<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

SPIRITUALITATE versus NONDUALITATE

de Răzvan-Alexandru Petre

🌏 Reconcilierea spiritualism-nondualitate ☯ 1. Modelul spiritualist ☯ 2. Modelul nondualist ☯ 3. Modelul mixt, spiritualist-nondualist ☯ Moartea fizică nu aduce automat iluminarea 🌏 Evoluţia după iluminare ☯ Varianta A ☯ Grade de ego ☯ Un bun filosof este un bun povestitor ☯ Scopul apariţiei ego-ului ☯ Varianta B ☯ Varianta C 🌏 Ego şi liber-arbitru

Nondualitatea nu are nimic de a face cu spiritualitatea, în sensul obişnuit al cuvântului.

Spiritualitatea este o încercare de a domoli suferinţa metafizică a sufletului separat de Dumnezeu. Nondualitatea este o revelare a unităţii dintotdeauna a sufletului cu Dumnezeu.

Spiritualitatea încearcă să aline o iluzie, iar nondualitatea demască complet iluzia.

Spiritualitatea vrea să îmbunătăţească şi să înfrumuseţeze totul, iar nondualitatea revelează că totul (inclusiv spiritualitatea) este un joc inocent fără nicio miză.

Pentru simplificare şi concizie, vom nota punctul de vedere al spiritualităţii în coloana din stânga, iar cel al nondualismului în coloana din dreapta.

Deocamdată, în lumea profund dualistă în care trăim, unde ego-ul este la conducere, nondualitatea este privită ca o ciudăţenie, în cel mai bun caz. Dacă şi aceste scrieri ţi se par ciudate, stai să vezi cum o să fie când te vei trezi spiritual! Îţi vei da seama că tot ce credeai despre lume şi viaţă a fost fals! Atunci, da, şoc! Aceasta-i doar un preambul, o mică încălzire.

Cei care îndrăznesc să-şi expună public viziunea mistică riscă respingerea socială sau batjocura. În ideologia marxistă, „misticismul” este sinonim cu absurdul şi nebunia crasă. Este nevoie, în mod clar, de o sporire a numărului misticilor, pentru a „normaliza” nondualismul, a-l scoate de la periferia spiritualităţii, unde stă de veacuri, sau chiar din patologia psihiatrică. Va fi nevoie de o „masă critică” pentru ca să devină o spiritualitate acceptabilă. Acela va fi semnul că Apocalipsa se termină. Dacă ne-am lua după Biblie, atunci trebuie să se ajungă la un număr critic de 144000 de „aleşi”, adică „iluminaţi” pe tot globul.

Ne aflăm abia la începutul sfârşitului şi nimeni nu ştie cât va mai dura. Pentru unii dintre noi, totul se poate sfârşi chiar acum. Iluminarea înseamnă sfârşitul timpului, moartea morţii...

< Sus >

Reconcilierea spiritualism-nondualitate

După ce am expus diferenţele ireconciliabile dintre spiritualism şi nondualism, în cele ce urmează voi încerca imposibilul: să le conciliez! De ce fac asta? Poate pentru că sunt atras în mod egal de ambele şi nu pot renunţa complet la una în favoarea celeilalte.

1. Modelul spiritualist

Fig.1 Modelul spiritualist

Graficul din fig.1 se pretează pentru a exemplifica atât evoluţia generală a omenirii, cât şi evoluţia unui suflet (spirit) individual. Fiecare vârf al sinusoidei simbolizează ego-ul într-o anumită fază maximă de evoluţie a unui corp-minte.

Din perspectiva evoluţiei speciilor, întâi apar animalele (fără ego), apoi oamenii (cu ego). Mai sus de limita ego-ului trec fiinţele care capătă un ego, o conştiinţă de sine, care devin „persoane” – iar aceştia sunt humanoizii.

Din perspectiva evoluţiei unui singur corp-minte, vârfurile sinusoidei din fig.1 sunt marile etape de dezvoltare: fetus, bebeluş, copil, tânăr, matur, bătrân.

Din perspectiva spiritualistă, sinusoida este continuă, pentru că sufletul trece dintr-un stadiu evolutiv în următorul. În acest caz, vârfurile (numerotate de la 1 la n) marchează trecerea unor secole, în care au loc mai multe încarnări şi dezîncarnări succesive. Nu există moarte, ci conştiinţa individuală se continuă în diverse forme sau corpuri-minte, pe care le îmbracă şi le dezbracă precum nişte haine.

MODELUL SPIRITUALIST actual afirmă urmatoarele:

- Sufletul sau conştiinţa individuală trece dintr-un corp-minte în altul, conform unei evoluţii condiţionate de karma şi dharma proprie. Toate experienţele din încarnări se acumulează în conştiinţă, şi ele produc evoluţia, dezvoltând intelectul, afectivitatea şi alte calităţi psihice. Graficul prezintă această evoluţie a conştiinţei individuale prin îngroşarea treptată a curbei de la o etapă la următoarea. Îngroşarea simbolizează totodată şi creşterea abilităţilor corpului-minte.

