< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
poveste de Răzvan-Alexandru Petre
Filosofii spun că omul are trei opţiuni metafizice. El poate fi: ateu, religios sau agnostic. Am descoperit acest adevăr pe cont propriu, dar cu o importantă nuanţare. În loc de religios, prefer să spun spiritualist. Iar în loc de agnostic, prefer să spun nondualist. Iată de ce:
În religie intră, la grămadă, foarte multe aspecte din toate domeniile vieţii umane (retorica, arta plastică, filosofia, teatrul, arhitectura, muzica, organizarea socială etc.). Aşa că mai la obiect ar fi să numim spiritualism poziţia filosofică ce admite existenţa unor forţe invizibile (spirite sau Spirit) care domină şi dau un sens materiei.
Ateismul nu recunoaşte decât existenţa materiei, care ar fi oarbă, iar omul ar fi singura fiinţă ce poate da un sens acestui univers rece şi absurd.
Nondualismul a preluat viziunea unor mari înţelepţi, făcând din Nondualitate (sau Unimea Absolută) obiectul discuţiilor sale.
Omul este programat să vadă numai haos în jur şi să caute să facă ordine. Mintea este jandarmul vieţii. Însă marea revelaţie a nondualismului e că nu există niciun haos, decât în percepţia distorsionată a omului.
Ateismul şi spiritualismul au impresia că nondualismul ar fi fatalist, nihilist şi agnostic. La rândul său, le consideră pe amândouă nişte poveşti. Le acceptă, nu respinge nimic, dar le demască drept nişte miraje.
Această triadă poate fi întâlnită şi în viaţa curentă.
Un exemplu ar fi părerea oamenilor despre vaccinul împotriva covidului. Anti-vacciniştii, în general persoane religioase, aduc ca argumente numărul mare de decese subite ale unor persoane sănătoase. Pro-vacciniştii motivează ştiinţific eficacitatea în prevenţia bolii şi că au murit şi înalţi clerici de covid. Omul obişnuit pare obligat să aleagă una dintre tabere: crezi în vaccin sau nu crezi!
Poziţia neutră ia seama la ambele argumente, dar nu dă credit niciuneia. Desigur, nondualistul se va vaccina sau nu, dar în funcţie de alte criterii, de genul influenţelor sociale sau familiale. Însă nu va crede cu adevărat în niciuna dintre variante. Ambele credinţe, pro şi contra, sunt nişte poveşti. Să crezi că te apără Dumnezeu de orice boală este una din poveşti. Să crezi că ştiinţa ştie adevărul şi poate totul este cealaltă poveste.
Un alt exemplu este mersul la vot. Una din tabere susţine că fiecare vot contează şi dă ca pilde alegerile electorale încheiate la scor strâns, unde orice vot ar fi contat. Cealaltă tabără spune că, indiferent ce votezi tu, oricum iese „cine trebuie”. Ambele poziţii sunt argumentate. Pe cine să crezi? Evident, pe nimeni. Ambele sunt nişte poveşti. Desigur, ca cetăţean, ai doar două opţiuni: să te prezinţi la vot sau nu. Dar ca fiinţă liber-cugetătoare nu eşti obligat să crezi niciuna dintre aceste poveşti.
< Sus >
Cum este posibil să nu crezi una din două, din moment ce nu există o a treia posibilitate logică?!
Păi, tocmai aici se păcăleşte mintea. Ea recepţioneză idei. Iar ideile sunt instrumentele cu care putem fi convinşi de nişte poveşti sau iluzii. O mare iluzie este logica binară, pe care o translatăm în viaţa socială. Or viaţa nu este laie sau bălaie, ci are multe nuanţe şi compromisuri.
Nondualistul nu muşcă din momeala logicii duale, ştiind că ego-ul din fiecare om este predispus, din construcţie, la iluzionare, la credinţa în diverse poveşti. Se spune că omul evoluează de-a lungul timpul, ceea ce mai degrabă înseamnă că el schimbă nişte poveşti vechi pe altele noi.
