<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


VIAŢA E UN CADOU GRATUIT, FĂRĂ SCOP

eseu de Răzvan-Alexandru Petre

Cele două întrebări metafizice icon  Viaţa nu are scop icon  Povestea justiţiei divine icon  Defectele unui scop al vieţii. Argumente psiho-spirituale icon  Nondualismul nu e misionar icon  Adevărul nu schimbă nimic exterior icon  Viaţa nu are sens

 

Cele două întrebări metafizice

Prima întrebare metafizică pe care şi-o pune tot omul este: De ce trebuie să sufăr şi apoi să mor, ca un prost?

A doua se referă, de obicei, la altă persoană: De ce o fi murit, săracul, că nu suferea de nimic?

Întrebările ar putea fi scurtate astfel: De ce trebuie să suferim înainte de a muri şi să murim înainte de a apuca să suferim? DE CE?

Orice s-ar întâmpla, noi trebuie să înţelegem de ce, fiindcă nu suntem proştii nimănui, nu-i aşa?! şi nu aprobăm realitatea. Nu înţelegem de ce suferinţa şi moartea există, în general, şi de ce nu ne ocolesc, în particular. Şi nimeni nu înţelege, mai ales, de ce suferă şi oamenii buni, impecabili moral.

Ca să existe un scop, trebuie să existe o Inteligenţă care a plănuit acea suferinţă. Prin urmare, considerăm că-i obligatoriu să fie un Dumnezeu în Ceruri, ca să poată răspunde cineva la DE CE-ul nostru, măcar în lumea de dincolo, dacă aici nu vorbeşte cu noi.

Numai că ăsta-i un raţionament în buclă: Căutând scopul vieţii, Îl inventăm pe Dumnezeu din Ceruri; iar dacă El există, trebuie să existe un scop al lumii, fiindcă-i neapărat inteligent.

Dar ce-aţi zice dacă Dumnezeu există, însă fără o minte umană?!... Mai există atunci vreun scop?!... Şi mai este acela Dumnezeul din Ceruri?!...

Am combinat mai sus cele două întrebări DE CE într-o formă concisă tocmai pentru a le sublinia nonsensul şi nemulţumirea statornică a omului cu aproape orice ar primi de la viaţă. Ego-ul este mereu nemulţumit. În budism, această nemulţumire se numeşte dukha, care a fost tradusă prin suferinţă – numai că este o suferinţă surdă şi permanentă, de care nu scăpăm toată viaţa. Alte suferinţe sunt doar temporare, chiar dacă mai intense, dar pentru nemulţumirea egotică nu există leac lumesc.

Ego-ul a identificat corect că e o problemă cu viaţa, dar nu şi că el însuşi e problema, nu viaţa.

Nu atât durerea şi moartea sunt problema noastră principală! O au şi animalele. Problema noastră majoră este DE CE-ul. Când ne întrebăm DE CE?, ne creăm singuri o mare frustrare, fiindcă nu putem răspunde niciodată total satisfăcător. Dar continuăm să o facem, probabil pentru a ne chinui suplimentar.

Iar ca, totuşi, să supravieţuim, ne mulţumim cu răspunsuri parţiale, nădăjduind că, la un moment dat, vom primi şi restul explicaţiei. Credem în poveşti, până ne maturizăm. Şi există poveşti şi pentru maturi.

< Sus >

Viaţa nu are scop

Soluţia mai înţeleaptă, poate, ar fi să acceptăm tot ce ni se întâmplă cu seninătate. Să ne resemnăm fără ranchiună, să acceptăm nonsensul suferinţei, înţelegând că însăşi Viaţa nu are niciun rost. Şi atunci, de ce ar avea vreun rost suferinţa sau moartea?! Să nu mai credem în nicio poveste.

Cum poţi să spui că viaţa nu are rost?! Viaţa are un rost tainic, ştiut numai de Dumnezeu.

Poate că Viaţa e un cadou gratuit, fără scopuri ascunse, pe care şi-L face Divinul, neaşteptând nimic de la ea în schimb. Iar dacă Viaţa nu are scop pentru Creator, atunci cum ar putea avea vreun scop viaţa măruntei creaturi?!

Da’ de unde ştii tu?

Ascultă-mă puţin! Există vreo diferenţă între afirmaţia „Dumnezeu nu există nicăieri” şi afirmaţia „Dumnezeu există pretutindeni, în tot şi toate”?

Bineînţeles, sunt foarte diferite.

A doua pare mult mai frumoasă şi o preferăm spontan. Toate spiritele spun că Dumnezeu există; dar niciun spirit nu l-a văzut. Asta echivalează cu a spune că El este nicăieri.

Dumnezeu e în Ceruri, nu „nicăieri”, deci nu poate fi nici într-o gâză, nici într-o piatră, nici în om.

Asta e o idee dualistă. Desparte Creatorul de Creaţie. Ar însemna că Creatorul nu este omniprezent, ci lumea concretă există în afara cuprinderii Sale. Ar contrazice toate definiţiile religioase şi scripturile.

* * *

Să continuăm. Spuneam că viaţa omului nu are niciun scop...

Ba scopul vieţii omului este obţinerea fericirii.

Şi a obţinut-o cineva?

Unii spun că, meditând intens, îţi poţi schimba chimia creierului, care va secreta hormonul fericirii.

Mulţi spun multe şi oamenii se laudă sau vor să creadă într-un ideal. Oricum, nu-i un ideal realist ca oamenii să-şi petreacă tot timpul în meditaţie, asta-i clar. Per ansamblu, fericirea individului rămâne un deziderat, deci un scop irealizabil.

Poate că va fi posibil în viitor...

Să zicem că dobândeşti fericirea mult-visată. Dar se apropie inexorabil moartea. Care a mai fost rostul acelei fericiri umane, dacă acum eşti angoasat că o s-o pierzi?!...

