< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Sufletul ✨ Oare ego-ul dispare la moarte? ✨ Iluminarea sau trezirea ✨ Şansa iluminării ✨ Cine nu sunt Eu ✨ Sufletul după moarte ✨ Mică sinteză despre iluminare
În multe tradiţii spirituale regăsim aceeaşi idee, cum că la baza universului ar sta o anumită treime sau triadă. La această concluzie au ajuns şi nondualiştii. Iată, în rezumat, ce susţin ei.
1 - Totul începe de la Sursa Absolută, care este descrisă de iluminaţi prin cuvintele: nimic, gol, potenţial infinit, dar nemanifestat şi inconştient de Sine şi de nimic.
2 - Din această Sursă apare Conştiinţa sau „Eu Sunt”, adică conştiinţa propriei existenţe. Conştiinţa este, la fel ca Sursa, fără formă şi veşnică, fiindcă timpul şi spaţiul încă nu există. Conştiinţa este cea care descrie Sursa ca fiind: impersonală, nemişcată, nesimţitoare, inconştientă etc., dar plină de potenţial creator.
Notă: Neexistând timp, nu se poate spune că „apare”, ci Conştiinţa EXISTĂ simultan cu Sursa, nedespărţite.
Deja am ajuns la paradoxul primordial: Creatorul e simultan inconştient (Sursa) şi conştient (Conştiinţa). De aici decurg toate paradoxurile creaţiei. Oricum, la nivelul Creatorului nu pare paradox, fiindcă „acolo” nu există încă vreun concept şi nici logică. Logica e o creaţie ulterioară, după care apar şi paradoxurile, adică încălcări ale regulilor logicii.
3 - Conştiinţa (sau Spiritul) şi Sursa creează împreună spaţiul-timp şi tot universul.
Deci Creatorul demiurg corespunde perechii Sursă-Conştiinţă (numită, în modelul hindus, Shiva), iar creaţia se mai numeşte Viaţă, Multivers, Energie (numită, în acelaşi model hindus, Shakti). Creaţia (imanenţa) e alcătuită din forme mişcătoare, schimbătoare şi efemere, prin contrast cu eternitatea şi non-forma Creatorului (transcendenţa).
Prin urmare, aceste elemente formează Triada fundamentală, care integrează totul.
În Advaita Vedanta găsim triada Sat-Chit-Ananda, descoperită de vechii rishi iluminaţi, similară cu modelul ilustrat mai sus:
- Sat (Pura Existenţă, realitatea nemanifestată) este Sursa Absolută.
- Chit înseamnă Pura Conştiinţă (conştiinţa neidentificată cu formele create).
- Ananda înseamnă beatitudinea divină, iar aici se cuvine un comentariu:
Ananda are sensul de Iubire Divină Necondiţionată. Este motivul pentru care Conştiinţa creează lumea. De ce a creat Dumnezeu lumea? Din această Pură Bucurie, fără niciun alt scop sau condiţie (de aceea îi spunem „necondiţionată” de nimic). Ananda este Fericire şi Iubire, dar nu în sensul omenesc, ci într-unul absolut, de neînţeles pentru minte.
Mintea poate înţelege cel mult cum se simte Conştiinţa Superioară, anume ca un superlativ al fericirii egotice, omeneşti. I-am putea spune şi Conştiinţă de Rai (High Consciousness).
Prin contrast, fericirea Purei Conştiinţe nu provoacă o stare de „high”, nu este spectaculoasă, ci liniştită, dar permanentă. Ar fi ca diferenţa dintre o doză mare de dopamină şi o doză mare de serotonină, dacă vreţi...
Dar de unde plecasem? Aha, da!
Deci, Sat este Sursa, Chit este Conştiinţa, iar Ananda este motivul creaţiei. Creaţia nu are un scop în sine, ci doar o cauză transcendentală, care este fericirea divină. Dumnezeu creează spontan, din prea-plinul inimii sale iubitoare.
Poate că omul obişnuit nu simte această iubire, şi este normal să fie aşa. Ar trebui ca Conştiinţa să redevină pură, dez-identificându-se de forma omenească temporară. Doar atunci se simte Ananda.
Dez-identificarea permanentă a Conştiinţei de trup se numeşte iluminare sau eliberare şi, deocamdată, este rară printre oameni. Totuşi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Există destui iluminaţi pe planetă care descriu această Realitate de dincolo de percepţiile fizice şi suprafizice.
< Sus >
Conştiinţa poate fi numită şi Spirit, dar nu în sensul comun. Nu spirit ca entitate invocată în şedinţele de spiritism, ci Spirit în sensul suprem. Să folosim explicaţia dată de extraterestrul Bashar.
Conştiinţa sau Spiritul este precum o sferă plină cu de toate la exterior (potenţialul creator infinit). Când vrea să creeze, Conştiinţa proiectează în centrul sferei mai multe fascicule ce conţin toate calităţile personalităţii umane pe care o pregăteşte. Fasciculele fuzionează în punctul central, unde creează o aşa-zisă „sămânţă cristalină”, care poate fi numită şi suflet omenesc. În acest context, Conştiinţa este supra-sufletul. Conştiinţa poate concentra şi retrage succesiv nenumărate astfel de suflete umane, formând lanţul reîncarnărilor.
Putem însă interpreta şi altfel acest model. Întrucât Conştiinţa nu trăieşte în timp, toate aceste întrupări sunt oarecum simultane şi reprezintă dorinţa Conştiinţei de a experimenta diverse ipostaze umane şi non-umane. Aceste vieţi nu apar în ordine (neexistând timp), ci ele se influenţează reciproc (aparenta karmă) prin simpla apartenenţă la aceeaşi Conştiinţă. De aceea, de exemplu, în mai multe vieţi studiate parapsihologic, sufletul manifestă aceleaşi comportamente bune sau rele, de parcă n-ar învăţa nimic de la karmă.
Notă: Observăm aici un paradox, antagonismul dintre veşnicie sau atemporalitate şi karmă, care implică curgerea timpului. Ambele sunt reale, ceea ce buimăceşte mintea logică. Chiar dacă e aparentă, legea acţiunii şi reacţiunii acţionează inexorabil, aşa că nu vă culcaţi pe o ureche...!
