<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


TRĂIM DE DRAGUL EXPERIENŢEI

de Răzvan-Alexandru Petre

Mesagerii spirituali afirmă că trăim pentru a acumula experienţe. Ca fiinţe spirituale, suntem deja perfecţi, nu putem evolua; ne încarnăm doar ca să simţim practic ceea ce ştiam teoretic. Tot scenariul divin este deja scris şi nu ne rămâne decât să jucăm rolul pe care ni l-am ales. Suntem atât de avizi de a experimenta, încât ne angajăm chiar să trăim mai multe vieţi simultan.

Ceea ce experimentăm se numeşte lecţie, provocare, experienţă. Poate fi plăcută, neplăcută sau neutră. Experienţa neplăcută se simte ca un deranj, suferinţă, tracasare repetată. Pot exista şi provocări colaterale, prin ricoşeu, când ne aflăm în raza de influenţă a unei persoane căreia i se adresează direct suferinţa. Experienţa plăcută poate fi o vocaţie pusă în practică, un talent, o carieră de succes. Experienţa neutră ne demonstrează ce este răbdarea sau plictiseala. Toate acestea oferă diferite lecţii de viaţă.

Dar să nu uităm că toţi „şcolarii” sunt la fel de preţioşi ca fiinţe divine, chiar dacă unii mai rămân repetenţi. (Asta-i viziunea nondualistă.)

* * *

Pentru a trăi la maximum senzaţiile fizice, uităm cine sau ce suntem în Realitate. Ceea ce ne este dat să experimentăm este individualizat. De aceea, în aceeaşi situaţie, oameni diverşi au trăiri diferite, ba chiar noroc diferit (de exemplu, cei care supravieţuiesc prăbuşirii unui avion). Totul ţine de dharma sau rostul întrupării fiecăruia.

De pildă, într-un cuplu căsătorit, care trece împreună prin toate situaţiile de viaţă, fiecare dintre cei doi are altceva de învăţat. Cei doi au personalităţi diferite şi reacţii diferite şi provocări diferite.

Iar în lume vedem atâtea situaţii în care noi am fi reacţionat altfel dacă am fi fost acolo. Dar tocmai ăsta-i şpilul, că nu am fost noi acolo, ci alţi oameni, cu propriile lor lecţii de aprofundat. Nici nu am fi putut fi acolo; singurul loc unde putem fi este doar aici şi acum. Avem propriile noastre provocări de parcurs. „Ce-ar fi fost dacă...?” nu-i decât o simplă închipuire.

nu reactiona imediat

Dar şi imaginaţia este o reală provocare, atunci când credem intens în ea. Poate deveni un fel de realitate. De exemplu, multe probleme psihice au cauze pur interioare. Confundăm imaginaţia cu realitatea şi o intensificăm prin repetare. Aşa cunoaştem puterea gândului pe propria piele, nu doar teoretic. Suferim până inversăm procesul, tot singuri. Asta-i lecţia practică.

Nu trebuie să pretindem celorlalţi să fie ca noi! Fiecare trebuie să treacă prin alte provocări şi de aceea oamenii fac greşeli. Nu e nevoie să-i împiedicăm să greşească. Putem încerca, dar nu vom avea succes, decât dacă lecţia lor era cea de a primi un ajutor în acea situaţie. Altfel, efortul nostru va fi zadarnic şi ei se vor repezi cu capul înainte spre zid. Nu-i nicio tragedie, ci acesta era planul prevăzut în analele akashice. Iar eşecul nostru de a-i ajuta era şi acesta prevăzut ca experienţă ce trebuia bifată.

Atenţie, asta nu-i o recomandare de a ajuta sau a nu ajuta şi în ce împrejurări, ci e doar o observaţie detaşată!