Dar, până la urmă, este o chestiune de credinţă. Ai libertatea să crezi orice. Ba chiar ai obligaţia să crezi în ceva.

Cine te obligă?

Propria minte, nimeni altcineva. De pildă, tu crezi că exişti?

Bineînţeles că exist, e o întrebare ridicolă.

Ce te-ar putea convinge că NU exişti?

Nimic.

Deci credinţa ta că exişti este de 100%?

Absolut.

Ăsta-i un exemplu de credinţă pură, fermă, de neînvins. Cu asemenea credinţă poţi muta şi munţii, teoretic. Practic, din această credinţă fermă se naşte eul, conştiinţa de sine, persoana. Este o senzaţie irepresibilă, un exemplu de credinţă pusă în faptă. Mintea a creat ceva solid, eul greu.

Dar, oricât de greu ar atârna, este, totuşi, doar un gând. Când el dispare, atunci devine clar că tu nu exişti şi nu ai existat niciodată, nici măcar atunci când credeai că eşti o entitate autonomă...

* * *

Totuşi, de ce ar fi mai constructiv să cred că viaţa nu are niciun scop decât să cred că există un scop spiritual, mai presus de persoana muritoare?

Să zicem că eşti bolnav grav şi niciun tratament nu te face bine. Dintr-o dată, simţi o energie puternică ce intră în tine şi te vindecă peste noapte. Toate analizele îţi ies perfect, iar medicii sunt uluiţi. Ai trăit un miracol autentic. Lăcrimezi de fiecare dată când rosteşti numele lui Dumnezeu. Povesteşti tuturor minunea şi îi sfătuieşti să creadă în puterea şi bunătatea Lui.

Dar iată că, peste un an, o mare tragedie îţi zguduie familia. Ai fi gata să-ţi dai propria viaţă ca s-o împiedici. Şi totuşi, ea se petrece şi e mare jale... Cazi în depresie şi începi să te îndoieşti de Dumnezeu. Oare a uitat de tine? De ce îngăduie suferinţa şi nedreptatea? Nimic nu te ajută, nici rugăciunile fierbinţi, nici pelerinajele, nici cititorii în stele, nimeni şi nimic. Poate că, de fapt, Dumnezeu nu exista decât în imaginaţia ta, iar acel „miracol” a fost, cum spun medicii, o vindecare spontană, una din surprizele naturii...

În concluzie, lucrurile bune îţi par a avea un scop divin, sunt minunat orchestrate; dar cele rele nu prea. Şi baleiezi între credinţă şi îndoială, în funcţie de evenimentele prin care treci. Ai o viziune instabilă.

Se spune că scopul vieţii este tocmai acela să treci prin bucurii şi necazuri, ca să evoluezi ca spirit...

Dar poate fi ăsta considerat un scop al omului?! Nu, desigur. Şi ce om întreg la minte se crede a fi un spirit imaterial?!...

Unii acceptă că sunt un fel de cobai ai spiritului şi că merită să se sacrifice pentru evoluţia lui.

Vorbeşti cam din vârful buzelor... Tu accepţi asta?!

Hm... Dacă noi nu vedem un scop al Creaţiei, asta nu înseamnă că el nu există.

Haide să ne înţelegem. Conceptul de „scop” este pur omenesc. Logica divină nu îl recunoaşte, nu îl înţelege. Iubirea necondiţionată a Creatorului nu are niciun scop, se dăruie tuturor pe degeaba, indiferent ce fac sau nu fac, indiferent ce sunt sau cum sunt. Aşa cum iubirea n-are scop, ci e însăşi firea Lui, nici Creaţia n-are scop, fiind însăşi imaginaţia Lui. Creaţia e iubire.

Dar garantezi că îmi va fi mai bine dacă accept că viaţa nu are scop?

Promisiuni oferă numai învăţăturile spirituale. Aici facem filosofie, deci trebuie să ţi-o asumi personal, să gândeşti cu propriul cap.

Dar e mai comod să asculţi de poveştile spirituale, ştii de ce? Fiindcă toţi oamenii caută un scop al vieţii. Iar religia li-l oferă cu generozitate. Cererea se întâlneşte cu oferta. Şi nu doar religia, ci şi alte curente spirituale sau chiar ideologii politice. Toate au la bază un presupus scop al vieţii. Apoi îţi livrează şi învăţătura necesară îndeplinirii acelui pretins scop.

singur impotriva gloatei

Neamţul care nu a salutat cu "Heil Hitler!"

< Sus >

Povestea justiţiei divine

Motto: The Winner Takes It All

Poate că scopul Vieţii este ca binele să învingă răul, să se facă dreptate şi lumină odată pentru totdeauna...

E o simplă idee dualistă, invalidată de practică. Dreptatea este un concept şi atât.

Să luăm un exemplu monden. Cristi Minculescu, solistul legendarei trupe de rock Iris, era foarte grav bolnav de ficat. Numai un transplant îl putea ajuta. Soţia sa s-a dovedit a fi compatibilă şi i-a donat o parte din propriul ei ficat. Amândoi s-au recuperat bine. Urmarea? Cristi a revenit pe scenă şi s-a îndrăgostit de managera trupei, o femeie mai tânără. Apoi a divorţat de Rodica, după 40 de ani de căsnicie.

Desigur, din tribune, am fi gata să trecem la acuzaţii. Dar ia să vedem. Ar fi putut muri amândoi la foarte riscanta operaţie de transplant hepatic şi totuşi, Dumnezeu a dorit să trăiască, deşi ştia că se vor despărţi. Nimeni nu are niciun merit şi nicio vină. Fiecare eveniment se produce din Intenţia divină. Oamenii sunt simple marionete divine.

