< Înapoi la In memoriam Corneliu Vadim Tudor
Baladă pentru omul necăjit | Nu-ţi mînia destinul, nu te plînge | Binecuvîntaţi animalele şi copiii | Moartea calului | Pui de urs | Cîini ai nimănui | Mila | Ai mai trăit o zi şi încă-o noapte | Memento mori | Lumină
Nu-ţi trebuie mult ca să fii fericit:
un dram de noroc, sănătate mai multă
nevoia de-a şti că cei dragi n-au murit
că nimeni nu-i vinde şi nu îi insultă.
Puţină lumină şi rouă în zori
o cană cu vin şi un codru de pîine
putere de muncă să ai pînă mori
să nu-ţi fie frică de ziua de mîine.
Şi-o haină curată, şi-un trai liniştit
oricît de sărac vei fi fost înainte
cînd seara te-ntorci ca un cal prăbuşit
ai drept la odihnă şi-o baie fierbinte.
Nevoie mai ai de un suflet duios
ca viaţa de sclav să nu-ţi pară amară
să-ţi mîngîie umbra, să rîdă frumos
în doi să rostiţi rugăciunea de seară.
Ai dreptul legal la un somn liniştit
apoi libertatea de vis o ai toată
în vis eşti profetic, şi tot ce-ai dorit
ca focul aprins pe comori ţi se-arată.
Tu nu eşti o fiară, eşti totuşi un zeu
mai ai trebuinţă de-o Biblie încă
de flori şi de muzici, mereu şi mereu
să-ţi pună balsam peste rana adîncă.
Tu, omule bun, cu obrajii tăi supţi
ce groaznic de mici sunt nevoile tale
tu nu ai pe nimeni, tu speri şi te lupţi
eşti singur în junglă, cu palmele goale.
Prea des datorii şi dovezi ţi se cer
în schimb răsplătirea îţi este infimă
iar nervii te lasă, şi zeii tăi pier
dar n-ai făptuit pe pămînt nici o crimă.
Tu, omule simplu, ce tragi la edec
istoria lumii şi tainele firii
puternicii lumii se nasc şi se trec
în vreme ce tu eşti părtaş nemuririi.
Aşa a grăit, cu iubire şi teamă
Poetul Cetăţii, nebun de cinstit
dar pînă să-l ia cei puternici în seamă
el, omul cel simplu, muri fericit...
(din volumul "Carte românească de învăţătură")
< Sus >
NU-ŢI MÎNIA DESTINUL, NU TE PLÎNGE
Nu-ţi mînia destinul, nu te plînge
fii fericit că mai trăieşti o zi
că zorilor le bei albastrul sînge
iar harta nopţii o mai poţi citi
Înalţă imnuri, binecuvîntează
fiece clipă care ţi s-a dat
fragil e omul, şi un vîrf de rază
îl poate înjunghia predestinat
Fii bucuros că-i pace şi e bine
că nimeni din cei dragi nu ţi-a murit
şi-n urma ta laşi cinste, nu ruşine
Aceasta-i viaţa: Dar nepreţuit
l-au pregătit milenii pentru tine
şi într-un fulger scurt s-a năruit!...
< Sus >
Poetul - prin excelenţă! (...) „Elegii pentru vietăţi” cuprinde cea mai simplă şi mai directă expresie a afecţiunii şi a totalei dăruiri faţă de necuvîntătoare. În tot acest ciclu, poetul împrumută ceva din spiritul celui mai mare geniu afectiv al omenirii, San Francesco d'Assisi (...) - Edgar Papu, 1990
BINECUVÎNTAŢI ANIMALELE ŞI COPIII
La vietăţi nu se gîndeşte nimeni
de-abia le prinde vreun recensămînt
Istoria nici nu le ia în seamă
e important doar omul pe pămînt
De-a fost rănit un om în bătălie
şi au pierit din cai vreo zece mii
soldatul e slăvit de toată ţara
dar herghelia, cine-o va mai şti?
