< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Ieşirea din Matrix *|* Lumina şi spaţiul-timp *|* Dumnezeu nu ştie să numere *|* O glumă via Alan Watts *|* Timpul atomic
Odată cu progresul computerelor, savanţii au început să se întrebe dacă nu cumva universul este un fel de simulare pe computer. La ora actuală, tehnologia a avansat foarte mult şi poate crea lumi virtuale care, vizual şi auditiv, par reale. De ce n-am fi şi noi o simulare într-un gigantic computer cosmic?!
Întrebarea este pertinentă astăzi, dar ar fi părut ridicolă în urmă cu un secol. Totuşi, ideea este veche de când lumea. Chiar şi filosoful Platon a prezentat-o sub forma alegoriei peşterii. Este conţinută în filosofia perenă, care, pe alocuri, poartă numele de nondualism.
Unii nu sunt de acord cu ea, replicând că puterea computaţională necesară pentru simularea acestei realităţii ar trebui să fie infinit de mare, practic imposibil de realizat tehnic.
Însă adepţii teoriei simulării (Simulation Hypothesis) răspund abil: Nu e nevoie de simularea dintr-o dată a întregului univers, la fel cum în jocurile video nu se generează pe ecran întregul peisaj sau toate personajele, ci numai cele necesare în preajma eroului principal. Astfel, se economiseşte foarte mult din puterea de calcul. Deci, realitatea înconjurătoare se creează pe loc, pe baza programului, folosind resurse limitate.
Prin analogie, noi nu percepem direct tot universul, ci numai o porţiune redusă, cea care intră în contact cu simţurile noastre. Restul rămâne sub formă potenţială, doar ca ipoteză. Învăţăm despre univers numai prin ceea ce ne oferă oamenii de ştiinţă. Noi nu cunoaştem direct şi cert decât prin senzaţii fizice sau intuiţie metafizică. Gândirea este o cunoaştere mediată, procesată, nesigură, îndoielnică.
Iniţiaţii ne transmit că „universul e mental”, psihologia descrie cum proiectăm asupra celorlalţi propriile trăiri psihice, iar fizica cuantică ne spune că realitatea este influenţată de observator. În natură nu există „obiectivitate”. Lumea exterioară percepută de fiinţe este creată instantaneu în interiorul fiecăreia, conform programului inserat în ele. Tot secretul simulării constă în programarea perfectă.
Multe mistere şi fenomene paranormale s-ar explica prin faptul că acestea nu sunt decât modificări locale ale programării. De pildă, aura pe care o vede un clarvăzător nu o vede un om normal, deşi amândoi privesc în acelaşi loc. O simplă linie de cod poate schimba vederea personajului. Halucinaţiile vizuale sunt nişte modificări randomizate, haotice. Visul are un algoritm aparte. Întâlnirile cu Dumnezeu sunt nişte puneri în scenă speciale, folosind alţi parametri codificaţi individual. Şi aşa mai departe.
Deci nu există nimic concret, ci totul se generează pe loc, pe baza programului individual. Universul este la fel de ireal pe cât este şi realitatea virtuală din computer. Un joc video ne poate trezi emoţii intense, poate fi realist, dar niciun om raţional nu o poate confunda cu realitatea.
Şi totuşi, ideea că am fi o simulare pe computer este ridicolă. De ce? Fiindcă un computer este un dispozitiv tehnic limitat. Cum ar putea fi simulat un Univers infinit într-un dispozitiv finit?!
De aceea, aş spune altceva. Suntem într-o Simulare. Punct. Dar nu pe computer. O simulare pe care nu o putem defini, imagina, înţelege. Ideea că suntem o simulare provine de la acei mistici care au trăit direct această experienţă de iluminare sau trezire nonduală. Atunci simulatul s-a trezit că este simulatorul, simultan. Asta chiar că-i o idee revoluţionară.
Gânditorii de azi cred că există o diferenţă evidentă între programatorul care simulează şi programul de simulare. Ei fac o distincţie clară între subiect şi obiect.
Însă misticii contrazic această idee dualistă. Ei susţin că subiectul e totuna cu obiectul. Programatorul devine însăşi simularea. Acest adevăr straniu se revelează câteodată, dar destul de rar. De ce atât de rar? Poate pentru a nu perturba simularea, iar Programatorul să fie convins că nu este programul.