- Evoluţia sufletului a început cu mult timp în urmă, îmbrăcând întâi forma unor minerale, apoi plante, apoi animale (etapele 1, 2) şi, în final, forma umană (etapele 3, 4, 5... n).

- În stadiul uman, fundamentală este existenţa ego-ului. El apăruse deja, într-o formă rudimentară, la câteva specii de animale superioare, cum sunt maimuţele, delfinii, elefanţii ş.a. (etapa 2). Dar abia cu încarnarea într-un corp-minte humanoid, ego-ul se poate dezvolta şi manifesta plenar.

- Definim ego-ul ca simpla senzaţie de „eu” sau simţul eului sau conştiinţa de sine. În mod practic, ego-ul variază nu doar de la o etapă evolutivă la alta, ci chiar şi în timpul zilei, de la o oră la alta. Când omul este relaxat şi calm, cu nevoile împlinite şi problemele rezolvate, ego-ul se diminuează. Tendinţa este inversă în situaţia când se simte tensionat, stresat. Atunci ego-ul este declanşat la maximum, fiind convins că el este singurul responsabil pentru supravieţuire.

Ego-ul se manifestă printr-o ruminaţie a gândurilor şi pălăvrăgeală interioară despre propria persoană. Dar poate dispărea complet pe parcursul unor activităţi foarte atractive, care ne absorb toată atenţia şi ne fac să uităm de noi înşine.

Pe linia următoarelor informaţii, citiţi şi capitolul 3b) intitulat "Etapele evoluţiei sufletului", din cartea "Ciclurile sufletului", dictată de spiritul lui Isus mediumului Gina Lake.

- În etapa 3, sufletul este tânăr şi învaţă primele lecţii ale ego-ului: Poate fi asemănat cu copilăria, când sufletul învaţă să devină om.

- În etapa 4, sufletul a ajuns la maturitate şi îşi manifestă voinţa individuală cu toată fermitatea: Poate fi asemănat cu vârsta tinereţii, când omul este pasionat, nerăbdător, încrezător în steaua sa norocoasă.

- În etapa 5, sufletul este bătrân, prezenţa ego-ului îl deranjează, fiindcă îl împiedică să simtă vibraţiile rafinate ce aduc fericirea autentică. Teoretic, apare la vârsta bătrâneţii, a înţelepciunii, dar nu este obligatoriu. Înţelepciunea înseamnă inteligenţă, dar fără ego.

În fig.1, se observă că intensitatea egotică scade în etapa 5 faţă de cea anterioară. Aceasta este faza în care spiritualitatea devine tot mai atractivă pentru om, care doreşte să îşi dezvolte calităţile superioare:

- Tendinţa de diminuare a ego-ului continuă cu fiecare nou corp-minte în care sufletul se încarnează (etapele „n...”), deoarece, în mod natural, sporeşte energia iubirii.

În fig.1 evoluţia urmează o tendinţă asimptotică de a atinge limita inferioară a ego-ului, care se spune că ar însemna unirea cu Dumnezeu. Dumnezeu este considerat un fel de Conştiinţă de sine care înglobează tot universul, adică un fel de Ego cosmic.

Nu se pune în niciun moment problema să se renunţe la conştiinţa de sine sau ego sau simţul eului. Ego-ul este considerat o achiziţie evolutivă definitivă şi revoluţionară, fără de care ar dispărea însăşi noţiunea de om. Se încearcă doar diminuarea sa şi dezvoltarea calităţilor superioare, prin diverse practici spirituale.

- Am reprezentat Divinitatea ca o linie în partea de jos a graficului, simbolizând astfel că sufletul îl simte pe Dumnezeu separat, deşi tânjeşte să se unească cu El. Culoarea liniei este gri, pentru că Dumnezeu pare ireal, de neatins, mai degrabă un ideal, o iluzie, decât ceva real şi palpabil. («Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”», scria poetul Tudor Arghezi în „Psalm 6”)

Aspectul contradictoriu al acestei aspiraţii este că sufletul nu vrea şi nici nu poate să renunţe la individualitatea sa, la ego. În fig.1, linia ego-ului şi linia Divinităţii rămân paralele şi nu se pot intersecta niciodată. Distanţa dintre ele este chiar ego-ul. Acest paradox este rezolvat de modelul nondualist, prezentat mai jos.

< Sus >

2. Modelul nondualist

Fig.2 Modelul nondualist

MODELUL NONDUALIST are cu totul alte teze:

- Iluminatul sau cel trezit spiritual priveşte din perspectiva Divinităţii sau a Vidului creator, pentru că i-a dispărut ego-ul (omul fără ego, din fig.2). Mai mult, el vede că niciun corp-minte nu are ego, care este iluzoriu.

