<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

URMĂTORUL PAS DUPĂ ILUMINARE

de Răzvan-Alexandru Petre

100% nimic Mintea nu există, ego-ul nu există Cele 5 învelişuri Totul e inconştient Ce-i real şi ce-i ireal? Metafora cercetaşului-explorator

«Eu mă bucur că nu ştiu şi nici nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale sufletului şi minţii mele… Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim atât de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare…» Lucian Blaga

Iluminarea distruge totul, absolut totul, inclusiv nihilismul (care e doar un concept). Ea este adevăratul Shiva distrugătorul. De fapt, nu distruge nimic concret, ci doar fostele noastre idei despre orice. Dacă ai avea de ales, aş spune că trebuie să ai curaj ca, realmente, să te intereseze nondualitatea. Vei rămâne fără nimic şi, mai ales, fără tine. Tu eşti un gând gol pe dinăuntru, care se înveleşte cu un strat gros de alte gânduri. Când gândul de „eu” se sparge la bază, totul implodează şi se scurge, ca un vârtej, în punctul de singularitate.

Există vreun scop al iluminării, sau măcar un sens?

Iluminaţii ar spune că nu există niciun sens în nimic. Deci nici în iluzia cosmică, nici în ieşirea din iluzie. Este un joc liber, un experiment gratuit al Vidului creator.

Prin iluminare pierzi totul, fiindcă te pierzi pe „tine”. Nu capeţi niciun avantaj lumesc. Dimpotrivă, devii mai vulnerabil, mai deschis şi fără interesele obişnuite. Richard Sylvester spunea că trăieşti fără ochelarii de cal obişnuiţi, e o trăire directă, nu o reţetă pentru confort sau ferirea de orice suferinţă. Pe de altă parte, devii îngăduitor, iubitor în mod natural, neagresiv, pierzi orice pornire nevrotică (ruşine, vină, depresie, frică). Şi devii un posibil model pentru ceilalţi de toleranţă, calm. Totuşi, nu există vreun standard al celui trezit spiritual.

Dar oare Divinitatea nu urmăreşte nimic pentru societate iluminând nişte oameni?

Dându-i iluminării numele de Shiva Distrugătorul, ne ducem imediat cu gândul la Brahma Creatorul. Poate că va urma un fel de echilibrare. Poate că iluminarea nu este ultimul pas, aşa cum ne-o închipuim acum. Poate că va urma şi altceva.

Ce anume?

Dobândirea unor puteri paranormale, prin care iluzia să fie cumva înfrumuseţată sau făcută mai „creativă”. Iluminarea ar fi deci un proces care trebuie completat prin manifestări paranormale. Cazul lui Isus este emblematic, dar el poate fi chiar surclasat.

Este adevărat că şi astăzi există unii magicieni care manifestă nişte puteri uimitoare. Numai că ele au doar un rol demonstrativ şi limitat. Practic, nu modifică cu nimic traiul oamenilor, doar îi distrează şi, eventual, îi fac să gândească mai profund. Eu vorbesc aici de nişte capacităţi demiurgice care le vor fi date oamenilor iluminaţi. Nu acum, ci peste, să zicem, un secol. Deocamdată, omenirea abia descoperă ce este iluminarea.

Dacă iluminarea distruge realismul creaţiei, puterile demiurgice vor aduce libertatea de manifestare creatoare. Este nevoie să apară întâi iluminarea, pentru ca libertatea să nu se manifeste haotic. Abia după distrugerea realismului creaţiei, iluzia poate fi răsucită în fel şi chip, pe baza unei libertăţi care nu se lasă furată de atracţii iluzorii. Puterile paranormale pot fi periculoase atât pentru individ, cât şi pentru cei din jur, atunci când el are impresia că deţine puteri reale asupra altor fiinţe reale şi asupra naturii. Însă, când lumea şi viaţa îşi pierde realismul, jocul devine liber şi nestricăcios. Iluminatul nu mai poate să strice nimic din marea Iluzie, tocmai pentru că i s-au distrus toate iluziile.