Deci rădăcina problemei este ego-ul, care el însuşi este o iluzie. Dacă îl dăm la o parte, ce rămâne? Rămâne doar Dumnezeu. Tot ce se petrece este opera Lui, jocul Lui. O joacă absolut liberă, fără constrângeri. Când impunem noi (ego-ul) o anumită desfăşurare a lucrurilor, de fapt, încercăm să-L constrângem pe Dumnezeu să urmeze un anumit scenariu făcut de mintea noastră. Iar El nu va face ce vrem noi, niciodată, fiindcă este absolut liber. De aceea, orice scenariu sau poveste sau credinţă se va sfârşi în deziluzie. Inclusiv credinţa religioasă sau credinţa atee. Oricât de atractive erau la început, cu timpul se erodează şi suntem siliţi să le reevaluăm.
Aşadar, orice ar crede ego-ul despre viaţă va fi marcat de iluzia fundamentală că lumea şi viaţa trebuie şi poate fi înţeleasă. Însă nicio poveste nu este total adevărată, chiar dacă ne este garantată de mari personalităţi.
Desigur, această negare a tuturor poveştilor pare dură şi nihilistă. Dar chiar la o analiză sumară, se dovedeşte a fi singura adecvată şi corectă. E doar o păcăleală aceea că trebuie neapărat să credem într-o poveste, chiar dacă mai târziu o vom repudia. Aşa suntem formaţi mental încă din copilărie. Să nu crezi în nimic este considerată o nebunie curată. Cum să trăieşti fără a te hrăni cu nişte poveşti?! După ce vei mai putea să-ţi orientezi viaţa, dacă nu după nişte repere deja montate de alţii?! A trăi în incertitudine pare un chin insuportabil.
Dar ăsta-i un simplu program mental prin care vedem haos în jur şi tânjim după cunoaştere, ca după un colac de salvare...
Marele nostru ideal – iubirea romantică – este, de cele mai multe ori, o iluzie care se va risipi mai devreme sau mai târziu. Şi totuşi, oamenii nu se pot opri să nu viseze la împlinirea sufletească printr-o altă persoană, încă din copilărie, poate. Chiar şi în cazurile cele mai fericite, iubirea romantică rămâne o poveste minunată, frumoasă, sublimă, în care ne dorim să credem. Chiar aşa simţim din inimă. Nu-i doar influenţa societăţii, ci iluzionarea are o sursă mai profundă. Ea începe odată cu separarea noastră aparentă de Sursă, care este Iubirea însăşi. Când începem să căutăm iubirea în afară, înseamnă că trăim hipnoza pierderii ei, fiindcă ea se găseşte dintotdeauna în interior.
Ego-ul este rădăcina tuturor iluziilor, hârtia de muşte pe care se lipesc toate gângăniile gândirii şi emoţiilor. Nondualismul pare a merge contra naturii umane, fiindcă evidenţiază rolul hipnotizator al ego-ului. Adevărul e că omul poate trăi mult mai bine şi mai frumos fără acest omniprezent ego, neînghiţindu-i poveştile, decât când şi în ce măsură vrea s-o facă. Omul poate fără ego, dar ego-ul nu poate fără sprijinul minţii.
O minte înţeleaptă ne poate scoate la iveală acele amintiri când am crezut într-o poveste dovedită ulterior a fi complet falsă, pentru ca mai apoi să ne lăsăm purtaţi de o altă poveste. Doar să fim atenţi la întâmplările vieţii noastre şi ne vom convinge singuri. Nici măcar nu trebuie să ne declarăm „nondualişti”.
Am putea să ne întristăm de această descoperire, pe motiv că nu mai putem avea încredere în nimic şi că totul e relativ. Totuşi, dincolo de acest aparent neant, ne aşteaptă ceva extraordinar de frumos: Iubirea necondiţionată, care creează tot ce există. Totul e deşertăciune, într-adevăr, cum spune şi Ecleziastul. Dar ceea ce creează toate deşertăciunile este Iubirea. Un asemenea adevăr aparent „absurd” nu-l puteţi auzi decât în nondualism. Şi tot Iubirea este cea care ne trezeşte din aparentul vis al deşertăciunilor. Nu te poţi supăra pe Ea, chiar dacă, la început, nu-ţi place această luciditate...
Desigur, chiar şi nondualistul „de rând” (care încă n-a perceput direct Nondualitatea, ci doar crede în ea) se hrăneşte cu o poveste, povestea Unimii, spusă de mari înţelepţi. Dar aceasta este limita, naraţiunea ultimă, pe care nu o mai poţi schimba cu alta. Dacă credeţi în ierarhii, atunci Nondualitatea este spiritualitatea cea mai înaltă, urmează spiritualitatea şi ateismul încheie lista.