- Ego-ul este o iluzie dublă, o iluzie totală. Prima iluzie, aparent reală, este lumea şi corpurile-minte. Dar şi aceasta este un vis al Vidului creator. Din acest motiv, am reprezentat în fig.2 Divinitatea cu albastru (realitate), corpurile-minte cu culoarea gri (aparent reale), iar ego-ul, cu o linie punctată gri (total ireal).

- Toate corpurile-minte (de animale, ca şi de oameni) se descurcă în viaţă fără simţul eului, sub impulsul direct al Vidului creator. Totul se petrece de la sine, aşa cum funcţionează singur organismul nostru, fără să-i dictăm noi fiecărei celule ce şi cum să facă.

- Corpurile-minte răsar direct din Vidul creator (colorat cu albastru), nu sunt urmarea vreunei evoluţii a sufletului. Nu există aşa ceva precum sufletul sau conştiinţa individuală. Minţii cu ego, corpurile îi par separate, deşi, în realitate, ele fac parte din aceeaşi Fiinţă divină unică (de aici şi cuvântul non-dualitate). Deci nu există separare, nu există spaţiu, decât în mod aparent. Tot ce percepem şi atingem este acelaşi Dumnezeu.

- Pentru că în Divinitate nu există timp, se afirmă că nu există nici evoluţie sau cauzalitate. Acestea ar fi doar nişte iluzii ale minţii.

Mintea este un instrument destinat să caute mereu sensuri. De pildă, dacă vede trei puncte separate, mintea le va conecta virtual şi va vedea acolo un triunghi. Trei puncte disparate au devenit o figură geometrică, au căpătat un sens, prin aportul minţii.

Tendinţa permanentă a minţii de a găsi sensuri şi interpretări chiar şi acolo unde ele nu există este obstacolul major pentru care ea nu reuşeşte să privească realitatea aşa cum e, fără a-i conferi semnificaţii suplimentare şi imaginare. Printre alte efecte, iluminarea ţine mintea sub control, limitându-i puterea de a ne fermeca prin diverse poveşti despre realitate.

- Mintea individuală nu există, ci este doar o curgere de gânduri sub forma „gândirii” proprii, venite din Vidul creator.

Cele două modele de mai sus nu se pot concilia total, dar putem păstra anumite elemente preţioase şi compatibile din amândouă.

< Sus >

3. Modelul mixt, spiritualist-nondualist

Fig.3 Modelul combinat, spiritualist-nondualist

Iată diferenţele şi modificările introduse în modelul mixt:

- În decursul evoluţiei umane, apare posibilitatea iluminării sau trezirii spirituale, când se pierde ego-ul. Fiinţa umană continuă să trăiască ca înainte la exterior, dar este complet schimbată la interior. Centrul său de greutate nu mai este ego-ul, ci Vidul creator (adică, lipsa oricărui centru), de unde transmite direct impresii minţii omeneşti, care îi devine total supusă.

- Există un proces de evoluţie naturală al corpurilor-minte (lanţul încarnărilor), dar ea nu depinde de o conştiinţă individuală sau suflet care să păstreze amintirea experienţelor şi a karmei. Toată memoria individuală se păstrează în Divinitate sau Spirit. Coerenţa personajului este asigurată de Spirit, nu de suflet sau conştiinţa individuală (egotică).

În consecinţă, în fig.3, Spiritul este colorat simbolic în albastru şi reprezintă realitatea divină, iar corpurile-minte sunt colorate în gri, fiind doar nişte iluzii trecătoare. Firul de legătură al evoluţiei este chiar Spiritul, care se îmbogăţeşte în experienţe (se îngroaşă, în fig.3).

- În fig.4, am reprezentat trei memorii de evoluţie individuală, adică trei Spirite. Fiecare Spirit este o porţiune din Divinitate destinată supravegherii şi păstrării amintirilor din toate încarnările unui „suflet”. În final, nu rămâne decât amintirea experienţelor, arhivate în Spirit, singura realitate eternă.

Fireşte, după cum există memorii divine individuale, există şi memorii colective, familiale, de neam, de nivelul speciei etc. Toate aceste memorii se numesc Akasha, în tradiţia indiană. Am putea spune că Akasha este „localizată” în chiar sânul Divinităţii.

De fapt, conform nondualismului, tot ce există manifestat, creat, este însăşi Divinitatea. Iar natura Ei primordială este vidul, nimicul.

Fig.4 Spiritele divine sunt fire de memorie individuală

Identitatea nu ne este dată de corpul-minte muritor, dar nici de suflet, care este un simplu concept. Ci identitatea ne este dată de Spirit (Atman), care este o rază din lumina divină sau o dâră pe imaculata sferă (Brahman), dacă acceptaţi aceste metafore. Deşi avem o identitate aparent diferită de a oricărei alte entităţi, adevărul este că nu există decât Divinul, deci identităţile sunt un joc al Divinului cu El însuşi.