Ajungem acum la altă chestiune discutabilă. Nu există doar o singură Conştiinţă, ci nenumărate Conştiinţe sau Spirite cu acelaşi „EU SUNT”. Toate sunt acelaşi Dumnezeu ce nu diferă prin nimic. Lumea nu e decât o proiecţie a acestor Conştiinţe fără formă. Lumea există în Conştiinţă, nu invers.
Deci toate Conştiinţele sau Spiritele sunt egale între ele şi sunt Dumnezeu. Unde încap atâtea? Păi, în acelaşi punct non-dimensional care este Sursa. Stau acolo grămadă, dar deloc înghesuite, căci nu există spaţiul... 😊 Şi, culmea culmilor, în interiorul acelui punct infinitesimal încape şi ditamai universul. 😊
Acuma, pentru a crea lumea, aceste Conştiinţe colaborează între ele, visând o „realitate consensuală”. Comunicarea dintre ele este instantanee, fiindcă nu sunt despărţite prin nimic, formează una şi aceeaşi Fiinţă. Lumea nu poate părea „obiectivă” decât dacă enorm de multe Conştiinţe visează la unison, astfel generând legi rigide de manifestare a fenomenelor, aşa cum vedem în planul fizic. Totuşi, în alte dimensiuni vibratorii, există alte legi, cu mai multă libertate de manifestare. Aceleaşi Conştiinţe sau Spirite creează simultan nenumărate dimensiuni paralele, căci nimic nu le împiedică să se expansioneze.
Notă: Iată cum se poate argumenta existenţa mai multor Spirite la fel de dumnezeieşti: Să zicem că avem un maestru iluminat şi un discipol devotat, care doreşte iluminarea. Maestrul simte o nevoie imensă să îl ajute să se ilumineze. Această iubire şi intenţie vine direct de la Spiritul său. Pe de altă parte, deşi discipolul vrea să se ilumineze, nu reuşeşte acest lucru, nici măcar în prezenţa sfântă a maestrului. De ce? Desigur, fiindcă Spiritul său are alte planuri cu el. Căci numai Spiritul te poate ilumina, dizolvându-ţi ego-ul dintr-o dată sau treptat. Deci Spiritul maestrului îi doreşte iluminarea, dar Spiritul discipolului are alt plan. Nu-i oare clar că sunt două Spirite aici, amândouă fiind una cu Dumnezeu?!
< Sus >
Fiecare suflet este precum o tentaculă simţitoare a Conştiinţei. Conştiinţa „EU SUNT” percepe simultan tot ce simt sufletele sale – senzaţii, gânduri, emoţii. Şi pot fi mii de suflete create simultan, pentru că Spiritul nu e condiţionat de timp sau spaţiu.
E adevărat, conştiinţa umană, a sufletului, poate percepe simultan maximum 5-7 stimuli senzoriali, conform cercetătorilor în psihologie. Dar Marea Conştiinţă nu are astfel de limite. Nu putem înţelege măreţia Spiritului decât când depăşim mintea. Dar cine o depăşeşte, de fapt? Desigur, e vorba de partea de Conştiinţă alocată sufletului.
Sufletul e format deci dintr-o parte de Conştiinţă plus nişte straturi de energie care îi permit să „plutească” în dimensiunea vibratorie specifică. Esoteriştii au chiar denumiri specifice pentru aceste învelişuri energetice (koshas), dar e de ajuns să ne referim la „mintea-corp”.
Am putea compara Conştiinţa sufletului cu nervul unui dinte, iar stratul osos al dintelui ar fi învelişul său material. Nervii tuturor dinţilor se strâng în aceeaşi zonă a creierului, unde raportează starea întregii danturi. Tot cam aşa, Conştiinţa „EU SUNT”, pe lângă senzaţia propriei existenţe atemporale şi fără formă, strânge date experienţiale de la toate sufletele sale din toate timpurile...
* * *
Apropo de modelul propus de Bashar... Sufletele create de supra-suflet ar putea fi retrase din manifestare la un moment dat, dar asta nu se întâmplă practic. De ce să şteargă un suflet (mai precis, o sămânţă de Conştiinţă), când ar putea să-l mute în altă dimensiune unde să experimenteze altceva?! Creaţia apare din beatitudinea divină, Ananda, şi scoaterea unui suflet din creaţie ar fi un pas înapoi inutil şi o diminuare a Bucuriei divine.
În schimb, sufletele pot fi avansate să trăiască în tot mai înalte dimensiuni. Şi aşa apare ideea de ierarhie şi evoluţie spirituală. Lumea ia naştere prin contribuţia sufletelor de pe toate palierele existenţei. Cu cât avansezi pe un palier superior, cu atât este mai interesant şi poţi face mai multe lucruri.
Dintr-un punct de vedere, evoluţia apare tocmai pentru ca sufletul să nu stagneze, să tot repete şi să se plictisească pe acelaşi nivel. Chiar şi involuţia e tot o piedică în calea monotoniei... Oricum, fiţi liniştiţi, evoluţia nu are nicio limită superioară, se inventează mereu niveluri tot mai înalte în manifestare... Tainele universului nu au sfârşit. Când crezi că ai descoperit chintesenţa, fii gata să descoperi un nou nivel şi mai ascuns, mai înalt... Noutatea izvorăşte continuu din Sursă, care este, realmente, infinită. E ca şi cum sufletul ar scrolla pe telefon febril, pagină după pagină, găsind mereu alte şi alte ispite fermecătoare, nemaiputându-se opri... 😊
< Sus >
Aici se iscă o dilemă nondualistă: oare ego-ul uman se păstrează în sufletul nemuritor între încarnări? Sau dispare odată cu trupul, iar sufletul se iluminează automat după moarte?
Psihologii spun că ego-ul uman se formează între naştere şi vârsta de circa 2 ani, ulterior întărindu-se tot mai mult, până când se rigidizează la sfârşitul adolescenţei. Deci nu ne naştem cu el, ci se formează vieţuind printre alţi oameni. Ego-ul ar fi deci preţul pe care îl plăteşte orice suflet care se încarnează pe acest Pământ. Prin logica simetriei, ego-ul va dispărea la moarte.
Alţii spun că, chiar şi după iluminare, eul uman nu dispare. De fapt, ei se referă la mecanismele de supravieţuire instinctuale care îi permit individului iluminat să nu moară, ba chiar să trăiască confortabil.