Povestea Unimii sugerează că viaţa omului „netrezit” se bazează pe foarte multe poveşti, un întreg sistem de iluzii suprapuse. Indiferent de credinţa pe care o avea cineva la un moment dat, când descoperă lucid acest adevăr, începe să se trezească din beţia cuvintelor şi ideilor. Vraja începe să se destrame.
În viaţa de zi cu zi, începe să recunoască nenumărate indicii ce-i confirmă că se bazează pe iluzii. Aceste indicii sunt slabe, pierdute printre credinţele puternice cu care operăm. Dar când începem să le dăm atenţie, ne dăm seama cât de importante sunt pentru a ne transforma lăuntric.
De pildă, asistând la un număr spectaculos de magie, înţelegem că tot ce ştiam despre viaţă este fals. Totuşi, mulţi preferă varianta mai comodă să creadă că magia este un truc optic, în loc să-şi schimbe viziunea filosofică. Sau să uite ce tocmai au văzut cu ochii lor.
Magicianul Johannes îi suceşte capul asistentei (şi-l pune
deoparte) 😊
Nu oricine poate suporta adevărul, căci impune o transformare radicală a credinţelor. Or, omul se identifică cu credinţele sale, presupunând că, fără ele, şi-ar pierde personalitatea, scopul vieţii, stima celorlalţi. Este un cerc vicios care ne închide în palatul fermecat cu basme pentru adulţi.
< Sus >
De ce tot repet cuvântul „poveste” sau alte sinonime? Fiindcă lucrurile sunt aşa cum sunt, evenimentele se petrec aşa cum se petrec, dar oamenii simt nevoia să le dea un sens. Şi aşa plăsmuiesc ei poveştile. Ce viaţă e aia, dacă nu-i dăm un sens?! De aici izvorăsc toate poveştile: din nevoia noastră de semnificaţii, care este artificială, iscată de ego. Ego-ul e un vânător de sensuri. Şi cum nu le găseşte, le inventează. Ba chiar însuşi ego-ul este o poveste inventată de Absolut, pentru a face viaţa mai „picantă”. Aşa că nu avem scăpare! Dar să nu ne lamentăm, ci doar să fim lucizi...
Chiar şi ştiinţa este o poveste, mai multe poveşti chiar. Ceea ce pretindem azi că ştim cu certitudine va fi modificat radical peste 1000 de ani. Ştiinţa este făcută dintr-o substanţă de vis, pentru că lumea însăşi este un vis. Câtă încredere se poate avea în ea la modul fundamental?!
Desigur, pentru necesităţi practice curente, nu ne vom opune legilor fizicii. Dar la nivel conceptual, ştiinţa are mari probleme. De pildă, povestea gravitaţiei a lui Newton a fost dejucată fără milă de povestea curbării spaţiului-timp de către Einstein.
Deci poveştile sunt nişte adevăruri relative, temporare, parţiale, pentru a putea trăi normal într-un anumit mediu. Dacă însă tânjim după Adevărul absolut, trebuie să renunţăm la poveştile obişnuite, ca şi la orice alte poveşti de nivel mai „înalt”.
Ateul susţine povestea că spiritele nu există, fiindcă el nu le-a văzut. Dar această opinie este dejucată de nenumăratele persoane aflate în contact frecvent cu spiritele, pe care le văd, le simt sau chiar vizitează lumile subtile.
Dar chiar şi această poveste este dejucată de viziunea nondualistă, care susţine că toate fiinţele, oamenii, entităţile luminoase şi întunecate, toate sunt expresiile Unicului, animate şi direcţionate de El în diverse sensuri contradictorii pentru a crea dinamismul universului. Câtă imaginaţie debordantă, să creezi această lume interesantă din NIMIC!!! În Realitate, nu se întâmplă niciodată NIMIC. Şi nu există nicio problemă.
Ca să percepi acest adevăr absolut (în paralel cu adevărul relativ al vieţii obişnuite) este nevoie ca Graţia să oprească hipnoza. Să facă să dispară ego-ul sau senzaţia de „eu”. Dacă înţelegi şi accepţi rândurile de mai sus este o dovadă că Graţia s-a pogorât deja. Conştientizează asta! Marea majoritate a urmăritorilor site-ului nostru sunt persoane trecute de 45 de ani. Se pare că e nevoie de o anumită maturizare spirituală ca aceste lucruri rafinate să poată fi digerate.