Revenind la conceptul de dreptate... Chiar şi înţelepţii ce susţin legea karmei spun că ea nu are rolul să facă dreptate. Karma se referă la învăţare şi experimentare. Conform legilor divine, victimele nu vor fi niciodată răzbunate, ci agresorul va învăţa că nu e deloc bine să fii victimă. Este ca un schimb de experienţă.

Iar binele nu va învinge niciodată răul definitiv, pentru că amândouă sunt create încontinuu de Dumnezeu, întru dinamismul lumii. Pentru El nu există bine şi rău, ci doar nişte experienţe sau expresii a tot ceea ce are înăuntrul Său. Nişte experimente într-o lume visată nu au niciun impact real asupra Realităţii.

Eşti cinic. Îmi alungi orice speranţe şi mă întristezi profund...

Regret că te întristez. Dar dacă nu voiai să auzi adevărul, nu erai aici. Titlul articolului sună a avertisment. Te mulţumeai cu poveştile lumii...

Cel ce filosofează serios vrea să găsească unul sau câteva principii universal valabile, pe care să le urmeze ca pe un far călăuzitor, ca să nu fie aruncat de valurile vieţii încolo şi încoace. Ăsta-i scopul filosofiei, să se ancoreze în esenţa înţelepciunii şi s-o transpună în gânduri şi acţiuni pe care să nu le regrete.

Încă de la apariţia sa, filosofia a fost o cale intelectuală de a ajunge la acea seninătate pe care o au iluminaţii şi eliberaţii. Acelaşi lucru îl încearcă şi învăţăturile spirituale, prin meditaţii, angrenarea puterii minţii, principii de comportament. Până la urmă, idealul tuturor acestor metode se inspiră de la starea de eliberare spirituală. Restul sunt amănunte.

Dacă mergi pe principiul că nu există niciun scop universal, vei trăi fără prejudecăţi şi vei muri fără regrete. Te vei bucura de fiecare clipă, ca un copil, ştiind că e un cadou divin rar şi gratuit, fără nicio finalitate. E o viziune radicală, dar care te va relaxa şi te va eleva.

Poate, dacă ai noroc. Nicio idee filosofică nu este un panaceu, o reţetă generală. Trebuie să primeşti şi Graţia Divină.

< Sus >

Defectele unui scop al vieţii. Argumente psiho-spirituale

Se spune că „nu contează destinaţia, ci călătoria”. Asta pentru că numai călătoria există. N-are nicio destinaţie.

Când gândeşti că există un sens sau scop al vieţii tale, atunci vei împărţi lucrurile în cele care slujesc scopul şi celelalte care i se opun, le vei diferenţia clar. Însă, dacă poţi privi totul cu egalitate de spirit, nu mai vezi vreun sens sau scop, fiindcă nu există nicio diferenţă reală între lucruri.

De asemenea, când gândeşti că există un scop general al vieţii oamenilor – cum ar fi dizolvarea ego-ului, pentru a trăi acum pe deplin fericiţi sau a-şi asigura ulterior un loc în Rai – atunci împarţi oamenii în cei care urmează o cale spirituală şi cei care nu o fac. Apoi îi împarţi pe primii în cei care urmează o cale corectă şi cei care urmează nişte învăţături false şi învăţători ignoranţi. Apoi pe primii îi împarţi iarăşi în cei care practică asiduu şi cei care doar se prefac sau nu dovedesc perseverenţă.

Şi tot aşa, găseşti mereu prilejuri să judeci oamenii, că nu corespund scopului vieţii umane. Devii treptat un judecător necruţător. Cu cât eşti mai convins de dreptatea ta metafizică, cu atât eşti mai aspru cu tine şi cu ceilalţi. Şi îţi aperi cu ferocitate crezul. E cazul unor asceţi, schimnici, călugări etc. În scopul ieşirii din dualitate (scăparea de ego), te scufunzi şi mai tare în ea (întărind ego-ul prin judecăţi). Nu găseşti seninătatea.

* * *

Întotdeauna am fost încredinţat că, dacă voi avea vreodată nevoie de un miracol, el se va înfăptui. Din credinţa în înţelepciunea divină îmi trag eu seninătatea.

Miracolele sunt posibile oricând. Ele contrazic ideea de cauzalitate fizică, şi totuşi, tu ai impresia că o susţin pe cea de cauzalitate subtilă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu te cunoaşte, ai o „relaţie specială” cu El, te vede cât eşti de bun, de nobil, de virtuos şi, cu siguranţă, te va răsplăti pentru aceste calităţi, nu-i aşa?!

Numai că miracolele se ivesc prin Graţie divină fără nicio logică. Pot părea că urmăresc să realizeze ceva (de pildă, să-i trezească spiritual pe oameni) sau că sunt efectul unei cauze iniţiate de noi (de pildă, rugăciunile noastre), dar e doar o aparenţă, dictată de obiceiul minţii de a găsi ordine în haos.

Cine poate spune de ce a fost salvat acest om, dar nu şi celălalt?!... Sau de ce miracolele nu continuă până se trezesc toţi oamenii?!... Sau de ce nu primim răspuns la rugăciuni decât arareori?!...

Graţia divină nu slujeşte nicio raţiune şi nu are niciun scop. Sau, dacă vrei neapărat, singurul ei scop este exprimarea liberă, fără vreun obiectiv ultim. Fenomenul general al vieţii nu se termină niciodată, aşa că nu poate avea vreun scop ultim, ci numai infinite etape intermediare. Iar dacă s-ar termina – să zicem, printr-un cataclism total – cu atât mai puţin se poate vorbi de scopul vieţii.

Nu văd cum m-ar putea relaxa atâta nihilism...

Viziunea iluminaţilor încercăm s-o copiem acum, găsindu-i argumente filosofice. Le imităm modul de gândire, ca să ajungem la aceeaşi seninătate ca ei. E o metodă.