* * *

Unii mai spun că nu există karma, contrazicând astfel dintr-o propoziţie ce spun învăţăturile de milenii. (Asta-i viziunea nondualistă.) Neexistând karmă, înseamnă că nu există justiţie divină, deci nimic din ce se întâmplă nu are importanţă, alta decât ca prilej de experimentare. Suntem ca nişte copii lăsaţi liberi într-o cameră de distracţii căptuşită cu burete, unde nu ni se poate întâmpla nimic rău şi nici nu putem produce daune nimănui, dar trăim nişte senzaţii tari pe cinste.

Pentru suferinţa pe care ne-o produce cineva nu este el de vină, ci proiectul nostru spiritual. Acel om a fost doar instrumentul inocent care ne-a adus nenorocirea pe cap. În altă ocazie, poate fi un cataclism natural sau alt accident. Deci nu e obligatoriu să fie pedepsit acel suflet, decât dacă în planul său era prevăzut să simtă, la rândul său, ceva similar cu durerea noastră. Adică, dacă am făcut împreună un legământ pentru a experimenta în comun o anumită suferinţă sau proces. „Karma” e doar povestea care prezintă acea învoială spirituală pe înţelesul omului, obişnuit cu noţiunea de dreptate. Nu există dreptate în natură, asta-i clar; e invenţia omului. Oare de ce peştele cel mare îl înghite pe cel mic, din cauza karmei?!...

* * *

Nondualismul spune că „totul este ceea ce se întâmplă”, afirmaţie care, desigur, nu comunică nimic, dar ne spulberă toate întrebările şi dorinţa de a cunoaşte mecanismele creaţiei. În fond, teoria spirituală de mai sus ridică alte semne de întrebare. De pildă, care ar fi procedeul magic al uitării de sine? Cum de uităm că suntem fiinţe divine sau Dumnezeu întrupat? Acest lucru nu poate fi explicat sau înţeles la nivel uman.

Mai spune că „nu există liber-arbitru”. Acest lucru ar trebui să fie evident dacă e adevărat că ne urmăm destinul şi că nu putem evita experienţele pentru care ne-am încarnat. Noi înşine, ca Spirit, suntem cei care ne vom opri de la ocolirea lecţiilor.

Din nou, lecţiile nu au rolul să ne perfecţioneze sufletul, ci doar să ne îmbogăţească spiritul. Nu vom deveni mai „buni”, ci doar mai înţelepţi. Pe tărâmul spiritului nu există bine şi rău, ci doar cunoaştere şi ignoranţă.

* * *

Aparent, avem un suflet care trece prin toate senzaţiile, emoţiile, gândurile şi care pare a fi separat de Spirit-Dumnezeu. Se pare că Marea Fiinţă s-a divizat în părticele tot mai mici, pe care le trimite la viaţă ca pe nişte sonde şi apoi le cheamă înapoi. În experienţele spirituale, ceea ce vedem ca Dumnezeu sau alte entităţi este tot Spiritul nostru, care joacă rolul respectiv. El singur are grijă să nu deviem cu niciun milimetru de la traiectoria proiectată.

Dar oare avem liber-arbitru să deviem? Spiritualitatea subliniază că avem; şi aşa simţim şi noi, privind de jos în sus. Nondualismul spune că nu există niciun suflet separat, ci suntem una cu Totul. Este o altă viziune, privind de sus în jos. Astfel, nu putem avea o voinţă liberă, care să se poată opune la un moment dat planului divin. Autonomia noastră este doar aparentă, dar atât de convingătoare!

La ce serveşte această impresie de liber-arbitru sau de persoană-eu? Nondualismul nu are un răspuns. Totuşi, îndrăznim să sugerăm aici că, fără eu, nu am trăi la fel de intens viaţa, cu toate experienţele ce ni le dăruieşte. Deci eul ar fi un mecanism de multiplicare a trăirilor, de îmbogăţire a experienţei prin imaginaţie. Iluminaţii nu se lasă purtaţi de imaginaţie.

