< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
«Datoria principală a unui învăţător spiritual nu este de a vă răspunde la întrebări, ci de a pune sub semnul întrebării răspunsurile pe care le aveţi deja. Căci presupunerile şi credinţele voastre conştiente şi inconştiente vă distorsionează percepţia şi vă face să vedeţi separare şi divizare acolo unde nu există decât unitate şi completitudine.» Adyashanti
Ignorantul şi ateul se află în poziţia celui care poate spune „Nu ştiu că nu ştiu”. Se crede cunoscător al treburilor lumii, dar de fapt nu înţelege mai nimic.
Cel care descoperă spiritualitatea şi se aruncă cu entuziasm în lecturi şi participări la conferinţe şi cursuri practice de dezvoltare personală şi evoluţie spirituală, acesta poate spune despre sine „Ştiu că nu ştiu”. Înţelege că Există Forţe invizibile ce trag sforile în lume şi vrea să le cunoască.
Cel care a făcut progrese de cunoaştere pe calea spirituală şi şi-a dezvoltat unele capacităţi umane înnăscute, cum ar fi discernământul, intuiţia, iubirea, tăria sufletească etc, acesta poate spune cu certitudine „Ştiu că ştiu”. Într-un fel, se consideră un supraom şi poate chiar are nişte calităţi speciale cu care s-ar putea mândri în faţa altor semeni.
În schimb, omul care s-a trezit spiritual, a devenit iluminat, a cunoscut Adevărul, poate spune doar atât „Ştiu că nu ştiu”. I-a dispărut orice mândrie sau orgoliu. Vede că nimic nu este aşa cum credea el. Ceea ce credea el despre sine şi despre lume era o iluzie. Totul este o singură Fiinţă, care joacă toate rolurile din lume. Este un amuzament luat foarte în serios.
Iluminatul vede că există o valoare relativă în cunoaşterea spirituală acumulată până atunci, dar mai există o mare doză de imprevizibil în viaţă care râde de acea „cunoaştere”, Dumnezeu fiind un mare mister incognoscibil. Ceea ce putem cunoaşte din El este doar o fărâmă din ce ştie şi poate El. Dar El nu cunoaşte cu mintea, care este un instrument limitat la logică. „Nu ştiu că ştiu”. Misterul trece dincolo de logică, adică devine haotic (pentru minte). Dumnezeu nu este o Minte separată de creaţie, ci este însăşi întreaga creaţie, simultan. Mintea universală este chiar universul.
Nici măcar Spiritele Superioare nu ştiu totul, sunt şi ele surprinse de unele decizii divine. Ele cunosc prin intermediul instrumentului divin numit Akasha, nu prin minte. Desigur, când spiritele discută cu oamenii, împrumută din gândirea lor, ba chiar din cunoştinţele lor, ca să se facă înţelese şi acceptate. Dar când scrutează viitorul, de pildă, apelează la Akasha, adică la ce le permite Absolutul să ştie. Şi le permite multe, dar nu totul.
Nici măcar în Akasha nu stă scris dacă şi când se va ilumina un om. Niciun spirit nu poate şti exact. În miezul fiecărui om se află însuşi Misterul, care decide singur, în totală libertate, când se va ilumina acel om.
Iluminarea depăşeşte complet preocupările umane. Oamenii spirituali află despre acest fenomen straniu din relatările celor care l-au păţit. Cei neinteresaţi de spiritualitate este puţin probabil să afle, iar dacă află, să pună vreun preţ pe aceste informaţii stranii.
Învăţătorii spirituali prezintă fenomenul ca pe ceva dezirabil, ce trebuie căutat, ba chiar stimulat şi grăbit. Îşi fac şi ei datoria, conform dorinţei divine. Dar, pe de altă parte, nici măcar ei nu pot provoca la dorinţă iluminarea unui adept. De fapt, dacă sunt nişte învăţători iluminaţi, aşa cum ar fi cazul, nici măcar nu au o voinţă proprie, ci sunt supuşi Voinţei Divine. Dar, oricum, mai pot păstra nişte rudimente de intenţii egotice, omeneşti, care i-ar putea îndemna să facă minuni, fie şi din pură compasiune. Dar niciun ego nu va reuşi să elimine alt ego. Şi niciun ego nu va reuşi să se elimine pe sine prin diverse practici spirituale.