De nenumărate ori ai spus că nu există nicio metodă pentru iluminare.

Asta e tot opinia unor iluminaţi. Şi totuşi, unii dintre ei oferă sfaturi şi învăţături. Atâta timp cât mai există o fărâmă de eu, va căuta o frază magică care să-i confere seninătatea mult dorită. Poate că fraza este „viaţa nu are sens şi scop”. Dacă o repeţi până îţi intră în cap, poate că...

Dar nu e normală.

Exact, te scoate din normalitatea obişnuinţelor mentale. Te decondiţionează. Mintea egotică îşi pierde reperele, treptat.

Aha! Vrei să spui că mintea trebuie ameţită şi redusă la tăcere, pentru a permite marea surpriză, care va fi iluminarea...

Iluminarea nu va fi niciodată. Un scop spiritual este ceva aruncat în viitor. Eşti îndemnat să crezi în viitor, ca să nu observi prezentul, acumul. E o păcăleală a minţii. Dacă vrei neapărat, caută un scop în clipa prezentă, dar nu unul hedonist... Un scop metafizic. Nu-l vei găsi.

Împăcându-ne cu ideea că viaţa nu are niciun scop, fiind relaxaţi, vom tolera mult mai bine orice rău ni se întâmplă nouă şi celor dragi. Şi ne vom bucura mai mult de lucrurile bune, ca de un cadou nesperat şi nemeritat.

Chiar dacă viaţa nu are sens sau scop, nu înseamnă că este întâmplătoare. Nicidecum, ci ea este foarte inteligent concepută. Doar că pare a fi concepută de un robot AI (un gen de inteligenţă artificială). Totul se desfăşoară foarte logic până la un punct, când lucrurile o iau razna într-un mod ilogic. Aşa că, până la urmă, orice scenariu de lungă durată va fi invalidat de practică. Luaţi ca exemplu predicţiile futurologilor din secolul 20, care se dovedesc astăzi a fi aiurea cu totul.

animal inxistent

Imagine anormală a unui animal himeric, generată de Inteligenţa Artificială

Deci există un Mare Plan cosmic minuţios, fără nicio îndoială, numai că, pe alocuri, nu are nicio noimă.

Observând absurditatea unor lucruri, la început s-ar putea să ne enervăm, din obişnuinţă, criticând şi încercând să corectăm lucrurile. Dar, treptat, învăţăm să râdem, să ne amuzăm de ciudăţenia multor aspecte ale vieţii, ale unor întâmplări, ale fiinţelor umane, fiindcă vedem că nu au nicio explicaţie raţională sau soluţie, că acesta e mersul normal al lumii. „Din greşeală în greşeală, spre victoria finală”, era o deviză satirică pe timpul comunismului. Încă este valabilă.

Fiecare nonsens observat ne reconfirmă ideea că „viaţa nu are un sens” şi izbucnim într-un râs interior, ceea ce ne binedispune. Este o mare diferenţă faţă de atitudinea încruntată, de justiţiar obsedat să facă el dreptate... Fiecare om este ciudat în felul său, nu există niciunul „perfect”. Perfect după ce standarde?!

Iar când trebuie să apară haosul, el apare în mai multe locuri dintr-o dată. Exact asta punctează proverbul popular „La omul sărac nici boii nu trag”. Absurdul şi nedreptatea domnesc peste tot.

* * *

Dar mintea urmăreşte instituirea ordinii şi dreptăţii, mintea este agentul negentropic. De aceea-i convinsă că există un scop în univers, că lucrurile au mereu semnificaţii ascunse şi că toate relele sunt puse la cale de nişte conjuraţii.

Amuzant este că, încercând să readucă ordinea cu orice preţ, mintea creează mai mult haos! Putem da exemplul deciziilor exagerate şi neinspirate ale partidului chinez sau conspiraţiilor încurcate şi contradictorii ale elitei mondiale, care pretinde că ştie de ce are nevoie omenirea. Cum se spune adesea, „Înainte de a-ţi propune să-i salvezi pe alţii, salvează-te pe tine”.

Şi exemplul marilor invenţii omeneşti, care sfârşesc prin a dăuna omenirii şi mediului. De pildă, revoluţionara invenţie a materialului plastic se întoarce astăzi ca o plagă planetară, sub forma microparticulelor de plastic ce penetrează organismul animalelor şi plantelor, sufocându-le, degradându-le, nimicindu-le.

Totuşi, să ne ferim de obiceiul cobirii şi de mizantropie! Nu pesimismul este rostul devizei „viaţa nu are scop”. Dimpotrivă, să ne bucurăm fără teamă de toate lucrurile frumoase şi bune pe care ni le dăruie viaţa, aşa cum e ea. Şi să nu ne atingă cele rele sau urâte. Rostul filosofic este seninătatea şi calmul.

chemistree

* * *

Viziunea nondualistă radicală este că viaţa nu are scop. Ca şi moartea. Ca şi suferinţele. Ca şi plăcerile şi bucuriile. Toate vin la pachet şi pe gratis. Apar din neant, fără ca cineva să le ceară. Ai cerut tu să te naşti?!...

Nici n-ar fi logic ca viaţa să aibă vreun sens, iar moartea nu. Sau ca plăcerile ori bucuriile să aibă vreun sens, iar necazurile şi suferinţele nu.

Dar e greu să acceptăm o asemenea logică divină, fiindcă mintea o priveşte ca pe o ofensă directă. Rolul minţii este tocmai să găsească semnificaţii vieţii. Aşa că va reacţiona negativ, va găsi tot felul de contrajustificări.

Apoi, din toate direcţiile ni se aduc argumente că viaţa ar avea rost. Dintr-o parte, toate religiile şi curentele spiritualiste ne asigură că există un Dumnezeu care are un plan cu lumea, iar scopul Său reverberează din Cer în Cer, până jos, pe Pământ.

