< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan-Alexandru Petre
„Timpul nu există”, aşa se spune în esoterism şi spiritualitate. De altfel, nimeni nu l-a văzut. Desigur, nu vedem nici aerul, dar îl putem analiza ştiinţific. În schimb, timpul, ca şi spaţiul, scapă oricărei detecţii directe. Presupunem că există din deducţii, indirect. Există cel puţin trei căi indirecte prin care luăm cunoştinţă de existenţa timpului:
- Observăm decalajul dintre intenţia noastră mentală şi punerea ei în practică. Asta învaţă sugarul încă înainte de a-şi dezvolta intelectul. E primul lui contact cu timpul.
- Observăm legea naturală a cauzei şi efectului. De pildă, ca să plouă, întotdeauna trebuie să existe nori pe cer. Cauzalitatea, aproape întotdeauna, are nevoie de timp ca să se manifeste.
- Observăm ciclicitatea sau repetarea identică a unor fenomene naturale. De aici s-a născut ideea măsurării timpului. Cel mai simplu ceas este cel solar: înfigem un băţ în pământ şi urmărim mişcarea umbrei sale, mereu aceeaşi.
Timpul este ireversibil. Însă niciun raţionament fizico-matematic nu justifică faptul că timpul este ireversibil. În toate demonstraţiile ştiinţifice, timpul ar putea merge şi invers, teoretic. Totuşi, în practică, ceva îl obligă să aibă un singur sens, dinspre trecut spre viitor. Timpul este reprezentat mereu ca un vector, cu o săgeată de sens.
Dar atunci, cum ne pot parveni informaţii din viitor, precum în fenomenul deja-vu sau în precogniţii, profeţii etc.?
Evident, trebuie să recunoaştem că modul nostru de gândire materialist este incomplet. Nu ne putem baza doar pe observaţii empirice. Am putea admite, măcar ca ipoteză, că timpul poate curge şi invers! Însă nu în planul material, ci într-un plan paralel, imaterial, spiritual. L-am putea numi planul Intenţiei Divine. De acolo îşi procură informaţiile spiritele, pe care apoi ni le furnizează şi nouă. Timpul nostru curge invers faţă de timpul Planificării Divine.
Să justificăm această ipoteză prin următorul raţionament. Să convenim întâi a numi „plan ideatic” pe acela unde trecem de la SCOP la Mijloc (sau Metodă) şi „plan material”, locul unde are loc acţiunea concretă, de la Cauză la EFECT.
Să zicem că vrem să obţinem un produs din mai multe piese. Întâi planificăm fluxul tehnologic. Având SCOPUL final în minte, proiectăm etapele ce urmează să fie realizate, în sens invers, care devin Metoda sau Mijlocul. Apoi, trecem la realizarea practică, obţinând Efectul material dorit.
Fig.1 Planificare şi Acţiune
Dacă privim la succesiunea etapelor, vedem că ele se succed în sens opus în planul ideatic faţă de planul material. Aceasta ar fi argumentul intuitiv de ce timpul ar curge invers în planul Intenţiei Divine.
Dar oare chiar există o Intenţie Divină? Oare nu este totul întâmplător?
Există o Intenţie Divină pentru tot ce există şi se petrece. Acest fapt ne este revelat ocazional prin diverse fenomene stranii de genul prevestirilor sau prin învăţături spirituale sau prin intuiţii personale. Sunt doar nişte indicii, care ne transformă ideile despre univers şi viaţă.
Abia în starea de iluminare percepem direct şi continuu că există un fel de intenţionalitate în absolut tot ce se întâmplă cu noi, cu cei din jur, cu orice lucru. Că totul este legat de totul, într-un mod inimaginabil. Nu vedem cine anume pune totul la cale, dar simţim, fără nicio îndoială, că nimeni nu are liber-arbitru. Şi că nu există nimeni separat, ci toţi facem parte, ca nişte mici celule, din Marele şi Unicul Organism cosmic care decide totul pentru Sine.
Putem rearanja informaţia din fig.1 sub altă formă. Atunci când avem un scop, declanşăm o cauză. Deci, Scopul şi Cauza sunt corelate. După un interval de timp, Cauza generează un Efect, care devine Mijlocul de obţinere a scopului iniţial. Deci, Efectul este corelat cu Mijlocul.
Fig.2 Buclă temporală locală
Ce obţinem este un fel de buclă temporală, în care timpul material este anulat de timpul divin. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, local, obţinem eternitatea. Doar că ea nu poate fi percepută din planul material, ci numai când avem acces la ambele planuri simultan. Am putea chiar defini eternitatea în aceşti termeni: anularea timpului material de către timpul ideatic. Privind din perspectiva unui om iluminat: timpul nu există.