Pentru a supravieţui, mintea-corp nu depinde de starea de iluminare (fără ego) şi nici de starea de non-iluminare (cu ego). Omul va trăi oricum, din moment ce are programarea de a trăi, nu are acest merit. Nu el a ales să se nască şi nu el stabileşte sau îngăduie să moară.
Deşi iluminatul nu se mai identifică cu mintea-corp, totuşi ea îşi continuă rolul pe care-l joacă şi l-a jucat dintotdeauna aici, printre semeni. Aceasta implică uneori acţiuni care par a fi egoiste şi individualiste, dar sunt necesare.
Şi mai trebuie să adăugăm ceva important. Chiar şi după iluminare, din subconştient vor mai răsări din când în când ecouri ale „umbrei” sau traumelor adunate de-a lungul vieţii acesteia sau altor vieţi anterioare. Vor apărea pe nepregătite şi tot aşa vor dispărea, după ce-şi vor fi făcut simţită existenţa. La o primă vedere, ar părea o manifestare a eu-lui personal, dar face parte din procesul de curăţare a inconştientului... Încurcate mai sunt căile Domnului, nu-i aşa?!
* * *
Acum, revenind la dilema iniţială... Ce este ego-ul, de fapt?
Nu e o entitate solidă, ci o colecţie de filtre sau tipare psihice numeroase. În fond, sunt nişte programe informatice. Informaţia se poate păstra şi după moarte, dar nu pe suport fizic. Odată cu dispariţia corpului, agregatul de tipare psihice se destramă pe unităţi separate.
Prin iluminare, multe tipare egotice sunt distruse din timpul vieţii, iar după moarte vor rămâne foarte puţine sau deloc. De aceea se spune că iluminarea şterge karma şi necesitatea reîncarnării.
De fapt, reîncarnarea sufletului este decisă de Spirit, şi un suflet neiluminat poate să nu se mai reîncarneze pe acest Pământ, dacă asta-i intenţia Spiritului. Dar va trece în altă lume, poate fizică sau poate astrală. Şi, dimpotrivă, este posibil ca un suflet iluminat să se reîncarneze tot pe acelaşi Pământ, unde se va manifesta încă din copilărie mai spiritual decât semenii săi, nemaiformându-şi acel ego dens. (Apropo de Dalai-lama...)
Deci la reîncarnare, o parte din programele adunate din toate vieţile anterioare se reorganizează într-o formă corelată cu specificul genetic şi destinic al noului organism. Apare un nou ego legat de o nouă colecţie unică şi nemaiîncercată de tipare energetice.
Iluminaţii ne atrag atenţia că ego-ul nu este totuna cu personalitatea! Cea din urmă este o colecţie de tipare energetice, dar eul personal este o falsă entitate care se identifică cu corpul şi personalitatea (mintea-corp). După iluminare, personalitatea rămâne aceeaşi şi serveşte scopului pentru care a creat-o Dumnezeu; numai ego-ul se volatilizează, acea senzaţie de „eu fac şi eu dreg”.
În concluzie, la întrebarea dacă „ego-ul rămâne între încarnări sau sufletul se iluminează automat după moarte”, răspunsul nu poate fi decât ambivalent. NU, nu rămâne acelaşi ego, fiindcă odată cu moartea corpului, prezentul ego-ul se dezagregă. DA, rămâne energia egotică, care nu e legată neapărat de un anume trup, ci se poate reorganiza în jurul noului organism animat de suflet. Dar nu va conţine toate vechile tipare din trupul anterior.
Cred că aţi auzit de acele cazuri rare de copii care îşi amintesc cu detalii viaţa anterioară. La ei, fiindcă reîntruparea s-a făcut foarte rapid după moarte, vechea colecţie de tipare psihice şi amintiri este aproape intactă. Dar chiar şi în aceste cazuri extreme, noul trup impune o altă structură de personalitate, un alt agregat de tipare energetice. Aceasta ar fi dovada, dacă vreţi, că nu reapare vechiul ego, oricât de asemănător ar fi cu cel din trecut.
Dacă sufletul nemuritor nu este ego-ul, atunci ce este sufletul?
Spuneam că este sâmburele de Conştiinţă plus învelişuri de energie. Înseamnă că rămân acele straturi energetice de bază din jurul Conştiinţei eterne, dar tiparele egotice agăţate de ele se pot schimba... Tiparele şi ego-ul sunt lucruri diferite, dar de obicei ele se manifestă cuplate, de aceea vorbim de „tipare egotice”.
Poate că, dacă ne conştientizăm traumele ascunse, treptat, vom scăpa de întregul ego...
Realitatea e ceva mai complicată. Chestiunea cu ego-ul seamănă cu paradoxul cuantic: fiecare particulă este şi undă, ceea ce mintea nu poate pricepe. Păi, ori e particulă, ori e vibraţie, nu?! Ei bine, lumea cuantică este, în mod natural, una a interacţiunilor între unde. Dar mintea (oamenilor şi altor creaturi) este făcută să vadă doar obiecte cu formă. De aceea, în experimentele de laborator, când este observată, unda apare sub forma unei particule. Mintea acceptă, teoretic, că universul este ca un ocean unde apar nenumărate valuri. Totuşi, ea vrea să vadă şi nişte peşti în acest ocean. Nu poate pricepe că şi peştii sunt tot valuri...
Revenind la ego, e foarte bine şi necesar să îţi cunoşti „umbra”, adică motivele ascunse pentru care ai anumite reacţii automate. În acest fel, vei deveni mai liber de condiţionări şi te vei simţi mai fericit. Dar nu este suficient ca să scapi de ego, ci doar de acel „ego negativ”. Însă dacă va începe să-ţi placă prea mult să îţi cauţi petele de pe aură, ego-ul tău îşi va lua o nouă identitate aşa-zis spirituală, cea de „vânător de umbre”. Şi cu cât va persevera, cu atât va găsi tot mai multe umbre. Scormonind în cenuşa trecutului, se va umple tot mai mult de praf şi fum.
