<  Înapoi la Pagina de EDUCAŢIE

Aspecte interesante din istoria omenirii

Autor: NINA PETRE

O bibliotecă ideală în China Ştiinţele naturii şi medicina în Japonia veche Ritualuri magico-religioase. Cultul morţilor în antichitate Magia „savantă” şi vrăjitoria Înfăţişările Satanei Sclavia în Sumer, Babilon, Asiria Medicina în Mesopotamia Cultul religios în Mesopotamia Sacrificiile umane la azteci Cultul morţilor la civilizaţia etruscă

O bibliotecă ideală în China

Împăratul chinez Qianlong a decis, în anul 1741, strângerea unor materiale literare şi a unor texte vechi într-o „Enciclopedie a celor patru categorii” (Siku Quanshu). Această acţiune a necesitat munca a 360 de intelectuali. După adunarea materialului, ei au muncit timp de 10 ani (1772-1780) la compararea textelor, la verificarea transcrierii corecte a operelor şi la supravegherea activităţii a 15.000 de copişti obligaţi să caligrafieze.

Această enciclopedie a fost tipărită abia în secolul al XX-lea. Adunând texte şi fragmente de texte anterioare anului 1770, ea a salvat de la distrugere multe opere ale căror originale au dispărut, fiind distruse în timpul tulburărilor grave care au zguduit China, cum au fost: revolta taipingilor (1850) sau furtuna gărzilor roşii (1966-1976). Intelectualii din China îi aduc mulţumiri şi astăzi împăratului Qianlong.

28 iulie 2026

O bibliotecă duplicat al enciclopediei Siku Quanshu, în oraşul Yangzhou (36.000 de volume)

< Sus >

Ştiinţele naturii şi medicina în Japonia veche

O şcoală de matematică dotată cu un sistem de învăţământ de tip universitar, folosind texte de studiu chinezeşti a fost fondată spre sfârşitul secolului al VII-lea. În secolele XVII şi XVIII, matematicienii japonezi au început să se ocupe de probleme de algebră şi trigonometrie, de teoria cuadraturii cercului şi a arcelor de cerc, de calculul integral şi infinitezimal. Odată cu contribuţiile celui mare mare matematician japonez, Seki Kowa (1642-1708), a început şi influenţa matematicilor europene.

În studiul astronomiei, japonezii cu fost discipolii chinezilor. În domeniul geografiei, primele încercări de cartografie ar data din anul 646. Cea mai veche hartă care s-a păstrat este din anul 1305. Descrierile regiunilor şi obiceiurilor (primele scrieri datând din anul 713) au fost adevărate monografii regionale. În secolul al X-lea a început o bogată literatură a jurnalelor de călătorie, în general privind Japonia, dar şi alte ţări (India, China, Coreea, Peninsula Indochina, Filipine).

Deosebit a fost interesul japonezilor pentru ştiinţele naturii şi medicină. Prima universitate, fondată la Nara, în anul 701, avea o facultate de medicină şi o grădină botanică. În jurul anului 900, un învăţat japonez a publicat o descriere a 1025 de produse ale farmacopeei chineze. Din anul 1284, Dicţionarul alfabetic al medicamentelor a rămas pentru 4 secole textul clasic de materia medica. O enciclopedie a produselor naturale din Japonia a fost începută în 1679, în 1000 de volume. Au urmat şi alte lucrări cu caracter enciclopedic: cea a lui Ekken (din 1707, în 16 volume) sau cea a lui Ranzan (din 1746, în 48 de volume).
În Japonia au apărut şi numeroase tratate de floricultură. O importanţă specială a avut cultura crizantemelor încă din secolul XVII. Un Dicţionar ilustrat de ierburi şi arbori, publicat în secolul XIX, în 30 de volume, descrie 1200 de specii de ierburi şi 600 de specii de arbori. Cu opere ca Descrierea a 1000 de insecte şi Descrierea a 100 de păsări şi diferite monografii dedicate unor specii de peşti, s-a fundamentat studiul ştiinţific al lumii animale.

Studiul medicinei a început în Japonia în primele decenii ale secolului V, când un medic coreean a deschis o şcoală de medicină la Osaka. După întreruperea contactelor cu China, medicina a fost practicată în mânăstiri de către budişti. Farmacologia chineză şi-a făcut apariţia în Japonia în secolul VI, când un medic chinez a adus 160 de volume privind acest domeniu.

Medici de profesie, bine pregătiţi, erau foarte puţini în Japonia, doar la Curtea Imperială şi în oraşele mari. În restul ţării circulau doctori ambulanţi, vindecători şi vânzători de ierburi, de rădăcini şi de leacuri magice. Medicii adevăraţi practicau, încă din secolul VII, acupunctura şi cauterizarea prin arderea pe piele a unor ierburi uscate.