Din cealaltă parte, ne dă ghes ateismul, după care viaţa a apărut din întâmplare, dar îi revine omului sarcina să-i confere un sens. Iar sensul ar fi să-şi reducă propria suferinţă. Este un scop pur egotic, nu unul transcendent. Umanismul ateului are unicul rost să facă posibilă propria fericire.

Una peste alta, ni se impune ideea de scop al vieţii – fie provenit din exterior, fie provocat din interior. Este o minciună cu două feţe: când îi descoperim falsitatea, ne întoarce cealaltă faţă.

Oare pe câţi oameni serioşi i-ai auzit îndrăznind să spună că Viaţa nu are niciun scop?! Că este „artă de dragul artei”, nepusă în slujba niciunei ideologii măreţe?! Poate că numai nondualitatea radicală are acest „tupeu”... Au mai încercat şi alţii, de pildă, Emil Cioran, în felul său.

* * *

„Sensul” şi „scopul” sunt noţiuni inventate de raţiune. Însă mintea a fost inventată de ceva iraţional. „Mintea divină”, pe care o invocă unii, nu are nimic în comun cu mintea omului. Când ne apropiem de Sursa materiei, raţiunea nu ne mai ajută la nimic. Dovada sunt paradoxurile fizicii cuantice. Pur şi simplu, logica se opinteşte tot mai tare cu cât ne scufundăm în microcosmos.

La baza realităţii fizice se află „supa cuantică”, adică haosul. Nu se ştie cum, de aici răsar primele particule subatomice, care formează structura atomului şi, mai departe, celelalte structuri bine închegate, moleculele, organismele vii etc. Toată ordinea lumii are la temelie haosul.

Apoi, fizica cuantică demonstrează (cu mijloace ştiinţifice!) că mintea nu reflectă o realitate „obiectivă”, ci o creează. În liceu se învaţă că materia este, simultan, şi particulă, şi undă. Ceea ce nu este o afirmaţie corectă din punct de vedere logic şi nici măcar mistic. Ar fi fost logic dacă profesorii ne-ar fi spus că materia nu este nici particulă, nici undă. Şi ar fi fost mistic dacă ar fi recunoscut că materia este un vis care poate lua orice formă, un vis al Conştiinţei.

* * *

Degeaba angrenăm o cauză ca să ieşim din cauzalitate. Nu poate exista nicio eficientă practică în scopul iluminării spirituale (perceperea nondualităţii acauzale).

Practicile sunt utile pentru diverse ţeluri din dualitate, cum ar fi pentru îmbogăţire, sănătate, percepţii suprasenzoriale, cucerirea unui partener sau îmbunătăţirea caracterului moral. Nu există limite pentru îmbunătăţirea în orice direcţie. Vă încurajez să perseveraţi şi veţi produce cea mai bună versiune a propriei persoane. Evoluaţi spiritual şi veţi fi un izvor de inspiraţie pentru cei din jur. Dar evoluţia spirituală nu conduce neapărat la iluminare, fiindcă nu au nicio legătură... smiley

Unii au impresia că realizarea de Sine s-a datorat eforturilor îndelungate pe care le-au depus cu vreo metodă, tehnică, cale spirituală. Reflectează însă: Cine era cel care practica?... Însuşi Sinele, care se căuta pe sine. Nu e nicio „realizare”, ci o recunoaştere a evidenţei dintotdeauna. Ăsta-i jocul divin de-a v-aţi ascunselea...

Când faci corelaţia dintre o cauză şi un efect, deja ai scornit o poveste. Ştiinţa este, chiar şi ea, o poveste pentru maturi. Ba chiar mai multe poveşti, câte paradigme există.

Nondualismul demistifică orice poveste. Totodată, permite toate poveştile, căci oricum nu au nicio influenţă asupra Realităţii divine. Ba chiar sunt iscate de Acolo. Aşa că, Dumnezeu încurajează simultan tendinţa spre minciună şi cea contrară, spre adevăr. Prima dualitate ce apare în sânul Unicului este divizarea, separarea Sa în mai multe fragmente de conştiinţă (minciuna multitudinii), urmată instantaneu de tendinţa spre reunificare (adevărul Unimii).

Unii critici mai binevoitori ar zice că nondualismul se pricepe de minune la diagnosticul problemelor, dar nu oferă niciun remediu. Dar răspunsul nondualist vine imediat: nu dai cu spray paralizant pe un gândac imaginar. Nu există remediu, fiindcă nu există nicio problemă adevărată, ci doar aparenţe.

< Sus >

Nondualismul nu e misionar

Atunci, poate că ar trebui să răspândim mai cu elan gândirea nondualistă, din compasiune, ca oamenii să fie mai fericiţi! Că doar ăsta e idealul budist...

Oare?!...

1 - În primul rând, foarte puţini oameni rezonează cu nondualitatea. Este absolut natural. Dacă ar fi mai mulţi, cine ar mai continua iluzia?! Or, Dumnezeu are plăcerea să experimenteze prin fiecare om această iluzie. Desigur, tot El se trezeşte în câte unul, dar nu este un fenomen endemic, ci pur ocazional.

2 - În al doilea rând, trezirea spirituală sau iluminarea – atunci când este stabilă şi permanentă (eliberarea) – ne arată clar că ignoranţa spirituală este o iluzie. Când ne trezim, ne dăm seama că nu am dormit niciodată. Ăsta-i paradoxul incredibil! Noroc că nondualiştii ne atrag atenţia la acest fenomen straniu, contraintuitiv.

(Termenul de Trezire este înşelător, mai potrivit fiind cel de Topire. Topirea senzaţiei de eu este singura modificare, ca o năpârlire de eu. Şi o Con-topire cu Întregul.)

