< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
articol de Răzvan-Alexandru Petre
«Trecutul este rescris atât de repede încât nu ştii ce se va întâmpla ieri.» (Glumă sovietică)
În urma binecunoscutului experiment cu fanta dublă *, concluzia este următoarea: când experimentatorul controlează trecerea jetului de electroni prin cele două fante, efectul este că electronii se comportă aşa cum ne aşteptam, strict deterministic, ca un fascicul de particule. Dar când experimentatorul nu mai monitorizează cele două fante, atunci electronii se comportă ca un câmp de unde, creând pe ecran o figură de interferenţă, adică un tipar probabilistic.
Nici acum, după multe decenii, savanţii nu s-au pus de acord cum ar trebui interpretată această ciudăţenie. Este ca şi cum actul observării (sau conştienţa) modifică realitatea – o temă spirituală foarte la modă.
Dar vă propun o altă interpretare. Deci, să reformulăm observaţiile:
Atunci când există un control asupra realităţii, ea se comportă strict deterministic. Iar atunci când nu se exercită niciun control, realitatea se comportă probabilistic. Diferenţa stă în control.
Similar putem vorbi despre timp. Trecutul este cert, ne stă complet sub control, evenimentele trecute pot fi analizate sub lupă de istorici. În schimb, viitorul este relativ imprevizibil, altfel zis, probabil.
Despre prezent se poate spune că nu face parte din timp. Nu putem delimita niciun moment ca fiind prezentul, fiindcă, în timp ce încercăm să-l încercuim, deja a devenit trecut. Deci, din punctul de vedere al timpului, prezentul nu există.
Prezentul este atemporal, etern. Când înţelepţii ne propun „să rămânem în prezent”, se referă la a ieşi din timp şi a intra în veşnicie. Cu alte cuvinte, veşnicia nu este altceva decât prezentul continuu. Oricum, prezentul nu poate fi decât continuu, dar aici ne referim la lipsa continuă a trecutului şi a viitorului din câmpul observaţiei.
Aşadar, avem nişte termeni cu care putem jongla filosofic.
Trecutul este cauzal determinist, iar viitorul este cauzal probabilist. Trecutul şi viitorul formează timpul bipolar.
În schimb, veşnicia este nonduală (timp monopolar) şi acauzală (haotică). Dar este un haos perfect echilibrat, neutru, astfel încât pare vid, gol. Nu există dinamism în haosul primordial, ci doar un potenţial infinit. Deci nu vorbim aici de o mişcare browniană, ci de un haos perfect liniştit. Îi spunem „haos” doar pentru că este total imprevizibil. Nu se poate şti niciodată ce va ieşi din acest infinit potenţial.
Haosul este totalitate, plinătate absolută, fiindcă conţine toate scenariile posibile. Desigur, niciunul nu este „real” şi tocmai de aceea pot coexista o infinitate în imaginaţia divină. Dacă ar fi reale, n-ar avea loc toate. Haosul nu trebuie să ne sperie, fiindcă el ne creează şi ne hrăneşte clipă de clipă. Manifestarea se iveşte din şi în acest haos, el îi este substrat, sevă şi nutrienţi.
În termodinamică, se statuează că entropia (gradul de dezordine) unui sistem creşte odată cu trecerea timpului. Acelaşi lucru îl spunem şi noi, înlocuind cuvântul „ordine” cu „control”: timpul curge dinspre trecut (unde avem mai mult control) spre viitor (unde controlul e mult mai slab). Aşa apare săgeata timpului.
De aceea, considerăm timpul bipolar (trecut+viitor) ca un fel de magnet care străbate haosul etern (prezentul continuu), ordonând local câmpul neutru. Este ca şi cum atemporalul (veşnicia) ar fi formată din pilitură de fier dezordonată şi, când magnetul temporal o străbate, pilitura este ordonată conform liniilor magnetice. Iar după ce magnetul se îndepărtează, pilitura revine la dezordinea iniţială.
Într-o imagine şi mai plastică, putem asemăna acest magnet în mişcare permanentă cu un robot-aspirator de praf, care se mişcă de unul singur prin cameră, lovindu-se de pereţi şi de mobilă, schimbându-şi mereu direcţia de mers, scanând toată camera.
Deci timpul, aşa cum îl experimentăm noi, ar fi o aparentă ordonare a haosului neutru. Această concluzie concordă cu tezele nondualismului: La baza realităţii create stă un haos nemişcat, absolut imprevizibil, acauzal. În sânul acestui Absolut apare lumea cu tot dinamismul ei, dar este o mişcare aparentă sau locală, care nu tulbură liniştea nesfârşită şi neîncepută.