La marile seisme şi incendii
la revărsări de ape şi vulcani
se prăpădesc atîtea dobitoace
natura poartă doliu cîţiva ani
Le paşte moarte-n mii şi mii de chipuri
şi nu se pot ascunde de urgii
le umflă apa, le sfărîmă focul
adinci prăpăstii le înghit de vii
E un prăpăd ce nu se poate spune
miroase-a carne arsă şi-a înec
a cranii majestuos vitrificate
în care viermii iadului petrec
Explozia atomică provoacă
o moarte spulberată-n mod egal
dar nicăieri nu veţi afla rapoarte
despre holocaustul animal
Şi cîtă spaimă, cîtă hăituire
ce mugete de turme în galop!
Morala tragediei depăşeşte
şi Biblia, şi geniul lui Esop
A suferit Istoria vreodată?
A lăcrimat vreun bun samaritean?
Nu-i paguba prea mare, fiţi pe pace
căci fauna renaşte an de an
Dar tocmai pentru marea neputinţă
a unui suflet necuvîntător
eu judec astăzi specia umană
şi egoismul ei nimicitor
Invoc acest masiv cît Himalaya
de oseminte putrezind în ploi -
copii ai suferinţei fără margini
fiţi binecuvîntaţi, eu plîng cu voi!
< Sus >
MOARTEA CALULUI
Îngenuncheat sub bicele de plumb
se stinge calul pe un drum de ţară
îl priveghează lanul de porumb
şi un schelet de piatră funerară
Înalte parapete de tutun
trimit arome vechi din depărtare
îl părăseşte îngerul cel bun
ca pe-o ruină necuvîntătoare
În groapa zării albe abaţii
îşi lustruiesc păşunile şi strana-
sînt grajdurile marii herghelii
unde-a deschis întîia oară geana
Şi cum l-au buşumat cu busuioc
şi cum îi înflorea pe limbă fînul!
De-acolo, într-o seară cu noroc
îl luase Dumnezeul lui: stăpînul
L-a ţesălat şi parcă i-a şoptit
versete dulci numai de ei ştiute
şi n-a fost mînz ca el mai fericit
cînd l-a lăsat pe haine să-l sărute
Cum a ajuns aici? Ce s-a-ntîmplat
de l-au trădat puterile deodată?
Parcă un disc de foc l-a fulgerat
cu gust amar ca frunza de muşcată
De bună seamă, vipia de prînz
i-a mai furat din umbră şi din vlagă
deşi bătrîn, se simte încă mînz
şi-ar mai putea un veac întreg să tragă
Oh, de-ar ploua acum ce bine-ar fi
i-ar înmuia gingia însetată
dar seceta regină-i pe cîmpii
şi doar un nor de ulii se arată
L-au deshămat şi l-au lăsat în praf
un cal mai tînăr droşca o va duce
cadavrul unui stîlp de telegraf
îi stă la căpătîi, în chip de cruce
E pentru prima oară liber azi
fără de şa, căpăstru şi zăbală
cum sîngerează rana pe grumaz
l-a podidit un vis ca o sfîrşeală
Şi se făcea că vin toţi mînjii lui
adulmecîndu-l fermecaţi cu botul –
dar vraja moare iar şi nimeni nu-i
să-i spună cum s-a risipit cu totul
Priveşte-n lungul drumului smerit
presimte că stăpînul o să vină
iar mîine, în galop dezlănţuit
o să şi-l poarte iar ca pe-o lumină
Îl năpădesc mărunte vietăţi
îi intră-n ochi şi-n nări viscolitoare
de-ar mai putea acum ca-n alte daţi
să se-arcuiască teafăr în picioare!
