<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


TIMPUL ZERO AL DIVINITĂŢII

eseu de Răzvan-Alexandru Petre

Iluminarea nu modifică cursul exterior, ci doar percepţia interioară | Să ne rugăm şi să nu facem judecăţi sunt opuse | Lucrul bine făcut | Schimbarea stilului de viaţă | Nu căuta avantaje personale | Extaz intens şi extaz rafinat | Timp fizic şi timp mental | Modele ale timpului

Iluminarea nu modifică cursul exterior, ci doar percepţia interioară

Ce putere are sau nu are ego-ul asupra mersului vieţii?

În eseul anterior, „Timpul nu există”, afirmam că viaţa este prescrisă în măsură de 100% şi în toate detaliile. Pe de altă parte, toată lumea vie simte că are liber-arbitru, inclusiv animalele, că acţionează autonom. În realitate, suntem manipulaţi de nenumărate forţe interioare şi exterioare, iar senzaţia de libertate este numai o senzaţie, şi atât.

Unii spun că doar omul, având un „eu”, are şi senzaţia de liber-arbitru. Cred că nu e aşa, ci orice organism viu simte că „el” face şi drege. E drept că animalele nu pot gândi conceptual la asemenea chestiuni abstracte. Dar senzaţia de libertate tot o simt, ea provenind din însăşi curgerea unidirecţională a timpului fizic.

Omul adaugă conceptul de liber-arbitru şi cel opus, de soartă. Admite ideea de soartă, dar numai intelectual, căci are mereu senzaţia că-i liber să făptuiască orice – să se mişte la dreapta sau la stânga. Dacă ar putea admite că totul este deja hotărât în cele mai mici detalii, eul s-ar simţi pierdut, dând din braţe inutil în vid. Ar percepe indubitabil că, în realitate, „eul” nu există. Ceea ce evită cu orice preţ.

La nivel divin, se cunoaşte viitorul în amănunţime, deşi acolo nu există viitor sau trecut, ci totul este „simultan”. Senzaţia de timp aparţine doar creaturii. Timpul este ca un covor întins în faţa noastră, care ne invită politicos să călcăm pe el. Iar noi, din politeţe, nu refuzăm această onoare şi nu ne oprim niciodată, fiind împinşi de la spate. Doar că nu vedem cine sau ce ne împinge.

covor rosu

Timpul este covorul roşu ce ne îndeamnă să călcăm pe el, triumfători.

Iar sub covor este ascunsă o bandă de alergat, care se mişcă în sens invers paşilor noştri. Aşa că, de fapt, totul stă pe loc.

Ce adaugă „eul” la acest scenariu este trăirea interioară, nenumăratele gânduri şi emoţii care însoţesc faptele şi evenimentele şi adaugă comentarii, opinii personale. Ego-ul (conştiinţa de sine) nu are nicio influenţă asupra lucrurilor. Este un simplu comentariu de subsol la marele roman al vieţii.

Poate că ego-ul pare a modela fiecare pas pe care-l facem, dar este doar o altă falsă impresie, ca şi liberul-arbitru. Seamănă cu acei aditivi alimentari puşi în mâncăruri fără gust ca să le facă apetisante. Chiar ne delectăm cu acel gust nemaipomenit, dar complet înşelător şi chiar nesănătos.

ego aditivat

Am putea să ne imaginăm viaţa împărţită în două: pe de-o parte, curgerea naturală a evenimentelor, iar pe de altă parte, gândurile şi emoţiile paralele ale ego-ului. Pare exagerat ce afirm aici, dar cam aşa stau lucrurile.

Dacă n-ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu cunoaşte toată infinitatea de viitoruri pe care le poate genera bunul-plac al oricui. Numai că această idee, a timpului ca un arbore cu tot mai multe ramuri, mi se pare prea complicată pentru a fi şi aplicabilă. Viaţa ar deveni din ce în ce mai complexă cu fiecare secundă. Cu alte cuvinte, complexitatea universului ar creşte constant şi exponenţial. Chiar dacă aşa pare conform gândirii ştiinţifice – conform căreia universul era un punct, iar după Big Bang se extinde la infinit – mai degrabă, Creaţia urmează un model uniform şi constant şi simplu în esenţa ei. Dacă spaţiul este organizat după modelul fractalic, după cum afirmă fizicianul vizionar Nassim Haramein, probabil că şi timpul are o structură la fel de simplă.

