< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Definim timpul ca având două direcţii subiective: trecut şi viitor. Ele sunt subiective, fiindcă au în centru EUL. Trecutul şi viitorul sunt SEPARATE prin acest eu. Calendarul şi ceasul sunt doar convenţii sociale şi practice, însă adevărata experienţă a timpului este interioară, psihologică.
Definim spaţiul având ca referinţă acelaşi EU, care este centrul spaţiului. AICI se termină la limita propriului trup. Dincolo de trup începe ACOLO, lumea, de care eul se simte profund SEPARAT. Fiecare om are propriul spaţiu personal.
Deci EUL este EXPERIENŢA SEPARĂRII în timp şi spaţiu.
În spiritualitate se spune că „totul este una”, dar experienţa concretă a unităţii nu este posibilă decât dacă eul, centrul fictiv al spaţiului şi timpului, dispare. Şi poate dispărea într-o clipită, tocmai fiindcă este fictiv. De aceea, se poate spune că spaţiul-timp este fictiv.
Dar asta nu înseamnă că lumea încetează să existe într-un aparent spaţiu-timp. Doar că, odată cu dispariţia eu-lui, această lume mişcătoare nu mai pare chiar reală, fiindcă nici spaţiul-timp aparent nu se mai simte la fel de real ca înainte de iluminare.
Folosind o comparaţie, este la fel ca hârtia pe care tipărim o imagine color: peisajul pare real şi tridimensional, dar ştim bine că e doar o hârtie colorată într-un plan bidimensional. Oamenii se folosesc mereu de imagini tipărite sau de pe ecrane digitale, din considerente practice, deşi ştiu că sunt false, ireale.
La fel şi cel trezit, vede iluzia spaţiului-timp, dar continuă să trăiască în ea, obligatoriu. Pentru el, halucinaţia a încetat, dar povestea merge mai departe pentru restul semenilor. Neavând cum opri marea scenetă cosmică, iluminatul rămâne să-şi joace micul rol. De fapt, nici nu mai există un cineva care să-şi dorească sau să poată realiza ceva; totul decurge automat, prin mintea-corp.
< Sus >
Răzvan A. Petre
29 ianuarie 2025