< Sus >
Dar ce înseamnă dispariţia senzaţiei de „eu”?
Mulţi vorbesc despre oprirea gândurilor, dar puţini au trăit acest fenomen pe deplin. Lisa Cairns relatează, cu şarmul şi sinceritatea ei, că a trăit aceste fenomen, pe care l-am putea numi Marea iluminare. Se afla într-o staţiune de vacanţă şi mânca o banană. Fără vreun preambul, dintr-o dată, conştiinţa a început să i se dilate, ieşind din circumferinţa capului şi expansionându-se tot mai mult, până a devenit una cu întregul univers. Orice gând i-a dispărut. Nu mai ştia cine este, nici să vorbească şi nici că este om. Era o simplă creatură fără conştiinţă de sine, ca un zombi îndrăgostit de tot ce vedea sau ca un copil incapabil de gândire elaborată. Această stare a durat vreo câteva ore, timp în care a continuat să se plimbe de colo-colo, dar părându-i-se o sarcină dificil, de pildă, să traverseze o stradă aglomerată de maşini.
Nisargadatta Maharaj a recunoscut că şi el a trăit timp de o lună fără niciun gând, continuând să servească clienţii la taraba unde vindea tutun. Papaji a recunoscut şi el că a trăit timp de nouă luni în aceeaşi stare fără absolut niciun gând, mergând la serviciul său de funcţionar. Şi nimeni nu a observat diferenţa.
După un interval mai lung sau mai scurt, această stare de depersonalizare acută şi pierdere a limitelor umane se restrânge înapoi la conştiinţa umană. Totuşi, experienţa lasă urme adânci, transformând radical vechea fiinţă. Omul păstrează contactul cu marea Conştiinţă universală, dar filtrată prin personalitatea sa omenească. Dispoziţia de bază devine una mereu fericită, chiar dacă şi lucruri neplăcute mai trec prin conştiinţă, precum norii pe cer, fără a lăsa urme.
Unii mari iluminaţi, precum Ramana Maharishi sau Ma Ananda Mayi, au revenit foarte superficial la conştiinţa umană, aşa că alţi oameni din jur trebuiau să se îngrijească de nevoinţele lor. Erau total desprinşi de lumesc, ca un portal total deschis către Divinitate.
În general, Marea iluminare sau trezire poate fi foarte scurtă, chiar de câteva secunde, după care omul revine în vechea carapace. Apoi va începe o lungă perioadă de integrare a acelei experienţe nelumeşti în mentalitatea sa. Poate dura câţiva ani. Însă, mai degrabă, eliminarea zgurii psihice continuă tot restul vieţii. Oricum, îmbinarea celor două perspective complet diferite este o mare provocare. Perfecţiunea nu poate fi găsită în lumea aceasta.
Există în fiecare iluminat o anumită proporţie între cele două stări, cea universală expansionată şi cea umană condensată. Cine decide proporţia şi specificul? Desigur, Unimea, cine altcineva?! Fiecare iluminat este unic atât prin experienţele trăite, cât şi prin modul cum le integrează în viaţa obişnuită şi cum le transmite celorlalţi. Unii preferă să păstreze tăcerea asupra acestor stări, alţii sunt mult mai deschişi şi vorbăreţi. Cei care vorbesc despre Asta sunt nişte entuziaşti curajoşi, fiindcă despre Asta nu se poate spune nimic...
Acum, auzind această relatare, în care Conştiinţa universală percepe totul, dar nu gândeşte ca un om, am putea conchide: „Aa, nu, de fapt, a fost doar o tulburare psihică a Lisei. Creatorul a conceput lumea cu un scop şi tot ce face El are o semnificaţie. Cu siguranţă că Divinul e foarte inteligent.” Observaţi cum proiectăm asupra presupusului Creator propriile noastre convingeri! Nu putem admite că timpul şi spaţiul nu există, ceea ce înseamnă că trăim într-o înscenare, o realitate virtuală, un „Matrix”. Nu putem înţelege că Pura Conştiinţă se experimentează pe Sine în mod liber şi curios prin crearea acestui vis complex al lumii. Pura Conştiinţă a inventat inteligenţa, deci ea este altceva decât inteligenţă. Chiar şi noi, când visăm noaptea, la rândul nostru, imaginăm (neinteligent!) o lume cu propriul spaţiu şi timp, care însă nu are realitate obiectivă. Metafora visului cosmic este foarte aproape de Adevăr. Visul îşi este propriul scop.
