<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

TREI CREDINŢE, DOUĂ ADEVĂRURI, O REALITATE

de Răzvan-Alexandru Petre

Ateism vs spiritual vs nondualism  Trăire vs opinie  Mintea stoică  Povestea merge înainte  Spiritualitatea este un upgrade al religiei  Patru stadii de evoluţie

Ateism vs spiritual vs nondualism

La un pol al gândirii filosofice umane se află ateismul. Spune că: nu există Dumnezeu, eu exist, lumea există obiectiv.

La celălalt pol se află nondualismul. Spune că numai Dumnezeu există, eu nu exist, lumea există subiectiv (e reală şi ireală simultan).

Într-o privinţă, cei doi poli se aseamănă. A spune că nu există Dumnezeu e totuna cu a spune că nu există decât Dumnezeu. Dar în alte privinţe sunt total diferite – de aceea reprezintă cei doi poli opuşi. Nondualismul, sus, iar ateismul, jos. Şi totuşi, paradoxal, sunt şi cazuri în care un ateu a trecut mai uşor la nondualism decât un spiritualist înfocat.

Între ateism şi nondualism se întinde lungul spectru al spiritualităţii, de la spiritualul materialist, până la spiritualitatea înaltă, sinonimă cu nondualismul de compromis.

Spiritualitatea se ocupă de nenumărate forme speciale de manifestare ale divinităţii, care nu sunt acceptate sau înţelese de ateism. Nondualismul nu le respinge, dar nici nu le dă prea mare importanţă, privindu-le ca parte a Marii Iluzii.

Viaţa cuprinde tot acest imens spectru de poziţii filosofice şi manifestări misterioase.

*

Ateii (scepticii) nu au avut parte de experienţe ieşite din comun, dar nici nu-i cred pe cei care le-au avut. Poate că le acceptă trăirea, dar o consideră absolut personală, halucinantă poate, nedescriind o realitate obiectivă, valabilă pentru oricine.

Spre deosebire de ei, credincioşii îi cred pe oamenii spirituali, cei care au avut trăiri speciale. Similar, nondualiştii îi cred pe oamenii iluminaţi, care trăiesc nondualitatea.

Până la urmă, între atei, credincioşi şi nondualişti diferenţa este numai de conformaţie mentală: unii nu pot crede, iar alţii pot crede ce spun alţii. Deci nu-i ceva realmente important.

Nondualistul diferă de credincios prin faptul că nu crede în nimic. Nondualistul diferă de ateu prin faptul că îl vede pe Dumnezeu în tot şi toate.

< Sus >

Trăire vs opinie

Ce are greutate este trăirea directă, nu credinţa mentală. Cei care au avut experienţe spirituale puternice nu ţin cont de ce spun cei care au avut parte de iluminare. Sunt chestiuni total diferite şi, oarecum, incompatibile, fără nicio legătură între ele. Nu-i cereţi unui om cu experienţe spirituale să valideze ce spune un iluminat!

Şi nici invers, decât dacă iluminatul a avut sau are, la rândul său, anumite trăiri paranormale. Acest lucru este posibil şi chiar s-a întâmplat în unele cazuri.

Dar mult mai frecvent se întâmplă ca cele două categorii de trăiri să apară separat la oameni diferiţi. Şi de aici, unele discrepanţe între aceste două adevăruri filosofice: spiritualist şi nondualist. De fapt, frecuşurile apar între susţinătorii lor, credincioşii versus nondualiştii. Asta-i lumea în care trăim. Nu-i nici bună, nici rea, e aşa cum e.

Ba, apar diferenţe de opinii chiar şi între iluminaţii nondualişti. Dar e normal să fie aşa, fiindcă lumea e făcută să aibă contrast şi vivacitate, nu să fie monotonă. Oamenii iluminaţi, în fond, sunt tot oameni, cu propriile experienţe de viaţă. Nu-i putem băga pe toţi în aceeaşi oală.

De exemplu, unii învăţători susţin că e nevoie de participare personală, de implicare din partea aspirantului spiritual pentru a atinge iluminaea. Alţi iluminaţi, dimpotrivă, susţin că acesta e doar un personaj în marea piesă de teatru care e viaţa, el doar respectând întocmai indicaţiile regizorului; deci părerile şi acţiunile sunt doar aparent ale individului. Totul e Graţia divină, inclusiv senzaţia că eşti liber să alegi.

