< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Deci vrei să te sinucizi...
Ai ajuns într-o depresie atât de adâncă, încât nu mai vezi altă scăpare decât moartea. Foarte bine. E o concluzie corectă. În starea în care eşti, ar fi bine să-ţi închei socotelile. Dar nu cu trupul, ci cu poveştile pe care ţi le-ai tot spus şi care te-au adus în halul ăsta.
Poţi să te sinucizi şi fără a-ţi vătăma corpul. Măcar aşa nu-ţi vei întrista familia şi prietenii; cei care te iubesc nu-şi vor pierde minţile.
A, crezi că nu te iubeşte nimeni?! E posibil şi asta. Oamenii se iubesc doar pe ei înşişi.
Deşi... în acest moment, s-ar zice că tu nu te iubeşti. E bine şi aşa. Eşti mai original. Şi te-ai gândit să ieşi în evidenţă cu o sinucidere spectaculoasă, care să-i facă pe oameni să te regrete. Vrei să-i pedepseşti, care va să zică.
Foarte bine faci. Oamenii merită să fie pedepsiţi, fiindcă au creat o societate bolnavă, în care te obligă să te adaptezi. Nu tu eşti nebunul, ci societatea. Şi n-ai nicio ieşire, ai dreptate.
Uite ce-ţi propun: o sinucidere genială, o ştire care să-i uimească pe toţi. Vrei? Doar că vei rămâne fizic intact, conştient şi depresia va dispărea rapid. Ce zici?
Crezi că-mi bat joc de tine acum, în condiţia ta fragilă?! Îţi spun că nu. Vorbesc foarte serios.
Ai devenit curios, măcar puţin? Atunci, ascultă.
Ştii de ce eşti trist?
Pariez că nu. Nimeni nu ştie de unde vin emoţiile. Şi nici gândurile. Ne copleşesc, şi gata. Ne schimbă dispoziţia şi intenţiile. Devenim alţi oameni.
S-ar zice deci că eşti o victimă. Dar nu se vede agresorul. Cine te-a deprimat? La naiba, nu se vede nimeni...
Mda, deci vrei să mori...
E un lucru rar. De obicei, oamenii vor să trăiască cu orice preţ. Atunci, să profităm de dorinţa ta extraordinară de a muri. Cred că te-aş invidia, dacă n-aş fi deja mort.
Da. Ai auzit bine. Sunt mort. Cum de-ţi vorbesc atunci? Cum spuneam mai devreme, poţi muri păstrându-ţi trupul viu şi funcţional. E cea mai frumoasă moarte, cea mai glorioasă, divină. De fapt, singura posibilă.
Moartea corpului nu-ţi va aduce nicio alinare, ci vei continua să trăieşti ca o conştiinţă chinuită, fără corp. Şi atunci, nemaiavând ce şi cum sinucide, ce vei face? Vei bântui ca o fantomă, într-o depresie fără speranţă.
Acum măcar speri ca, prin suicid, să scapi de toate problemele. De fapt, problema ta e una singură, aceea că nu ştii cum să mori complet şi definitiv. Te amăgeşti cu ideea că dispariţia trupului te va linişti.
Tot aşa, există unii care merg la doctorul chirurg şi îi cer să le taie o mână sau un picior, fiindcă nu-l mai suportă (se numeşte apotemnophilia sau transability). Aproape nimic nu-i convinge că ceea ce ei cer nu-i decent. Chiar dacă renunţă la faptă, rămân cu nostalgia asta: ce bine ar fi fost fără acel membru! Absurd, nu-i aşa?!
Şi acum, să-ţi dezvălui secretul morţii pline de viaţă. Dar dacă încă nu eşti hotărât, mai bine nu citi. Trăieşte-ţi viaţa în continuare, aşa cum e, adică aşa cum ţi se pare că e. Că ea nu-i în niciun fel. Pur şi simplu este. Omul e cel care o califică drept bună sau rea, grea sau uşoară, fericită sau insuportabilă. Omul!
Dar ce e omul? Cine eşti tu? Ştiu că n-ai răbdare să filosofezi acum, aşa că-ţi ofer eu răspunsul scurt.
Eşti o iluzie.
Nu mă refer la trup, care-i o creaţie a naturii. Vorbesc aici de senzaţia de „eu”, senzaţia că există acolo o entitate cu liber-arbitru sau voinţă proprie. Asta e iluzorie. „Entitatea” din corp nu există.
Poate te gândeşti că, prin sinucidere, demonstrezi că ai liber-arbitru. Vax albina! Corpul oricum va muri, mai devreme sau mai târziu, nu poţi schimba asta. Mai bine, demonstrează-mi că poţi muri (psihic) înainte de a muri (fizic) şi atunci voi şti că, într-adevăr, există un liber-arbitru.
Există oameni care au murit înainte să-şi pună capăt zilelor. Erau atât de hotărâţi, încât eul lor s-a dizolvat înainte să-şi distrugă corpul. Asta da, voinţă! Senzaţia de „eu” s-a evaporat şi n-a mai rămas un „cineva” în corp. Doar Viaţa în sine. Asta e moartea adevărată, totală. Şi nu mai contează dacă trupul supravieţuieşte sau nu. Este un nou tip de viaţă: mortul viu. Te interesează?...
Senzaţia că, undeva în corp sau în creier, ar exista un suflet, numit „eu”, asta-i o iluzie. O glumă a naturii. Nimeni nu ştie cum apare, dar se pare că nu-i obligatorie. Se poate trăi şi fără „eu”. Chiar foarte bine.
E o fericire blândă, senină, care îmbrăţişează totul. Toate trăirile trec prin corpul-minte, fără a lăsa urme, scurte senzaţii interesante. Desigur, acum fără senzaţia de „eu”. Nimic nu mai pare important, fiindcă se vede clar că totul e un joc.
Eşti curios să simţi şi tu asta? Atunci va trebui să mori, dar nu fizic. Să renunţi la tine, la „eu”, nu la corp. Oare poţi renunţa la ideile tale, la emoţiile tale, la depresia ta?! Parcă erai gata să te sinucizi. Oricum, nu mai ai ce pierde, aşa că dă-le drumul! Cum oare de s-au agăţat de acest gol?!
Fără aceste accesorii, eşti nimic. Erai în depresie din cauză că te credeai un „ceva” neîmplinit. Depresia nu mai e posibilă când eşti nimic. Nimicul nu se poate împlini. Nu se poate clădi pe un gol. Nimicul nu are niciun motiv să fie trist. Nu are ce pierde. Orice s-ar suprapune peste el nu-i schimbă natura. Nimicul rămâne gol. E perfect vid. Perfect.
Cam asta a fost ce voiam să-ţi spun. Ştiu că ai vrea să mai vorbim... Continuă să citeşti sau să reciteşti.
A, şi rămâi gol de „tine”...
< Sus >
Răzvan A. Petre
12 august 2023