< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
În religiile orientale cheia de boltă a credinţei religioase este „metempsihoza sufletului”. Conform acestei credinţe, sufletul călătoreşte prin lumea materială, născându-se într-un corp, apoi în altul, între timp poposind înspre odihnă pe tărâmul inefabil al spiritelor. Dumnezeu este Ţinta finală a acestui voiaj astral, precum şi Farul călăuzitor pe drumul evoluţiei spirituale.
Ignorând această viziune, religia creştină are puţine de spus despre reîncarnarea sufletului. Fiind un subiect important din punct de vedere teologic, ne întrebăm de ce nu este menţionat în Biblie, de ce nu este combătut, precum alte obiceiuri şi credinţe păgâne... De ce Mântuitorul Isus nu ne-a avertizat sub nici o formă împotriva doctrinei reîncarnării, atât de răspândite în Orient de mii de ani ? Nici o nouă teorie despre nemurire nu ar fi putut face abstracţie de ea, fie şi numai pentru a o critica... Fără a încerca să răspundă la aceste „speculaţii”, teologii creştini îşi menţin părerile rigide, avându-şi originea în istoria timpurie a creştinismului.
La începutul Erei Noastre credincioşii erau mult mai înclinaţi să dea crezare conceptului reîncarnării spiritului. Nu din naivitate, ci ascultând predicile unor mari învăţaţi ai timpului. Principalul responsabil cu răsturnarea acestui curent ideologic nu a fost un om al Bisericii, ci un împărat puternic şi plin de ambiţii lumeşti, Justinian al Bizanţului. La acea dată Imperiul Roman era divizat în două părţi, una cu capitala la Roma, cealaltă la Constantinopole. Abia se încheiase Bătălia pentru Italia, când armata împăratului bizantin distrusese Imperiul Ostrogot în lupta de la Taginae. Justinian era în culmea gloriei.
Este anul 553 D.C. Împăratul îi cere Papei Vigilius (ţinut forţat de mult timp la Constantinopole) să convoace o mare adunare a Bisericilor creştine din toate teritoriile Imperiului. Pe fondul disensiunilor mai vechi dintre Papă şi perechea imperială şi întrucât Prea-Fericitul insistă să fie chemaţi cât mai mulţi reprezentanţi ai episcopilor din Est şi Vest, amânând astfel întâlnirea, Justinian convoacă el însuşi Conciliul Ecumenic (al cincilea de la decretarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Bizantin, la Niceea, în anul 325 D.C. şi al doilea ţinut la Constantinopole). Adunarea, deşi numeroasă, nu este reprezentativă. Cu excepţia Papei Vigilius nici un episcop din Vest nu este prezent. În plus, Justinian are grijă să cheme mulţi clerici dintre cei obedienţi ai poruncilor imperiale. Ca un gest de protest, Întâi-Stătătorul Bisericii de Apus nu asistă la lucrările Conciliului. Lucrările se ţin timp de câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată, încheindu-se cu un text votat şi semnat de cei prezenţi şi de împăratul Justinian, dar nu şi de Papă. Astfel, împăratul îşi întărea puterea politică pe care i-o da simbioza cu Biserica oficială, într-un peisaj creştin cu nenumărate secte în permanente controverse teologice.
În el este vorba de tranşarea controversei „celor trei capitole”, prin care trei cărturari creştini sunt condamnaţi ca eretici. Dar mai este ceva foarte grav pentru evoluţia ulterioară a omenirii : condamnarea ca blasfemie a învăţăturilor lui Origen.
Origen (185 - 254 D.C.) fusese unul dintre cei mai proeminenţi Părinţi ai Bisericii Creştine originare, un prolific exeget al scripturilor biblice şi martir al credinţei. El vorbise răspicat şi în termeni inconfundabili despre pre-existenţa sufletului înainte de naştere :
„Dumnezeu a modelat din aceeaşi esenţă spirituală, precum olarul din acelaşi lut, unele persoane onorabile şi altele neonorabile pe baza meritelor lor anterioare.” (De Principiis - Cartea III, cap. I, 21)
„...în legătură cu cei doi fraţi nu mi se pare a fi o nedreptate divină aceea că s-a spus înainte ca ei să se nască "cel mai în vârstă îl va sluji pe cel mai tânăr", dacă ne dăm seama că Iacob merita dragostea Domnului ca răsplată pentru viaţa sa anterioară... Aceeaşi măsură se aplică tuturor, pentru că dreptatea Creatorului este în toate. Deci fiecare fiinţă poartă cauzele diferenţierii în sine, dinaintea naşterii în trup.” (De Principiis - Cartea II, cap. IX, 7)
„Nu vi se pare mai de bun-simţ că fiecare suflet, din motive misterioase - şi acum vorbesc în acord cu opiniile lui Pitagora, Plato şi Empedocle - intră în corpul său uman fiind influenţat de faptele sale trecute ? ” (Contra Celsum, Cap.XXXII)
La cel de-al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopole se decretează „Anatema împotriva lui Origen” – prin vot. Iată câteva dintre punctele doctrinei lui Origen ce sunt respinse ca erezii :
Pre-existenţa sufletelor înainte de a lua trup de carne ;
Oamenii pot deveni, după moarte, îngeri sau demoni ;
Corpul înviat al lui Cristos era din materie eterică şi în formă de sferă, precum vor fi corpurile tuturor celor înviaţi după moarte ;
La Judecata de Apoi nu mai există materie grosieră, lăsând loc numai spiritului :
Pedeapsa sufletelor păcătoase după moarte nu este veşnică.
Ce mult ar fi însemnat pentru avântul spiritualităţii întregii planete ca aceste adevăruri să fie adoptate oficial de religia creştină şi nu considerate incomode ...! Ele ar fi orientat mentalitatea occidentală încă de pe atunci către înţelegerea şi acceptarea incomodei, dar justei legi cosmice a reîncarnării.
În fine, prin intrigi neelucidate de istorici, Papa Vigilius este forţat să semneze actul şi i se permite să plece. Moare pe drumul de întoarcere către Roma. Biserica acceptă validitatea anatemei, care devine o dogmă neschimbată timp de aproape 1500 ani.
Ce să mai adăugăm la această poveste tristă, dar adevărată ? Cel mult, o concluzie de bun-simţ : reprimarea învăţăturii despre pre-existenţa şi reîncarnarea sufletului nu are autoritate ecleziastică şi divină, ci este o farsă a istoriei. Este un fapt împlinit, pe care teologia creştină nu a mai avut îndrăzneala să-l conteste făţiş. Ştim însă că timpul este cel mai dur chirurg. El extirpă fără milă toate tumorile din gândirea omenească, atunci când vine sorocul pentru regenerarea credinţei.
RĂZVAN PETRE
2002