Pur şi simplu, Creatorul nu recunoaşte rolul întâmplării, fiindcă El este conştient de absolut totul. Deci cunoaşte inclusiv presupusul „hazard”. Dar ne poate face pe noi, creaturile, să credem în hazard. Se pricepe la păcăleli. De fapt, Se păcăleşte singur, încă din clipa când ia forma limitată a unei creaturi. Hazardul e libertatea divină în acţiune.

* * *

Ce se întâmplă atunci când „eul” moare şi se petrece iluminarea spirituală?

Nu se întâmplă nimic la exterior, unde totul decurge conform planificării, destinului. Dispar doar multele comentarii, bârfa interioară, chibiţeala. Omul se aliniază intuitiv cu destinul corpului-minte, dar detaşându-se de aparentele suferinţe şi bucurii ale acestuia. Se trezeşte acea Conştiinţă divină care era aparent „amorţită”. Iar Ea nu poate fi decât de acord cu tot ce se întâmplă. Îngăduie totul, pentru că tot Ea a creat această poveste în detaliu. Aşadar, iluminarea nu modifică nici măcar cu un milimetru traiectoria omului. Totul a fost planificat dinainte, inclusiv această trezire spirituală.

Trezirea spirituală nu are rolul să aducă nicio modificare a sorţii. Altfel, ar însemna ca Dumnezeu să-şi modifice propriul plan, şi de ce ar face-o?! Planul este bine ticluit de la bun început, cu toate suferinţele şi bucuriile oferite oamenilor. Doar nouă ni se pare că viaţa iluminatului coteşte pe un traseu inedit, aventuros, dar de fapt aşa fusese programat. Starea de iluminare a apărut la momentul oportun, este sincronizată cu această nouă abordare a vieţii, dar nu iluminarea este cauza, ci un efect al programării anterioare.

Într-un fel, din acest motiv nu putem noi provoca iluminarea: pentru că ea trebuie să apară în corelaţie cu alte schimbări ale cursului programat al vieţii.

Sigur, în acest punct, o minte speculativă ar putea replica aşa: din moment ce oricum nu modifică nimic nicăieri, de ce n-ar putea ego-ul să-şi provoace iluminarea?! Chiar dacă ar şti că este un fel de sinucidere, de ce n-ar avea ego-ul acestă putere?!

Răspunsul nondualist este simplu: ego-ul nu există. Doar dă nişte efecte aparente. Ele sunt o halucinaţie şi numai în cadrul Iluziei generale. Nu se poate angrena nicio putere din interiorul Visului pentru a-L anula, fiindcă toate cauzele interne sunt la fel de iluzorii.

< Sus >

Să ne rugăm şi să nu facem judecăţi sunt opuse

Privind din perspectiva timpului direct, fizic, oamenii au libertate de alegere şi, prin urmare, şi o responsabilitate. Privind din dualitate, e normal să ne judecăm semenii şi pe noi înşine pentru faptele şi atitudinile noastre.

Dar atunci de ce spunea Isus să nu judecăm pe nimeni?

Noi vedem numai jumătate de realitate. Cealaltă jumătate se desfăşoară în timpul invers, al destinului sau programării divine, care nu lasă loc de niciun liber-arbitru, nici măcar în micile detalii. Deci nimeni nu-i vinovat de nimic şi este absurd să judecăm pe cineva sau pe noi înşine, dacă nu suntem decât un fel de executanţi inconştienţi.

Cele două timpuri sunt simultane şi opuse, astfel anulându-se reciproc, aşa că, din perspectivă divină, de fapt, nu se întâmplă nimic. Timpul divin este zero absolut, adică a-temporalitate, veşnicie, eternitate.

Când devenim conştienţi de timpul direct ŞI de timpul invers, suntem simultan în această lume ŞI în afara ei. Ne putem comporta aparent normal, dar să avem şi cealaltă viziune, cum că suntem cu toţii nişte marionete divine. Căci numai Divinul există, ascunzându-se în spatele măştii personajelor pe care „noi” le interpretăm.