Pe de altă parte, în ciuda ego-ului, Sinele Divin poate interveni în preocupările, gândirea, atitudinea şi comportamentul omului respectiv, care devine mai meditativ, mai detaşat de gândirea comună, înţelegând aspectul paradoxal şi nondual al realităţii.
Paradoxurile apar în gândire când omul gândeşte dual, împărţind lucrurile în două categorii: bine-rău, corect-incorect, dezirabil-indezirabil etc. Viaţa nu este duală, ci numai gândirea. Viaţa ne oferă ambele categorii, fără să aleagă, ceea ce, de multe ori, ne bulversează. Viaţa urmează la milimetru Gândirea Divină, care, cum am spus, nu este logică, ci nonduală.
Nondual înseamnă că, pe de o parte, este valabilă cunoaşterea legilor şi tiparelor, pe baza cărora putem trage nişte concluzii despre trecut şi nişte previziuni despre viitor; dar mai înseamnă şi acceptarea faptului că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, ci numai aparenta Creaţie a Sa. Voinţa Divină în Creaţie este total imprevizibilă, total liberă. Adică, lucrurile par a se desfăşura „normal” până la un punct, când o iau complet razna, fără nicio explicaţie sau raţiune. Ulterior, am putea găsi o explicaţie, ba chiar mai multe, dar nu putem fi niciodată siguri dacă sunt absolut valabile. Nu există nicio garanţie pentru nimic.
Cum se spune despre astrologie: nu există vreun eveniment pe care
astrologia să nu-l poate explica după ce s-a petrecut.
< Sus >
Întrebăm Spiritele Superioare, dar şi ele au limitele lor de cunoaştere şi nici nu au voie să ne spună orice vrem. De multe ori, ne spun ceea ce vrem să auzim. Sau ne citesc gândurile şi ne spun ceea ce ştim deja, dar, venind de la ele, pare mai veridic şi ne întăreşte încrederea în propria gândire.
Doar Dumnezeu există. Iar explicaţiile pe care le dau creaturile inteligente despre El sunt nişte născociri chiar ale Lui. De fapt, singurul Adevăr este că există o Fiinţă Unică; or dacă este aşa, este clar că orice altă afirmaţie este mincinoasă. Toate explicaţiile logice despre mister sunt false, pentru că este complet ilogic ca o singură Fiinţă să fie toată această diversitate; şi totuşi, este.
Este ilogic, dar se vede clar că aceasta este Realitatea, se vede în momentul iluminării spirituale. Nimeni nu o vede, adică nicio persoană individuală. Dimpotrivă, ce se vede prin iluminare este că nu există nicio persoană individuală. Cine vede? Misterul însuşi. În fiecare om stă ascuns acelaşi mister, sub diverse măşti. Când cade masca (persona), aceea este iluminarea, este un fenomen al naturii, nu opera vreunei persoane.
Toate acestea ar putea fi contrazise imediat de dualişti. Conform lor:
Răul şi binele nu sunt doar nişte impresii personale, după interesele ego-ului. Dimpotrivă, există în univers forţe ale binelui şi forţe ale răului, adică spirite bune şi spirite demonice. Acţiunile lor sunt concrete şi au urmări evidente asupra vieţii oamenilor. Nu doar ego-ul vede dualitatea, ci însăşi natura este duală.
Într-adevăr, spiritele superioare nu pot face decât binele, prin natura lor. Iar cele demonice nu pot face decât răul, tot prin natura lor. Primele acţionează conform principiului „serviciu-pentru-alţii”, iar celelalte, conform principiului „serviciu-pentru-sine”. Urmările sunt total opuse.
Dar asta nu înseamnă că ar exista un Dumnezeu al Binelui şi un Dumnezeu al Răului. Există un singur Dumnezeu Absolut, care le îndrumă pe toate. Aşa se explică de ce există un echilibru dinamic între Bine şi Rău, şi niciunul nu îl poate învinge pe celălalt.