Să revenim la mărturia de primă mână a Lisei, numită de ea Marea iluminare. Seamănă foarte bine cu ceea ce trăiesc somnambulii. Nici ei nu sunt conştienţi de sine în acţiunile simple pe care le execută foarte bine. În schimb, dacă îi trezeşti din somnul lor hipnotic, suferă un şoc, din simplul motiv că se gândesc înspăimântaţi la toate scenariile nefaste care li s-ar fi putut întâmpla. Totuşi, niciunui somnambul nu i se întâmplă nimic rău. Acesta-i paradoxul. Este dirijat şi vegheat de Pura Conştiinţă.
Pare ciudat, dar somnambulismul este ca o stare de Iluminare spirituală.
Ne putem duce cu gândul chiar mai departe. Orice om trăieşte o iluminare când doarme profund în patul său, în fiecare noapte. Marea diferenţă ar fi însă că procesul nu începe şi nu se termină în starea de veghe şi de aceea nu ne amintim că am trăit iluminarea. Nu păstrăm amintirea somnului fără vise, fiindcă nu avem ce ne aminti, decât NIMICUL.
Atunci, este posibil să fim iluminaţi şi să n-o ştim?
Oamenii înţelepţi sunt. Ei au o conexiune strânsă cu Spiritul, dar poate că nu o văd sau nu o simt direct, ci doar indirect, prin înţelepciunea care emană din ei. Înţelepciunea este un proces treptat de întruchipare a Spiritului, dar fără a fi dublată neapărat şi de o experienţă psihologică spectaculoasă, de stări de conştiinţă alterate.
Însă şi înţelepciunea este o poveste. În realitate, toţi oamenii sunt conectaţi la Spirit, fie ei proşti sau deştepţi, fie umili sau orgolioşi, fie buni sau răi. Conştiinţa universală acţionează prin absolut toţi, experimentând diverse condiţii umane ad libitum.
Dar să revenim la „iluminarea de noapte”. Omul trece, în principal, prin trei stări de conştiinţă: veghe, vis şi somn profund, în această ordine.
În starea de veghe, povestea spune: „Eu sunt acest om limitat, din carne şi oase”.
În starea de vis, povestea spune: „Eu sunt o conştiinţă liberă să experimenteze diverse trăiri”.
Iar în starea de somn fără vise, povestea spune: „Eu sunt Dumnezeu Absolut, lipsa oricărei vibraţii, neantul”.
Starea de vis este un tampon între veghe şi somnul profund. Marea iluminare apare când se trece direct de la veghe la „profunzime”. (Nu-i putem spune „somn” în acest caz, fiindcă omul e perfect treaz, dar cu o conştiinţă universală, nelocalizată.) Cu alte cuvinte, Marea iluminare ar fi ca un scurt-circuit ce întrerupe curgerea în ordinea firească a stărilor de conştiinţă. În urma acestei străfulgerări, „profunzimea” rămâne pe fundalul stării de veghe şi de vis, iar omului respectiv i se spune „iluminat”. Totuşi, luaţi această explicaţie ca pe o metaforă.
„Eu sunt Dumnezeu” este tot o poveste şi ea. „Eu” este o iluzie, după cum atestă iluminaţii. „Sunt” este un pleonasm, fiindcă Dumnezeu este însăşi „fiirea”, ar fi imposibil ca Dumnezeu să NU fie. Iar cuvântul „Dumnezeu” este un simbol din care fiecare înţelege ce vrea, fiindcă El nu poate fi definit sau descris. Prin urmare, „Eu sunt Dumnezeu” este o poveste formată dintr-o iluzie, un pleonasm şi un simbol.
Dacă până şi această scurtă propoziţie este o poveste, vă daţi seama că toate vorbele şi conceptele omeneşti sunt nişte poveşti. Ba chiar şi muzica este o schiţă de poveste, unde fiecare ascultător completează detaliile din propria imaginaţie.
Nu avem unde să ne refugiem de poveşti, decât în „nimic”, adică în Absolut. Iar atunci, evident că şi „noi” dispărem. Oare am existat vreodată?!...