Unii au demonstrat matematic că timpul e o iluzie şi nici nu-i nevoie să existe: Emisiunea "Prin gaura de vierme" s02 ep03

Nu este greşit să plângem, să fim trişti, să ne rugăm pentru mai bine. Nu este greşit să luptăm cu lumea şi cu noi înşine. Este omeneşte.

Dar există şi o altă viziune, în care totul este deja scris şi nu există vreo voinţă personală care ar putea schimba ceva, nici măcar o virgulă. Pare fatalism şi pasivitate, dar nimeni nu poate rămâne cu adevărat pasiv. Suntem împinşi să acţionăm cumva, căci şi pasivitatea este tot o acţiune.

Desigur, putem avea impresia că această filosofie nondualistă ne blochează eforturile spre mai bine, că suntem victimele destinului. Este doar o senzaţie falsă, ca toate celelalte, indusă de ego. O altă experienţă psihologică, pur şi simplu, nimic mai mult. Nondualitatea le îngăduie pe toate.

Deşi tot ceea ce facem şi gândim este prescris, totuşi, asta nu ne afectează viaţa de zi cu zi. Doar ideea de predestinare ne poate modela negativ trăirile interioare, dacă e distorsionată de către ego. Putem chiar cădea într-o disperare metafizică, simţindu-ne strânşi în chingile destinului ca într-o cămaşă de forţă. E un simplu joc mental. Dumnezeu se joacă cu Sine, pretinzând că este închis – El, care este libertatea absolută!

Fiţi liniştiţi şi trăiţi natural, omul nu poate simţi fizic impunerea unui destin abstract. El simte doar obligaţiile şi constrângerile lumii înconjurătoare. Ocupaţi-vă de astea şi nu vă îngrijoraţi de temele metafizice, dacă nu vă simţiţi confortabil cu ele!

Căutăm mereu răspunsuri la dilemele noastre, soluţii la necazurile noastre. E perfect, aşa este scris scenariul. Şi orice am face, chiar contra sorţii, este, în realitate, scenariul însuşi. Chiar şi dubiile noastre, întoarcerile şi răzgândirile, credinţa şi blasfemia, toate erau deja puse în scenariu. Nu te poţi feri. Nici măcar prin sinucidere nu poţi ieşi din scenariu. Chiar şi după moarte, el continuă, fiindcă „eul” n-a murit.

< Sus >

Lucrul bine făcut

După cum spuneam mai sus, când dispare „eul” – prin iluminare – scenariul continuă ca şi înainte, numai că devii de acord cu el, nu te încrâncenezi împotriva a ce-ţi oferă viaţa. Îl poţi sesiza, poţi intui fluxul evenimentelor şi încotro eşti dirijat, dar nu opui rezistenţă interioară.

(Apropo, învăţăturile spirituale au preluat mărturiile iluminaţilor despre noua lor stare interioară şi le-au făcut idealuri. Toate căile spirituale se bazează pe imitarea caracteristicilor iluminării. Deviza este „prefă-te că eşti iluminat şi vei deveni!”. Una din metode ar fi să nu te opui cursului vieţii, să fii asemenea apei care ia forma vasului şi se strânge la vale. Totuşi, orice metodă este discutabilă...)

Omul obişnuit are impresia că el făptuieşte din propria iniţiativă. Dar imboldul egotic către acţiune este doar o momeală divină, de obicei pentru a câştiga bani sau faimă etc. Acesta e doar motivul de suprafaţă. Nici nu contează dacă ne împlinim întocmai visul, ci este important să acţionăm „liber” conform programului divin, iar faptele noastre vor reverbera în întreaga lume.

Şi iluminatul resimte acelaşi imbold aparent egotic, dacă mai apare, dar îşi dă imediat seama de Jocul divin. Se lasă prins în el, neinteresat dacă va avea sau nu un mare succes, însă îşi dă tot interesul şi se implică cu toată seriozitatea. Se integrează perfect în Marele Plan şi în curgerea Vieţii. Acţionează cu toată atenţia şi dedicarea, dar şi cu bucurie. Aşa apare lucrul bine făcut.

Sau poţi avea impresia că i te poţi opune, că eşti mai presus de flow-ul Vieţii. Dar şi asta-i tot o senzaţie, una nouă, o experienţă interesantă. Te simţi un demiurg, un planificator de destin. Foarte frumos! Te adapi atunci din senzaţia voinţei divine. Dar corpul-minte nu poate ieşi din scenariu, fiindcă ar strica restul piesei, jocul celorlalţi actori. Deci totul se petrece în conştiinţă, unde chiar eşti Dumnezeu.

