< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
„Trăim ca să fim fericiţi”, spun învăţătorii spirituali. Dar are fericirea vreo utilitate?
Dumnezeu există şi e numai Iubire. Dar nu-i nici drept, nici bun, nici moral. Despre asta am vorbit în diverse alte articole.
Dumnezeu este unic, pentru că este Tot ce există, vizibil şi invizibil. Totuşi, poate fi mai lesne înţeles dacă ni-L închipuim aşa cum descriau grecii antici Olimpul: ca o gaşcă de zei, care uneori nu se înţelegeau între ei. Sau cum descriu indienii cele nouă (sau zece) Zeiţe cosmice: o diversitate de personalităţi divine.
Altfel, dacă îl privim pe Dumnezeu ca pe o singură persoană (monoteism), este clar că are o personalitate disociată, cu mari tulburări de comportament. Şi vom înnebuni încercând să-L înţelegem. Sau, dacă susţinem sus şi tare că L-am înţeles, înseamnă că am înnebunit deja.
Ca să evităm acest risc, ori Îl privim ca pe o multi-persoană (politeism), ori ca pe o non-persoană (nondualism), ori Îl ignorăm complet (ateism).
Pe căile spirituale (monoteiste), noi fie adorăm un Dumnezeu pe care nu-L înţelegem, fie încercăm să-L înţelegem fără a-L iubi, fie Îi oferim faptele noastre de teama karmei. Compasiunea universală şi necondiţionată a Totalităţii (ananda) nu poate fi pricepută şi nici imitată. Doar trăită direct, prin iluminare.
Dumnezeu este inteligent, dar iraţional. Adică, El clădeşte lumea cu foarte multă inteligenţă, dar fără niciun scop. Or, a pregăti migălos ceva fără nicio consecinţă nu-i deloc raţional, conform criteriilor umane. Ar fi ca acele invenţii inutile. În plus, neavând niciun ţel, scenariul se poate modifica oricând în moduri imprevizibile, absolut liber. Iar asta dă peste cap toată aparenta raţionalitate de până atunci.
De unde ştim asta? Simplu. Uită-te la viaţa ta. Ţi se pare că are vreo noimă, că te conduce undeva?!...
Să zicem că, de complezenţă, vei spune „da”; privind în urmă, observi că viaţa a „conspirat” să te aducă în situaţia de acum. E adevărat, nu puteai ajunge în alt loc decât ăsta de acum. Dar este o situaţie „ideală”? Chiar nu puteai obţine mai mult de la viaţă?! Atâta efort şi inteligenţă investită doar pentru această stare precară?!...
E clar că viaţa ţi se poate sfârşi în orice moment. Orice clipă te poate prinde pe picior greşit şi, într-o fracţiune de secundă, trebuie să-ţi faci rezumatul: ce ai realizat şi ce regreţi. Îţi vei da seama că realizările sunt minore, nesemnificative, iar regretele te pot copleşi: că ai fi putut face mai mult, mai frumos, mai bine. Că nu ţi-ai folosit îndeajuns mintea şi voinţa şi inima.
Nu te lăsa păcălit de propaganda socială: „Orice om să planteze un pom, să clădească o casă, să crească un copil”. Ce, dacă ai făcut tot ce „se cădea”, te simţi pe deplin realizat, eşti gata să mori acum?! Fii sincer cu tine!
< Sus >
«Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.»
Aşa spunea Ecleziastul cu mii de ani în urmă şi a rămas scris în Biblie, ca şi în cugetele oamenilor. Toţi vom ajunge la aceeaşi concluzie. Dar, până atunci, ne amăgim că mergem undeva, că vom ajunge la o destinaţie.
Ei bine, nu. Nu vom ajunge nicăierea. Vom trăi degeaba, pur şi simplu. Viaţa nu are niciun scop, nicio finalitate. Şi nu trebuie să fie în niciun fel – nici bună, nici rea, nici fructuoasă, nici inutilă. E aşa cum e, amestecată şi diversă.
Se vorbeşte de „evoluţie”, că totul are nevoie de timp pentru a se îmbunătăţi. Da, e adevărat că, pe parcursul vieţii, căpătăm experienţă şi devenim mai pricepuţi. Şi apoi? Ne împiedicăm şi cădem în groapă.
„Dar poate că efortul nostru a slujit binele general”, vei replica. Da?! Ei bine, pe planetă au mai existat câteva civilizaţii strălucite, de care acum nu se mai ştie nimic. Nu beneficiem cu nimic de pe urma lor. Ai cumva impresia că ceea ce simţi şi faci va lăsa vreo urmă pe termen lung?!...
E o concluzie dură pentru ego-ul omenesc. Toate scenariile sale, speranţele pe care şi le face, sunt simple amăgiri. Iar atunci speră că, măcar în „viaţa de apoi”, să fie mai bine.