< Sus >

100% nimic

Suntem 99% spaţiu gol, spun savanţii fizicieni. Şi restul de 1%... ceva mai solid (protoni, neutroni, electroni etc).

Ei bine, este o afirmaţie parţial falsă. Suntem 1% credinţă în ceva. Iar, prin puterea credinţei, ne dilatăm până la 100% ceva.

Dar când ne pierdem credinţa în ceva sau orice credinţă, atunci redevenim 100% spaţiu. Aceasta este starea noastră naturală, beatifică, libertatea absolută. Ca un balon desumflat şi eliberat de aer. 100% nimic.

< Sus >

Mintea nu există, ego-ul nu există

Fapte şi informaţii:

a) Iluminatul visează ca oricare om.

b) În somn, spiritul iese din corp.

Concluzia celor două premise este că iluminarea nu are legătură cu mintea, altfel s-ar simţi şi în somnul cu vise. Iluminarea trebuie să aibă deci legătură cu spiritul. Spiritul este cel ne conferă viaţă, identitate şi conştiinţă.

Ce este iluminarea?

Pentru a răspunde, vom utiliza două paradigme sau modele posibile:

Modelul 1) Fie dispare „voalul uitării” aruncat de Divinitate peste spiritul încarnat, iar în minte apare o reflexie a iluminării spiritului. Aici spiritul este subînţeles ca fiind o entitate mărginită, un „suflet” subordonat lui Dumnezeu.

Modelul 2) Fie spiritul este chiar Dumnezeu, iar iluminarea reprezintă îndepărtarea „filtrului egotic” dintre spirit şi minte. Aici Spiritul este chiar o rază a lui Dumnezeu cu puteri depline, un fel de arhanghel sau serafim. Este acel vid perceput prin iluminarea nondualistă impersonală.

Spiritul din modelul 1 mai este uneori numit „suflet”, fiind supus evoluţiei, reîncarnării etc. În modelul 2, spiritul nu evoluează, fiind deasupra transformărilor energetice.

Ambele paradigme oferă explicaţii la multe mistere şi informaţii spirituale. Nu vom elimina pe niciuna în dauna celeilalte, deşi sunt foarte diferite, uneori contradictorii. (Divinitatea trebuie să fie paradoxală, căci n-ar fi absolut liberă dacă n-ar cuprinde toate posibilităţile.)

Dacă dorim neapărat, totuşi, am putea reduce modelul 1 la modelul 2 astfel: considerăm că „sufletul” şi mintea din modelul 1 formează o instanţă unică. Cât timp sufletul este încarnat, ele par distincte, dar după moarte (sau în dedublare astrală sau moarte clinică) ele sunt una. Deşi savanţii cred că mintea ar fi o secreţie a creierului, în realitate, mintea este o emanaţie a sufletului, necesară pentru a opera asupra realităţii grosiere.

Prin urmare, nu mintea se iluminează. Nici n-ar avea cum, fiindcă mintea nici nu există ca entitate distinctă. Există un flux de gânduri, există un flux de emoţii, există un flux de senzaţii, există un flux de alegeri. Toate aceste fluxuri compun aşa-zisa „minte”, iar ele provin de la spirit. Mintea nu este o structură concretă, precum creierul. (Am figurat-o sub formă de pătrat doar pentru claritatea expunerii.)

Dar chiar şi creierul este total dependent de fluxurile mentale, nu el le provoacă. Poate, cel mult, sub influenţa unor substanţe chimice sau procedee exterioare, să le imite sau perturbe, cam atât. Sau, mai exact şi în acord cu viziunea holistică, am putea spune că creierul şi mintea sunt o unitate, care îşi reflectă reciproc simultan funcţionarea.

< Sus >

Cele 5 învelişuri

Cum explicăm apariţia "sufletului" în modelul 1, care nu mai există în modelul 2?