< Sus >
Ca şi concluzie practică, cum putem folosi informaţiile de mai sus?
Să le îngăduim celorlalţi să-şi deruleze propriile poveşti. Ce altceva le putem oferi în schimb, decât o altă poveste, pe care noi o credem mai frumoasă şi mai corectă?! În fond, rolul poveştilor nu este să fie corecte, ci seducătoare. Nici nu poate fi total adevărată vreo poveste, n-are cum. De aceea, să fim toleranţi şi să nu ne băgăm în cugetul omului. Dacă ne cere el o sugestie, atunci îi vom propune un alt scenariu. Îl va primi sau nu, asta nu-i treaba noastră.
Fiecare învăţător spiritual ne prezintă varianta sa de poveste. De pildă, Marius Ghidel vorbeşte despre nondualitate spunându-ne povestea ego-ului care trebuie distrus prin comportament anti-egotic.
Arsenie Boca, un reformator religios nedeclarat, a fost pedepsit de B.O.R. (prin excludere din cler) şi când trăia, şi după ce a murit (nefiind canonizat, încă). Iată povestea lui despre nondualitate, în termeni uşor de înţeles:
«Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu, lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: „Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu”…» (Arsenie Boca)
În hinduism, povestea nondualităţii este spusă sub metafora numită Trimurti sau Sfânta Treime: Dumnezeu Creatorul (Brahma), Dumnezeu Menţinătorul creaţiei (Vishnu) şi Dumnezeu Distrugătorul (Shiva). Evident că nimeni din India nu adoră simultan toate cele trei posturi ale Divinităţii, ci îşi alege una din ele. Cine e vishnuit nu poate fi shivait şi invers. De aici deducem că aproape nimeni nu a înţeles că Dumnezeu-Treimea este o metaforă a Unimii. Doar şcoala advaita (nondualismul) a înţeles-o.
În creştinism, povestea Sfintei Treimi şchioapătă cam tare. Există Dumnezeu Creatorul („Tatăl”), există şi Dumnezeu Menţinătorul creaţiei („Fiul”, Isus şi Sfintele Duhuri), dar Dumnezeu Distrugătorul („Satan”) vine în contradicţie, în loc să facă parte din aceeaşi „echipă” divină. Aşa ia naştere dualitatea.
Desigur, nu doar în creştinism găsim acest partizanat, căci pretutindeni oamenii preferă binele în defavoarea răului. Doar că Absolutul nu cunoaşte aceste noţiuni, de bine şi rău, care sunt specific umane. El este Totul şi face totul, aşa că nu se ruşinează de nimic. Însă, omul obişnuit proiectează viziunea sa limitată asupra Absolutului, ca fiind „Dumnezeul Binelui”.
Mai devreme sau mai târziu, această poveste se va întoarce însă împotriva autorului ei. Lipsa explicaţiilor pentru răul de pe lume îl va detrona pe „Dumnezeul binelui” din poziţia sa aparent atotputernică, provocând frustrare şi instabilitate în psihicul drept-credinciosului. De unde va concluziona că a sa credinţă nu era chiar „dreaptă”, ci strâmbă din start.
Aşa-zisele religii monoteiste sunt cât se poate de dualiste, punând, practic, pe picior de egalitate pe Dumnezeu cu Duşmanul său, indiferent cum îi spun: Satan, Ahriman, Şaitan etc..
Când ni se întâmplă lucruri bune spunem că ne iubeşte Dumnezeu. Iar când suferim o crasă nedreptate sau dă o boală gravă peste noi sau pierdem o fiinţă foarte dragă, atunci dăm vina pe demoni. Oare nu e asta o credinţă schizofrenică?! E de mirare că mai rămânem teferi la minte, cu aşa credinţă dualistă. Păi, cine-i mai puternic, Dumnezeu sau dracii?!
Dar nici să-L acuzăm pe Dumnezeu de toate relele care ni se întâmplă nu este o conduită înţeleaptă. Ar fi tot o atitudine dualistă: „El pro/contra mea”.
Aici, învăţătura lui Marius Ghidel pare cea mai apropiată de adevăr: prin suferinţe şi pierderi, ego-ul ne este înfrânt şi dizolvat treptat. Ar trebui să-i mulţumim Divinului pentru umilinţe, dureri şi pierderi, fiindcă ne apropie rapid de El. Oricine poate constata că aşa este, când, după ce suferinţele se termină, paradoxal, ne simţim mai uşuraţi, ba chiar fericiţi. Am scăpat de o parte din povara ego-ului, aşa-zisul „păcat primordial”.