Da, poate fi mai bine, dar tot degeaba va trăi şi atunci. Nu există niciun capăt al drumului. Viaţa e făcută să se perpetueze la infinit şi degeaba. Când este minunată, e degeaba. Când este cumplită, tot degeaba e. Nu are niciun sens. Ăsta-i adevărul gol-goluţ.
Când înţelegi grozăvia acestui adevăr, te poţi relaxa şi scăpa de gândurile chinuitoare. Poţi deveni în sfârşit liber, fiindcă nu te mai apasă nicio condiţie.
Care-i scopul vieţii? Să-ţi omori timpul până când te va omorî el pe tine.
DEGEABA e cuvântul magic. Dar cu două tăişuri.
A ACŢIONA degeaba este, fără îndoială, extrem de frustrant. Şi ţi-o repet aici pentru a-ţi scădea interesul pentru „a face”. E util să faci una sau alta, cu condiţia să nu crezi că, prin asta, vei deveni fericit. Nimic din ce „faci” nu te va satisface definitiv şi permanent. Doar va împinge căruţa mai departe.
Însă A FI degeaba este minunat, relaxant şi perfect natural. Întreaga natură există degeaba şi e minunată, doar fiindcă există, nu fiindcă o pot oamenii exploata. Viaţa nu are niciun sens, dar e minunată. Când îi inventăm un sens, atunci alunecăm în imaginaţie şi ne îndepărtăm de fericire.
< Sus >
Dar ăsta nu-i un adevăr pentru „tine”, pentru ego. Poate te vei speria la auzul acestor cuvinte. Frica te ajută să fugi de adevăr. Sau vei fi deprimat. Depresia colorează adevărul în culori sumbre, îl transformă într-un chin, ca nu cumva să te atragă.
„Tu” vei respinge instinctiv adevărul că totul e deşertăciune, pentru că te anulează. Or, „tu” eşti chiar simţul importanţei de sine. Acorzi importanţă anumitor lucruri şi, în primul rând, ţie. „Cum adică, nimic nu-i important?!”, izbucneşti cu arţag.
Defineşti ca raţional tot ceea ce îţi susţine părerile şi existenţa liniară. Pentru tine, fiinţarea este neapărat mărginită, are o formă, aparţine unei entităţi clar delimitate. Nu poţi percepe Viaţa ca un tot neseparat.
„Tu” te crezi mai important decât orice. „Tu” eşti buricul pământului, şi nu nega asta! Chiar asta-i definiţia lui „eu”: poziţia centrală. Spaţiul se restrânge la un punct, care devine „punctul meu de vedere”. Ai impresia că „tu” te afli undeva în interiorul corpului, iar tot ce există dincolo de graniţa pielii ar fi „non-tu”, ceva separat, străin, deseori periculos sau indiferent la suferinţele „tale”. Asta-i iluzia cosmică, Maya.
* * *
Când Maya încetează şi „eu” dispare, atunci nu mai ai centru, nu mai iei nicio poziţie. Te simţi una cu Infinitul şi cu toate. Atunci vezi că viaţa există degeaba, ceea ce te bucură, fiindcă se dovedeşte a fi doar un Joc.
Când credeai că viaţa ar avea un scop important, atunci o luai foarte în serios şi judecai aspru tot ce se împotrivea acestui scop. Ideea de scop al vieţii şi al Creaţiei este un mare obstacol în descoperirea Divinităţii, care este pretutindeni. Ea este Nimicul ce zâmbeşte în toate. Ce scop poate avea Nimicul?! Acelaşi scop ca şi Totalitatea.
De ce căutai un scop? Fiindcă aşa te-ai obişnuit, de când ai căpătat „eul”. Eul nu suportă lipsa unei raţiuni de a fi. De pildă, eşti dispus să citeşti aceste rânduri, fiindcă ai impresia că ele te duc undeva, că poţi extrage din ele nişte învăţături, nişte secrete. Dar dacă ţi-aş garanta că nu îţi vor diminua suferinţa de a avea un „eu”?! Dacă ţi-aş spune să le citeşti aşa, pur şi simplu, fără niciun scop, fără nicio promisiune, ai mai face-o?! Poate că după câteva minute, ai începe să nu mai ai răbdare, gândindu-te să-ţi petreci timpul mai cu folos. Vezi? Ăsta-i „eul”.
Prin definiţie, eul are mereu intenţii, pe care le consideră ale sale şi care îi demonstrează că are un liber-arbitru. Intenţiile vizează un obiectiv, un ţel, mai mult sau mai puţin clar definit. Dar oricum, ţelul oricărei iniţiative este mai multă satisfacţie pentru ego, o experienţă mai bună.
Iar eul îl proiectează asupra întregii lumi. Ceea ce este intenţie pentru eu, devine scop pentru univers. „Dacă eu am intenţii, înseamnă că tot ce există are intenţii şi scopuri”. Ceea ce este complet fals. Nu există niciun scop în nimic, lucru cât se poate de clar când dispare eul. Poate că asta vor să spună unii prin „Universul e mental” sau „Mintea creează lumea”...