În special la ţară, bolnavii se tratau cu străvechi reţete populare empirice: albuş de ou contra arsurilor, frunze de volbură contra înţepăturilor de insecte, ceai din frunze de bambus cătra durerilor de stomac, alimentaţie cu alge marine contra diabetului, ceai din rădăcini de bujor contra diareei. Se aplica, în general, aceaşi medicaţie pentru aceleaşi boli atât oamenilor, cât şi animalelor.

29 iulie 2026

Doctor şi pacient în Japonia tradiţională

< Sus >

Ritualuri magico-religioase. Cultul morţilor în antichitate

În mileniile VII şi VI î.Hr., actele rituale, care făceau parte din viaţa de toate zilele a omului, se desfăşurau în cadrul locuinţei private a fiecăruia.

Începând din mileniile V şi IV î.Hr., în Mesopotamia, Cipru sau Egipt au apărut construcţii cu caracter sacru, adevărate temple. La baza unora dintre acestea s-au găsit îngropaţi copii, ceea ce dovedeşte existenţa unor ritualuri de sacrificiu. Aceste construcţii aveau în centrul lor câte un podium construit din argilă şi un altar destinat unor sacrificii sau ofrande. Animalele de sacrificiu mai importante erau boii. Se sacrificau şi oi, capre, cerbi, căprioare, antilope, păsări, peşti. Existau şi ofrande cu cereale sau fructe. Sacrificiile umane sau animale se efectuau cu un anumit ritual.

Acte de cult însoţite de sacrificii umane au existat în epoca neolitică şi în Europa. În localitatea Tiefenellern (Germania) s-au găsit resturile a 38 de persoane sacrificate, în majoritate femei şi fete. Se făceau sacrificii şi cu ocazia construirii unor case. În localităţile Traian, Truseşti sau Hăbăneşti, la temelia unor locuinţe neolitice fuseseră sacrificate animale şi depuse vase de lut.

În unele regiuni, cultul morţilor cuprindea ritualuri ciudate. În Orientul Apropiat, copiii erau înmormântaţi normal, dar adulţilor li se îngropau craniile separat de corp. Trupurile, înfăşurate în ţesături sau bucăţi de piele (în loc de sicriu) erau colorate (mai ales capul) cu roşu, verde sau albastru. Cadavrele erau însoţite de ofrande: legume şi cereale, ouă şi peşte, obiecte de podoabă, iar mai ales în cazul femeilor: oglinzi din rocă sticloasă, palete pentru fard, scoici conţinând coloranţi pentru fard.

Spre sfârşitul neoliticului au apărut cimitirele, cu gropi tencuite cu argilă, cadavrele fiind înfăşurate într-un strat de argilă şi apoi supuse arderii. În zona europeană se practica sacrificiul uman de copii pentru fundaţia casei.

Practici funerare mai rare erau trepanaţia rituală a craniului, incinerarea cadavrului sau chiar aşezarea unor unelte alături de corpul defunctului. Multe morminte neolitice cuprindeau figurine umane sau de animale.
Oamenii credeau că în animale se întrupa o parte din acea forţă supranaturală care opera atât în fiinţe, cât şi în fenomenele naturii.

1 august 2026

Necropola neolitică de la Căldăraru, Cernica, cultura Hamangia, cca. 5400-4600 î.Hr. * click pe imagine

< Sus >

Magia „savantă” şi vrăjitoria

Vrăjitoria nu pare să fie veche ca omenirea. Într-un anumit stadiu al dezvoltării societăţii primitive, strămoşii noştri îndepărtaţi au început să recurgă la procedee magice, crezând că astfel vor reuşi să înduplece sau să controleze „puterile oculte”, presupunând că ele asigurau fertilitatea şi ocroteau sănătatea.
Încă din paleolitic, oamenii au elaborat unele tehnici vrăjitoreşti menite să garanteze înmulţirea vânatului şi reuşita vânătorilor sau să îndepărteze duhurile răuvoitoare. Practicile magice s-au perpetuat de-a lungul mileniilor, îmbogăţindu-se cu reprezentări fantastice şi cu anumite noţiuni realiste, rezultate din experienţa curentă.

Începuturile astronomiei s-au aflat sub semnul concepţiilor mistice despre esenţa Universului, elaborate în Orientul Antic, dar şi al observaţiilor realiste despre mişcarea astrelor, efectuate de magii asiro-babilonieni.
Încă din antichitate a apărut o oarecare diferenţiere între magia savantă, cultivată de către deţinătorii unei „înţelepciuni” preştiinţifice (în care datele realiste erau amestecate cu credinţe superstiţioase) şi vrăjitorie, cultivată în special de plebe, care solicita prin invocaţii şi descântece concursul unor „puteri tainice”. Totuşi, mulţi „savanţi magicieni” s-au ocupat şi cu vrăjitoria în speranţa obţinerii tinereţii veşnice sau a unor fabuloase bogăţii.