Deci ego-ul mai este ceva, altceva decât nişte programe informatice. Este ca un întrerupător manevrat de Spirit: „on” sau „off”. Analogia cu fizica cuantică este cam aşa: Tiparele energetice sunt precum unda, iar apariţia/dispariţia ego-ului prin iluminare îl face să semene cu o particulă dezintegrabilă. Şi acest paradox nu are cum să fie rezolvat de mintea omului, la fel cum mintea nu poate intui realitatea cuantică.
Dar care e diferenţa dintre ego şi conştiinţă?
Ego-ul nu e altceva decât nişte filtre puse peste vederea clară a conştiinţei. Cât timp avem aceste filtre, vom privi lumea în alb şi negru. Ba, mai mult, vom afirma şi că „eu sunt alb şi negru”. Dispariţia ego-ului duce la vederea clară în milioane de culori. E aceeaşi conştiinţă privind aceleaşi lucruri, dar cu o altă percepţie: „eu sunt toate culorile”.
În mod eronat, programele egotice ne fac să ne identificăm cu trupul fizic, ceea ce ne limitează enorm orizontul conştiinţei. Chiar şi după moarte, dacă ego-ul nu a fost eradicat prin iluminare, aceste programe continuă să ne pună piedici, să ne limiteze percepţiile, să zicem, la planul astral intermediar unde a ajuns sufletul. Există ceva mai multă libertate acolo, dar nu e un mare progres, fiindcă sufletul se simte tot limitat de tiparele psihice. Lumea astrală este, prin excelenţă, o lume psihică, unde mediul răspunde instantaneu stărilor psihologice. Or, dacă sufletul oscilează pe baza programelor egotice, nici lumea astrală intermediară nu e prea grozavă.
Mult mai plăcută este lumea astrală superioară, sau Raiul, unde dispar oscilaţiile psihice, datorită faptului că însuşi sufletul a scăpat de cele mai grele tipare sau programe. Raiul e creat chiar de suflet, care vibrează la o frecvenţă superioară. Dar chiar şi în Rai, există încă unele tipare limitative, nişte tendinţe egotice mai puţin supărătoare.
Adevărata fericire vine doar când sufletul îşi ridică vibraţia deasupra planului astral, după ce şi-a eliminat toate resturile de programe individualiste, egotice. Aceea este iluminarea sau eliberarea.
< Sus >
Marea pierdere în procesul iluminării este ego-ul sau senzaţia de eu personal. Când ego-ul dispare, sufletul poate acţiona ca un instrument perfect în mâna Conştiinţei sau Spiritului sau Supra-sufletului. Nu poţi accede într-un plan mai înalt de cel astral, decât fiind total lipsit de eu.
Chiar şi printre noi, oamenii în carne şi oase, există suflete care au pierdut senzaţia de eu (iluminaţii sau eliberaţii sau treziţii), având astfel acces la Pura Conştiinţă. Conştiinţa sufletului lor nu se mai identifică cu trupul, deşi continuă să trăiască în lume ca înainte, prefăcându-se că sunt doar oameni, nu şi Dumnezeu.
Stop joc! Că un om este Dumnezeu este o afirmaţie gravă şi periculoasă... Isus a fost ucis prin decizia preoţilor exact fiindcă susţinea că era „om şi Dumnezeu”, adică un eliberat în viaţă, jivan-mukta.
Desigur, astăzi omenirea e mai tolerantă, totuşi se cer dovezi. Şi ce altă dovadă mai concludentă ar fi decât făptuirea de miracole?! Deci cine pretinde că ar fi iluminat, să se supună „testului minunilor”, nu-i aşa?!
Ei bine, nu-i aşa deloc. De ce?
În primul rând, există nenumăraţi fakiri şi magicieni care fac miracole fără a fi iluminaţi. Deci nu ar fi un test concludent.
În al doilea rând, noi credem că o persoană cu puteri paranormale face ce vrea cu ele. Numai că în cazul iluminării, persoana a dispărut, nu există o voinţă individuală care să le pună în acţiune. Când asemenea miracole se petrec, acţionează direct Voinţa Divină în prezenţa iluminatului. Iar cei din jur îi atribuie lui minunea, în mod iluzoriu. Cu alte cuvinte, nu putem cere pixului să scrie pe hârtie – e nevoie de o mână.
În al treilea rând, nimeni dintre cei care au făcut miracole sau au fost recunoscuţi ca mari iluminaţi nu a reuşit:
- să nu se îmbolnăvească,
- să nu îmbătrânească,
- să nu moară.
Dumnezeul absolut nu aparţine acestei lumi iluzorii de forme mişcătoare şi schimbătoare. Ca om, ţii de această lume, cu legile ei inexorabile, dar ca Dumnezeu nu poţi fi atins, nici măcar cu gândul.
Chiar şi tu, cititorule, eşti Dumnezeu, dar ai vrea să vezi o dovadă concretă ca să fii sigur. Însă mintea nu are cum să fie vreodată sigură pe ceva, fiindcă natura ei este dubitarea. N-o poţi convinge că eşti Dumnezeu, fiindcă mintea are o concepţie limitată despre El, care nu se potriveşte cu realitatea divină. Nu vei fi sigur că eşti Absolutul decât când Absolutul se va trezi din letargie în tine. Numai El va învinge ferm toate îndoielile minţii tale. Dar nu şi ale minţilor celorlalţi netreziţi din jurul tău...
Pe de altă parte, Dumnezeu nu are datoria să-şi demonstreze puterea absolută. El recreează lumea în fiecare secundă, deci poate face toate miracolele fără niciun efort. Dar de ce le-ar face, când El vrea ca lumea să arate exact aşa cum arată, aparent „banal”?! Cine eşti tu să i-o ceri? Eşti o iluzie optică, creată tot de El. Iar eticheta de „banal” nu-i decât dovada somnului tău spiritual!... Oricare mică creatură este o mare minune, fiindcă apare din Nimic!...
De sus în jos şi de la stânga la dreapta: Adyashanti, Sadhguru, Thich Nhat Hanh, Chögyam Trungpa Rinpoche, Mooji, Gangaji, Nisargadatta Maharaj, Jiddu Krishnamurti, Osho (Rajneesh), Ramana Maharshi, H.W.L. Poonja (Papaji), Robert Adams, Vishrant Prem, Eckhart Tolle
Cât de des se întâmplă oamenilor iluminarea? Mult mai des decât s-ar crede. Doar că ea durează foarte puţin, numindu-se satori. Totuşi, uneori, oamenii care trăiesc un satori, dar nu înţeleg ce se întâmplă sau nu au nivelul de conştiinţă necesar, se sperie şi se adresează psihiatrilor, care le pun urgent diagnosticul de depersonalizare şi derealizare. Cu tratament, pacientul va reveni la starea de conştiinţă egotică de dinainte...