< Sus >

Schimbarea stilului de viaţă

Iluminarea trezeşte în om capacităţi neştiute sau măcar curajul de a-şi exprima talentele şi dorinţele până atunci inhibate. Aşa pare. În realitate, venise momentul ca ele să se desfăşoare nestingherite şi de aceea a apărut iluminarea.

Iluminarea îi poate face pe oameni să se comporte ciudat. De pildă, unii renunţă definitiv la serviciu şi preferă să stea degeaba, contemplând viaţa, pur şi simplu. Alţii îşi schimbă radical stilul de viaţă, de pildă, renunţă la mâncare, hrănindu-se cu prana din aer. Dar nu iluminarea e de „vină”. Chiar şi oamenii neiluminaţi au astfel de iniţiative năstruşnice.

De exemplu, un inginer programator american sătul de confort şi de munca de birou, după ce şi-a vândut casa, şi-a cumpărat un iaht cu care colindă mările şi oceanele, schimbându-şi radical stilul de viaţă. Şi nu este iluminat, nici nu are preocupări spirituale.

Deci să nu dăm vina pe iluminare pentru diversele iniţiative ciudate ale unor semeni mai îndrăzneţi. Ei urmează îndemnul divin, la fel ca toţi ceilalţi. Numai că, în cazul lor, Divinitatea experimentează ceva mai intens, ca în sporturile extreme.

Alţi iluminaţi îşi păstrează vechiul stil de viaţă, încât nimeni nu le observă profunda transformare interioară. Rămân invizibili, modeşti, necunoscuţi. Nici măcar nu simt nevoia să vorbească despre noua lor stare, fiindcă nu cred că pot fi înţeleşi de ceilalţi semeni „normali”.

Iluminarea nu schimbă destinul, cum spuneam. Doar îi „dă viteză”, ne înlătură blocajele interioare ca să ne manifestăm liber, după cum vrea Spiritul. Asta, privind din timpul direct. Dar revenind la timpul destinic, înţelegem că era menit să se întâmple.

< Sus >

Nu căuta avantaje personale

Filosofia nondualistă nu are nicio utilitate practică. Nu putem trage nicio concluzie certă şi definitivă sau să aplicăm cumva această revelaţie. Orice concluzie am trage, este parţială, deci falsă. Nondualismul ne poate doar alina suferinţa esenţială a ego-ului, care aspiră mereu către altceva, mereu nemulţumit cu ce are. Ne poate linişti cugetul şi detaşa de spectacolul neostoit al lumii.

Însă, uneori, ideile pe care ego-ul le gândeşte inspirat de filosofia nondualistă pot fi direcţionate şi eronat, creând frustrare, tristeţe, pasivitate, enervare etc.

Cel cuprins de febra nondualităţii nu o mai poate uita. Sau, dacă o uită, înseamnă că aşa era scenariul.

Nondualismul nu este o afacere, nu urmăreşte interesul personal al cuiva, fiindcă „nu există nicio persoană”. Dar nici nu interzice nimănui să îşi vândă ştiinţa pe bani.

Transformarea numită iluminare sau trezire spirituală este cea cu adevărat marcantă, dar ea nu produce neapărat mult-aşteptatele puteri supraomeneşti demiurgice şi scăparea definitivă de necazurile zilnice, cum credea ego-ul. Supraputerile sunt fenomene energetice ce aparţin Creaţiei. Este însă adevărat că iluminarea poate aduce şi schimbări energetice importante.

Ce se întâmplă prin iluminare este că se dizolvă senzaţia de persoană autonomă, este o de-personizare. Psihiatrii îi spun de-personalizare, ceea ce nu este corect, căci personalitatea rămâne, prin ea te distingi psihic de altcineva. Ba chiar, uneori, o non-persoană poate simţi nevoia să-şi îmbunătăţească tiparele psihologice, deci să-şi cizeleze personalitatea.

Iluminarea doar îţi dezvăluie Creatorul, lăsând intacte legile Creaţiei să-şi urmeze calea.