Putem extinde explicaţiile cu ajutorul modelului celor 5 koshas (învelişuri energetice). Spiritul este ultimul înveliş, anandamayakosha sau cauzalul. El „înveleşte” celelalte haine mai grosiere (mental, astral, eteric şi fizic). Spiritul este „cauza” celorlalte învelişuri inferioare, care creează varietatea Vieţii. Pe de altă parte, Spiritul nu este creat, nu are nicio cauză exterioară, ci el este cauza apariţiei spaţiului-timpului şi a legii cauzalităţii. „Lumea cauzală” este un fel de oglindă holografică a Absolutului Brahman. Absolutul este unitar, dar când se priveşte în această oglindă pare a fi multiplu. Fiecare clonă a Sa este un Spirit-Atman. Este precum într-un labirint de oglinzi, unde te vezi în multiple ipostaze, deşi eşti unul singur. Brahman şi Atman sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.

Budismul se confruntă cu aceeaşi dilemă: „Cine sau ce se reîncarnează, dacă nu există un sine? (anatta)”. În general, textele spun că cea care se continuă este „Conştiinţa”, dar definiţia conştiinţei este foarte vagă. În mod automat, identificăm Conştiinţa cu conştiinţa de sine sau eul, aşa că confuzia este totală.

Am putea spune că Spiritul divin este cel care se încarnează, dar nici asta n-ar fi corect. Deşi Spiritul determină apariţia unui lanţ de corpuri-minte de-a lungul timpului, El nu se „încarnează”, pentru că orice este creat este iluzoriu, nu are substanţă, nu are „carne”, din perspectiva Creatorului.

Şi invers, Spiritul are natura Vidului, deci nici El nu are consistenţă materială, este absolut impreceptibil pentru simţuri, din perspectiva Creaţiei.

- Spiritul nu evoluează, căci face parte din Divinitate, fiind acel fir de memorie individuală. Evoluţia se referă numai la calitatea corpurilor-minte care se vor încarna succesiv pe acest fir evolutiv.

< Sus >

Moartea fizică nu aduce automat iluminarea

Conform modelului spiritualist, la moarte, „sufletul” poate trece dincolo, în lumea astrală, fără a fi fost iluminat. În acest caz, el are impresia că există în continuare (deşi nu a fost niciodată real). Lumea astrală (cu forme) este la fel de iluzorie ca lumea fizică. Chiar şi lumea mentală (fără forme) poate păstra aceeaşi iluzie a separării, dar mult mai rafinată.

Am pus „sufletul” între ghilimele, pentru că este un concept familiar şi cu care putem explica pe înţelesul minţii nişte fenomene abstracte. Dar, aşa cum am spus mai sus, nu există niciun suflet, ci Spiritul asigură coerenţa personajului, precum şi înlănţuirea karmică. „Sufletul” este doar modul cum eul traduce ideea de Spirit pe înţelesul său, bazat pe separare.

Spiritul este numit şi Conştiinţa universală – însă este imposibil de definit clar. Oricum, dacă simţi că ai o conştiinţă individuală (adică, un „suflet”), e semnul că acolo încă se manifestă un ego. Nici măcar senzaţia de martor detaşat, prescrisă de unele învăţături nondualiste, nu este acea Conştiinţă ideală. Eul are multe straturi, care se desprind rând pe rând, până rămâne nimicul. Ei bine, abia acel Nimic este Conştiinţa universală.

Revenind la subiect, „sufletele” neiluminate îşi vor continua evoluţia în lumi superioare ca vibraţie, chiar dacă nu au ajuns la iluminare. Iluminarea nu e o condiţie necesară. E suficientă o rafinare a ego-ului pentru ca sufletul să nu se mai întoarcă pe Pământ. Scăparea de lanţul reîncarnărilor terestre nu e adevărata eliberare. Căci ego-ul rafinat va fi captiv în continuare într-o iluzie mai fină, tot sperând că va ajunge la „unirea cu Dumnezeu” cândva, într-un viitor aruncat la nesfârşit, peste eoni de timp. Vezi fig.5

Fig.5 După părăsirea planului terestru, evoluţia continuă în alte dimensiuni, conform modelului spiritualist

< Sus >

Evoluţia după iluminare

Ne putem întreba cum evoluează „sufletul” după iluminare: se va mai reîncarna pe Pământ? Sau îşi va continua evoluţia în alte dimensiuni superioare, îmbrăcând corpuri de lumină? Sau iluminarea marchează punctul terminus al evoluţiei?