De fapt, nu există niciun Programator. Asta-i şi mai ciudat. Există doar programarea, doar simularea, care apare în două forme: Programatorul şi programul, Creatorul şi creaţia, care sunt acelaşi lucru; care nu e un lucru, ci ceva; care e nimic. Greu de priceput!
* * *
Să folosim alţi termeni. Absolutul există. El este Vidul etern real. Din El apare universul, aşa cum din păianjen se urzeşte pânza lui. Păianjenul e una cu pânza. Iar dacă vântul i-o rupe, păianjenul nu moare, ci face alta. De aceea, putem spune că universul este eternul ireal. De ce ireal? Fiindcă este mişcător, veşnic schimbător, instabil, în bătaia vântului.
Deci Vidul absolut este conştiinţa. Vidul nu e conştient-de-sine, fiindcă e golul absolut. Dar este conştient de univers, aşa cum păianjenul nu e conştient de sine, dar e foarte atent la pânza pe care a întins-o.
Universul creat ar fi ca un fel de „oglindă” pentru Vidul creator. Cu ajutorul ei, Vidul devine conştient de sine, dar într-un mod indirect, ocolit, chiar distorsionat. Totodată, Vidul este conştient de faptul că El NU este acea oglindă înşelătoare. Atunci ce anume este? Nu se poate şti, din principiu, fiindcă este gol, vid, nimic. Nimic şi Tot. Nimicul real şi totul ireal.
Asta este iluminarea sau trezirea nonduală.
Alfabetul cimaticii
Pe o placă metalică este depus nisip, placa fiind apoi supusă unor vibraţii mecanice cu diverse frecvenţe. La anumite frecvenţe precise, nisipul ia formele din imagine. Reprezintă corespondenţa vizuală a unor sunete. Cimatica este ştiinţa care studiază influenţa sunetului asupra materiei.
Tot cam aşa, „la început a fost cuvântul”, adică vibraţia, care devine toate formele acestei lumi. Vibraţia este primară (reală), iar forma e secundară (ireală).
< Sus >
În ultimii ani, e la modă ideea că trăim într-o reţea invizibilă, un „matrix” care ne manipulează alegerile fără a ne da seama. Este aceeaşi idee de univers simulat, exprimată într-o formă mai vandabilă. Ea vine la pachet cu tot feluri de teorii ale conspiraţiei, conform cărora suntem manipulaţi ba de elitele mondiale, ba de extratereştri, ba de către demoni etc. Doar de Dumnezeu nu zice nimeni că ne-ar manipula, deşi ar fi cel mai aproape de adevăr.
Şi, conform paradigmei victimizării, suntem îndemnaţi să ne revoltăm şi să ne rupem lanţurile. Dar asta înseamnă să le dăm credit total promotorilor teoriilor conspiraţiei şi să urmăm pas cu pas indicaţiile lor. Ceea ce n-ar fi decât o schimbare de stăpâni, nu o eliberare adevărată.
Adevărul este că nu putem ieşi din matrix, fiindcă nu există nimic altceva. O putem face, totuşi, doar dacă înţelegem că, în afară de matrix, există numai golul absolut. Dacă am fi dispuşi să ieşim în vid, pierzându-ne pe noi înşine, doar atunci are rost să vorbim de evadare. O evadare în adevăr, o eliberare de iluzie...
< Sus >
Lumina veşnică există în non-spaţiu şi non-timp. Şi „începe” creaţia: Lumina se împarte în două, în spaţiu şi timp. Cele două sunt legate strâns între ele, dar cum? Tocmai prin intermediul luminii. Viteza luminii este constantă, deoarece lumina este primordială, iar spaţiul şi timpul derivă din ea, sunt produse secundare ale luminii şi corelate între ele. Spaţiul şi timpul se află într-un raport constant, orice ar însemna asta (conceptul de continuum spaţiu-timp).
Ce-i spaţiul? Este non-energia, non-lumina, de aceea îl percepem ca fiind întunecat. Lumina e un vid luminos, iar spaţiul este tot un vid, dar întunecat – ca într-o oglindă inversă.
Şi timpul, ce-i? Spuneam cu altă ocazie că axa veşniciei este perpendiculară pe axa timpului. Că Manifestarea apare prin „înclinarea” axei veşniciei peste axa timpului. Toată Creaţia imaginată în veşnicie dintr-o dată începe să se manifeste în timp treptat.