La unii, ego-ul se stinge treptat, dar la alţii, brusc, iar la majoritatea, apar mai multe episoade de trezire. Fiecare individ este un caz special, nerepetabil. Aşa că nu se pot da nici prescrieri, nici descrieri 100% corecte despre ce efecte colaterale va avea trezirea spirituală. Nu ştim cu certitudine decât că va fi originală, unică.

< Sus >

Extaz intens şi extaz rafinat

Iluminarea deplină (eliberarea) produce o transformare energetică, dar subtilă, rafinată. Odată cu perceperea faptului că eşti una cu întreaga Creaţie, eşti pătruns de un delicios extaz rafinat, blând, continuu. Fericirea iluminării atenuează intensitatea emoţiilor negative, cât şi pozitive. Este o iubire universală, neutră, tolerantă.

Există şi un alt fel de extaz menţionat cu alte ocazii, anume acea trăire foarte intensă, supranaturală. De pildă, când artiştii sunt cuprinşi de inspiraţia artistică, ei devin nişte canale pure prin care curge energia beatifică creatoare. Este o fericire intensă, dar de scurtă durată. Totuşi, elevaţia spirituală pe care o produce această graţie rămâne mult timp.

Tot un gen de extaz intens trăiesc şi cei „răpiţi în duh” sau au alte experienţe paranormale cu îngeri.

Am putea spune, în concluzie, că extazul subtil este oferit de Absolutul Creator, iar extazul intens este oferit de o divinitate aparţinând Creaţiei. Adică, tot de Creator, dar deghizat.

< Sus >

Timp fizic şi timp mental

Vorbeam de cele două componente divine necesare pentru ca să se întâmple ceva: 1) timpul direct, cauzal sau fizic şi 2) timpul invers, destinic sau mental, al imaginaţiei divine. În lipsa celor două fluxuri temporale simultane, nu se întâmplă nimic, timpul este zero în neclintirea veşnică.

Noi trăim în timpul fizic, unde avem impresia că funcţionează legea cauzalităţii: orice efect are o cauză. Din perspectiva divină, nu este chiar aşa. Timpul fizic este generat de timpul destinic sau proiectul divin. Am putea spune că totul este ante-programat, pentru că destinul vine din viitor.

Totuşi, dacă ne-am plasa în timpul destinic sau mental, având impresia că fantazăm liber, am observa că tot ce imaginăm noi e scris deja, adică vine din faţă, din timpul cauzal, fizic. Deci ne-am imagina numai ceea ce este obligatoriu să se întâmple conform legii cauzei şi efectului. Este o situaţie simetrică. Ciudat, nu?!

Atunci, cine pe cine generează sau care timp are prioritate?

Întrebarea este pusă din poziţia în care presupunem că ori timpul mental generează timpul fizic, ori invers. Din perspectivă divină, este o chestiune greşit pusă. Căci ambele timpuri sunt pornite simultan de către Voinţa Divină şi se potenţează reciproc. Asta-i mecanica divină. Cu alte cuvinte, există atât liber-arbitru, cât şi destin. Sau, la fel de adevărat, nu există nici liber-arbitru individual, nici destin.

mecanica divina

Mecanica divină: ambele roţi se mişcă simultan, dar în sens invers. Viaţa e un simplu cadru static între cele două vârtejuri de energie. Roata motoare a angrenajului este Voinţa divină.

Să folosim o altă analogie.

Ne aflăm pe autostradă şi ne conducem vehiculul. Sensul nostru de mers ar fi timpul fizic, cauzal. Din sens invers apar alte maşini. E o imagine cu care suntem obişnuiţi.

Acum încep „nebuniile”. De fapt, maşina noastră stă pe loc. Abia în momentul când din sens invers trece pe lângă noi o altă maşină, energia aerului mişcat între maşinile noastre ne dă un impuls şi ne împinge câţiva metri mai înainte. După care iarăşi stăm pe loc, fără gânduri, fără minte.