Totuşi, găsim în toate tradiţiile spirituale mesaje laconice în acest sens. Numai că nimeni nu le-a explicat atât de logic cum fac de la un timp încoace nondualiştii radicali. S-a mers pe principiul „Dacă ai înţeles într-o clipită, bravo, iar dacă nu, ghinion! E inutil să mai insistăm.”. Nu s-au livrat argumente logice, fiindcă ele nu par să rezolve nimic, oricum. De pildă, în loc de explicaţii, tradiţia zen livrează bastoane pe spinare dacă adormi în meditaţie. smiley

Deci, când devenim eliberaţi, vedem că nu e nicio diferenţă faţă de starea de ignoranţă sau adormire spirituală. Şi că am fost dintotdeauna „iluminaţi”, fiind singura stare posibilă. De aceea, budiştii înţelepţi spun că „samsara e totuna cu nirvana” – ceea ce pare o mare gogomănie, la prima vedere. În schimb, ceilalţi budişti spun că trebuie să depunem eforturi oricât e necesar pentru a ne ilumina – ceea ce pare rezonabil, dar tocmai asta-i adevărata gogomănie!

Când avem un ego, nu putem admite că nu e nicio diferenţă dintre iluminare şi non-iluminare. Suferinţa ni se pare foarte reală. Şi ni se pare firesc să căutăm iluminarea, ca fiind soluţia supremă la problema suferinţei. Parcă aşa spunea Buddha, nu?!

Cu atât mai mult în cazul celor care deja au avut parte de o experienţă iluminatorie (adică au perceput nondualitatea, după care au revenit la „normal”). Aceştia vor tânji toată viaţa după acea stare dincolo de orice imaginaţie, încercând prin orice metode să o readucă în fiinţa lor. Unii.

Alţii poate că preferă să uite complet experienţa foarte stranie în care persoana lor dispăruse. E o stare de neînţeles pentru cineva nefamiliarizat cu nondualismul.

3 - În al treilea rând, luând contact cu ideile nondualiste, cel mai probabil, mintea va lua cuvintele şi le va adapta la propriile prejudecăţi. Va înţelege anapoda. E un lucru atât de curent, că şi unii maeştri spirituali mai dau cu oiştea-n gard, câteodată. Mintea omului e limitată din naştere şi ne poate face surprize exact când ne aşteptăm mai puţin.

* * *

Desigur, toate aceste argumente nu ne împiedică să scriem aici despre nondualitate, în pătrăţelul nostru. Cine simte îndemnul să citească, norocul lui... Oricum, Dumnezeu este în toţi şi are grijă de fiecare.

Poate că, aducând mai multă claritate asupra acestui subiect, cei predispuşi la iluminare vor înţelege mai bine ce li se întâmplă, dacă li se întâmplă. Cât putem scrie şi avem inspiraţie, înseamnă că asta trebuie să facem. De ce? Nu ştiu, dar mintea ar putea inventa rapid o poveste... smiley

Sunt limbi pe acest glob pământesc care n-au auzit de nondualitate, nici nu au acest termen sau altul similar. În schimb, în limba engleză referinţele abundă şi, poate tocmai de aceea, majoritatea nondualiştilor sunt vorbitori de engleză sau măcar o înţeleg. Desigur, iluminarea nu ţine de limba natală, ci de graţia transformării energetice. Totuşi, are un rol şi popularizarea acestor idei neconvenţionale.

A scrie despre nondualitate este cea mai neinvazivă învăţătură. Nu obligă pe nimeni s-o creadă, nu se bagă în sufletul nimănui. Dacă nu-ţi place, doar închizi cartea sau fişierul digital. Însă când te prezinţi lumii ca un învăţător spiritual, poţi avea un impact mult mai puternic, prin carismă sau câmpul energetic sau influenţa magnetică, hipnotică, magică asupra auditorilor. Vor crede mult mai lesne, indiferent ce spui.

Dar parcă nu prea îţi vine să le spui ce nu vor să audă... Mai bine taci.

< Sus >

Adevărul nu schimbă nimic exterior

Când înţelegi că nimic nu are un sens sau scop, că lumea asta-i o glumă cosmică, nu te poţi abţine să nu râzi cu gura până la urechi, ca acel Buddha din statuetele orientale. Că d-aia râde omuleţul, nu că l-ar gâdila ceva...

buddha laughing

Devii mult mai tolerant, văzând egalitatea absolută a tuturor acţiunilor umane. Nimic nu e mai important ca altceva. Îi laşi pe toţi să-şi exprime părerile şi să acţioneze cum vor, că e un experiment divin, nu-i decizia lor individuală.

Însă, desigur, dacă acţiunile lor te lezează personal, e dreptul tău divin să reacţionezi opunându-te. Ori poate că nu doreşti să te opui deloc, să fii o cârpă. E în regulă oricum, orice se poate. Nu există păcat, căci toate sunt faptele Divinului. Acesta-i şi mesajul nondualist din Bhagavad-Gita, cartea sfântă a hinduşilor. Şi totuşi, prea puţini indieni sunt nondualişti...

* * *

A spune că „există un bine în orice rău” este echivalent cu a spune că „nu există bine şi rău absolut”.

Aceste fraze par deplasate, dacă nu ai priceput mesajul nondualist. Şi este unul din motivele pentru care nondualismul nu are prea mulţi susţinători. Din start, cuvintele îi fac un deserviciu, nu prea ajută la răspândirea lui.

De pildă, să luăm fraza „nimic nu are sens sau scop”. Ce va înţelege mintea obişnuită? Că „viaţa mea nu are sens”. Că „eu nu voi putea fi fericit niciodată”. Că „mai bine mă sinucid”. Sau că „i-aş putea ucide pe alţii fără regrete”. Că „este o învăţătură imorală, distructivă pentru societate”, etc, etc. Intelectul guvernat de ego înţelege anapoda. Aşa e făcut programul egotic, să încurce iţele, să tulbure apele, să învălurească vederea lucidă.