Se spune că universul este o iluzie, din perspectiva Absolutului, dar pare real din perspectiva creaturii. Într-adevăr, în preajma magnetului temporal, particulele se agită, iau o formă, dar imediat ce acesta se îndepărtează, particulele revin la starea lor inertă. Nondualiştii spun că nimic nu se întâmplă niciodată.
Majoritatea oamenilor stau agăţaţi de acea maşinuţă a timpului, traşi prin haosul liniştit, neştiind că, dacă şi-ar da drumul, ar cădea în plasa de siguranţă a eternităţii beatifice.
< Sus >
Oamenii de ştiinţă spun că, dacă se modifică ADN-ul, atunci apar tulburări metabolice şi dizabilităţi genetice. Metafizica afirmă însă că modificările genetice nu apar la întâmplare, ci sunt efectul unor cauze subtile. Cu alte cuvinte, problemele de sănătate sunt planificate să apară, un impuls subtil este trimis şi, ca urmare, genele se modifică, proteinele se strică şi urmează tot lanţul de catastrofe fiziologice.
Tot oamenii de ştiinţă spun că structura creierului generează toată activitatea psihică. Ca dovadă, dacă creierul este traumatizat şi neuronii sunt stâlciţi, tot psihismul uman suferă. Dar şi în acest caz, metafizica afirmă că creierul este doar un releu de convertire a unor informaţii subtile în comenzi fiziologice. Activarea neuronilor în anumite secvenţe şi tipare este un efect al comenzilor venite din subtil. Mai mult chiar, însăşi trauma suferită de creier face parte dintr-un scenariu planificat tot în subtil, care să conducă la acele probleme cerebrale grave.
În ambele cazuri de mai sus, modelul metafizic ne prezintă două lumi, cea subtilă şi cea fizică, între care există o comunicare permanentă de info-energie. Se susţine deseori că această comunicare nu este perfectă, ci poate fi „gâtuită”, astfel că efectul fizic întârzie faţă de comanda subtilă sau chiar pot apărea abateri de la traiectoria prestabilită. Întotdeauna există o inerţie sau întârziere a planului fizic faţă de cel subtil, ba chiar o uşoară autonomie.
Ei bine, nondualismul contrazice paradigma metafizică. Nu există două lumi, două segmente cu o legătură îngustă între ele, ca un fel de pod sau strâmtoare. Nicidecum. Cele două segmente sunt complet fuzionate, fac parte dintr-o unitate indisolubilă. Comunicarea dintre ele este întotdeauna perfectă, fără întârzieri, fără abateri, fără surprize. Realitatea este ca o stâncă, având o densitate mai mică în partea de sus şi fiind ceva mai grea în partea de jos.
Pentru a explica ceva mai rafinat misterul unităţii realităţii, a Unimii, vom folosi analogia cu apa minerală carbogazoasă.
< Sus >
Imaginează-ţi că, într-un pahar, torni nişte apă minerală carbogazoasă. Priveşti cu plăcere bolboroseala jucăuşă. Ei bine, cam aşa arată Realitatea absolută.
Acel gaz efervescent este dioxidul de carbon, cu formula chimică CO2. Simbolul C corespunde minţii, iar simbolul O2 corespunde cu spaţiul-timp. Molecula rezultată din combinaţia celor două elemente este „eul personal”.
Mintea nu poate exista şi funcţiona decât în spaţiu-timp (mintea nu este creierul!). Iar spaţiul-timp este chemat automat de minte. Cele două elemente coexistă legate sub forma acestei bule. Fiecare bulă de gaz este un „eu”.
Iluminarea nonduală nu înseamnă altceva decât evaporarea bulei. Fără „eu”, nu mai rămâne decât Realitatea apei, fără timp şi fără spaţiu.
Dar dacă iluminatul pierde iluzia spaţiului-timp, cum se mai descurcă cu viaţa? Nu devine cam dezorientat?
După ieşirea gazului, apa îşi păstrează compoziţia minerală nealterată. Realitatea este aceeaşi ca înainte de iluminare. Viaţa continuă neafectată, în toate detaliile ei. Apa e aceeaşi.
Poate că-i diferă puţin gustul, care nu mai pişcă la limbă, dar ăsta-i un aspect minor. După ce iese gazul, rămâne apa plată, curată, fără gust, nonduală.