* * *

Iluminatul, pierzându-şi eul, îşi pierde şi senzaţia de liber-arbitru; cele două sunt sinonime. El redevine aşa cum era de fapt: întreg. Sufletul şi spiritul par că fuzionează. De fapt, erau dintotdeauna fuzionaţi, doar că sufletul avea o altă impresie.

Ei bine, iluminatul nu mai trăieşte viaţa la fel ca înainte. Acum vede irealitatea lumii şi nu mai crede în gânduri şi emoţii, care nu-l vor ocoli nici acum. Ba chiar, emoţiile vor fi mai intense, dar de scurtă durată, nemaidevenind sentimente sau prejudecăţi. Acesta este efectul dispariţiei filtrelor şi inihibiţiilor personale.

Lecţiile (sau karma) celui eliberat de eu s-au terminat, în aparenţă, experimentul ia sfârşit înainte de finalul încarnării, în aparenţă. Nu e o eroare de sincronizare sau de timing, ci aşa a fost planul de la bun început. Trebuia ca sufletul/spiritul să treacă şi prin această situaţie specială, poate ultima pe listă, în care nu mai trăieşte viaţa la maximum, ci la minimum. Iluminatul nu are nici trăiri înalte, nici joase, căci le simte pe toate ca neavând importanţă.

Desigur, eliberarea nonduală nu este singura viaţă mai specială pentru om. Mai există şi puterile paranormale sau magice, şi călătoriile în realităţi paralele, şi colaborarea cu extratereştri, şi plutonul de execuţie simulat etc. Ar fi deci un fel de supremă experienţă pe Pământ. Îi spunem supremă, fiindcă este rară în cadrul acestei civilizaţii. N-ar fi rară în cadrul altor paradigme. Şi nu putem garanta nici că „suprem” înseamnă şi ultimul pe listă. De fapt, unii iluminaţi spun că eliberarea este abia începutul de drum, după care nenumărate alte perspective ne aşteaptă pentru a „întruchipa” iluminarea.

* * *

În jurul nondualităţii şi iluminării există şi alte genuri de experienţe.

Unii sunt atraşi de nondualitate, dar nu au parte de iluminare. Este experienţa tânjirii la ceva de neatins. Desigur, ar putea jindui la orice altceva: să trăiască într-un castel, să meargă pe Lună sau să câştige la loterie etc. Dar în mediile spirituale, ni se spune că este dreptul nostru să se trezim din iluzia cosmică. Şi că trebuie să aspirăm cu mai mult elan, ca iluminarea să devină posibilă. Unii se străduiesc peste puteri şi tot nu reuşesc. Este un mare eşec pentru ei – dar tocmai asta-i experienţa prevăzută. Altora li se întâmplă aproape pe negândite – ceea ce-i altă experienţă a spiritului.

Toate sunt diverse seturi de experienţe legate de nondualitate: fie realizare, fie dorinţă irealizabilă, fie scurte şi rare sclipiri de nondualitate (când eul dispare temporar). Acestea din urmă pot fi dureroase când omul aspiră la iluminare. Dar altul neinteresat le-ar putea trece cu vederea, ca şi cum nu i s-a întâmplat nimic. Alt om, alt destin.

Nu e vorba că „liberul-arbitru” (care nici nu există) ne-ar face să interpretăm diferit aceeaşi experienţă. Ci interpretarea însăşi este experienţa prevăzută. Situaţia de viaţă (în acest caz, licărirea Adevărului) este doar ocazia ce face posibilă experienţa. Nu are nicio valoare fără reacţia interioară. În fond, orice experienţă este interioară.

Când urmărim un film trepidant cu toată atenţia şi interesul, emoţiile pe care ni le creează sunt reale. Interiorul nostru fierbe, experienţa este reală şi intensă, deşi nu se întâmplă nimic în afară: doar stăm nemişcaţi pe canapea cu ochii beliţi la ecran. Omul are această capacitate de a-şi multiplica sursele de experienţe doar în mintea sa.

