nu prea ne mai interesează, nu de altceva, ci fiindcă ne obligă să fim limitaţi. Ele fac parte din creaţia divină, dar iluminatul nu mai este atât de aplecat asupra micii sale realităţi de gânduri, obiecte, persoane şi nevoi. Se simte liber să nu mai fie restrâns la micul său cerc. Nu atât lumea nu îl mai interesează, ci obligaţia de limitare, contracţia egotică nu îl mai afectează. Toţi oamenii îi devin fraţi, nu doar membrii familiei.
Îi devine clar că, înainte, era obligat de o forţă coercitivă să se contracte asupra unei mici porţiuni din realitate. Starea sa naturală este cea de libertate, de expansiune, dar i-a fost blocată, din dorinţa de a fi concentrat asupra fiinţei sale reduse. Prin iluminare şi chiar înaintea ei, omul îşi dă seama că fiinţa sa este mult mai largă. Dar iluminarea este Graţie pură. După cum tot Graţie a fost şi anti-iluminarea sa.
< Sus >
Conştiinţa se poate trezi brusc, repetat şi apoi stabilizându-se. Sau conştiinţa se poate trezi treptat, iniţial psihologic şi apoi la nivel de conştiinţă. În ambele situaţii, se constată că a dispărut simţul persoanei, al separării. Iluminarea este asemenea unui vis lucid, în care devenim conştienţi că visăm. Însă, spre deosebire de visul lucid uman, pe care îl putem controla, Visul divin nu este controlat de noi. Deşi suntem lucizi, rămânem în acest Vis şi ne supunem capriciilor sale, neputând să-i modificăm cursul. De altfel, nici nu avem dorinţa să o facem, fiindcă voinţa noastră este una cu Voinţa Creatorului, a celui care coordonează întregul Vis Cosmic.
Nondualiştii spun că, la moarte, oricine revine la conştiinţa nonduală, de unitate cu Dumnezeu. Totuşi, dovezile celor întorşi din moarte clinică contrazic această idee. De altfel, pare mai probabil ca Visul lucid să continue şi după moarte, într-o formă schimbată. Deci Visul nu se va termina brusc, cum au tendinţa să spună radicalii nondualişti. Mai degrabă, vom deveni mai puternici în a modifica cursul Visului, dar nu vom ieşi din el cu totul.
Chiar şi arhanghelii trăiesc într-un vis lucid, deşi mult mai rafinat şi având o mare putere de intervenţie. Visul Divin începe odată cu apariţia individualităţii marilor îngeri sau zeităţi, care sunt aproape de Absolut. Noi, oamenii de rând, trăim un vis simplu, nelucid, fiind complet transpuşi şi convinşi de realitatea sa aparentă.
< Sus >
Absolutul este precum Soarele. Spiritele sunt precum razele soarelui, fiecare rază are particularitatea ei şi aterizează în alt loc. În calea unei raze punem o prismă, care va descompune lumina. Prisma este obstacolul care separă, desparte raza unică în mai multe culori. În final, pe perete, unica rază va apare multiplicată în mai multe culori alăturate. Acestea ar fi încarnările umane.
Omul este Lumina albă (conţinând toate culorile în mod egal) care a fost limitată la un spectru foarte redus (o singură culoare). Această culoare singulară nu este de sine stătătoare, ci este chiar Lumina soarelui, doar că filtrată. Conştiinţa umană, deşi limitată, are natura Conştiinţei Divine.
< Sus >
Starea de extaz, de transă, de samadhi este minunată, dar nu poate dura la nesfârşit. Omul trebuie să revină la starea sa firească. Extazul este starea firească a îngerilor.
În schimb, iluminarea poate fi trăită permanent, în viaţa curentă, nonstop. Este pierderea simţului de separare. Iluminarea este trăită şi în starea de extaz. Am putea spune că, din ea, iluminatul păstrează numai aspectul legat de unitatea fiinţelor.