Mie-mi place să mă pişte la limbă, să simt că trăiesc...
E un simplu moft. Apa plată îţi permite să trăieşti, nu gazul din ea. Din contră, bula „eu-lui” te balonează şi râgâi...
* * *
Dar dacă îşi pierde simţul timpului, ce valoare mai are, de pildă, ceasul pentru iluminat?
Pentru iluminat, ceasul este un obiect al Realităţii, la fel ca oricare altul. Şi nu are nicio importanţă, la fel ca orice altceva.
Dimpotrivă, pentru „eu”, ceasul e o dovadă că timpul există. Implicit, că „eul” există. Pentru „eu”, ceasul are o mare semnificaţie.
Deci iluminatul respectă automat convenţiile acestei societăţi, unde, de exemplu, oamenii îşi organizează activităţile după indicaţia ceasului. Dar nimic nu are vreo semnificaţie pentru cel iluminat, la fel cum, pentru apa din pahar, bulele alea nici n-o deranjau, nici n-o ajutau cu ceva.
Totuşi, mişcarea limbilor ceasului dovedeşte că timpul există în mod obiectiv.
E adevărat că apare o schimbare aparentă a poziţiei limbilor ceasului, dar ea nu este o mişcare. Revenind la analogia noastră, în fiecare secundă, poziţia moleculelor de apă este alta, fără să fi existat totuşi nicio mişcare, fiindcă, în Realitatea apei plate, nu există spaţiul. Spaţiul s-a evaporat deja.
* * *
Înţeleg că iluminatul nu se mai identifică cu bula de gaz, cu „eul” care a dispărut, ci se identifică cu apa minerală, care este Realitatea.
Păi, nu... Iluminatul se identifică cu paharul.
Aaa... uitasem de el.
Dar e normal să nu-i dai atenţie. Faptul că există nişte apă nu demonstrează existenţa paharului. E o simplă deducţie. Apa poate exista şi sub forma de băltoacă, nu-i aşa?!
Aha, deci paharul există numai în imaginaţia apei?
Ba nu. Apa există în imaginaţia paharului... El continuă să existe şi după ce ai băut toată apa.
La asta nu m-am gândit.
😉
Alte metafore cu un pahar cu apă
Răzvan A. Petre
27 octombrie 2023
< Sus >
Da, din Nondualitate ceea ce contează este doar că Totul este nondual, una/unul, nimicul tot sau totul din nimic, o nemişcare totală, o plinătate a vidului şi un vid în orice plinătate etc...
Însă o să scriu mai multe pentru o "filizofeală" nonduală, ceea ce pentru un nondualist reprezintă poveşti/filozofeli, cu farmecul lor, ce nu poate fi negat. Deci să încep o poveste de "noapte bună", nimic care să conteze, ci doar "poveşti pline de farmec".
Poveste
Ceea ce există este cel ce nu poate fi numit, nici descris.
El este un vid absolut, plin însă... cu el însuşi.
Un nimic, un zero...
Şi totuşi, fiind plin, el este Totul în acelaşi timp.
Toate probabilităţile/posibilităţile sunt El, însă ele sunt total echilibrate, perfect nemişcate. Tot întreg.
Momentul zero al unei forţe este când există două forţe total opuse şi rezultanta lor dă zero.
Totul este format din opusuri total echilibrate, perfect divin, fiind Totul Zero.
Însă acest zero nu este un HAOS, ci este echilibrul absolut, pură potenţialitate nemanifestată.
În această nemişcare, mişcarea nu există... încă.
Totul este doar Nimic şi Totul. Altceva nu există.
Şi totuşi... mai există ceva.
Există odihna.
Vidul se odihneşte în EL însuşi.
Şi din această odihnă se naşte ILUZIA/Visul.
Mişcarea nu are cum să existe decât în vis, în iluzie/maya.
Visul a permis deplasarea spre stânga/dreapta a echilibrului şi astfel TOTUL ia formă în vis... Apare universul/universurile, fiecare fiind mişcare şi proprietatea lor fiind schimbarea, toate încercând să ajungă la echilibrul perfect ce nu le stă la dispoziţie, ceea ce duce la o şi mai mare ramificare, complicare (nu mă pricep la fizică, dar e ceva legat de entropie).
În visul Absolutului, Viaţa/viul vieţii este substratul/substanţa nepieritoare, este acea plinătate care acum se manifestă în infinite posibilităţi.