N-ar fi fost mai frumos să interpreteze altfel?! De pildă, că „mofturile mele nu au niciun sens, lamentările mele nu contează, pretenţiile mele sunt exagerate”?! Astfel, ar fi generat rapid un comportament înţelept, în armonie cu Divinitatea.

De fapt, fraza este foarte explicită, foarte clară: „NIMIC, dar NIMIC nu are sens sau scop”. Nu doar viaţa mea, ci orice există. Wow! Mintea personală ar trebui să clacheze la ideea asta, nu să tragă concluzii triste.

Şi nu voi fi fericit, fiindcă nu există vreo fericire personală. Dacă e personală, e doar o bucurie efemeră, limitată. Am avut eu vreodată vreo bucurie infinită şi eternă?! Nu.

Apoi, dacă mă sinucid, nu rezolv nimic, căci eul va supravieţui în lumea de dincolo şi va rămâne cu aceleaşi regrete, nemulţumiri, fantezii.

Iar dacă le fac rău altora, răul mi se va întoarce, ceea ce nu-mi va plăcea deloc.

Concluzia este că nu-i raţional să luăm vreo decizie pe baza tezelor nondualiste. Nu se schimbă nimic când percepem Adevărul gol-goluţ. În orice direcţie am privi, este acelaşi Nimic, n-avem de ce ne agăţa. Să fim deci conştienţi că orice nouă atitudine am lua, nu e din cauza nondualismului, ci a impulsurilor subconştiente sau ancorelor ego-ului.

Nondualitatea nu favorizează nicio acţiune, nicio atitudine specială. Pe de altă parte, acceptă orice s-ar petrece. Nu veţi auzi niciodată de vreun război sfânt în numele Nondualităţii, fiindcă totul este privit ca sfânt, nimic nu-i impur. Totul e Dumnezeu. Toate războaiele au loc în burta lui Dumnezeu, ca un fel de colici.

Care este scopul divin al durerii de burtă?!...

* * *

Spunând că totul este sfânt distrugi simţul sacrului.

Simţul sacrului are un opus automat în simţul profanului, perceput ca inferior. O emoţie elevată se va feri automat de o stare neplăcută. Frumuseţea pare superioară urâtului. Iar după un extaz în Ceruri, coborârea pe Pământ ţi se pare Iadul. Toate acestea sunt naturale în dualitate. Dar sunt percepute ca false în nondualitate.

Păi, atunci totul se uniformizează...

Într-adevăr, la început, o perioadă, ai putea avea impresia că ai pierdut totul, inclusiv simţul binefăcător al sacrului, mângâierea şi speranţa că cineva acolo, sus, te veghează. Odată cu polul răului, dispare şi polul binelui, al luminii, al sublimului.

Face şi dezamăgirea asta parte din poveste, e o senzaţie tare... Când Divinul se simte părăsit de Divin... Dar până la urmă, umbra se luminează, orice lucru devine minunat şi îţi dă sentimentul de prospeţime şi sfinţenie.

< Sus >

penrose tribar

Triunghiul imposibil în 3D

Viaţa nu are sens

O frază des întâlnită la nondualiştii radicali este că „viaţa nu are sens şi scop”. Oare cuvântul „sens” nu este totuna cu „scop”?

„Viaţa nu are sens” înseamnă că evenimentele vieţii nu au nicio semnificaţie ascunsă, spirituală. Chiar dacă orice eveniment pare un efect al unor cauze anterioare, totuşi, nu vizează niciun scop ulterior. Ceea ce ni se întâmplă nu este direcţionat către nimic. Se întâmplă, pur şi simplu, fără vreo conotaţie specială. Doar mintea caută secrete acolo unde nu este nimic.

Creştinii spun că „Dumnezeu îl bate pe cel pe care îl iubeşte”. Adică, Dumnezeu îţi dă necazuri fiindcă vrea să te corecteze, să te perfecţioneze, să te îmbunătăţească psihologic. Sau ca să poţi fi primit în Rai. Acesta ar fi sensul sau semnificaţia suferinţei. Desigur, în practică, suferinţa îi îmbunează pe unii, dar îi înrăieşte şi mai mult pe alţii. Aşa că zicala creştină este incertă.

Din perspectivă nondualistă, e de-a dreptul absurdă. Adică, Dumnezeu ar vrea, chipurile, să corecteze un ego – din start conceput să fie o eroare fundamentală de percepţie, însuşi diavolul – deşi ar putea să-l dizolve imediat, prin Graţie. Toată tevatura ar putea lua sfârşit într-o secundă. Este evident că asistăm la un Joc cosmic fără semnificaţii ascunse, tainice.

Dar învăţăturile spirituale complică totul, mascând evidenţa acestui Joc simplu. Ego-ul este privit ca o problemă ce trebuie rezolvată cumva, prin diverse mijloace, mai blânde sau mai dure. Toate evenimentele sunt privite ca nişte căi prin care ego-ul este călăuzit treptat către Lumină. Fie cu biciul, fie cu zăhărelul, ego-ul este mânat către „ţarcul Libertăţii”. Ego-ul este înghiontit din toate părţile să se supună unor directive superioare, pentru ce? Ca să se elibereze. Observi absurdul situaţiei?

Ei bine, învăţătorii spirituali nu îl observă. Şi, cu mult entuziasm, justifică prin nenumărate argumente că tot ce ni se întâmplă e spre binele nostru, spre evoluţia noastră spirituală. Unii adaugă şi clarificarea: eul trebuie să fie restrâns forţat sau să ni-l restrângem voit, pentru a lăsa Sinele Divin să se manifeste.