Totul pleacă de la senzaţia de "eu" sau ego-ul, cu care sunt "blagosloviţi" oamenii. La început, ego-ul se identifică cu trupul fizic. Dar acesta este fragil, se vatămă şi îmbătrâneşte, aşa că nu-i oferă siguranţa de care ego-ul are atâta nevoie. De aceea, se identifică apoi cu psihicul sau personalitatea, cu ideile, emoţiile, talentele, deci cu mintea. Dar şi acestea vor dispărea la moartea corpului, aşa că ego-ul caută altceva pe care să-şi bizuie supravieţuirea. El e un program sau mecanism de supravieţuire, iar mintea-corp va muri. Aşa că inventează "sufletul" - acea idee de entitate imaterială, energetică, care supravieţuieşte morţii organismului şi preia toată arhiva psihicului. "Sufletul" este auto-proiecţia ego-ului în veşnicie.

Dar oare nu există destule dovezi că sufletele dezîncarnate chiar există în mod obiectiv?

Există dovezi că mai sunt şi alte realităţi invizibile omului. Haide să acceptăm ideea spiritualistă că sufletele non-fizice (sau spiritele) populează aceste dimensiuni ascunse. În acest caz, ar fi bine să apelăm la clasificarea indiană antică a realităţii în 5 planuri. Cele 5 planuri corespund la 5 "învelişuri" (koshas) care alcătuiesc fiinţa umană integrală. Să sintetizăm informaţiile ce urmează într-un tabel.

Da, este foarte posibil ca la moarte să nu dispară senzaţia de „eu”, adică ego-ul sau conştiinţa de sine. Şi atunci aventura ego-ului continuă în alte dimensiuni astrale, unde sunt valabile alte legi. Liantul care leagă viaţa fizică de viaţa astrală, ca şi de următoarele încarnări este ego-ul sau simţul individualităţii ─ adică "sufletul". Am putea compacta lumea fizică şi cea astrală într-o singură realitate, lumea cu forme, destinată indivizilor.

Când un om trăieşte iluminarea spirituală, înseamnă că: 1) Pe de o parte, îşi mută mare parte a psihismului din mano-maya-kosha în vijnana-maya-kosha. Nu se mai bazează atât pe minte, cât pe intuiţie, şi nu se mai simte o "persoană separată". 2) Pe de altă parte, spiritul său este promovat mai sus de lumea astrală, adică în planul mental-intuitiv (fără forme), în lumea „fără separări”. Acela este adevăratul paradis. Există încă un plan şi mai înalt, numit spiritual sau cauzal, tărâmul îngerilor. Oricum, când omul trăieşte iluminarea, el deja este în paradis, chiar înainte de a muri.

În limba sanscrită, "maya-kosha" înseamnă "învelişul iluzoriu" al, respectiv: anna (fizic), prana (energie), manas (minte), vijnana (inteligenţă non-mintală sau intuiţie), ananda (beatitudine). Este clar, din definiţie, că oricare dintre ele este o aparenţă, o iluzie. Dincolo de cele 5 planuri se află Atman sau Spiritul divin, care nu aparţine creaţiei manifestate şi constituie singura Realitate adevărată. Atman este totuna cu Brahman, adică există o unică Fiinţă care ia aparenţa tuturor miriadelor de obiecte şi fiinţe din lumea vizibilă şi invizibilă. Din acest punct de vedere nondualist, modelul 2 este cel corect.

Aş spune chiar mai mult. "Înger" înseamnă mesager al lui Dumnezeu. Iar în spiritualism se afirmă răspicat că orice spirit superior face numai Voia Divină. Cum altfel s-ar putea menţine ordinea universală?! Şi oamenii iluminaţi ne mărturisesc că nu există liber-arbitru, ei văd asta ca pe un fapt cert. Prin urmare, cele trei categorii de fiinţe menţionate mai sus confirmă că nu există "suflete" cu o voinţă proprie. Ele sunt ochii şi mâinile lui Dumnezeu. Există o singură Fiinţă necunoscută care se manifestă prin miriade de aparente individualităţi. Nu doar atomii şi celulele organismului nostru sunt Dumnezeu, ci şi "noi" suntem celulele Lui. Cum am putea face excepţie de la regulă?! Desigur însă, fiecare fiinţă are propria sa personalitate. Este chiar oblligatoriu să aibă unicitate, altfel ar fi toate nişte clone reciproce, iar repetiţia este plictisitoare. Fiecare om are propria personalitate, dar nimeni nu are o voinţă independentă. Acesta este aparentul paradox de care nu reuşim să trecem, pentru că avem un ego. Iar ego-ul este tocmai această aparentă voinţă separată de Voinţa Divină. Este doar o iluzie de separare, lucru de care ne vom convinge total prin iluminare, adică prin dispariţia acestui miraj.