Dar şi mai interesant ar fi să lansăm o ipoteză corelată. Divinul, care este însăşi Eternitatea sau Veşnicia, atunci când creează lumea, produce simultan două fluxuri temporale opuse şi egale. Asemenea compunerii a doi vectori egali în valoare, dar opuşi ca sens, timpul Absolut rămâne zero. Trebuie să existe o simetrie a Creaţiei pentru ca echilibrul divin să nu fie perturbat.
S-a observat un fenomen similar în cadrul experimentelor de fizică avansată, când a fost detectată prezenţa anti-electronilor (pozitronii), care iau naştere odată cu electronii în urma unor coliziuni de particule (perechi de materie şi antimaterie). E posibil ca acelaşi principiu să se aplice şi timpului.
Deci Creaţia are două părţi diferite, dar egale ca importanţă şi influenţă: Există Proiectul şi există Manifestarea. Ambele au loc în „mintea” sau „imaginaţia” divină, din acelaşi motiv, al simetriei. Ele nu pot exista în locuri diferite, pentru că atunci s-ar perturba echilibrul.
De aceea, nu putem spune că unul ar fi mai real decât celălalt. Dacă considerăm că Proiectul este ireal, abstract, atunci la fel de iluzorie trebuie să fie şi Manifestarea, adică lumea. Acest lucru îl repetă toţi iluminaţii, că lumea este iluzorie.
Din alt punct de vedere, când ajungem, printr-un miracol, în planul ideatic, simţim că este absolut REAL, la fel cum simţim acum că este lumea fizică. Deci iluzia este perfectă în ambele planuri ale Creaţiei.
Totuşi, trecerea între planuri poate pune probleme de adaptare şi produce confuzie. Mintea omenească nu poate accepta decât o singură realitate la un moment dat. Noţiunile pe care le discutăm aici sunt paradoxale, greu de înţeles.
Tot din motivul simetriei, putem spune că, privind din Eternitate, nu se întâmplă niciodată nimic. Chiar asta ne relatează iluminaţii, că nu se petrece nimic cu adevărat. Este o linişte şi neclintire ca înainte de Creaţie. De aceea, se şi spune că Creaţia nu are nici început, nici sfârşit. Spus mai pe şleau, este iluzorie.
Şi tot din motivul simetriei, putem spune că există un raport de 1:1 între destin şi liber-arbitru. Dar despre asta, vom vorbi puţin mai jos.
Deşi există două fluxuri temporale, creaturile sunt conştiente numai de timpul material, necunoscând intenţiile Creatorului, Proiectul. Adică nu au acces la timpul ideatic. Oamenii mai află ocazional despre Planificarea divină doar prin bunăvoinţa spiritelor, dar şi atunci incomplet. De fapt, spiritele fac parte din Joc, ducând la îndeplinire Intenţiile divine, fie manifestându-le direct, fie dezvăluindu-ni-le, ca să producem noi un impact material. Ce Joc magnific!
Iată de ce timpul manifestat curge ireversibil, într-o singură direcţie, dinspre trecut spre viitor: Din motivul că există un alt timp, inaccesibil nouă, care curge în sens invers, pentru echilibrare şi simetrie.
Toate aceste idei pot fi transpuse în graficul din fig.3.
Fig.3 Destin şi liber-arbitru
Conform figurii 3, liberul-arbitru face parte din semiplanul material, iar destinul ţine de semiplanul ideatic, intenţional.
La întrebarea, pur omenească, dacă există o predestinare sau dacă, dimpotrivă, avem libertate de alegere şi acţiune, răspunsul complet ar fi că există amândouă. Dar el va fi înţeles greşit. Iar motivul este că omul care a pus întrebarea priveşte unilateral, din semiplanul material, unde el simte puterea voinţei personale ca fiind mai mult decât evidentă. Să-i spui că nu are liber-arbitru va părea ori o absurditate, ori o sugestie deprimantă.
Este uşor de înţeles revolta atee împotriva superstiţiilor religioase. Vitalitatea personală este resimţită direct şi foarte intens, pe când speculaţiile spirituale sunt slabe, rafinate, prea subtile. Spiritualitatea pare mai mult o autosugestie sau spălare pe creier, în comparaţie cu elanul propriei voinţe.