Deci timpul ar fi o segmentare a simultaneităţii, o fragmentare a Evenimentului unic într-o infinitate de evenimente succesive. Care, desigur, se petrec în spaţiu. Spaţiul însuşi este cuantificat, fragmentat în mici bule de dimensiunea Planck, cum explică fizicianul Nassim Haramein.
Deci spaţiul-timp este o segmentare a Luminii primordiale unice şi nediferenţiate.
Caracteristica luminii fizice este că se mişcă foarte repede, dacă nu este împiedicată de materie. Lumina nu poate sta locului. Prin asta, ea stabileşte limitele spaţiului. Spaţiul cosmic se termină acolo unde se opreşte lumina. Adică niciunde. De aceea este spaţiul infinit, fiindcă lumina călătoreşte un timp infinit. Timpul determină limitele spaţiului. Şi invers: dacă s-ar termina spaţiul, lumina cosmică s-ar opri, iar odată cu ea, şi timpul.
Prin urmare, lumina primordială este non-spaţială şi non-temporală, dar când se manifestă în dualitate generează un spaţiu-timp infinit. El nu poate fi limitat, de ce? Dacă l-am putea limita cumva, am opri lumina să se mişte, adică am bloca-o să-şi manifeste natura.
De fapt, în lumea noastră mică, deseori prindem lumina, o împiedicăm, de pildă, folosind ecrane sau alte paravane. În felul acesta, e ca şi cum am închide spaţiul. Într-adevăr, dintr-o cameră fără ferestre lumina becului nu poate ieşi. Am prins-o în capcană. Am delimitat un spaţiu. Dar pe o perioadă limitată, până deschidem uşa sau până stingem becul.
Însă nimeni nu poate împiedica o stea să răspândească lumina sa în cosmos. Putem manipula cum vrem doar câţiva fotoni, care transportă o mică energie. Dar nimeni nu poate stăpâni energia unei stele.
Am putea privi şi altfel: lumina fizică a unei stele este doar o rază din Marea Lumină primordială. Aceasta iese printr-un fel de sită şi se manifestă ca lumină fizică. Sita ar fi spaţiul-timp. Aşa se segmentează Lumina.
Deci creaţia apare prin segmentarea Luminii cu ajutorul spaţiului-timp, care e ca o sită cu fante prin care Lumina necreată se strecoară pe alocuri, sub formă de stele şi alte ciudăţenii.
Dumnezeu nu ştie să numere decât până la unu. El nu-şi numără miliardele de galaxii cu miliarde de stele. Nu ştie şi nici n-are nevoie. Fiindcă toate sunt create din el, le simte ca părţile sale, direct şi imediat, fără ajutoare contabile.
„Oare o zebră este un catâr alb cu dungi negre sau un catâr negru cu dungi albe? Răspuns: Este un catâr invizibil cu dungi alb-negre, pentru ca oamenii să nu se lovească de el.”
Aşa este şi universul, lumea: un vid vopsit în toate culorile şi formele, ca să ne fie făcut vizibil.
< Sus >
Rătăcind prin jungla deasă a internetului, m-am trezit într-un luminiş, unde Gavagai alias Mijomir (sau invers) povestea la o gaşcă de exploratori despre timp ca efect stroboscopic, timpul ca o înşirare de acum-uri discrete, cuantificate. Ştiam povestea de la shivaismul din Kashmir, dar mi-a plăcut s-o reascult din gura unui personaj imaginat şi plin de imaginaţie. Amuzaţi-vă şi voi!
«Abu-Hayun Musa al-Geber n-a existat niciodată. A locuit la Bagdad, la curtea lui Harun-al-Rashid, unde a funcţionat ca teolog oficial al califatului. Era slab, îşi tăia barba foarte scurt şi adora curmalele. A avut o minte sintetică. Îi plăcea să-şi minuneze prietenii cu fel şi fel de idei trăznite. La fel a făcut şi cu posteritatea.
Pentru ibn-Geber (a nu fi confundat cu tatăl său, eponimul algebrei, personaj fantomatic al Evului Mediu apusean), oamenii sunt automatele imaginilor unor personaje. Nişte năluci.