Nu se pune problema comparării celor două stări, fiind destinate pentru scopuri diferite. Iluminarea este aspectul ce poate fi coborât pe Pământ din starea îngerilor şi făcut permanent. Samadhi este o stare supraomenească, o exemplificare a stării pe care am putea-o trăi permanent după moarte, în acele tărâmuri îngereşti. Fiecare din cele două se aplică la alt tărâm vibratoriu.
< Sus >
Richard Sylvester spune că nu există karmă, pentru că nu există nicio persoană. Tony Parsons spune că nu există karmă, pentru că nu există timp. Sunt exagerări ale unor nondualişti neo-advaita, părerea lor omenească.
Suntem de acord că există numai Unimea, care acţionează prin orice fiinţă într-un mod unic. Dar nimic nu împiedică Unimea să acţioneze coordonat în Creaţie. Ba dimpotrivă, evidenţa arată că haosul este ţinut sub controlul legilor cosmice. Creaţia este o iluzie divină, dar una bine structurată.
Este clar că în Creaţie se respectă legea cauzalităţii. Aceasta nu impietează cu nimic asupra libertăţii totale a Absolutului. El are inclusiv libertatea de a acţiona conform unor reguli autoimpuse. Observaţiile asupra naturii, oamenilor şi aspectelor paranormale ne arată că aceste legi se respectă, nu sunt nişte aparenţe. Creaţia este o aparenţă divină, dar în cadrul ei, legile sunt reale, coerente, obligatorii.
Orice joc are nevoie de reguli pentru a fi interesant. Divinul îşi autoimpune nişte reguli şi se străduieşte să producă Realitatea în acest cadru limitat. Nu se pune problema că cineva l-ar obliga, căci este absolut liber. El însuşi a conceput timpul, cauzalitatea, karma şi toate celelalte legi ale creaţiei. Şi îşi manifestă libertatea de acţiune între aceste limite autoimpuse. De aici vine şi plăcerea jocului divin. Divinul se strecoară liber printre stâlpii legilor. Fără aceste repere, n-ar mai fi joc, ci haos. Plăcerea jocului vine din imprevizibilul evenimentelor, dar temelia jocului este organizarea sa strictă.
< Sus >
Richard Sylvester spune că nu există karmă, pentru că nu există nicio persoană. Tony Parsons spune că nu există karmă, pentru că nu există timp. Oricât de simpatici mi-ar fi aceşti doi iluminaţi neo-advaita, nu pot fi de acord cu ei în această privinţă. Dacă este adevărat că discipolul care se iluminează (Richard) în preajma/datorită unui maestru (Tony) va împrumuta din opiniile, calităţile/defectele acestuia din urmă, atunci declar că îl prefer ca Maestru pe Isus.
Acum, parcă-i şi văd pe unii zâmbind pe sub mustaţă: „Isus e mort de mult! Caută un maestru spiritual printre cei vii!”. Îi rog să se mai gândească. Dacă El şi-a materializat trupul atunci, o poate face şi astăzi. Nu i-au îmbătrânit abilităţile miraculoase.
Iar în privinţa învăţăturilor despre iluminare, nici nu-i nevoie ca Isus să apară fizic. Ele sunt deja disponibile prin cărţile transmise de Marele spirit prin mediumii săi, pe care le-am tradus deja (vezi rubrica Şcoala spirituală „Direct cu Isus”).
Iar dacă ziceţi că e nevoie de prezenţa fizică a maestrului pentru a-ţi transmite energia de iluminare, vreau să vă spun că nu este chiar aşa. Transmisia este oricum un fenomen subtil şi o poate face orice Spirit-maestru din subtil.
În concluzie, nu lipseşte niciun ingredient – nici învăţături scrise, nici forţa subtilă. Iluminarea poate avea loc oricând, cu oricine.
< Sus >
Dar oare poate rezulta vreo plăcere divină din această simulare? Se poate păcăli Divinul de unul singur?