Unii căutători spirituali au parte de experienţe de expansiune a conştiinţei, extaz beatific, transcenderea limitelor umane. Ele sunt trecătoare şi chiar în miezul lor există un „eu” căruia i se întâmplă acea experienţă divină. Ego-ul crede că „el” are acea experienţă şi i se pare că astfel s-a mai apropiat un pic de Divinitate, sperând că, după câteva alte astfel de experienţe, se va reuni definitiv cu Dumnezeu, dar nepierzându-şi individualitatea. Desigur, este o speranţă deşartă. De ce?

În primul rând, ego-ul este o iluzie, care nu poate deveni niciodată realitate. În al doilea rând, nu a existat niciodată vreo separare, ci însăşi ego-ul era senzaţia de separare, de invidid sau persoană. Deci când dispare ego-ul, devine evident că nu a existat niciodată vreo separare, aşa că procesul de reunire era o idee falsă din start. Tocmai acea idee menţinea separarea. Uimitoare iluzie, nu-i aşa?!

În orice caz, în situaţia când ego-ul dispare, putem admite că evoluţia continuă pentru corpul-minte chiar şi după iluminare. De ce n-ar fi aşa, din moment ce, chiar şi până la iluminare, dezvoltarea personalităţii s-a petrecut fără a exista un ego real?! Deci nu ego-ul a fost factorul decisiv pentru dezvoltarea personalităţii. Cu alte cuvinte, poate exista o perfecţionare psihologică chiar şi în lipsa ego-ului, până în ultima zi de viaţă a corpului.

Chiar şi teoria indiană a karmei menţionează, în acelaşi sens, că iluminarea nu anulează decât acea parte a karmei care încă nu a dat roade. În schimb, prarabdha karma, adică acea karmă ce a început să se manifeste în această viaţă, îşi va continua efectele până la moartea corpului.

Revenind la tema acestui capitol, să trecem în revistă variantele posibile după ce corpul iluminatului va muri.

< Sus >

Varianta A

După decesul iluminatului, va continua procesul reîncarnărilor în planul fizic sau întruparea într-o serie de corpuri astrale, mentale ş.a.m.d., adică în alte fiinţe non-terestre, din dimensiuni mai rafinate ca vibraţie. Acestea vor avea corpuri tot mai elevate şi mai puternice. În asta ar consta evoluţia pe termen lung după iluminare: în perceperea tot mai în detaliu a iluziei cosmice şi în puterea de a o manipula (puteri demiurgice).

Conştiinţa de sine sau ego-ul nu este necesar continuării vieţii în alte dimensiuni vibratorii superioare. Rolul său s-a redus la oferirea unor lecţii la şcoala terestră. Modelul spiritualist este creat de o minte cu ego, care nu-şi închipuie viaţa fără conştiinţă de sine.

În figura A, corpurile tind să se apropie de Spiritul divin din punctul de vedere al capacităţilor energetice, dar procesul este infinit de lung, pe durata a eoni de timp. Totuşi, unirea cu Dumnezeu sau Vidul creator a fost deja realizată prin iluminare şi nu se mai pierde (existenţa sub graniţa roşie a ego-ului). În fiecare nou corp-minte, iluminarea reapare din ce în ce mai uşor sau este deja prezentă nativ.

< Sus >

Grade de ego

Ar fi, poate, mai corect să vorbim de o variaţie a ego-ului, nu de nişte valori fixe. L-am figurat ca o curbă, ceea ce ne ajută să definim nişte „grade de ego”. Prin urmare, limita roşie a ego-ului doar ne ajută să explicăm simplu un fenomen mai complex. Chiar şi după iluminare, continuă să existe nişte rudimente de ego, care ne ajută să ne descurcăm în viaţă. Eul are nenumărate straturi, care se decojesc treptat.

Totuşi, acea limită roşie stabileşte o graniţă sub care ego-ul nu mai are puterea dinainte într-un mod drastic. Peste realitatea simplă, ego-ul aşază nişte credinţe ferme care îi conferă realităţii nişte aparent noi calităţi. După detronarea ego-ului, realitatea devine mai simplă, ceea ce unora s-ar putea să nu le placă, fiindcă lipseşte excitaţia nervoasă. De aici şi zicala, născocită de ego, că „raiul e plictisitor”. Sau corolarul ei: „fetele bune ajung în Rai, iar fetele rele ajung unde vor”. 😊

Filtrul egotic provoacă nişte reacţii afective mai de lungă durată. Şi omul iluminat are parte de emoţii de scurtă durată, însă la omul neiluminat emoţiile durează mai mult, din cauza ego-ului, transformându-se în sentimente durabile. Iluminatul trăieşte intens clipa, prin urmare, însăşi ideea de „sentiment durabil” devine cu totul absurdă. El îşi păstrează nişte trăsături generale de caracter, schela personalităţii, dar oricând ne poate lua prin surprindere cu ceva, fiindcă nu mai este deloc rigid psihic, ci pluteşte cu fluxul vieţii, fără o voinţă individuală şablonardă.

