< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
Pe un forum creştin ortodox găsim un titlu terifiant: «De ce părintele Arsenie Boca l-a pictat pe ereticul Francisc printre Sfinţi?» (Este vorba despre profeticele picturi care împodobesc biserica de la Drăgănescu, comună la sud-vest de Bucureşti.)
Răspunsul fundamentaliştilor care îşi expun acolo părerile, ca într-o galerie cu monştri, este foarte clar: «Marele duhovnic Arsenie Boca a greşit fundamental. Şi indiferent cine ce ar zice, Francisc din Assisi eretic rămâne. Altfel, admitem că catolicii nu sunt eretici şi, ca atare, îmbrăţişăm drăcescul ecumenism şi ajungem deja cu un picior în iad. Ecumenismul pregăteşte terenul antihristului.»
Simplu ca bună ziua. "Vedeniile drăceşti" ale Sfântului Francisc şi eroarea omenească a marelui Părinte român sunt vinovate. Dogma e mai importantă decât orice... Mă gândesc cu groază ce e la gura acestor "talibani ortodocşi" când vorbesc despre sfinţii, profeţii şi mărturisitorii altor religii!
În opinia mea şi a multor altora, părintele Arsenie Boca este unul dintre cei mai mari sfinţi şi profeţi din istoria documentată a creştinismului în România. Dar ce contează asta când trebuie apărată "dreapta credinţă" împotriva slujitorilor Papei? Aşa se pune problema de către fundamentalişti. Totul e văzut în alb şi negru, fără nuanţe şi fără compromisuri. Şi nu e doar greşeala ortodocşilor, ci în fiecare cult, sectă, religie există această împietrire în tradiţie şi idei confuze. Privind la modul de apariţie a sectelor creştine, fiecare s-a născut dintr-o idee care contravenea dogmei existente sau propunea o noutate absolută. Ulterior, această idee a devenit, la rândul ei, dogmă indiscutabilă, motiv de mândrie şi prilej de ceartă permanentă cu celelalte culte. Şi aşa s-a diluat treptat mesajul spiritual al religiei creştine... Vedem astăzi peste tot reclame de genul "Crede în Isus şi eşti mântuit!", ca şi cum simpla adoptare a unui crez intelectual ar fi suficientă să îţi speli păcatele! Este atâta superficialitate şi vulgarizare a mesajului spiritual, încât nu este de mirare că oamenii inteligenţi se îndepărtează de bisericile oficiale...
În ciuda altor păcate, în acest subiect, conducerea Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, spre cinstea ei, un dialog civilizat cu celelalte biserici surori, aceasta fiind aşa-zisa atitudine ecumenică. Ideea că ecumenismul pregăteşte moartea Bisericii este o temă evident falsă, contrară bunului simţ. Aş spune că, dimpotrivă, reţinerea de a dialoga civilizat, închiderea în trecut, frica de cunoaştere spirituală sunt pericole mult mai mari ca să fim manipulaţi spre o credinţă mimetică, lipsită de sevă, spre pericolul de a cădea pradă capcanelor relativismului ateu. Fiindcă, dacă nu găsim răspunsuri înţelepte la dilemele personale în propria credinţă şi nici nu avem voie să le căutăm în altă parte, ce se va întâmpla? Nu vom mai lua credinţa religioasă în serios ...
Despre "greşeala" Mântuitorului
Ştim cu toţii că Isus din Nazaret nu îşi pierdea timpul şi nu prăpădea Cuvintele sfinte cu necredincioşii, cum erau de exemplu samaritenii. Pildele şi perlele Sale de înţelepciune erau adresate doar iudeilor. E adevărat, odată El a avut parte de o surpriză plăcută din partea unei samaritence, care I-a cerşit mila divină, invocând "stăpânul care îi aruncă firimituri câinelui său". Dar în rest, Isus şi-a format auditoriul doar din rândul drept-credincioşilor evrei, care ar fi fost pregătiţi să înţeleagă sensul şi rostul Cuvintelor Sale.
După ce Isus şi-a părăsit trupul lumesc, îmbrăcând trupul duhovnicesc, El L-a îndrumat pe Pavel să răspândească Cuvintele Sfinte tuturor neamurilor, oricât de păcătoase şi păgâne păreau ele ochiului ager al Apostolului. Acest misionarism venea în contradicţie cu opiniile Bisericii originare din Ierusalim, conduse de Iacov. Pe bună dreptate, iudeii creştini voiau să respecte întocmai stilul de propovăduire văzut la Isus din Nazaret. Şi veni acel rătăcit de Saul, devenit Pavel, ca să le încurce minţile credincioşilor! Adevăratul creştinism era strict iudeu - în opinia urmaşilor direcţi ai lui Isus - şi nu se putea amesteca cu alte neamuri.
Fraţilor, spuneţi drept, când a "greşit" Isus: atunci când a respectat strict tradiţia zonei şi vremurilor, sau atunci când a insistat pentru încălcarea lor? Un om cu scaun la cap nu va răspunde simplu şi direct, cu da sau nu, căci oricum ar fi o blasfemie. Aşa e şi cu "greşeala" părintelui Arsenie Boca de a picta "eretici" pe tavanul bisericii... Înţelepciunea sfinţilor este de multe ori peste puterea minţii comune de a o pricepe. Fiindcă mintea comodă se închide singură în prejudecăţi, nu e curioasă să afle mai mult. Iar posesorii unei minţi comode deseori nu îi lasă nici pe alţii să gândească mai profund, fiindcă s-ar simţi umiliţi de vastitatea unei noi viziuni. Aşa se naşte dogma.