Desigur, pe de altă parte, oamenii intuiesc şi faptul că există o Voinţă supranaturală sau deduc asta în urma unor întâmplări cu tâlc sau coincidenţe stranii sau unor învăţături spirituale. Dar este o simplă acceptare intelectuală, nu o senzaţie nemijlocită şi neîndoielnică. Ei interpretează că destinul acţionează când şi când, doar în anumite momente de cumpănă. Deci nu dau destinului decât o pondere, să zicem cu indulgenţă, de 5%, iar restul de 95% ar aparţine liberului-arbitru. Or nu ăsta e adevărul! Ci ambele acţionează cu toată puterea, la 100%.
Acum, cei obişnuiţi cu calculele contabile, nu vă speriaţi! 100% liber-arbitru plus 100% predestinare nu dau 200%. Nici măcar nu se pot aduna, fiindcă fac parte din planuri diferite. Totuşi, ele coexistă şi acţionează simultan. Iar privite de pe axa veşniciei, aflată în perfect echilibru, par a exista amândouă, bilanţul fiind nul... (Continuând cu analogia contabilă: există venituri financiare, dar se epuizează complet pe cheltuieli.)
Iluminaţii afirmă deseori că nu există niciun liber-arbitru. În acest fel, omul este îndemnat să privească şi cealaltă latură ascunsă, la care nu prea se gândeşte, fiindcă nu o vede niciodată. Însă, uneori, ei completează şi cu restul răspunsului: nu există nici destin. Acesta ar fi cealaltă variantă de răspuns complet, echivalent cu exprimarea că există amândouă: nu există nici liber-arbitru, nici destin.
Cele două, Proiectul şi Manifestarea, se „influenţează” reciproc. Cuvântul este cam impropriu, dar nu avem altul. Este un fel de auto-magnetism, în sensul că nu distingem care are primul iniţiativa. În timp, există mereu o succesiune. Dar dacă nu există timp, totul este "simultan".
Vedeţi, însă, că noi înţelegem până şi conceptul de „simultaneitate” numai prin
raportare la cel de „succesiune temporală”, nicidecum de sine-stătător... Ce să facem?!
Astea sunt limitele cuvintelor, provenite din limitele gândirii, generate de
curgerea timpului într-un singur sens. Timpul e de vină pentru toate. Pe de altă
parte, cum se spune, tot „timpul le rezolvă pe toate”.
Observând că toate lucrurile sunt supuse schimbării, tragem concluzia de bun-simţ că există timpul. Identificăm timpul cu schimbarea.
Însă contrar bunului-simţ, din perspectiva divină, există schimbare în spaţiu, dar nu există timp. Aşa cum am postulat mai sus, cele două fluxuri temporale se anulează. De aceea, iluminatul poate spune cu certitudine că nu există timp, privind din poziţia veşniciei. El vede desfăşurarea spaţială a vieţii, căreia însă îi lipseşte dimensiunea temporală. Deseori rosteşte cuvântul „aparent”, fiindcă este o desfăşurare artificială.
Acelaşi lucru l-am putea spune despre realitatea virtuală a computerelor: o folosim, ne implicăm în ea, dar la finalul zilei, închidem computerul şi totul dispare în neant. Deci există realitatea virtuală sau nu există?! Aparent, există. Dar în cazul unei pene generale de curent, totul se duce în abis...
Desigur, putem admite toate acestea intelectual, dar să le verificăm direct valabilitatea putem numai printr-o percepţie directă iluminată. Oricum, modelul de mai sus nu-şi propune să explice toate enigmele universului. L-am aplicat punctual, doar la problema ireversibilităţii timpului şi la cea a destinului versus liber-arbitru. Pentru alte chestiuni există alte abordări. De pildă, spaţiul este explicat magistral de către fizicianul revoluţionar Nassim Haramein. Vă recomandăm o prezentare pe care dânsul a făcut-o cu câţiva ani în urmă.
Un model metafizic mai complet ar presupune şi demonstrarea inexistenţei spaţiului. Numai că aceasta este o iniţiativă aproape imposibilă, fiindcă, spre deosebire de timp, spaţiul pare vizibil, incontestabil. Nici măcar iluminaţii nu prea îndrăznesc să afirme că nu există spaţiul. Unii mai spun că tot ce există este ireal, ca un voal de energie. Dar chiar şi aceste analogii sugerează că spaţiul există... Ceea ce, din perspectivă divină, nu este adevărat. Spaţiul, ca şi timpul, este o invenţie divină, nu o realitate absolută.
< Sus >
Răzvan A. Petre
3 decembrie 2022