Omul iluminat are şi el diverse gânduri, dar nu crede în ele, pe când omul neiluminat transformă gândurile în poveşti, care devin tot mai elaborate şi mai solidificate, pe măsură ce li se dă atenţie. Inclusiv acest articol este un set de gânduri filosofice care nu ar fi fost posibile în lipsa unui ego care să le producă şi un ego care să le recepţioneze ca valabile. Poate că cineva fără ego nu le-ar găsi interesante, ca, de altfel, nicio altă poveste sau filosofie sau credinţă sau paradigmă.

< Sus >

Un bun filosof este un bun povestitor

L-am întrebat odată pe nondualistul radical Jim Newman dacă nu cumva ego-ul are rolul important să ne izoleze de Sursa Divină, ca să putem experimenta lucruri noi. Căci altfel, Ea cunoaşte deja totul. Răspunsul mi-a secerat tot elanul filosofic: „That’s a total fairytale! (Ăsta-i un basm pentru copii)”. A fost prima şi ultima dată când l-am întrebat ceva pe Jim „terminatorul”. 😊

Cred că voia să spună că ego-ul nu are niciun scop, la fel cum nici mirajele din deşert nu au niciun scop, adică nu-şi propun în mod expres să-l păcălească pe călătorul însetat. Ba mai mult, viaţa poate fi la fel de interesantă şi fără ego, fiind condusă direct de Spiritul nondual.

Ken Wilber spunea că un filosof bun se distinge prin faptul că este un foarte bun povestitor. La fel, orice psiholog influent trebuie să fie un foarte bun povestitor. Singurul premiu pe care l-a primit vreodată Sigmund Freud a fost unul literar. Orice sistem de gândire este doar o poveste ceva mai convingătoare şi mai bine structurată. E o poveste de tip non-ficţiune, adică un fel de docu-dramă.

De fapt, orice religie este o colecţie de poveşti frumoase – iar asta-i valabil şi pentru învăţăturile spirituale. Unele mai şi împrumută poveşti de la alte religii. De pildă, Vechiul Testament a preluat de la sumerieni cartea Genezei. Iar Noul Testament a preluat de la egipteni alegoria concepţiei imaculate (mama Isis, duhul Osiris şi copilul Horus).

De aceea, nici nu este important dacă religiile sau filosofiile nu se înţeleg asupra scenariilor. Oricum, sunt nişte poveşti, destinate să placă la un anumit public. Similar, nu toţi spectatorii apreciază toate spectacolele de teatru sau film. Problema este când omul confundă povestea dragă lui cu realitatea. De aici au început multe războaie...

< Sus >

Scopul apariţiei ego-ului

După iluminare, trăsăturile de personalitate nu dispar, dar devin mai armonioase, prin asta înţelegând că nu mai sunt la fel de rigide, se adaptează la context. Omul cu un „ego puternic” se distinge tocmai printr-o certă rigiditate a acestor trăsături, nu-l poţi scoate dintr-ale lui, cum se spune. Diminuarea ego-ului înseamnă o mai redusă fixitate.

Am putea presupune (în ciuda lui Jim! 😊) că ego-ul a apărut ca să provoace dezvoltarea acestor trăsături şi ego-ul dispare pentru ca ele să se manifeste doar când şi cum se potriveşte situaţiei. „Sufletele tinere” nu au încă dezvoltate nişte trăsături ferme de personalitate şi, de aceea, li se dă un ego. La început, funcţionează doar pe baza unei minime programări prestabilite. După o perioadă de evoluţie în care sufletul a trecut prin tot felul de ipostaze şi provocări, şi-a dezvoltat setul minim de trăsături proprii.

Acum vine momentul ca ego-ul să se retragă în fundal, pentru că rolul său a apus. În noua etapă, fiinţa se va manifesta în mod armonios, adaptat, şi ar fi contraproductiv să aibă o „personalitate puternică”, adică rigidă. Se spune că omul iluminat este plin de surprize, fiindcă nu ştii niciodată cum va reacţiona. El acţionează intuitiv, la comanda Spiritului. Dar, în prealabil, a trebuit să-şi creeze mijloacele de reacţie, iar pentru asta a fost nevoie de ego. Menţionez că toată această naraţiune are sens numai în paradigma spiritualistă.

< Sus >

Varianta B

După moartea iluminatului, va continua procesul reîncarnărilor în planul fizic sau întruparea într-o serie de corpuri energetice, dar care nu vor fi neapărat însoţite de iluminare. Evoluţia va continua la nivelul formelor, dar nu va ţine cont de realizarea anterioară a iluminării. În acest fel, experienţele acumulate de „suflet” vor continua să fie fructificate în noi şi noi fiinţe, timp de eoni.