Totuşi, chiar şi această explicaţie este o poveste, una minunată şi aparent adevărată. Dacă Dumnezeu ar avea ca scop să ne scape de ego, ar putea-o face instantaneu, fără suferinţe suplimentare. Ne-ar ilumina pe toţi chiar acum, dacă ar vrea. În plus de asta, deşi diminuarea ego-ului este un posibil efect al suferinţei, nu apare întotdeauna. Aşa că nu putem trage nişte concluzii valabile şi definitive... Rătăcim la nesfârşit în zona ipotezelor parţial verificate. Căci, întotdeauna, vom putea găsi argumente pentru orice poveste.
Dintotdeauna oamenii au fost vrăjiţi de povestitori. Erau ţinuţi la mare rang, iar unii îşi însoţeau poveştile cu muzică. Piesele de teatru prezintă o poveste şi ele. Iar în epoca modernă, oamenii sunt absolut captivaţi de filme. Se consumă filmele ca pâinea caldă. Poveştile viitorului se vor derula, probabil, în Virtual Reality. Vrem să evadăm în alt univers, în altă poveste decât aparenta banalitate în care ne târâm zilele.
Dar chiar şi „banalitatea” este o poveste pe care ne-o tot repetăm. Ne dăm seama de asta abia când primim graţia iluminării şi observăm atunci că fiecare clipă este un miracol, este nouă, proaspătă. Nu avem cum să ne mai plictisim vreodată doar stând şi bucurându-ne de fiecare clipă care trece. Nu mai avem nevoie de nicio poveste care să ne scoată din Realitate.
Nevoia de poveşti este semnul că nu suntem mulţumiţi cu Realitatea. Asta-i caracteristica ego-ului. În budism, se numeşte „dukha” (suferinţa). Nu este vorba de o mare durere, ci de o nemulţumire permanentă şi sâcâitoare. Fără ego, am fi mereu fericiţi, fără vreun motiv anume. Liniştiţi, calmi, iubitori.
Cât încă avem un ego, nimic nu ne satisface prea mult timp şi reîncepem căutarea unei satisfacţii durabile. Mereu suntem fascinaţi de câte vreo dorinţă ce ne promite acea fericire. Dorinţa este speranţa că vom găsi, în sfârşit, pacea – cu condiţia să ne lăsăm atraşi de ceea ce promite să fie plăcut („raga”) şi să fugim de ceea ce ne ameninţă confortul psihologic („dvesha”). Îndeplinim această condiţie, dar tot nu aflăm marea fericire. Oare nu este asta cea mai mare păcăleală posibilă?!
Dumnezeu e unul singur şi nu există altceva decât El. Orice altă interpretare este un fals, generat chiar de El. Dar nu cu o intenţie „malefică”, ci El, pur şi simplu, îşi imaginează o lume dinamică, cu multe fiinţe şi obiecte; şi tot El suferă şi se bucură aici. Petrecându-se în imaginaţia Sa, de fapt, nu se întâmplă niciodată nimic, nimic nu vibrează.
Dumnezeu nici nu „pedepseşte”, nici nu „răsplăteşte” pe nimeni. Cauzalitatea (legătura dintre cauză şi efect) este o altă poveste în cadrul limitat al succesiunii timpului. Şi asta, pentru că nu există timp, care e o mare iluzie. Dar fără ea, n-ar putea exista această lume. Deci întreaga lume este o iluzie.
Însă, numai aflând acest adevăr suprem, lucrurile nu se schimbă pentru bieţii oameni, fiindcă nimeni nu poate ieşi din această iluzie din proprie iniţiativă. Cum ar putea un omuleţ desenat într-un caiet să se ridice şi să iasă singur afară?!
Din această dilemă nu putem scăpa prin puterile minţii, ci renunţând la poveştile minţii. O chestiune, aparent, imposibilă... Cu excepţia Graţiei iluminării sau trezirii spirituale.
< Sus >
Cele trei orientări filosofice fundamentale se disting prin rezistenţa la incertitudine.