Singura problemă (pentru ceilalţi) este când iluminatul susţine că numai părerile lui sunt adevărate, fiind insuflate de Dumnezeu. Dar Dumnezeu insuflă totul şi îi inspiră pe toţi. (Inclusiv ideea că numai tu ai dreptate.)

Când o privim cu mintea umană, Creaţia este, uneori, inteligent alcătuită, dar alteori este haotică. Nu o putem defini clar cu mintea, fiindcă mintea e şi ea o creaţie limitată. Cel mai bine este să o considerăm imprevizibilă şi complexă – ca să folosind nişte termeni neutri, ce acoperă ambele ipostaze: de haos şi de organizare.

De fapt, chiar când găsim Creaţiei o logică şi ordine, este doar o poveste pe care o creează mintea. Şi atunci vorbim de Inteligenţa Divină. Iar când nu-i găsim logica, spunem că Dumnezeu nu poate fi înţeles. Iată deci că mintea se contrazice mereu. Şi nu-i vina ei.

Mintea este doar un mecanism de organizare a informaţiilor acumulate. Numai că Creaţia nu e doar informaţie, ci energie dinamică, curgere continuă, care nu poate fi cuprinsă de raţiune, fiindcă raţiunea judecă întotdeauna după culegerea datelor. Adică, după ce trăirea a trecut, devenind amintire. Raţiunea judecă trecutul, nu prezentul. Prezentul nu poate fi înţeles, ci doar trăit, savurat.

*

„Credinţa” nondualistă este de cu totul altă natură. Buddha spunea clar: „Nu credeţi pe nimeni, nici măcar pe mine”. Iluminatul vede că nu există decât adevăruri relative, valabile din perspectiva fiecărui individ. Nu există niciun Adevăr absolut, care să poată fi vestit orişicui. Vestirea se face prin cuvânt şi idei. Iar gândul e o mică po-vestire, cu fir epic, unde anumite cauze determină anumite efecte.

Realitatea divină este atemporală, deci în afara cauzalităţii. Destinele sunt „hotărâte” în afara timpului, iar Timpul este umilul slujitor fidel care le pune în curgere, prin aparenta lege a cauzalităţii.

Adevărul este, la rândul său, slujitorul Cauzalizăţii şi Timpului. Deci este la distanţă de două etaje faţă de Realitate. N-are cum să descrie Realitatea prin idei şi cuvinte.

„Credinţa” nondualistă constă în a nu crede la modul absolut niciun gând, niciun adevăr, nicio idee. Desigur, le poţi adopta temporar, te poţi juca cu ele (aşa cum mă joc eu acum cu aceste idei filosofice), dar să nu te identifici cu ele, făcându-le Punctul tău de vedere. Orice punct este o fixare, o agăţare de eroare. Realitatea nonduală conţine toate punctele în mod egal, nu are niciun centru preferat. Iar tu, când cauţi „Adevărul”, vrei să găseşti centrul universului...! Care univers nu are niciun centru, nici spaţial şi nici măcar ideatic.

< Sus >

Mintea stoică

În faţa acestei viziuni nondualiste, mintea se blochează şi vrea să facă stânga împrejur, ca să se întoarcă pe terenul ei familiar, al logicii, cauzalităţii şi al comodei credinţe oarbe.

Mintea nondualistului însă e dresată să rămână nemişcată în mijlocul paradoxurilor, stoică; să observe aparenta cauzalitate a lucrurilor, dar în acelaşi timp să nu creadă în ea. Singurul lui „crez” este că ea doar pune în aplicare dispoziţiile Sursei Originare. Cauzalitatea nu provoacă nimic Real, ci doar justifică aparenţele în ochii creaturilor.

Prin urmare, în esenţă, totul se întâmplă fără un scop anume, doar din dorinţa Sursei de a experimenta câte ceva prin câte cineva. Numele ascuns al lui Dumnezeu este... EXPERIENŢA. Am apărut pentru Experienţă şi trăim în numele Experienţei, aşa abstractă cum pare ea şi impersonală. A-i spune „Experienţă divină” este un pleonasm; orice experienţă e a lui Dumnezeu şi toţi Dumnezeii sunt alte nume ale Experienţei, fiindcă doar El/Ea există.