Se spune că ego-ul apare la copil pe la vârsta de un an şi jumătate...

Ego-ul apare când vrea el. În timpul zilei, apare şi dispare fără să ne dăm seama. Tot aşa, poate să nu existe la începutul vieţii şi apoi să apară în copilărie, să dispară temporar la moarte, apoi în lumea astrală să revină ş.a.m.d. Un spirit înalt fără ego, provenit din lumea mental-intuitivă, se poate încarna pe Pământ, căpătând aici un ego, ca oricare alt om. Chiar dacă va muri fără a se ilumina, el se va întoarce în planul superior de unde a venit (cu condiţia să nu fi retrogradat karmic), iar acolo nu există ego.

Aş vrea chiar să te contrazic puţin, aşa, de dragul dialecticii. O psiholoagă a făcut nişte experimente cu copii foarte mici (cu vârsta de sub un an) care au demonstrat următoarele: copilul îmbrăţişează spontan păpuşa care a manifestat acelaşi gust cu el (manipulată de psiholog), dar mai mult de atât, copilul pedepseşte păpuşa care a avut o preferinţă diferită – iar asta ar putea sugera că ego-ul este deja prezent sau că anumite trăsături umane sunt înnăscute.

Aşa cum a apărut din neant, tot aşa, ego-ul poate dispărea oricând, prin iluminare. Am putea pune aici - dar sub semnul întrebării - clauza ca spiritul să fie suficient de evoluat pentru a suporta lipsa senzaţiei de "eu". Un spirit provenit din planul astral s-ar putea să nu fie destul de familiarizat cu impersonalul şi să respingă starea de iluminare. Deşi mi se pare logică, nu ţin la această clauză, fiindcă introduce noi discriminări în mintea cititorului. Cineva ar putea interpreta afirmaţia taman pe dos, anume că cine nu este iluminat înseamnă că are un spirit imatur ─ care ar fi o falsă concluzie şi o prejudecată periculoasă.

Dincolo de toate aceste argumente, aspiraţia spre iluminare este demonstraţia că EGO-UL NU EXISTĂ. O asemenea aspiraţie sinucigaşă nu intră în logica ego-ului, care este un mecanism de supravieţuire şi autoîntreţinere. Dar iată că ego-ul poate fi deturnat de la misiunea şi raţiunea sa de a fi. Asta arată că nu este coerent nici măcar ca mecanism, darămite ca o entitate. Nu este nici fiinţă, nici mecanism, ci o iluzie a Divinităţii, pe care Ea o poate anula oricând. Iar când o anulează, se vede clar că nici n-a existat vreodată la modul concret, ci a fost un fel de farsă sofisticată pe care şi-a jucat-o Sieşi. Asta, dacă admitem ideea că Divinitatea, per ansamblu, este conştientă de sine şi se auto-manipulează inteligent. Care este o idee pur omenească, failibilă.

Şi o ultimă observaţie: Modelul 1 este adaptat informaţiilor ce provin din spiritism (comunicările cu spiritele superioare). Modelul 2 corespunde cu ce spune nondualismul. Totuşi, trăitorii nondualităţii, iluminaţii, nu sunt interesaţi de niciun model. Ei percep că „realitatea” este iluzorie. De aceea, se bucură intens de aparentul joc al vieţii, dar nu caută explicaţii, pe care mintea umană nu le poate avea niciodată. Misticul nu este un savant. Pentru el, există o unică Realitate, nedivizată, incognoscibilă, stranie şi minunată.