Dacă ar fi un ţel final, atunci tot ce există ar fi doar un mijloc de atingere a acelui scop. Nimic nu ar avea altă valoare decât dacă sprijină îndeplinirea obiectivului final. Restul e inutil, un surplus colateral. Şi uite aşa, distorsionezi şi ciopârţeşti viaţa. Devii pragmatic.
Şi trăieşti mereu cu speranţa aruncată în viitor, când totul va fi „desăvârşit”. Or, totul este deja desăvârşit. „Scopul” îţi pune nişte ochelari de cal să nu vezi împrejurimile, să nu te bucuri de drum, ci doar să urmăreşti un obiectiv fictiv, fantezist.
Se spune că „nu destinaţia e importantă, ci drumul”. Nici măcar drumul nu-i realmente „important”, care doar există şi gata. Ne-am născut pe drum şi vom muri pe drum, ca nişte nomazi.
Răspunsul ştiinţei la koan-ul zen: „Ce faţă aveai înainte să te fi născut?”
Creatorul nu are nevoie de nimic, de aceea nu există un scop al Creaţiei. El creează aşa, pur şi simplu, degeaba. Şi o face cu multă inteligenţă, dar şi complet imprevizibil, haotic. Putem găsi multă frumuseţe şi multă urâţenie pe lume. Multă inteligenţă şi multă prostie. Şi aşa mai departe... Totul este conţinut în Dumnezeu, că altfel de unde ar fi apărut?!
Acest gen de Dumnezeu unic, nondual, incontestabil, nu se pretinde superior şi nici separat de Creaţia Sa. Se recunoaşte a fi orice. Şi bun, şi rău. Şi ateu, şi spiritualist. Şi mulţumit, şi cârcotaş. Şi normal, şi excentric. Nu are nicio slăbiciune, e perfect rotund, nu ai de unde-L apuca ca să-l zgâlţâi.
Iar dacă vrei să-L critici, atunci te întreb: Cine eşti „tu” să-l critici? Evident, „tu” eşti tot El, aşa că Te poţi critica cât doreşti. Te ascunzi de Tine însuţi într-un simplu Joc. Cui îi pasă?! Cu adevărat, nu există nimeni, decât Unul.
< Sus >
«Când mori, nu-ţi face griji pentru corpul tău.
Rudele tale vor face tot ce trebuie:
- O să-ţi scoată hainele;
- Te vor spăla;
- Te
vor îmbrăca;
- Te vor scoate din casă şi te vor conduce la noua ta adresă.
Mulţi vor veni la înmormântare să te onoreze. Unii chiar îşi vor anula planurile şi vor cere să fie învoiţi de la muncă pentru a participa la înmormântare.
Hainele pe care le-ai purtat vor fi împrumutate, vândute, donate sau arse. Cheile tale, instrumentele tale, cărţile tale, jocurile tale, colecţiile tale, toate lucrurile tale vor aparţine altor oameni.
Să fii sigur că, fără tine, lumea nu se va opri şi nu te va deplânge. Economia va funcţiona în continuare. Vei fi înlocuit la locul de muncă. Cineva cu aceste calităţi sau chiar mai bune îţi va lua locul.
Proprietatea ta va trece moştenitorilor.
Fără îndoială că tu şi faptele mici sau mari din viaţa ta vor fi discutate, analizate şi criticate.
Oamenii care te-au cunoscut mai sumar vor spune: „Săracul!”
Prietenii tăi buni vor plânge ore sau zile, dar apoi vor râde din nou.
Animăluţele tale se vor obişnui cu un nou stăpân.
Fotografiile tale vor sta agăţate pe perete o vreme, apoi vor fi puse pe mobilă şi apoi, într-o cutie.
Altcineva va sta pe canapeaua ta şi se va uita la televizor, altcineva va sta la masa ta şi va mânca pe ea.
Durerea profundă din casa ta va dura o săptămână sau două, o lună sau două, un an sau doi. Apoi vei deveni o amintire şi povestea ta se va sfârşi.
Se va termina printre oameni, se va termina aici, în lumea asta, dar o nouă poveste va fi început într-o nouă realitate... în viaţa de după moarte.
Realitatea în care te-ai putea muta nu cunoaşte semnificaţia sau importanţa pe care ai dat-o lucrurilor pe care le aveai aici.
Ai pierdut:
frumuseţe trupească;
prenume,
nume de familie;
proprietate;
credite;
poziţie la serviciu;
cont bancar,
casă;
maşină;
titluri
academice;
colegi de clasă,
trofee;
prieteni;
sex de bărbat/femeie;
copii;
familie....
În noua ta viaţă, nu vei fi decât suflet. Singura proprietate pe care o vei avea este sufletul tău.
Aici ai fost doar un simplu musafir. Va rămâne în urma ta doar un „a fost odată!”.»
< Sus >
Răzvan A. Petre
13 iulie 2023