Mai poate apărea, desigur, pierderea ego-ului şi în alte vieţi, dar în mod ocazional. Deci iluminarea nu are vreun rol în oprirea lanţului reîncarnărilor sau în reîncarnarea într-o fiinţă mai specială, mai trezită.

Este o afirmaţie total opusă învăţăturilor budiste, care spun că singura amintire care se păstrează de la o încarnare la alta este tocmai înţelepciunea (vidul) şi iubirea (plenitudinea) generate de iluminare, care definesc un Buddha, o fiinţă trezită definitiv.

Iluminarea – moartea ego-ului, a senzaţiei de separare – poate apărea la orice nivel, în orice dimensiune, dar nu este obligatorie. Chiar şi în tărâmul angelic, unele fiinţe sunt iluminate, iar altele nu.

Opinia mea faţă de varianta B este următoarea: Ea este convergentă cu ideea antică de metamorfoză, conform căreia sufletul uman se poate reîncarna în orice animal, nepăstrând nimic din acumulările evolutive. Însă induce ideea de lipsă de organizare a Iluziei cosmice.

Dar asta ar contrazice constatarea ştiinţifică a evoluţiei speciilor de organisme terestre. Or, dacă, conform postulatelor hermetice, există o corespondenţă între toate planurile vibratorii, atunci legea evoluţiei ar trebui să fie prezentă şi în dimensiunile superioare, spirituale. Cu alte cuvinte, nu poate exista o evoluţie fizică dacă n-ar exista şi o evoluţie spirituală.

< Sus >

Varianta C

Iluminarea este o moarte psihologică înainte de moartea corpului-minte. După decesul trupului, unii nondualişti cred că nu vor mai continua voiajul prin iluzia cosmică. Karma şi reîncarnarea sunt nişte concepte fără obiect, în opinia lor, fiindcă se bazează pe timp, care nu există. Iar acest lucru este valabil pentru toată lumea, nu doar pentru ei, cei iluminaţi.

A spune că evoluţia încetează brusc sau că nici nu există evoluţie contrazice tot ce am scris până acum, ca şi obişnuinţele noastre de gândire. Totuşi, vom lua în calcul şi această variantă, cu precauţie.

Deci, pentru uz teoretic, să luăm ca sigură varianta C, anume că – doar pentru omul iluminat – moartea corpului-minte nu va mai fi urmată de nicio continuare în lumea astrală şi nici în alte lumi superioare. Adică Spiritul îşi va fi încheiat activitatea, nu va mai genera alte corpuri-minte şi nici corpuri de lumină. Se va termina nu numai lanţul reîncarnărilor fizice, ci şi lanţul evoluţiei nesfârşite către Dumnezeu, care e tot o înlănţuire. Aceasta este eliberarea, eliberarea de orice înlănţuire, eliberarea de iluzia manifestării.

Prin urmare, îngerii sau alte fiinţe imateriale nu sunt superioare pământenilor, căci sunt la fel de prinse în iluzie, dar pe altă frecvenţă. Diferenţa ar fi că ele conştientizează asta, la fel cum şi voi, cititorii acestor rânduri acceptaţi intelectual acest adevăr, fără a-l trăi direct.

Totuşi, se poate întâmpla ca un avatar sau boddhisattva să se încarneze pe Pământ, ca mesager divin. El este generat de un Spirit care s-a eliberat de orice înlănţuire. Iată deci că nu există nicio diferenţă între samsara şi nirvana, adică eliberarea de iluzie nu este „superioară” iluziei.

Nondualiştii spun că creaţia iluzorie, sau Tot-ce-există, este cealaltă faţă a monezii, prima faţetă fiind Nimicul. Nimicul însuşi apare ca Existenţa, cele două nu sunt separate. Asta înseamnă non-dualitate.

Adyashanti: «Liniştea este sursa sunetului. Este partenera sunetului. Nu există sunet fără linişte. Nu există linişte fără sunet. Orice sunet apare într-un spaţiu al liniştii. Dacă n-ar exista liniştea, n-am putea auzi niciun sunet.» (sursa)

Opinia mea faţă de varianta C este următoarea: A crede că există o iluzie favorizată în raport cu celelalte iluzii ar fi o altă iluzie. Dacă admitem că samsara este totuna cu nirvana, ar fi complet absurd să suprimăm samsara ca să rămânem doar cu nirvana. Nu există niciun motiv pentru care apare „sufletul”, deci nu există niciun motiv pentru care să dispară din iluzoria lume. „Sufletul” este, cert, o iluzie, dar nu poate căpăta un privilegiu ontologic faţă de alte aparenţe, fiindcă nu are niciun merit faţă de nimic altceva. Prin urmare, este perfect logic să-şi păstreze aparenta existenţă, desigur, rafinată de aparenta evoluţie.