Desigur, Spiritele Superioare susţin că, până la urmă, spiritele demonice vor adera la Lumină. Dar pe ce se bazează? Pe speranţele omului sau pe dorinţa de a justifica tabăra binelui, unde a aderat, adică este doar o minciunică. Probabil că spiritele demonice susţin exact opusul. Absolutul le ghidează pe toate, el este Dumnezeul Binelui şi Răului. Dumnezeu este numele Absolutului când acţionează aparent bine, iar Satan este numele Absolutului când acţionează aparent rău.
Atunci, de ce i se spune iubire necondiţionată, dacă sprijină şi răul?
Atenţie la cuvinte! Este necondiţionată, adică îi iubeşte şi pe cei buni, şi pe cei răi, pe demoni. Este un concept imposibil de înţeles sau de aplicat de mintea umană. Poate doar Spiritele Superioare să îl înţeleagă cumva, în sensul că nu le urăsc pe cele demonice, ci doar li se opun acolo unde le permite Dumnezeul Binelui. Care este şi Dumnezeul Răului, să nu uităm. Spiritele bune nu au puterea de a transforma sau distruge spiritele rele, şi nici reciproc.
Pare o joacă cosmică. Sau comică. Este un război care nu va fi câştigat de nimeni, niciodată, pentru că atunci s-ar termina şi creaţia, şi-ar pierde dinamismul. Binele şi răul e musai să coexiste, pentru ca lumea să nu îngheţe. De aceea, poziţia spiritualistă dualistă este evident parţială şi partizană. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la ea, căzând automat în cealaltă tabără, unde ne aşteaptă nefericirea. Cât timp animăm un corp de om sau un corp de spirit (perispiritul) şi ne aflăm în Creaţie ca nişte creaturi, trebuie să optăm pentru una din tabere. De fapt, nici măcar nu optăm, ci suntem puşi aici. Doar trebuie să ne jucăm rolul cât mai frumos.
Nondualitatea poate fi simţită de creatură, dar nu poate fi aplicată în creaţie, care este duală prin natura ei.
< Sus >
Când învăţătorii spirituali iluminaţi spun că Sinele Suprem sau Absolutul este Pură Conştiinţă trebuie să vedem în această expresie o metaforă – cea mai accesibilă metaforă prin care mintea umană să-şi reprezinte ceea ce nu va putea niciodată să înţeleagă.
Din această metaforă, mintea preia ceea ce crede că înţelege, anume Conştienţa, şi îşi imaginează că Absolutul nondualist ar fi ceea ce percepi când eşti în întuneric total, fără sunete sau alte percepţii şi fără gânduri sau emoţii. Aşa traduce mintea conştienţa pură, ca o atenţie vigilentă fără nimic de perceput, precum în somnul fără vise. Dacă ar fi fost doar atât, nondualitatea ar fi fost deja simulată prin dispozitive neuronale sau fizice, de tip samadhi-tank.
Dar, la fel ca termenul de Iubire necondiţionată, şi Conştiinţa pură este o metaforă. Oamenii ştiu ce este iubirea şi ce este conştienţa – sunt cele mai rafinate aspecte ale fiinţei umane. De aceea, au fost alese pentru a descrie indescriptibilul. Totuşi, observaţi că iubirea este „necondiţionată” iar conştiinţa este „pură” – ceea ce schimbă complet sensul lor obişnuit. Nondualitatea nu este o continuare pe un nivel superior a dualităţii. Este cu totul altceva. Ea nu este nici iubire, nici conştiinţă, deşi acestea sunt metaforele cele mai apropiate de experienţa umană. Ambele fac parte din dualitate, căci au nevoie de un obiect asupra cărora să opereze: iubesc ceva sau pe cineva; sunt conştient de ceva diferit de atenţia propriu-zisă.
Nondualitatea nu este nici conştienţă, nici iubire. Este mult mai mult, dar le generează pe acestea în lumea duală. Sunt cele mai fidele reprezentări ale nondualităţii, dar nu o egalează. Mintea şi simţurile umane au mari limite. Este ca şi cum spiritul nondual ar avea câteva mii de simţuri sau caracteristici, care se reduc la fiinţa umană la doar câteva, printre care iubirea şi conştiinţa. Este clar că prin această reducere se pierde enorm din informaţia iniţială. Cifra 1 este doar o simplă sugestie a ce înseamnă numărul 1000.
< Sus >
Răzvan A. Petre
1 octombrie 2021