Asta ne demonstrează cât de important este să avem o minte pregătită dinainte pentru a păstra darul trezirii, dacă şi când apare. Altfel, poate deveni un coşmar (pentru ego)... Ego-ul trebuie să fie foarte relaxat pentru a aprecia perspectiva iluminării.
< Sus >
Există unele situaţii când această iluminare are mari şanse să devină definitivă şi singura alternativă acceptabilă. Voi trece în revistă câteva:
Prima situaţie, când eul personal dispare după o îndelungată suferinţă sau mare traumă, fiind chiar mecanismul de a-i face faţă. Psihologii o numesc disociere, adică o detaşare indiferentă de trup. Ea poate deveni patologică, neplăcută, când nu e urmată de completarea ei firească, adică dilatarea fiinţei până la unirea cu toată creaţia.
Cu alte cuvinte, dacă această disociere a Conştiinţei de trup este urmată şi de Ananda, atunci ea devine foarte plăcută şi se numeşte iluminare. Atunci sufletul nu va mai vrea deloc să se întoarcă la starea de identificare cu trupul traumatizat.
A doua situaţie e legată de bătrâneţe. De obicei, oamenii trăiesc în memorie şi imaginaţie. Se validează din trecut şi îşi hrănesc speranţele prin proiecţii în viitor. Asta e munca de fiecare clipă a ego-ului. Oamenii în vârstă, fiindcă viitorul lor se îngustează tot mai mult (degradare fizică, boli, pierderi familiale, suferinţe acumulate, sărăcie, moartea apropiată etc.), tind să trăiască mai mult din amintiri, ca un substitut al realităţii fruste. Dar unii dintre ei nu au avut niciodată o memorie prea bună sau nu au dat importanţă trecutului sau nu prea au cu ce se mândri, ci mereu au dat importanţă doar viitorului. Când îmbătrânesc, se văd deci fără ambele cârje imaginative.
În această situaţie (mai ales dacă au norocul să nu aibă rude sau prieteni care să-i tragă înapoi în marea iluzie), sunt mai dispuşi să se predea Voinţei Divine. Ei simt că mecanismul egotic nu-i mai ajută şi atunci pot renunţa ceva mai uşor la el, dar tot cu un oarecare efort... Fără trecut şi viitor, rămân natural în prezent, singurul real. Şi de aici începe adevărata aventură: scufundarea în aparentul banal al percepţiilor directe, fără interpretări, vise, poveşti...
Viitorul lor nu mai este aruncat departe, la orizont, ci se apropie primejdios. Ego-ul se vede prins între un trecut mort, care nu-l mai poate ajuta, şi nişte proiecţii fanteziste fără temei. Nu-i mai rămâne să se bucure decât de momentul prezent, de ce-i apare în faţă acum, acum, acum (fiinţe, obiecte, întâmplări etc.), fără a mai compara cu ce-a fost în trecut sau cu ce şi-ar imagina. Orice comparaţie sau judecată este neproductivă, fiindcă te scoate din realitate, care este cea din faţa ochilor, şi diminuează valoarea prezentului.
În acest punct, un învăţător spiritual îţi va spune că mai ai doar un pas şi că iluminarea va veni curând. Dar eu nu sunt învăţător şi nu am obligaţia să te mângâi pe creştet. N-aş face decât să-ţi vând o nouă speranţă, „speranţa iluminării”, care te-ar întoarce de unde ai plecat, la fantezii şi poveşti. Prefer adevărul. Iar adevărul este tăcere...
A treia situaţie apare când omul fie are această atitudine înnăscută, fie şi-a cultivat-o pe o cale spirituală orientată exclusiv spre iluminare (nu spre puteri paranormale sau cunoştinţe intelectual-metafizice). Şi anume, e vorba de atitudinea faţă de gânduri. Calea spirituală se numeşte de obicei „cunoaştere de sine”, dar aş sublinia că aici este mai mult o „cunoaştere a ce nu este Sinele”. Detalii în subcapitolul următor...
Oamenii au inventat diverse metode de a atinge idealul iluminării, atât de venerată în tradiţiile spirituale. Fie că e vorba de advaita vedanta, de taoism, de zen, de sufi etc., toate caută să modeleze comportamentul şi mai ales mentalitatea discipolilor spre trezirea spirituală.
Totuşi, în practică, fiecare om este unic şi irepetabil. Nu există o reţetă de a ne ilumina şi nici o soluţie universală pentru a-i face faţă dacă ne-a luat pe nepregătite. Totul este un joc al Conştiinţei, ea decide când şi cum iluminează sufletul, adică îl desprinde din identificarea cu trupul.
Povestea gazda emisiunii „Buddha at the Gas Pump” că are un prieten care, în timp ce schia, a intrat spontan într-un satori (iluminare temporară) care l-a ţinut 3 ani de zile. Era iluminare autentică! Dar după 3 ani, acel satori a încetat subit, la fel de neaşteptat cum a venit, lăsându-l pe acel individ neconsolat, disperat chiar.
Concluzia: orice se poate întâmpla în realitate, fiindcă Sursa nu respectă regulile trasate de minte.
Iluminarea este trezirea conştiinţei adormite în trup, adică a sâmburelui de Conştiinţă ce alcătuieşte sufletul. Căci Marea Conştiinţă sau Spiritul sau Supra-sufletul este dintotdeauna treaz, el animă şi scrie destinul pentru nenumărate suflete. Acest lucru este important de reţinut!
Deseori, în textele nondualiste, Conştiinţa se manifestă contradictoriu. Şi asta, pentru că, de fapt, sunt două aspecte ale aceleiaşi Conştiinţe unice. Primul aspect este Marea Conştiinţă perfect trează, iar al doilea aspect este mica conştiinţă captivă în mintea-corp şi iluzionată că ar fi doar atâta. Trezirea se referă la mica conştiinţă, dar pârghiile trezirii stau în mâinile Marii Conştiinţe. Şi nu există nicio contradicţie între cele două, fiindcă, de fapt, e una şi aceeaşi, dar în două poziţii diferite simultan.