Îi dezmierdau copiii coama grea
cu ei se potrivise cel mai bine
dar ce departe sînt, şi n-ar putea
să-l izbăvească astăzi de ruşine
Se zbate iar, dar fără de folos
un geamăt surd îi macină rărunchii
n-a fost pe lume cal mai credincios
şi tocmai lui i s-au topit genunchii
Nu trece nimeni, nici un pui de vînt
doar păsări mari de pradă dau ocolul
o larmă crudă urcă din pămînt
şi cerul parcă-l dă de-a rostogolul
Îi creşte-n ochi un cald păienjeniş
se-ncheagă spuma lui ca o camee
oştiri hidoase îl privesc pieziş
cu cap de bronz şi trupul de ştiulee
Într-un tîrziu, cînd mai era puţin
nişte năluci au tremurat în zare
pe o mînzacă în valtrap de in
trecea stăpînul drag la vînătoare
Şi fericit primi, cu un suspin
un glonţ în cap şi-o sfîntă uşurare!...
< Sus >
PUI DE URS
Ce mici mai sînt şi neajutoraţi
stau lîngă maica lor, trăgînd să moară
iar pe zăpadă maci însîngeraţi
arată straniu c-ar fi iarăşi vară
Le-au dibuit culcuşul vînători
i-au scos cu fum greoi din hibernare
orbiţi de troienirile din zori
i-a asurzit apoi o larmă mare
Un şuierat năpraznic a trecut
şi s-a înfipt în pavăza cea vie
parcă s-a rupt un mal necunoscut
ori un stejar s-a frînt în vijelie
Cu fruntea spartă, ea s-a prăvălit
învolburînd argintul din poiană
un geamăt slab, de fagure pleznit
un fir de ceară roşie în blană
Deprinşi cu joaca, puii au crezut
că ea începe o hîrjoană nouă
cu botul ei deschis pentru sărut
cu ochi de chihlimbar, scăldaţi în rouă
Au năvălit la pieptul încă viu
i-au mursicat urechile cu dinţii
a fost un dans al morţii în pustiu
rostogolind de pe icoane sfinţii
A mai zvîcnit cu ultime puteri
ursanca însetată de iubire
privind pierdută către nicăieri
a dat un muget mai presus de fire
Dar ţeava puştii s-a încins din nou
un plumb mai trainic a cuprins-o-n cleşte
iar cînd se stinse ultimul ecou
ea a zîmbit aproape omeneşte
Îi cară leşul bravii vînători
doi cai bătrîni stau înhămaţi la sănii
în dîra ei de sînge cîntă flori
copaci prieteni bat la cer mătănii
Aşa e codrul, astfel sîntem noi
vor creşte puii singuri în vîltoare
pînă în pragul zilei de apoi
cînd vor simţi ei înşişi cum se moare
< Sus >
CÎINI AI NIMĂNUI
Rătăcitori şi neajutoraţi
cîini fără vîrstă, nume şi dreptate
fiţi întru toate binecuvîntati
voi, ce dormiţi pe dale îngheţate
Voi, care puneţi semn de carte trist
atîtor nopţi şi zile hăituite
cînd pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite
Veniţi la uşa mea arareori
cu pieptul rupt şi însetat de milă
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori
firave monumente de argilă
Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremuraţi în epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur
Copii ai foamei, cîini ai nimănui
ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea cînd sîntem sătui
cînd nu mai vrem să ştim de nici o dramă
Şi cum vă bucuraţi din răsputeri
la gestul cel mai mic de mîngîiere
aţi şi uitat sudalmele de ieri
făgaşe moarte prind din nou putere
Dar o minune ţine cît un crin
rămîneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin
şi-un foc de oase joacă pe morminte
Păziţi cu îndîrjire de eroi
pe vetre vechi ruinele şi lemnul
stăpînii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul
Şi ca un duh al locului natal
voi bîntuiţi prin vaste şantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spiţa voastră piere
Şi cît de blînzi şi de încrezători
voi lingeţi mîna ce vă dă otravă
cu vintre sfîrtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă
Noi n-avem timp, sîntem şi-aşa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albeşte Valea Plîngerii de sare
Copii ai foamei, cîini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?
< Sus >
Ajută-i, Doamne, pe bătrîni
Tu nu vezi ce uşor se moare?