Materia, credea ibn-Geber, se compune din atomi identici între ei. La fel şi spaţiul. Viaţa acestor atomi durează o clipă. Timpul este o suită discretă de „acum”-uri. Lumea este o peliculă cinematografică, cu cele 25 de cadre pe secundă ale sale. Calităţile lucrurilor, cele care fac ca ceva să fie Elisabeta a II-a, altceva să fie Gavagai şi altceva să fie brânză de burduf *, sunt doar accidente ale atomilor. Aceste accidente trăiesc la fel de puţin ca şi atomii, adică un „acum”.
Pentru ca lucrurile să dăinuie în timp, iar fenomenele să fie „continue” este necesar ca Allah să recreeze, clipă de clipă, totalitatea atomilor şi a accidentelor lor. Lumea în act este expresia permanentă a voinţei continue a lui Allah. Dacă Allah ar înceta să recreeze lumea, aceasta ar dispărea ca umbra unui vis.
Pe ibn-Geber nu-l interesează consecinţele de ordin moral ale doctrinei sale. Omul, automatul umbrei unei umbre, nu poate fi decât o făptură inocentă şi lipsită de libertatea alegerii. Dacă Yusuf îl omoară pe vizir, înseamnă că asta a fost voia lui Allah. Omul acestei doctrine este condamnat la mântuire. Ibn-Geber ar fi fost foarte uimit dacă-i povesteai despre liberul arbitru.
Teologul bagdadit nu este interesat nici de poziţia de pe care-şi construieşte sistemul. Nu spune c-a auzit o voce-n somn, care-i va fi revelat acest adevăr (deşi alte personaje, mai notabile, mărturisiseră o atare revelaţie); nu spune nici că sistemul „Timpului atomic” este rodul deducţiilor sau observaţiilor sale. Nu. El îl livrează pur şi simplu, ca pe o evidenţă.
Pe ibn-Geber nu-l interesează nici măcar soarta lui Allah, sau motivele care-l îndeamnă pe acesta să asigure continuitatea lumii, obosindu-se într-un efort creator neîncetat. Alţi Dumnezei au lucrat şase zile, iar în a şaptea s-au odihnit; sau au scuipat lumea printre dinţi dintr-o dată, după care au băgat mâinile-n buzunare şi-au început să fluiere.
Valoarea heuristică a doctrinei timpului atomic este copleşitoare; înţelegem, în sfârşit, de ce uităm de la mână pân' la gură. O parte a creierului meu, cea dreaptă, mă avertizează că, prin afirmarea a ceea ce-am afirmat, sunt la un pas de erezie, pentru că uitarea instantanee ar presupune eroarea lui Allah. Dar partea mea dreaptă de creier n-are dreptate, pentru că procesul recreării lumii nu este imitaţie; dacă ar fi imitaţie, lumea ar fi încremenită într-o stare parmenidiană; or lumea, deşi discretă, este dinamică şi poate accepta modificări bruşte, aşa cum s-a întâmplat şi cu textul acesta: la început a avut cititori, iar apoi n-a mai avut, deoarece Allah i-a pus să se plictisească, pentru a le ascunde adevărul consecinţelor morale ale doctrinei acum prezentate.
Aspectul cel mai tulburător al acestei istorii este că Abu Hayun Musa ibn-Geber n-a existat niciodată, în vreme ce doctrina sa are încă puterea de a ne minuna.
* Pentru noi, tributari categoriilor aristotelice, alăturarea Elisabeta a II-a – Gavagai – brânză de burduf este cel puţin bizară. Putem înţelege că Elisabeta a II-a şi Gavagai au, la nevoie, aceeaşi substanţă, dar nu reuşim să vedem cum vine treaba cu brânza de burduf. Trebuie să ne reamintim totuşi că ibn-Geber nu gândea în categorii aristotelice şi că lucrurile se compun din atomi identici între ei; deosebirile dintre Elisabeta a II-a, Gavagai şi brânza de burduf sunt doar nişte accidente. Dacă Allah ar avea chef să se amuze, ar putea să amestece calităţile acestor lucruri între ele, dând naştere unui Gavagai sărat şi un pic acru, sau unei brânze cu pălărie colorată, ori unei Elisabete a II-a albe şi sfărâmicioase.»
< Sus >
Răzvan A. Petre
5 august 2023