Iluminarea nu aduce neapărat puteri paranormale sau abilitatea de a vizita alte dimensiuni etc. Ea se adresează exclusiv acestui suflet aparent închis în trupul fizic. Doar aparent, fiindcă omul trezit simte că este liber, simte adevărata LIBERTATE. Viaţa continuă după iluminare ca şi înainte, de obicei. Totuşi, alteori, poate produce o mare schimbare în omul respectiv şi-i poate oferi abilităţi neobişnuite. Nu există reguli.
Iar uneori, când omul are traume ascunse, iluminarea declanşează un proces de conştientizare a „umbrei” sau „corpului-durere” sau aşa-numita „noapte neagră a sufletului”, care numai plăcută nu este. Dar este o etapă necesară de purificare intensă. Uneori e vorba numai de mici provocări ce te pun în faţa propriilor temeri, pe care orice om le are, ca nişte oglinzi ce te obligă să-ţi cunoşti umbrele sau petele ce-ţi acoperă lumină originară.
Se poate spune că iluminarea este începutul unui drum nobil, divin. Treptat, omul integrează această stare neobişnuită în viaţa cotidiană. După câteva luni sau, mai degrabă, câţiva ani, poate, reuşeşte să întruchipeze complet divinitatea interioară în trupul său omenesc, şi atunci devine un eliberat.
În limbaj psihologic modern, eliberarea produce cea mai bună versiune a ta, dar non-stop, continuu. Nu eşti perfect, dar mai bun de atâta nu poţi fi în acest moment. Îţi atingi potenţialul maxim în fiecare clipă. În schimb, când ai ego, oscilezi mereu de la o versiune a ta bunicică la alta mai proastă şi înapoi în sus, nu îţi atingi potenţialul maxim decât rareori şi temporar, şi doar atunci când uiţi de tine...
< Sus >
V-am promis o detaliere a esenţei metodelor spirituale ce vizează relaţia cu gândurile pentru a facilita trezirea şi, mai ales, a pregăti mintea de a suporta această nouă condiţie „nefirească”. Atenţie! ne referim aici numai la gândurile egotice, personale, autoreflexive, şi nu la cele practice, care vizează rezolvarea de probleme. La această distincţie se referă dictonul: Mintea este un servitor foarte bun, dar un stăpân îngrozitor! Neuroştiinţa explică foarte clar că există două reţele neuronale distincte care se activează în cele două situaţii amintite (reţeaua de lucru, respectiv, reţeaua implicită). E foarte important să nu le confundăm.
Întâi, baza de plecare: omul trebuie să recunoască gândurile când îi vin. Pur şi simplu, odată cu gândul, apare în minte şi conştientizarea lui, de genul „Uite ce gând mi-a venit...” E un proces instantaneu, nu ceva elaborat. Majoritatea oamenilor, surprinzător, nu au ajuns încă aici. Nu conştientizează că gândul e un străin care vine de undeva, ci îl consideră o parte din ego-ul lor, deci nici nu-l pun în discuţie, fiindcă se consideră buricul Pământului, ca ego.
În al doilea rând omul trebuie să conştientizeze că credinţele sale, acumulate din familie, prin educaţie sau de la mediul social, îi atrag anumite gânduri în mod constant şi compulsiv. Printr-o auto-analiză permanentă, el poate demantela aceste prejudecăţi ce-i dictează reacţii automate.
Gândurile au această capacitate de a ne convinge instantaneu că ar fi şi adevărate. Omul obişnuit le ia de bune pe toate, devenind sclavul lor. Căutătorul adevărului însă le pune la îndoială pe toate şi astfel reuşeşte treptat să se elibereze din strânsoarea lor.
Ca tehnică: la fiecare gând venit, să căutăm un gând opus şi bine argumentat, dându-i aceeaşi greutate sau probabilitate de a fi corect. În acest fel anulăm puterea pe care o are primul gând asupra minţii noastre, echilibrându-l cu un gând contrar. Asta e ceva diferit de "gândirea pozitivă", adică de optimismul neîntemeiat. E mai degrabă un scepticism radical, absolut, o neîncredere totală în gânduri.
De exemplu: te temi de viitor fiindcă nu vei mai avea bani destui. Desigur, se poate întâmpla şi să devii sărac, dar de ce nu te gândeşti şi că vei câştiga la loterie?! Aici nu vorbim de probabilităţi statistice, căci psihicul e supus emoţiilor, mai ales la frică. Oricum, destinul tău şi viitorul este imprevizibil. Deci poţi balansa teama (de sărăcie) cu relaxarea (îmbogăţitului), ca să scapi de stres. Dar rămâi perfect conştient că, de fapt, doar păcăleşti mecanismul minţii pentru a nu o lua razna cu emoţiile.
Există şi o altă tehnică cu totul diferită, anume „Rămânerea în prezent”. Fie având ochii închişi (meditaţia formală), fie cu ochii deschişi şi mergând (meditaţia dinamică) omul îşi propune să nu piardă din atenţie un anumit stimul. De exemplu, în meditaţie, va fi atent la respiraţie, cum aerul intră şi iese pe nas. De fiecare dată când observă că un gând întrerupe această atenţie, va reveni la observarea respiraţiei. În yoga, procedeul se numeşte concentrare pe stimulul ales (dharana). Scopul acestui antrenament este diminuarea numărului de gânduri care ne copleşesc mintea.
Ambele variante de mai sus urmăresc deci antrenarea minţii să îşi reducă interesul faţă de gânduri, care să nu mai aibă de ce să se agaţe. Totuşi, chiar şi când avem succes în această etapă, ea nu este de ajuns pentru iluminare, ci doar pentru a obţine o minte mai calmă, mai paşnică, mai relaxată – măcar pentru o perioadă de timp... până reintrăm în tumultul vieţii cotidiene.
De fapt, orice animal ştie să „rămână în prezent”, asta e condiţia sa naturală, fără gânduri autoreflexive, şi totuşi nu putem spune că animalele sunt iluminate. Iluminarea înseamnă mult mai mult decât atenţia permanentă la simţurile fizice...