Acum apare şi timpul/spaţiul şi această permanentă joacă în timp-spaţiu.
Aici este şi această magnetizare a timpului, care "pare" că ordonează "aparentul" haos, însă acest magnet şi magnetizarea este chiar caracteristica ILUZIEI.
Ea este încercarea de a obţine echilibrul, dar ea însăşi a apărut când s-a ivit primul dezechilibru în echilibrul absolut (asta însă doar în iluzie/vis, căci niciodată Absolutul nu are părţi, limite şi nu se mişcă... în vis toate acestea se întâmplă, căci inclusiv iluzia ESTE şi îşi are locul ei).
Doar în vis se poate manifesta Viaţa în infinite potenţialităţi, ce acum devin posibile.
Ea însă este manifestare instantanee şi nu este atinsă de nimic. Nimeni nu poate să îi dea o direcţie, o ordine, alta decât cea care ESTE deja; nu cunoaşte un "altceva/altcineva".
La acest nivel este Absolutul ce priveşte (deci este PRIVIREA impersonală) ce ESTE în propriul vis, manifestat din ruperea echilibrului, şi felul în care se ordonează Viaţa în forme.
Privirea este Ochiul divin ce se află în vis şi îşi priveşte visul impersonal.
Este pace Acum şi linişte...
Este RAIUL în care tronează Dumnezeu nevăzut peste tot ce pare că se întâmplă.
Şi în Rai (visul divin) a apărut şi... omul.
La început, omul era om: o manifestare divină ce se bucura de ceea ce este, fără a judeca nimic.
Apoi căderea din rai reprezintă al doilea vis în Visul divin, următoarea "aparentă separare", căderea în mental.
Omul a văzut totul şi Privirea imparţială a devenit privirea personală.
EL a crezut că Totul poate fi schimbat cum EL vrea, cum EL face, lucrând pe axele timp/spaţiu, crezând că EL ordonează manifestările viului vieţii etc.
"Eu" a devenit privirea neclară, acoperită de filtrul "EU exist".
Deci lumea omului este universul mentalului psihologic, un univers în care el crede că totul se desfășoară datorită lui, o iluzie în mijlocul visului divin.
Astfel, prima dezidentificare este cea de "eu" - eu fac etc. - şi apare realizarea că Totul se face deja şi niciodată "eu" nu a existat în ecuaţia vieţii.
A doua realizare este că nu există mişcare/timp-spaţiu şi că acestea sunt coordonatele iluziei/visului divin, în care totuşi Absolutul se bucură de Ceea ce, aparent, este manifestarea Echilibrului perfect, care se poate manifesta Acum în vis pe coordonatele timp fizic/spaţiu.
Însă timpul şi spaţiul fiindu-i la dispoziţie, "privirea impersonală" se poate plimba, aparent, pe unde "vrea muşchii ei". Astfel, fiind în viitor, "apar premoniţii"; fiind în trecut, "se crede în vieţi trecute"; fiind în Acum, privirea nu se mişcă, ci doar vede impersonal Ceea ce este.
Fiind la începutul visului, se ghiceşte cum a apărut universul. Fiind spre sfârşitul visului, oamenii de ştiinţă îşi dau cu părerea despre sfârşitul timpului şi al universului. Simple presupuneri peste o privire impersonală, fără niciun scop sau cauză.
Se observă cu mirare că entropia creşte mereu, fără a se înţelege că doar Echilibrul perfect există şi că el nu poate fi atins niciodată. Căci exact asta este iluzia: aparenta şi temporara echilibrare/aranjare a ceva ce imediat se dezechilibrează, şi nu devine permanentă.
Păi, cum să devină permanent CEEA CE DEJA ESTE?!... Şi nu poate fi atins în vis, căci înseamnă chiar dispariţia visului!
Iar aparenta echilibrare a unor forţe are loc EXACT în locul în care "Dumnezeu priveşte" impersonal în propriul său vis şi în care, ca prin minune, "opusurile forţelor se echilibrează".
Ce noroc, nu-i aşa? 😁😁😁
Şi oamenii caută să vadă al cui rezultat este asta, cum să se controleze asta etc...
Omul nu realizează că, chiar prin EL, Conştiinţa divină priveşte şi vede miracolul Existenţei când privirea este impersonală (omul în rai). Şi tot prin EL priveşte şi mintea/gândul eu/identificarea cu separarea când privirea este obturată şi vede doar visul personal (căderea din rai), iar privirea este personală.
Laura Averchi, 28 octombrie 2023