Deci timpul este secvenţial, iar viaţa se desfăşoară asemănător unui film de celuloid, cadru cu cadru. Acesta este sensul ideii că nu există decât ACUM sau prezentul. Viaţa nu este autostrada, ci doar acel scurt moment când cele două maşini se întâlnesc. Autostrada ar fi doar suportul divin pentru timp.

sosea vehicule 

Se pare că pe autostradă este mare aglomeraţie, maşinile mergând bară la bară în ambele sensuri de mers. Şi de aceea timpul pare că curge continuu. Dar e suficient ca un poliţist să oprească cârdul de maşini de pe un sens, că se va opri şi celălalt, automat. Este ceva asemănător cu acele secvenţe de film, unde personajele „îngheaţă” într-o poziţie, iar camera de luat vederi se învârte în jurul lor, observându-le din toate unghiurile.

Ăsta-i adevărul despre timp: este un artefact divin, o creaţie artistică. Este creat simetric, ca să se poată întâmpla ceva totuşi în această nemişcare divină. Aţi auzit spunându-se că „universul e mental”, adică timpul mental creează timpul fizic. Dar e valabil şi invers, desigur, „creierul face posibilă gândirea”. Sunt valabile atât ştiinţa fizicii, cât şi ştiinţa metafizicii. Şi totuşi, ambele sunt nişte iluzii divine. Dumnezeu le-a inventat şi le pune în acţiune pe amândouă ca să producă viaţa universală.

< Sus >

Modele ale timpului

Din câte am observat, există cel puţin trei modele ale timpului:

1) Timpul, ca un „buchet de flori”, asimetric. Trecutul este fixat odată pentru totdeauna, iar viitorul se deschide într-o infinitate de variante posibile. Şi nimeni nu poate şti cu absolută certitudine care variantă va deveni trecut. Există doar probabilităţi.

timp buchet de flori

Dar ce este prezentul?! Câte secunde durează sau câte minute sau câte ore?! Evident că nu se poate trasa nicio graniţă între trecut şi prezent, ele se întrepătrund. Am putea spune mai degrabă că prezentul este doar hotarul invizibil, abia bănuit, dintre trecutul fix şi viitorul imprevizibil. Prezentul n-are nicio valoare în acest model.

2) Timpul, ca o „lance de fier”, simetric. Viitorul este la fel de fix ca şi trecutul. Este varianta pe care am susţinut-o în aceste ultime texte, din nevoia ştiinţifică de simetrie. Este validată de existenţa fenomenelor de precogniţie, profeţie, deja-vu şi citire în akasha. În acest model, nu există decât un prezent etern, fără margini.

timp lance de fier 

Ca o variantă de compromis, spiritualitatea a adoptat modelul hibrid pe care l-am putea compara cu o „lumânare de nuntă”: o lungă lumânare (veşnicia) învelită într-un buchet de flori (imprevizibilitatea). El susţine că soarta ne este bătută în cuie, dar numai în privinţa unor evenimente cruciale, esenţiale, ce nu pot fi evitate; am putea, cel mult, să le decalăm uşor momentul de apariţie. Iar în rest, avem libertatea să facem orice alte lucruri mărunte.

timp lumanare de nunta 

Deşi pare cel mai rezonabil şi tolerant, acest compromis ridică cele mai multe semne de întrebare filosofice şi ştiinţifice.

3) Trecutul „minimalist”, ca un punct fără dimensiune. Nici trecutul, nici viitorul nu există obiectiv, ci sunt create în clipa prezentă. Conform acestui al treilea model, planificarea se creează simultan cu acţiunea propriu-zisă, în unica clipă care există, Acum sau Veşnicia. Destinul nu este efectul unei elaborări minuţioase, de lungă durată, care să fie înregistrată într-o arhivă gigantică, de unde este scos treptat. Nu. Totul se creează într-o clipită, singura care există vreodată. Destinul doar pare meticulos elaborat, fiindcă vine din viitor, curgând invers decât timpul fizic. O aparenţă şi nimic mai mult... În realitate, totul e spontan.

timp punctual

În Acum se creează destinul, tot în Acum se trăieşte viaţa, nu există niciun fluviu sau covor al timpului. Există doar viteza momentană a acestei curgeri, un vector abstract. Acesta ar fi timpul fizic... Şi contrapartea sa, timpul destinic, este tot un vector abstract orientat invers, în acelaşi punct unic al existenţei. Timpul este punctul de ciocnire a două tendinţe.

În acest model, Creaţia este chiar nimic, o aparenţă... O apariţie şi dispariţie instantanee în Vidul Creator Absolut.

< Sus >

Răzvan A. Petre
14 ianuarie 2023