*

- Această clipă nu poate fi altfel decât este deja, pretutindeni. Şi ai două opţiuni, doar două: fie eşti de acord cu starea sau evenimentul prin care treci, fie nu. În al doilea caz, te vei chinui îndoit. Asta e singura mea învăţătură nondualistă.

- Aş prefera să fiu neutru...

- Asta nu prea poţi; reacţionezi spontan la neplăceri.

Deci, nu doar să îngădui, ci chiar să zâmbeşti pe ascuns de aparentul dezastru. "Amor fati", cum spunea gânditorul Friedrich Nietsche, inspirat de stoici (Epictet, Marcus Aurelius), adică să-ţi "iubeşti destinul". Şi scriitorul Albert Camus avea o poziţie similară.

Citate din Nietsche: «Să nu vrei ca nimic în viaţa ta să fie diferit, nici în trecut, nici în eternitate - şi să o iubeşti aşa cum e. Să vezi frumuseţea în ce e necesar. Să nu te războieşti cu ce-i urât, să nu acuzi, să nu-i acuzi nici măcar pe acuzatori. Suferinţa nu e bună în sine, dar ea pregăteşte binele. Mă îndoiesc că durerea te face mai bun, dar sunt sigur că te face mai profund.»

Toate sunt aparenţe, nimic nu-i real. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă. Decât experienţă... (Ai grijă să nu adaugi la „experienţă” cuvântul „evoluţie” sau „dezvoltare”, din obişnuinţă! Nu există evoluţie, ci doar experienţă divină de dragul experienţei divine. Precum era acea deviză: "artă de dragul artei"... nu aservită ideologiei.)

Desigur, în exterior vei continua să te opui necazurilor, să lupţi pentru supravieţuirea corpului care ţi-a fost dăruit. Dar în interior... ştii că nimic nu depinde de tine, absolut nimic. Nici succesul, nici înfrângerea... Oare nu-i asta cea mai mare dovadă de Iubire necondiţionată?!... Nu eşti dator cu nimic, nimănui. Şi nimeni nu-i de vină pentru nimic. Respiră aerul libertăţii pure...

Ca să reuşeşti să-ţi păstrezi zâmbetul interior, te poţi gândi la câte necazuri ipotetice ţi s-ar fi putut întâmpla, dar nu ţi s-au întâmplat. Dintr-o dată, te simţi un norocos cu bruma de necaz pe care îl ai acum.

Sau, dacă asta nu funcţionează, ai putea trece la nivelul următor, comparându-ţi evenimentele vieţii cu lipsa totală de evenimente din Vidul absolut divin. Nu crezi că e mai puţin plictisitor să se petreacă ceva, orice, decât să fii constant şi veşnic într-un calm, tăcere, neclintire absolute?!...

Triumviratul stoicilor

< Sus >

Povestea merge înainte

Viaţa şi destinul tău nu-i decât o POVESTE pe care şi-o deapănă Unicul sieşi, neavând cui altcuiva să i-o spună: „M-am născut în... am crescut la... părinţii mei... şcoala şi profesorii mei... iubirile mele fericite şi nefericite... copiii mei... meseria mea... colegii şi detractorii mei... prietenii şi trădătorii mei... sănătatea şi bolile mele... visele şi dezamăgirile mele... ieşirea mea din scenă... Ş-am încălecat pe-o şa şi mi-am spus povestea-aşa”.

Noi, mărunte creaturi, am putea găsi explicaţii de ce ni se întâmplă anumite necazuri sau bucurii şi am fi tentaţi să spunem că, din păţaniile noastre, trebuie să învăţăm să fim mai buni, mai puţin egocentrici etc.

În Realitate, nu există nicio justificare pentru ce se petrece sau vreun adevăr absolut, fiindcă nicio idee nu obligă Sursa atemporală. Orice idee face parte din lumea cauzală şi temporală, un "joc secund" de fiecare clipă.

Deci putem inventa orice explicaţie ne face plăcere sau ne acoperă o nevoie intelectuală sau ne diminuează din suferinţa psihologică. Orice am găsi, nondualistul „crede” că nu e decât un joc al minţii. Dar nici nu i se opune, fiindcă n-are ce pune în loc. În lumea aparenţelor, numai aparenţele sunt necesare. Iar nondualitatea, potenţialul infinit şi gol, nu-şi prea are locul în dualitate.