Nondualismul răspunde prin întrebări retorice de genul:

- Evoluţia spirituală a cui? A lui Dumnezeu deghizat ca om?! Are nevoie Dumnezeu să evolueze?!

- Ego-ul nu poate deveni niciodată perfect, pentru că este conceput să fie imperfect.

- Nu micul sine împiedică Sinele Divin să se manifeste, ci acesta este chiar Jocul Său de-a v-aţi ascunselea. Nu există un sine mic şi unul mare, ci un singur Sine.

- Iluminarea se atinge când simţul eu-lui dispare. Era oare nevoie ca, în prealabil, eul să evolueze?! Nu putea dispărea şi înainte?!

E ca şi cum porcul ar întreba: „Care este sensul faptului că trăiesc în cocină?”.

Şi i-ar răspunde gospodarul: „Doar aşa înveţi să apreciezi curăţenia!”.

Iar porcul ar replica: „Bine, dar tu mă ţii în noroi. Mie îmi place să fiu curat." *

„Eu sunt ca şi Dumnezeul tău, crede-mă. Îţi dau tot ce ai nevoie ca să evoluezi.”

„Dar sunt deja Dumnezeu!”

„Taci, mă, porcule!”

... 😊

(* Studiile ştiinţifice arată că porcul este, nativ, un animal curat. Vezi referinţa)

Deci spuneam că există un efect ca urmare a unor cauze aparente. Doar că el nu are nicio semnificaţie. Viaţa nu are sens.

Dar ce spui tu seamănă cu ce spun ateii. Nimic nou...

Nondualismul pare că seamănă cu ateismul, deşi diferă la fel de mult cum diferă de spiritualitate. Ateul spune că „nu există Dumnezeu”. Nondualistul spune că „nu există decât Dumnezeu”. Ateul se pune pe sine în centrul creaţiei, mai presus de orice. Nondualistul nu Îl vede decât pe Dumnezeu pretutindeni, nevăzând niciun sine. Urmările sunt radical diferite. Ceea ce afirmă nondualistul vine din trăire şi din inimă, nu din minte. Însă, da, cine doar papagaliceşte învăţătura nondualistă, poate părea ateu.

Dar nondualismul diferă şi de spiritualitate. Ea se adresează unui sine limitat, căruia îi dă ceva de făcut pentru a se îmbunătăţi. Considerându-se limitat, evident că are mereu ceva de completat, de perfecţionat. Astfel, ciclul poate continua la nesfârşit, până când Dumnezeu se îndură de bietul om. Dar ca să primească Graţia, trebuie s-o şi merite. Trebuie să fi trecut prin suferinţe, nevoinţe, dureri, revelaţii, deschideri, creşteri sufleteşti, practici spirituale etc. Un proces infinit de lung... inepuizabil.

Nondualismul retează din start orice justificare spirituală. Dumnezeu este atotputernic, dar capricios. Totul e o piesă de teatru cosmic, aparent plauzibilă. Dacă ai privi mai atent, ai observa carenţele scenariului. Problema-i că nu eşti lăsat să priveşti atent. Eşti mereu ţinut ocupat cu poveşti.

Nu ştiu câţi vor lua în serios acest mesaj atât de radical. Se insinuează târâş, aproape subversiv, doar în cugetul celor mai deschişi la minte. Restul preferă marile poveşti.

Un exemplu: un român a construit un autovehicul care merge doar cu apă! Şi nimeni nu se gândeşte să-l fabrice în serie. De ce? Fiindcă, în poveste, nu are destul "prestigiu".

Un alt exemplu. Nimeni nu vrea să fabrice piane digitale cu claviatură mai îngustă, necesară celor cu mâini mai mici (copii şi femei, mai ales). De ce? Fiindcă majoritatea pianiştilor sunt bărbaţi. Pricepeţi logica? Eu nu.

Sunt câteva absurdităţi, printre multe altele. Am ocazia să mă enervez sau să mă destind şi să râd ca prostul. O prefer pe a doua...

Ce absurditate mai mare decât războiul?! Şi totuşi, e o constantă în istorie, inclusiv la această oră.

Chiar şi acest articol este absurd în felul său. De ce? Fiindcă foloseşte logica pentru a demonstra lipsa de logică a vieţii. Or, dacă există o logică divină şi o logică umană, este evident, prin definiţie, că "logica divină" va fi ilogică. Nu-i nevoie de nicio demonstraţie.

* * *

Dacă mintea omului nu e în stare să înţeleagă logica divină, atunci înseamnă că învăţăturile spirituale fantazează, îi oferă minţii nişte false argumente, acelea pe care ea le poate accepta. Sunt frumoase şi convingătoare, dar, deseori, contradictorii şi schimbătoare. Mintea nu suportă nonsensul şi de aceea primeşte explicaţii raţionale, dar neadevărate. Ce mai dilemă!...

Nu există nicio speranţă de a atinge vreodată finalul căii spirituale. Iluminarea nu încununează calea spirituală, ci o şterge cu buretele. Viaţa nu are altă finalitate decât vieţuirea însăşi. Adică, nu are niciun scop.

Odată ajuns în acest punct, ai două alternative: fie vei respinge total aceste idei nondualiste, fie ţi se va prăbuşi tot edificiul spiritual, construit ani de zile cu atâta trudă. A doua urmare este mai dureroasă, dar şi profund eliberatoare.

«Fără nicio legătură cu complicatele întrebări, răspunsuri şi învăţături, nondualitatea nu înseamnă altceva decât să te laşi să cazi în punctul de nemişcare din interior până când nu mai ai nimic la ce să renunţi şi nici unde să mai cazi.» ~ Adyashanti 

< Sus >

Răzvan A. Petre
8 februarie 2023