Mai mult, chiar şi senzaţiile fizice sunt o iluzie creată în creier. Nu există culori, ci frecvenţe. Nu există sunete, ci frecvenţe. Toate sunt vibraţii neutre, interpretate de către psihic ca sunete, culori, forme şi gânduri.

Când dispare eul, experimentatorul, dispare şi obiectul experimentat. Interiorul şi exteriorul au devenit una. Aici şi acolo e acelaşi lucru, acum şi mereu e acelaşi lucru. Asta înseamnă non-dualitate. Unu fără al doilea; un moment fără următorul. Paradox. Atât e de simplă nondualitatea, că nu poate fi pricepută, ci doar admirată de la distanţă, cam cu frică!

Desigur, chiar şi iluminaţii se uită la filme şi se distrează ca oricine altcineva. Nu se desprind chiar de tot de fosta lor viaţă. Unii o fac şi pe asta, dar foarte puţini. Activitatea mentală nu e suprimată. „No-mind” e doar o metodă, nu un stil de viaţă. Mai degrabă, „no-mind” se referă la lipsa gândurilor egotice, fiindcă a dispărut eul. Dar chiar şi acestea pot apărea în diverse ocazii, când organismul trebuie îngrijit cumva. Aşa că, cea mai corectă definiţie pentru starea iluminată ar fi: „lipsa senzaţiei de eu”, de unde decurg o serie de efecte colaterale.

< Sus >

De ce trag clopotele, Mitică?

de ce trag clopotele mitica

«De ce trag clopotele, Mitică? De frânghie, monşer!» În acest calambur, I.L.Caragiale a cuprins esenţa cunoaşterii umane. Monşer întreabă despre SCOP, iar Mitică îi răspunde despre CAUZĂ. De aici provine şi umorul.

În mod similar, ştiinţa analizează lanţul infinit al cauzelor şi efectelor, fiind o cunoaştere pe orizontală, care nu se termină niciodată. În schimb, filosofia cercetează scopul lucrurilor, fiind o cercetare pe verticală, care se termină foarte, foarte repede. Din punct de vedere ştiinţific, cunoaştem nenumărate lucruri. Din punct de vedere filosofic, cunoaşterea noastră este aproape zero, nu ştim nimic.

De pildă, de ce fac oamenii sex? Ştiinţific vorbind, este efectul hormonilor şi al atracţiei energiilor polare şi al multor altor lucruri. Filosofic vorbind, pentru reproducerea speciei. Dar de ce trebuie să existe omenirea? De ce există viaţă pe planetă? De ce există universul? Şi gata, am ajuns la capătul întrebărilor.

La ultima, nondualismul are un răspuns dezarmant. Existenţa, creaţia este visul non-existenţei, ne-creatului; şi ca orice vis, nu are scop sau semnificaţie. De aceea, nondualistul va răspunde la orice „de ce?” cam aşa: „Pur şi simplu, asta se întâmplă”. El ştie unde va duce orice răspuns filosofic: la neant; şi de aceea ne taie macaroana din start, ca să nu mai pierdem timpul. „Nu ştim nimic” este răspunsul cel mai onest din perspectiva cunoaşterii filosofice, pe verticală. Iar mintea îşi închide prăvălia. Rămâne tăcerea prostului absolut, fericitul fără gânduri, „săracul cu duhul”.

În schimb, spiritualistul va începe să-ţi înşire cum stau treburile cu karma, rezonanţa, legea atracţiei, dimensiuni paralele, influenţa spiritelor, influenţa astrelor; se va afunda, eventual, în jungla psihologiei, populată cu tot felul de monştri şi terapii; ba va intra chiar şi în arealul ştiinţelor. Toată această cunoaştere pe orizontală va oferi întotdeauna hrană din belşug pentru mintea înfometată de explicaţii. Dar niciun răspuns cu adevărat profund. Un simulacru de cunoaştere, mereu insuficientă şi imperfectă.

Răzvan A. Petre
29 noiembrie 2023

< Sus >