- Şi atunci, ce câştigă iluminatul nondual?

- Păi, nimic pragmatic. Doar o detaşare de iluzie, odată cu scufundarea completă în ea (deşi pare un paradox). Care nu poate fi comparată cu nicio plăcere sau bucurie omenească... Nici că ar fi superioară, nici inferioară, nici dezirabilă, nici indezirabilă. E altceva, o „beatitudine mocnită” (care-i un oximoron, căci beatitudinea ar trebui să fie exuberantă, explozivă, nu-i aşa?!).

< Sus >

Spiritualitatea este un upgrade al religiei

Spiritualitatea este un upgrade al religiei. Îi elimină miturile, basmele, credinţele absurde, ritualurile ridicole. E o modernizare necesară, dar în esenţă, rămân aceleaşi poveşti la temelie.

Să luăm, de exemplu, conceptul laic de „greşeală”, greşeala de viaţă, eroarea de comportament.

Pentru ateu, greşeala este propria-i pedeapsă. Aşa şi stabilim că a fost o „greşeală de viaţă”, retroactiv, văzând că ne-a produs o neplăcere ulterioară. Uneori, prin regrete, ea produce o nefericire în plus, ÎN PREZENT.

Ei bine, religia adaugă greşelii o pedeapsă suplimentară. Ea devine „păcat”, care va aduce şi mai mari dureri ÎN VIITOR. Şi prin presiunea psihică asupra credinciosului, impune respectarea prescripţiilor religioase. Oferă ego-ului un scenariu în care să creadă pentru a se teme, dar şi a putea spera.

În schimb, spiritualitatea înlocuieşte conceptul de „păcat” prin „nivel de vibraţie” sau ceva similar. Pedeapsa este inerentă nivelului scăzut de vibraţie. Şi devine logic să lucrezi spiritual întru elevare, pentru a putea accede la sfere superioare de vibraţie.

Spiritualitatea completează o clară lipsă a religiei, explicând şi de ce ai făcut acea greşeala. Cauza DIN TRECUT poate fi o greşeală din altă viaţă, numită acum „karmă”. Ai moştenit o pedeapsă sau o sensibilitate, care acum a fructificat. Spiritualitatea aduce „eu-lui” însetat de explicaţii mult-dorita cauză a greşelii. Astfel, viaţa pare a avea o logică (?).

Ei bine, nondualismul şterge toate acestea cu buretele. Nu există nicio greşeală nicăieri, în nimic. Totul e voinţa divină. Punct. De ce? Fiindcă nu există nicio persoană autonomă nicăieri. Şi atunci, cine a greşit, cine va primi pedeapsa veşnică, cine a moştenit karma?! CINE?! Dacă nu găseşti cine, înseamnă că nu există nici greşeală. Automat dispar păcatul, karma, trecutul şi viitorul. Dar ce mai rămâne? Evident, doar viaţa, pur şi simplu. Fără explicaţii, fără logică, fără tine.

< Sus >

Patru stadii de evoluţie

La început, omul vrea să-i imite pe toţi cei din jur. Este în stadiul de oaie în turmă.

În următorul stadiu, omul vrea să imite persoanele pe care le consideră „speciale”, modelele umane.

În stadiul trei, omul aspiră la un ideal de perfecţiune. Nu-l mai interesează ce cred sau fac alţii.

În ultimul stadiu, omul nu mai vrea nimic, ci după atâta experienţă acumulată, e mulţumit să fie aşa cum e: o fiinţă unică, cu plusurile şi minusurile ei.

Să-l luăm ca exemplu pe Isus Cristos.

La început oamenii merg la biserică şi ascultă poruncile scripturilor, urmând orbeşte ritualurile.

În următoarea fază, omul şi-l ia ca model de viaţă pe Isusul istoric, dorind să-i semene şi cerându-i ajutorul.

La nivelul trei, omul spiritual e interesat doar de Conştiinţa cristică universală, aspirând să o manifeste în viaţa sa.

În final, omul rămâne fără imaginaţie, pur şi simplu, e recunoscător că poate exprima prin forma şi felul său de a fi o anumită Idee Divină.

Răzvan A. Petre

1 octombrie 2024

< Sus >