Iluminarea înseamnă, simultan, să iubeşti şi să te identifici cu tot ce există, dar şi să fii detaşat de tot ce există, paradoxal. Iar pentru asta, sâmburele de Conştiinţă al sufletului, după etapa observării lucide a activităţii minţii, se va întoarce şi se va observa pe Sine, ca Marea Conştiinţă Universală... Acesta e momentul Adevărului...
În al treilea rând, poate cea mai dificil de definit, dar esenţială, este predarea voinţei individuale sau deschiderea minţii către ceva Prea-înalt. Cum ar fi, resemnarea în faţa unui fapt împlinit sau, mai ales, în faţa a ce s-ar putea întâmpla. Înţeleptul nu este pasiv şi deprimat, ci acţionează în lume, dar nu dă importanţă rezultatului concret, căci nu depinde numai de el. El este mereu împăcat cu orice îi aduce clipa, chiar dacă nu-i satisface intenţiile iniţiale. Important este să-şi elimine frica de necunoscut şi de suferinţă – şi atunci survine în mod spontan predarea în braţele vieţii.
Ca metodă, deci, mintea trebuie deschisă către orice vine din faţă, orice întâmplare din viaţă, să se obişnuiască mental cu orice posibilitate, bună sau rea. Dimpotrivă, ego-ul e definit prin rezistenţă la lucrurile neplăcute, e mereu în poziţie defensivă şi de luptă – ăsta îi este rolul, de paznic al supravieţuirii. Atitudinea înţeleptului este însă total opusă ego-ului, instinctului de supravieţuire.
Asta nu înseamnă că înţeleptul face gesturi nebuneşti, periculoase pentru trup. Ci aici e vorba de atitudinea sa permanentă, atât în meditaţie, cât şi pe stradă, o atitudine ce permite lăuntric oricărui lucru să se întâmple, fie plăcut, fie neplăcut. Nu fiindcă şi-ar dori ce-i mai rău, ci fiindcă ştie că viaţa este un joc imprevizibil şi de neînţeles, unde nimeni nu controlează nimic. Este, pur şi simplu, Jocul Divin...
În practică, de fiecare dată când simţim că trupul se contractă în faţa unui lucru neplăcut, e semnul că mintea s-a închis, ca o pavăză în faţa pericolului. Rapid, contracarăm prin inducerea relaxării corporale şi atitudinea de acceptare. Cuvântul-cheie este relaxare, însoţită de idei de genul:
„Nimic nu mă ameninţă;
nu e nevoie să
controlez situaţia;
acest lucru are şi el dreptul să existe;
viaţa nu e
făcută să-mi satisfacă mie plăcerile;
viaţa mea e în mâinile Domnului...”
Desigur, înţeleptul are şi el, la rândul său, dreptul şi obligaţia să acţioneze cum simte s-o facă pe moment, dar la concurenţă cu alţi agenţi de influenţă, poate mai puternici, care ar putea genera şi un deznodământ neplăcut. Înţeleptul acceptă şi această variantă relaxat. Viaţa nu are rolul să te servească pe tine, ci este infinit de complexă, cu infinite ramificaţii, meandre şi hăţişuri.
Poate, pur şi simplu, lucrurile nici nu au vreun sens şi nu-i nimic de înţeles. Nici măcar ceea ce justificăm noi raţional nu are vreun înţeles real, ci doar mintea crede că a dat de capătul firului logic... Cu atât mai falsă e logica egotică care afirmă că „viaţa trebuie să mă slujească, iar eu trebuie s-o controlez”. Desigur, nu te vei bucura, de pildă, că a dat o boală peste tine, dar obişnuita lamentare „De ce a dat necazul peste bietul de mine?” o poţi înlocui, zâmbind, cu relaxatul „Da, de ce nu?!...”.
John A. Shedd: „O corabie în port e în siguranță, dar nu pentru asta au fost construite corăbiile."
< Sus >
Ce se întâmplă cu sufletul iluminat după moarte?
Unii spun că nu se mai reîncarnează, fiindcă a terminat cu karma. Alţii spun că sufletul e retras în Spirit sau Supra-suflet (nirvana), deci personalitatea sa dispare cu totul.
Eu însă spun că ar fi o pierdere să fie retras înapoi în Sursă sau Conştiinţă. La ce bun? Mult mai interesant este să-şi continue existenţa în alte planuri sau dimensiuni. Imaginaţia divină este infinită. Toate experienţele sufletului îmbogăţesc Spiritul, măcar prin faptul că îi produc Bucurie (Ananda). Desigur, îi adaugă şi la zestrea de experienţe...
Spunea cineva că nelimitata Conştiinţă este, totuşi, limitată prin faptul că nu cunoaşte limitarea! Este limitată că nu poate experimenta curiozitatea, precum o fiinţă ignorantă. Dumnezeu nu-şi poate pune nicio întrebare la care să nu ştie deja răspunsul. Şi atunci, ce a făcut El? A inventat limitarea, iar tot universul este alcătuit din lucruri limitate, cu rolul de a-l învăţa pe Dumnezeu ce înseamnă asta. Şi-a limitat, în primul rând, Conştiinţa, alocând o mică porţiune din Ea unui corp fizic, cu care se identifică, experimentând viaţa numai prin el.
Cu alte cuvinte, trăim aici, pe Pământ, ca să-L învăţăm ce înseamnă limitările pe Sinele nostru infinit. Noi suntem învăţătorii Lui. Un alt paradox, nu-i aşa?!... 😊 Dar e un Joc care, ca orice joc, are şi un punct final, atunci când ieşi din amnezie şi-ţi aminteşti că Tu însuţi ţi-ai impus aceste aparente limite. E momentul trezirii...
Personalitatea sufletului păstrându-se fragmentată în învelişurile subtile energetice, tot acolo rămâne şi karmă, care va genera unele reacţii ulterioare. Dacă sufletul se va reîncarna în acelaşi plan, karma va acţiona mai tare, iar în alte planuri, poate că deloc. Aşa apar diverse surprize, care îl încântă foarte mult pe Spirit, ori că sunt plăcute, ori neplăcute pentru ego.