Ca să îţi afirmi propriul crezul nu trebuie să loveşti în crezurile altora, mai ales dacă şi ele îşi propun acelaşi scop suprem şi nobil de unire cu Divinitatea! Există un singur Dumnezeu, o singură omenire, dar drumul spre mântuire este strict individual. Nu este suficient să te crezi de partea adevărului absolut (în acest caz, ortodoxia) ca să fii mântuit, ci trebuie să Îl imiţi pe Isus. Există credincioşi în alte religii mult mai aproape de icoana Mântuitorului decât unii dintre noi, care ne autodenumim "creştini".
Cei fără experienţă, "copilaşii" într-ale credinţei au nevoie de sfaturi simple şi directe, ca să fie dirijaţi prin meandrele înşelătoare ale vieţii duhovniceşti. Aşa se naşte dogma. Dar să nu ne temem de cei cu alte credinţe (îndreptate spre Dumnezeul Binelui), chiar dacă ei ar greşi în teoriile lor! Suntem puternici în credinţă când nu ne e frică de alte păreri. Nu teoria ne salvează, ci dorinţa noastră sinceră de a ne uni cu Divinitatea în gând, vorbă şi faptă. Erorile intelectuale pot fi remediate pe parcurs, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce contează pentru El este intenţia noastră sinceră de a ne îmbunătăţi moral, de a avansa spiritual, de a fi de folos semenilor. Restul ni se va adăuga...
Teologii creştini sunt foarte mândri să afirme că, spre deosebire de brahmanism – unde Dumnezeu Brahman este impersonal, abstract -, în creştinism Dumnezeu Tatăl este personal. Pe acest motiv, ei laudă superioritatea creştinismului faţă de alte religii orientale.
În realitate, Dumnezeu este unic şi în El dispare această distincţie. Observăm aici o eroare tipică a logicii umane şi un prilej de dispute religioase nesfârşite şi neproductive. În cazul Divinităţii, personal şi impersonal sunt categorii amestecate, fiindcă Dumnezeu Unicul se manifestă uneori personal, alteori impersonal. Vom arăta mai jos relativitatea acesti împărţiri arbitrare a Divinităţii.
Personală sau impersonală poate fi raportarea omului la Dumnezeu, atunci când Îl priveşte ca pe o fiinţă asemănătoare sieşi, respectiv ca pe Natura cu legile ei implacabile. De asemenea, personală sau impersonală poate fi Voinţa Divinităţii, atunci când se impune după o logică ce ne scapă, respectiv când lasă legile Naturii să acţioneze într-un mod previzibil. Să analizăm cele două alternative posibile:
A) Când viaţa ne ia parcă pe sus, ducându-ne încotro vrea ea, iar noi simţim că nu putem face nimic, atunci Dumnezeu pare a avea o Voinţă personală, adică după o logică proprie, pe care nu ne-o dezvăluie. În acele momente, cu greu putem explica situaţia în care ne aflăm şi, ca să nu ne considerăm victime ale unei "dictaturi divine", punem intenţia Sa pe seama unor legi naturale, impersonale, care vizează binele nostru superior.
B) Când Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în situaţii concrete, ne raportăm la El ca la un Tată, Prieten personal, care poate interveni în desfăşurarea evenimentelor. Totuşi, în astfel de momente "liniştite", când nu ne aflăm în raza de acţiune a destinului implacabil şi orb, mecanismul de modificare a realităţii este unul impersonal. Universul devine o oglindă a minţii noastre, dorinţele noastre modelează substanţa mentală şi fizică înconjurătoare. Ne servim de legile Naturii, fie că le cunoaştem sau nu.
Deci Dumnezeu este personal şi impersonal în acelaşi timp.
Iată deci cât de uşor se pot dezamorsa certurile religioase inutile şi vanităţile teologice: căutând punctele comune şi relativizând pretinsele "divergenţe insurmontabile". Există parcă o plăcere masochistă a clericului, din orice religie ar fi el, de a căuta deosebirile între religia lui (care este singura corectă!) şi celelalte religii (care sunt toate greşite, bineînţeles!). Ce mare uşurare şi bucurie ar putea simţi acelaşi cleric dacă ar recunoaşte că fiecare religie are valoarea sa spirituală, că erorile teologice nu sunt atât de importante în credinţă, ci sinceritatea şi pioşenia, că Idolul bun al credinciosului îl ajută să evolueze, că valoarea este individuală şi nu e dată de apartenenţa la o anumită religie. Clericul înţelept nu atacă alte culte, ci demonstrează prin exemplul personal frumuseţea religiei sale. Erori şi excese poate găsi şi în propria religie, pe care chiar are dreptul să le critice, pentru a o perfecţiona şi a-şi ajuta fraţii de credinţă. Astfel eliberat de prejudecăţi şi spirit de competiţie, înseninat, clericul nostru s-ar apropia mai repede de Dumnezeul său - care este acelaşi Dumnezeu al tuturor pământenilor.
Răzvan Petre,
Braşov, 20 iunie 2011