Se vorbeşte despre „contracţia energetică” ce apare în copil pe la vârsta de 1-2 ani. Alţii vorbesc de „vălul uitării”, ce apare chiar de la naştere. Oricum, e vorba de acelaşi mecanism care obturează viziunea clară că nu există nicio persoană separată, ci o unică Fiinţă, Unimea. Acest filtru operează asupra unei mici porţiuni din Marea Conştiinţă, numită conştiinţa umană.
Deci, prima fază ar fi de divizare a Conştiinţei unice. Iar a doua, de învălurire. Din cauza diviziunii şi învăluririi, conştiinţa umană îşi pierde temporar amintirea divinităţii sale. Şi astfel, devine posibil să manifeste libertatea divină în moduri absurde, specifice „liberului-arbitru”. Totuşi, mica conştiinţă este supravegheată de Marea Conştiinţă, de care este legată indisolubil. Ea poate fi lăsată să aleagă cu liberul-arbitru omenesc sau i se pot impune decizii Divine.
În acest mod, prin divizare şi învălurire, Divinul se poate păcăli singur. În acelaşi timp, Divinul Suprem nu pierde niciodată controlul. Plăcerea Sa constă în a interveni punctual atunci când este nevoie.
Problema noastră, ca oameni, este că nu putem defini când acţionează ego-ul şi când, Divinul. Putem specula oricât, dar nu putem şti pe moment. Putem doar intui. Dar intuiţia nu ţine loc de demonstraţie. Sau putem deduce ulterior, pe baza desfăşurării evenimentelor. Dar, de obicei, rămânem în confuzie.
< Sus >
Ce este mintea? Mintea este un flux de gânduri, care deseori par foarte coerente şi astfel ne dau impresia că sunt gândite de o entitate inteligentă. De fapt, există numai Mintea Divină, care, printr-o infinitate de canale, trimite fluxuri de gânduri diferite la fiecare creatură. Absolutul ţine socoteala fiecărei creaturi şi ştie ce gânduri îi trimite. Mintea fiecăruia este generată în Mintea Divină.
Putem face analogia cu o reţea de computere. Să zicem că există un singur server central, unde este instalat sistemul de operare, iar pe computerele de lucru sunt transmise doar rezultatele prelucrate de server. Aşa explicăm şi liberul-arbitru. Este doar iluzia utilizatorilor din reţea că computerul lor ar fi complet şi autonom, fără a cunoaşte hardware-ul din interiorul carcasei, anume că-i o simplă interfaţă ecran+tastatură, lipsită de multe componente electronice vitale şi fără sistem de operare propriu. Toţi depind de serverul central.
Mintea Divină a decis ca omul să aibă impresia de liber-arbitru şi face tot posibilul să îi păstreze această convingere. Iată cum o face: Mintea Divină decide ceva şi îi trimite informaţia omului. Omul primeşte intuitiv informaţia, dar se îndoieşte de această decizie (tot printr-un impuls divin, de îndoială). Deci Mintea Divină îi trimite simultan un set de gânduri contradictorii, alternative la prima decizie. Un alt gând insistent pe care îl primeşte omul este că ar putea alege liber oricare dintre acele gânduri. Până la urmă, omul decide aşa cum i se impune, dar având impresia că a deliberat cu propria conştiinţă. Totul este un joc cu gândurile, trimise prin canalul individual (aşa-zisa minte individuală).
< Sus >
„Universul e mental” spune principiul hermetic. În traducere, Mintea lui Dumnezeu este universul. Nu că l-ar fi conceput, ci chiar ESTE. Universul este visul Absolutului din Mintea Sa.
Tot ceea ce pare solid este, de fapt, plăsmuit din nimic, pentru că Mintea Cosmică nu are creier, ci este vid complet. Ceea ce pare solid nu a devenit solid peste noapte şi nici măcar nu există, decât în Minte. Creaţia este ca o oglindă din fum în care se priveşte Nimicul.
Acum ne aflăm cu toţii în Matrix, într-o simulare de realitate. Cuvântul „noi” sau orice plural este o ficţiune, fiindcă nu există decât o unică Inteligenţă care este totul şi toţi.
< Sus >
Răzvan A. Petre
23 februarie 2022