100% Omul religios are numai certitudini. El cunoaşte legile divine, de care e convins că pot surclasa legile omeneşti şi chiar pe cele naturale. Se simte protejat de Divinitate, pentru că este un om bun (în accepţia religiei sale), iar oamenii buni sunt întotdeauna răsplătiţi. Chiar dacă li se întâmplă un necaz, acela are un rost, un beneficiu personal ulterior sau ascuns. Când ştii ce vrea Dumnezeu de la tine, aceea vei face, iar succesul ţi se va aşterne în faţă de la sine.
50% Ateul se bazează pe legile naturale. Ştie că nu se poate baza pe deciziile celorlalţi oameni, imprevizibile şi greu de influenţat. El încearcă să folosească legile naturale în beneficiul propriu, cu abilitate. Numai el îşi poate făuri viitorul pe care-l doreşte şi nu trebuie să-i lase pe alţii sau hazardul să decidă pentru el.
0% Nondualistul ştie că simpla cunoaştere a legilor naturale şi divine nu îi conferă niciun avantaj personal. Sunt legi total impersonale, neutre, acţionate de forţe necunoscute. Omul nu poate stăpâni viitorul, cum speră ceilalţi doi. Religiosul crede că s-a aliat cu Dumnezeu, iar ateul se bazează pe propriile puteri.
Nondualistul ştie că puterea nu este a „lui” personală, preferând să fie atent în fiecare clipă unde-l îndeamnă fluxul vieţii. Lăsându-se dus de acest curent, se va simţi cel mai fericit. Mai ştie că el nici nu există separat de Dumnezeu, care nu-l recunoaşte ca individ autonom. Aşa că n-are cum să-i fie aliat, ci component.
Nondualistul admite că nu ştie nimic, iar prin această atitudine de copil, se deschide total la ceea ce-i oferă fiecare clipă, care devine astfel surprinzătoare, magnifică. El nu are nicio certitudine, deci poate accepta totul şi orice cu aceeaşi egalitate de spirit.
Această atitudine nu-i paralizează voinţa, ci va acţiona încrezător în fiecare moment exact aşa cum simte, dus de fluxul vieţii. Ştie că asta e voinţa „Cerului”, chiar dacă nu pare să aibă nicio noimă. Nu-i dat omului să înţeleagă raţiunile divine. Uneori, parcă le întrevede, dar nu se mândreşte cu asta. Alteori, pare că domneşte haosul, dar nu se teme. Oricum, asta nu-i viaţa „lui”, ci Viaţa divină.
Nu se teme de incertitudine. Desigur, îşi planifică treburile, dar admite că totul se poate da peste cap oricând. Vede umorul din orice răsturnare de situaţie, inclusiv când i se întâmplă lui. Deşi nu o pune nimeni la cale, parcă cineva ar vrea să-ţi demonstreze că te-ai înşelat în previziunile tale şi de data aceasta. Că nu poţi stăpâni viitorul nici prin inteligenţă (ca ateul), nici prin credinţă (ca spiritualistul). Doar prin abandon total, adică prin renunţarea la „eu”.
Dar atunci nu te mai interesează deloc viitorul, fiindcă trăieşti intens prezentul. Cum ai putea stăpâni ceva atât de abstract şi alunecos precum timpul?! Şi cine eşti tu, ca să stăpâneşti ceva, să zicem corpul sau gândurile tale?! „Tu” eşti doar o senzaţie de „eu” fugară, dar repetată obsesiv. Chiar şi gândurile sunt mai reale decât „tine”. N-ai cum apuca şi deţine nimic, fiindcă eşti cel mai ireal lucru cu putinţă, o iluzie, nimic.
Semeni perfect cu Tatăl Ceresc, care El însuşi este nimic, vid, neant. Şi nici Tatăl nu stăpâneşte Viaţa universală, care este doar un Vis divin liber. Imaginaţia este o creaţie a Libertăţii absolute. Inteligenţa este tot o creaţie a Libertăţii. De aceea nu putem înţelege niciodată Creatorul, fiindcă ordinea este creată de Haos. Tot ce există apare din Nimic. Timpul e creat de Veşnicie. Asta-i singura certitudine – că timpul e o iluzie. Viitorul îşi pierde sensul, deci a-ţi dori certitudine pentru ce te aşteaptă în viitor este, pur şi simplu, o iluzie în iluzie.
< Sus >
Răzvan A. Petre
1 octombrie 2022