< Sus >

Totul e inconştient

„Gândul soseşte ultimul la petrecere, dar se pretinde a fi gazda petrecerii”.

În urma a nenumărate experimente de neuroştiinţă, savanţii au constatat cu uimire că ceea ce numim conştient sau conştiinţa de sine sau „eu-l” nu ia nicio decizie de acţiune, aşa cum ne-am fi aşteptat. Altceva din interiorul creierului ia decizia de a acţiona, pe care o transmite în paralel atât nervilor motori, cât şi conştientului. Practic, conştientul este un simplu martor pasiv al deciziilor luate de altă instanţă, dar pe care şi le asumă el.

Conştiinţa de sine, specifică oamenilor, ne dă iluzia că ea ar controla totul. În realitate, după cum atestă neuroştiinţa, nu controlează nimic. Totul se petrece în inconştient. Acest fapt este de-a dreptul şocant pentru stima de sine a omului.

Nu ştim exact ce este inconştientul, dar putem afirma că conştientul este doar un ecou al acestuia. Materialiştii spun că creierul secretă conştiinţa. Spiritualiştii spun că conştiinţa nu se află în creier. Inconştientul este ceva necunoscut şi mult mai mult decât creierul.

Conştientul are propria sa lume de gânduri, care sunt atrase tot din inconştient. Gândurile nu sunt elaborate de conştient. Fiecare om are propriile filtre care selecţionează ce anume gânduri vor fi atrase, acceptate sau întreţinute. De această lume interioară sau viaţă psihologică suntem noi „conştienţi”.

Vezi şi Neuroscience of free will

Putem pune acest adevăr într-o formulă algebrică:

Minte personală din corp = Minte universală + senzaţia de eu/sine

Sau

Conştiinţa de sine din corp = Conştiinţa pură + senzaţie de eu/sine

Dacă scoatem senzaţia de eu, formula se simplifică astfel:

Minte personală din corp = Minte universală + senzaţia de eu/sine

Sau

Conştiinţa de sine din corp = Conştiinţa pură + senzaţie de eu/sine

Prin urmare, senzaţia de sine ne dă impresia că noi suntem conştienţi de ceva. Dar când senzaţia de eu dispare, prin iluminarea spirituală, rămâne conştiinţa pură (fără eu) sau mintea universală, impersonală sau inconştientul. Atât este de simplu.

După iluminare, mintea universală va avea grijă în continuare de corpul tău. Tot ea a avut grijă şi până acum, dar eul îţi dădea senzaţia că mintea ta are sarcina asta. Nu. Mintea universală făcea toată lucrarea, iar eul era chibiţul de pe margine care se credea mare jucător.

Cât despre conştiinţă, există o singură conştiinţă care percepe întreaga lume, din perspectiva fiecărei fiinţe. Dar eul pune stăpânire pe conştiinţa individuală şi consideră că numai ea există. Celelalte fiinţe par a fi doar un decor interesant. Întregul univers pare a se învârti în jurul propriei persoane, a conştiinţei de sine. Prin iluminare, conştiinţa limitată a sinelui dispare, şi rămâne conştiinţa pură, adică conştiinţa universală restrânsă la percepţiile acestui corp fizic. În paralel, însă, apare o subtilă percepţie a Totului, printr-un alt simţ, fără să vezi neapărat lumea prin ochii celorlalţi.

< Sus >

Ce-i real şi ce-i ireal?

Primordială este frica de moarte, adică frica de dispariţia corpului. Dar „tu nu eşti corpul”, asta ni se spune mereu în diverse contexte de diverşi înţelepţi. Totuşi, nu prea digerăm această afirmaţie. De ce?

1) În mod normal, considerăm că trupul este real şi conştiinţa eului este reală şi ea, dar separată, şi cumva au fost legate. La moarte, ele se vor despărţi şi atunci va fi clar că „eu nu sunt corpul”.