Oare Spiritul nu cumva e chiar sadic, punându-şi sufletele la diverse provocări şi încercări în viaţă? Oare n-ar fi mai blând şi milos dacă ne-ar oferi doar experienţe plăcute, ferindu-ne de cele neplăcute?! Cam aşa gândim ca oameni...
Ei bine, în Sursă există o egalitate totală şi nu se întâmplă nimic, absolut nimic. Dacă vrei să te linişteşti, acolo e staţiunea cea mai reconfortantă. Conştiinţa iluminatului nu pierde din vedere (aproape) nicio clipă acel calm desăvârşit. În acelaşi timp, ea observă şi lumea agitată în care trăieşte omul. E la mijloc, între cele două realităţi opuse... Totuşi, e atras cu adevărat doar de pacea Sursei, şi nu prea mai are motivaţii pământeşti.
În schimb, omul obişnuit nu vede decât realitatea pământească, din nefericire. Dar şi această „nefericire” este programată de Marea Conştiinţă. Experienţa de om obişnuit, manipulat prin ego, este o variaţie dorită de Spirit, având o savoare specială. Ignoranţa şi obtuzitatea spirituală generează trăiri imposibile în condiţii de luciditate spirituală.
De exemplu, imaginează-ţi că în fiecare dimineaţă te-ai trezi primind în minte o listă completă şi detaliată cu ce ţi se va întâmpla în acea zi. Ţi-ai petrece toată ziua doar bifând, pe rând, fiecare întâmplare prevăzută exact. Ce satisfacţie ţi-ar produce o astfel de viaţă atât de previzibilă?! Oare nu-i mai bine că eşti ignorant?!
Deci, da, ignoranţa spirituală poate că nu e confortabilă, dar oare câţi oameni ar renunţa la ea? Foarte puţini, iar asta ne arată că oferă experienţe interesante Spiritului lor. Dacă n-ar fi aşa, Spiritul ar dispune imediat trezirea şi eliminarea urgentă a ignoranţei.
Unii ar răspunde că dispoziţia asta n-ar fi de ajuns, căci ego-ul se opune feroce. Totuşi, energia egotică este limitată şi poate fi depăşită de Voinţa Spiritului, dacă ar dori-o... iar la majoritatea oamenilor nu o doreşte.
Şi, poate că Spiritul lor e acelaşi cu al tău! E posibil ca acelaşi Spirit să creeze suflete cu destine foarte diferite. Unele, care ajung la iluminare rapid, iar altele, care se zbat într-o mâzgă existenţială mult timp. Dacă citeşti acest text lung, înseamnă că ai un suflet norocos. Altfel, n-ai fi putut parcurge nici trei paragrafe... E un text imposibil pentru un suflet nepregătit.
Cine-i cel mai pregătit pentru iluminare? 😊
< Sus >
Iluminarea sau trezirea are trei (tot trei!) aspecte sau faze diferite:
Primul aspect este trezirea sufletului la Pura Conştiinţă, cu care percepe Sursa Absolută sau Golul primordial sau Vidul Creator. Este o stare de neutralitate şi impersonalitate.
Al doilea aspect este expansiunea sufletului până îmbrăţişează întreg universul, toată creaţia. Este o stare de iubire universală necondiţionată, fără un obiect anume, prin care te simţi una cu tot ce există, cu fiecare obiect şi fiinţă pe care le vezi (beatitudinea, Ananda).
Al treilea aspect este legat de stabilitatea acestei stări duble de detaşare+iubire. Starea de satori desemnează trăirea ei temporară, iluminarea este trăirea ei permanentă, iar eliberarea înseamnă întruchiparea acestei stări divine în viaţa de zi cu zi. După iluminare, începe procesul de împământare, de adaptare a acestei condiţii „nefireşti” la traiul comun, de curăţare a ultimelor resturi traumatice din inconştient, proces care poate dura luni sau ani de zile, până se atinge stadiul de eliberare – dacă se atinge vreodată...
Oare iluminatul nu este deja liber? Ba da, iluminarea are gustul adevăratei LIBERTĂŢI. După iluminare, gândurile egotice dispar, doar că mai reapar ocazional, foarte rar, din inerţie sau obişnuinţă. Iluminatul le vede imediat şi le respinge, dar uneori ele mai pot staţiona un răstimp în mintea sa, creându-i vechi stări egotice, care acum se simt foarte neplăcute prin comparaţie cu noua stare de conştiinţă.
Reacţia înţeleaptă nu este să încerce să înlăture aceste stări, ci să-şi păstreze vulnerabilitatea orice s-ar întâmpla, având deplină încredere în proces. Este o reacţie complet opusă dorinţei de control şi evitare a neplăcerii, specifice ego-ului.
E posibil deci ca, uneori, iluminatul să recadă în ego pentru scurte momente. Nu este ceva vizibil din afară, dar asta îi comunică iluminatului că încă nu e „copt”. Câteva minute în ego se simt ca iadul... Abia când aceste gânduri nu mai apar deloc, fiindcă şi-au pierdut cu totul magnetismul sau priza la mintea iluminatului, atunci putem spune că el întruchipează sau manifestă complet noua stare de conştiinţă iluminată. Acum este cu adevărat ELIBERAT de orice presiune a ego-ului.
Primul aspect, trezirea conştiinţei în Absolut, ţine de deschiderea chakrei Ajna. În filosofia europeană se numeşte Logos (de la Aristotel citire).
Al doilea aspect, iubirea necondiţionată a Creaţiei, ţine de deschiderea chakrei Anahata. În tradiţia filosofică europeană se numeşte Pathos.
Al treilea aspect, stabilitatea trezirii, ţine de deschiderea chakrei Manipura. În filosofie se numeşte Ethos, în sensul de credibilitate a persoanei, predictibilitate şi constanţă, deoarece manifestă în mod stabil cele două valori esenţiale de mai sus (logica şi emoţia).
Atenţie! Se activează cele trei chakre din planurile subtile superioare (sau proiecţiile chakrelor din chakra coroană Sahasrara) şi apoi activarea coboară şi în chakrele eterice, trupeşti. De aceea, oricâte practici energetice am face, ele în sine nu pot genera iluminarea. Ea vine întotdeauna de sus în jos, nu invers...
Publicitate filosofică: Ce lenjerie de corp folosea Socrate? 😊
< Sus >
Răzvan A. Petre
2 august 2026