< Sus >

Ego şi liber-arbitru

Ego-ul este o iluzie adăugată la corpul-minte, care creează un întreg univers de gânduri şi emoţii, suplimentare faţă de cele naturale. Ego-ul nu are nicio putere reală de a modifica evenimentele exterioare. Totul curge de la sine. Singura „mea” posibilă alegere este să-mi controlez atitudinile interioare faţă de ce mi se întâmplă. Adică să fiu deschis către orice eveniment sau trăire prin care trec, fără să mă agăţ de ce-mi place sau să fug de ce nu-mi place.

Dar nici măcar asta nu fac „eu”, căci voinţa personală este o simplă iluzie. Deciziile sunt luate automat de predispoziţiile, preferinţele, caracteristicile personalităţii mele, toate acestea fiind deja programate anterior de diverşi factori sau de evenimentele trecute. Sau sunt decizii directe ale Spiritului, de care nu-mi dau seama că-mi sunt „impuse”. Am pus cuvântul între ghilimele, fiindcă este ridicol să cred că „eu” aş avea vreodată posibilitatea să decid altceva pe cont propriu.

Liberul-arbitru este principala iluzie la care ţinem, fiindcă îi oferă ego-ului un sens de a exista. El are impresia că răspunde de supravieţuirea trupului, ceea ce este un fals sentiment, dar necesar pentru supravieţuirea ego-ului.

Însă, chiar şi înainte de iluminare, la o sumară analiză, putem constata că puterea noastră de a influenţa evenimentele este foarte redusă. Chiar şi atunci când credem că noi am ales o anumită variantă de acţiune, de fapt, ea ne-a fost impusă fie de condiţionările deja achizionate în corpul-minte (inconştientul), fie de Voinţa Spiritului (supraconştientul) sau Dumnezeu.

Unele mesaje spirituale ne transmit că, uneori, apare o contradicţie între voinţa individuală şi Voinţa Divină, dar că Voinţa Divină prevalează întotdeauna în chestiunile importante, lăsându-ne privilegiul să alegem în chestiunile secundare. Ei bine, nici măcar în chestiunile secundare nu alegem noi. Cum asta?

În fig.4 vedem că Spiritul este o parte a Divinităţii, deci acolo se petrece magia, amestecul celor două aparente Voinţe. Mica voinţă vine dintr-un rezervor de preferinţe personale deja cunoscute, care se vor combina cu intenţiile serioase ale Spiritului, astfel încât ne fac să credem că am ales total liber. Inconştientul este totuna cu supraconştientul. Uneori, Spiritul ne transmite ce avem în inconştient sub forma unor „informaţii” despre altcineva, încercând astfel, poate, să ne facă să analizăm cum ne fac acele informaţii să ne simţim.

Să luăm o situaţie posibilă. Suntem puşi în situaţia de a alege să plecăm în străinătate, dar ezităm. Peste un an, alegem din nou şi decidem să plecăm peste hotare. S-ar părea că ne-am ocolit destinul pentru un an de zile, timp în care anumite ocazii poate că s-au risipit deja, deci, practic, ne-am cam ratat şansele. Ei bine, nu! Spiritul ştia că prima dată vom refuza, fiindcă mai trebuia să ne ardem nişte karmă sau să ne epuizăm nişte energii egotice. Nu a fost nicio surpriză pentru El. Şi nu am ratat nimic important pentru destinul nostru. Poate că am regretat iniţial, dar remuşcările aparţin ego-ului, care mereu se lamentează şi îşi face viaţa un chin, prin ruminaţii şi fantezii.

Analizând acum pur filosofic, liberul-arbitru absolut ar presupune să alegem ceva la întâmplare, necondiţionat nici de factorii interni (predispoziţii etc.), nici de factorii externi (Dumnezeu, Spirit etc.). Dar ego-ul găseşte cu totul dezgustător să lase totul la întâmplare, nu asta înţelege el prin liber-arbitru. Ego-ului nu îi place haosul, ci vrea să poată alege „liber” doar din câteva alternative deja prefigurate, bine stabilite.

Chestiunea seamănă cu tipurile de examene. Există examene orale, în care tragi un subiect şi trebuie să vorbeşti liber tot ce ştii, ba să mai şi răspunzi la întrebările profesorului. În examenele tip grilă, e suficient să bifezi nişte rubrici într-un chestionar. Desigur că elevii preferă al doilea tip, pentru că-i tracasează mai puţin şi au impresia că pot promova mai uşor.

Deci ego-ul strigă că vrea libertate, dar nici prea multă, că-l sperie. Cam câtă? Ego-ul nu se poate decide niciodată. Iar libertatea pe care ar descoperi-o în iluminare este de-a dreptul înfricoşătoare. Aşa că ego-ul va rămâne de-a pururi un nemulţumit. Dar la un moment dat, va dispărea, aşa că va dispărea şi nemulţumirea, rămânând doar fericirea organică.

< Sus >

Răzvan A. Petre
5 august 2022