Dar asta presupune să aştepţi moartea pentru a te convinge şi a te bucura de faptul că „nu eşti corpul”. Cu excepţia celor care, de pildă, se pot dedubla astral şi îşi văd corpul de deasupra. Ei au experienţa directă a transcenderii trupului fizic.

2) Pentru a spori eficienţa spirituală, am putea considera că trupul este real, dar conştiinţa de sine este ireală. Adică „eu sunt nimic”, un nimic ce este martor la curgerea vieţii în mod natural. Totul se petrece prin Voinţa divină şi întregul univers este Divinul. Nu eu acţionez, ci El.

3) Sau am putea considera că trupul este ireal şi numai conştiinţa este reală. Întreaga lume ar fi ireală, o iluzie, creată de Conştiinţa divină unică în Sine şi pentru Sine. Lumea este maya, în Realitatea ultimă nu se întâmplă nimic.

Ultimele două puncte de vedere sunt neobişnuite, radicale, dar mai eficiente spiritual. Ele pot genera un salt de conştiinţă major. Secretul este de a stabili de la început, cu mai mare luciditate, ce este real şi ce este ireal.

< Sus >

Metafora cercetaşului-explorator

Ce este omul? Un cercetaş trimis în explorarea unui loc virgin de către Spiritul său. Spiritul are harta din satelit a zonei, dar vrea să ştie exact ce se află pe teren şi cum se simte realitatea.

Omul-cercetaş se trezeşte la sol, dar nu-şi aminteşte exact cum a ajuns aici. Presupune că a fost paraşutat dintr-o navă aeriană. Şi toată viaţa va aştepta ca această presupusă navă (moartea) să revină şi să-l culeagă.

În aşteptarea navei, el hălăduieşte liber prin acest teren şi îşi notează într-un carneţel tot ce i se pare mai important, mai valoros. Se aşteaptă ca să i se ceară la sfârşit raportul cum şi-a petrecut timpul şi ce a descoperit.

Bietul om, nu ştie că are implantat în creier un cip care transmite Spiritului în permanenţă tot ce percepe şi gândeşte. Prin urmare, Spiritul ştie absolut tot ce descoperă omul, în timp real, şi nu are nevoie de carneţelul lui cu amintiri.

Părerile şi gusturile cercetaşului (ego-ului) nu au nicio relevanţă pentru Spirit. Misiunea lui este de a explora terenul necunoscut, nu să aibă opinii şi comentarii despre ce vede aici. Şi niciodată nu s-a pus problema ca cercetaşului să-i şi placă ce descoperă.

Terenul virgin este, pur şi simplu, existenţa umană.

Poate fi o viaţă simplă sau sofisticată, o viaţă aridă sau barocă, o viaţă cu boli sau cu frumuseţe, o viaţă de călătorii sau ţintuită într-un loc, o viaţă scurtă sau lungă, o viaţă de bogăţie sau de sărăcie, o viaţă dreaptă sau plină de ocolişuri, sau orice combinaţie din aceste şi multe alte atribute. Orice fel de viaţă are valoare pentru Spirit. Nu-l interesează notiţele subiective ale cercetaşului, ci numai ce trăieşte acesta direct. De fapt, nu cartografierea terenului era miza, ci trăirile exploratorului în mijlocul ineditului.

Dar omul nu ştie toate acestea, aşa că îşi face planuri cum să descopere nu ştiu ce comoară, cu care să se laude apoi în faţa Spiritului. Este inutil. Comoara este însăşi viaţa omului, cu toată banalitatea sau excelenţa din ea. Pe asta o preţuieşte Spiritul.

În final, va trimite acea navă a speranţei ca să ridice cercetaşul de pe teren. S-ar putea să-l sperie puţin prin dimensiuni sau zgomot. Oricum, nu va avea unde să se ascundă de ea şi tot va fi prins, ridicat la bord şi apoi îmbrăţişat frăţeşte. Şi pus pe tronul Spiritului. Omul nostru era însuşi Spiritul deghizat în cercetaş. Incredibil!

< Sus >

Răzvan A. Petre
15 iunie 2022