Fă-i să se simtă iar stăpîni
pe trupul ca un tei în floare
Mai dă-le Tu din vlaga Ta
cînd se smeresc în faptul zilei
să aibă forţa de-a umbla
pe apa tulbure a milei
Şi de n-ar fi aşa bolnavi
mai vaporos le-ar fi veşmîntul
precum un stol de îngeri sclavi
ei poartă pe grumaz pămîntul
Respiră greu, vorbesc puţin
îşi drămuiesc sfioşi tainul
copiii care nu mai vin
le cresc paragina şi chinul
Încremenesc perechi-perechi
afumă apele-n oglindă
din patul ca magnetul vechi
de-abia mai pot să se desprindă
Şi tot întorc cu mîini de lut
pendula ruptă ca o carte
ea le-a ursit cînd s-au născut
le va fi martor şi la moarte
Bătrînii au un ritm al lor
plăpîndă umbră lasă-n soare
cînd toate oasele îi dor
pocnesc salinele în Mare
Fragilitate fără leac
le lăcrimează pîinea-n gură
ei poartă crucea unui veac
răspund cu dragoste la ură
Noi n-avem timp de jalea lor
tot ce-i nevolnic ne irită
miros a alge şi a clor
ca o fîntînă părăsită
Ei sînt oştirea de blajini
procesiuni sub Lună plină
pe fruntea lor cununi de spini
au sîngerat la rădăcină
Iar orice patimă de-a lor
se stinge-n stelele inerte
şi-n ceasul grav în care mor
ajută-i, Doamne, să ne ierte
< Sus >
AI MAI TRĂIT O ZI ŞI ÎNCĂ-O NOAPTE
Ai mai trăit o zi şi încă-o noapte
nevătămat te-ai deşteptat în zori
să mulţumeşti acestor simple fapte
eşti încă viu, deşi ţi-e scris să mori
Au fost pierit atîtea generaţii
în jurul tău se-ntîmplă grozăvii
cutremure, incendii, inundaţii
războaie fratricide, zi de zi
Fii înţelept, trăieşte cu măsură
şi nu uita că ierburi şi livezi
pe trupul stins al altora crescură
Tu mai respiri, mai guşti, mai poţi să vezi
eşti prinţ moştenitor peste natură
şi taina morţii încă o sfidezi!
< Sus >
Şi dacă tot murim pe lumea asta
hai să murim frumos, ca nişte prinţi
eroică şi tristă ne e casta
iar primăvara şi-a ieşit din minţi
Precum un viu avertisment al morţii
ne însoţeşte umbra pe pămînt
e un memento zilnic, luat în porţii
vendeta celor care nu mai sînt
Şi poate că aici e tocmai iadul
unui tărîm din alte galaxii
sîntem visaţi, noi sîntem doar răsadul
trimis în lung surghiun spre a trăi
Dar noi trăim? Îmi pare mai degrabă
cobai divinităţii că sîntem
e viaţa noastră broderia slabă
ţesută de păianjenul suprem
Noi am murit demult, din clipa-n care
s-a stins întîiul om în univers
iar naşterea e numai o eroare
ce se îndreaptă, tot mereu, din mers
< Sus >
Posomorît mi-e sufletul, şi greu
dar cotropit de-o magică iubire
aprilie cu braţ de curcubeu
îmbracă Pomul Vieţii ca pe-un mire
Un ciclu nou începe-n Univers
cu flori şi ierburi clocotind de fluturi
cu turme grele ce rodesc din mers
perpetuînd lumina de-nceputuri
Căci din lumină toate s-au născut
şi în lumină totul iar învie
iar Cartea lui Enoh se face scut
peste credinţa mea în veşnicie
Această stare nouă mi-o asum
ca Hermes cu puterea trismegistă
am să vă las într-un poem postum
un semn adînc că moartea nu există
Că omul nu-i creat întîmplător
menit a fost pentru ceva anume
iar pentru cei ce pătimesc şi mor
va fi din nou o primăvară-n lume
Nemuritor e omul ca un zeu
revers etern aceleiaşi monede –
posomorît mi-e sufletul, şi greu
dar şi mai greu mi-ar fi dacă n-aş crede