În epoca marilor prigoane împotriva vrăjitoarelor, practica magiei „savante” era în general tolerată. Unii dintre prelaţii şi magistraţii care pronunţau sentinţe cumplite în procesele intentate umilelor ţărănci sau târgoveţe învinuite de legături cu diavolul, priveau cu bunăvoinţă activitatea, şi ea destul de suspectă, a alchimiştilor şi astrologilor.

S-a dovedit că există o continuitate între magia practicată în antichitate şi vrăjitoria reprimată în Occident spre sfârşitul Evului Mediu şi mai ales în timpul Renaşterii.

3 august 2026

Ultimele procese şi arderi pe rug ale vrăjitoarelor din Transilvania au avut loc în secolul 18. Procesele au fost interzise de împărăteasa Maria Tereza în 1768.

< Sus >

Înfăţişările Satanei

Caracterul ilicit şi chiar criminal al vrăjitoriei decurgea din relaţia de tip „contractual” presupusă a fi între Satana şi vrăjitori. Patronul acestora devenise „Răul” în persoană, îngerul care se răzvrătise şi fusese apoi alungat în infern, duşmanul mântuirii omului.

Îngerii cei buni stăteau de strajă pentru ocrotirea fiinţei trupeşti şi, mai ales, a celei sufleteşti a muritorilor. Satana pândea prilejul de a pune stăpânire pe cei nesăbuiţi şi imprudenţi. Existau oameni care se ofereau demonului sau îi dăruiau acestuia pe cineva apropiat.

Anumiţi teologi au schiţat portretul „fizic” al necuratului. Acesta se înfăţişa de obicei sub aspectul unei fiinţe care aminteşte de om, dar este mai viguroasă şi mai păroasă, are pielea de culoare foarte închisă, posedă coarne, coadă şi copite, dar este lipsită de buric (întrucât nu a fost zămislit în pântece de femeie). În iconografia religioasă se insistă asupra fizionomiei dezgustătoare şi a diformităţilor trupeşti ale diavolului. Aspectul respingător al acestuia sugerează josnicia sa morală.

Pentru a-i înşela pe muritori, diavolul se pricepea să ia formele cele mai neaşteptate. Spiritele malefice se prezintă uneori la dimensiuni reduse, agitându-se ca nişte fire de praf într-o rază de soare, sau plutesc ca picăturile de ploaie. Alteori, demonii iau înfăţişarea unor femei ispititoare sau a unor animale ca ţapul, berbecul, taurul, lupul, câinele, cămila, bufniţa, broasca, şarpele şi deseori pisica, mai ales cea neagră.
Se spune că necuratul poate să apară sub forma cu totul nevinovată a unei pietre sau a unui copac. Uneori el îşi manifestă prezenţa ca un glas fără trup, ca un bubuit de tunet, ca un miros plăcut, dar de obicei greţos (cum este cel de pucioasă), ca o atingere fugară sau ca o izbitură violentă, care lasă urme pe corp.

Unii teologi s-au străduit chiar să precizeze durata vieţii demonilor, care ar fi de 10 ori mai mare decât a legendarei păsări Phoenix, adică de 680.400 de ani...

2 august 2026

Se spunea că, uneori, demonul putea lua forma unei femei atrăgătoare

< Sus >

Sclavia în Sumer, Babilon, Asiria

Sclavii sumero-babilonienilor şi asirienilor proveneau din rândurile prizonierilor de război, ale membrilor de familie vânduţi de capul familiei, ale debitorilor insolvabili şi ale copiilor adoptaţi. Contractul de vânzare-cumpărare a unui sclav conţinea patru sau chiar şase clauze. În epoca lui Hammurabi a mai fost adăugată o clauză specială în cazul transferului de sclavi.

Sclavii erau vânduţi pe bani sau în troc cu alte bunuri. Dacă erau legaţi de pământul stăpânului, puteau fi vânduţi odată cu vânzarea pământului respectiv.

O formă de sclavie mascată era adoptarea copiilor mici. Dacă un meşteşugar primea un copil să îl crească şi îl învăţa meseria sa, nimeni nu putea să i-l ia.

O formă curentă de sclavie era cea rezultată din practica, foarte frecventă, a cămătăriei. Cum dobânda ajungea până la 33%, situaţiile de insolvabilitate erau dese. În aceste cazuri, debitorul îşi lăsa în gaj soţia sau copiii, obligaţi să muncească în casa creditorului asemenea sclavilor. Când împrumutul era garantat de un girant, acesta putea să îl aducă în stare de sclavie pe debitorul insolvabil, chiar şi pe familia lui.

Situaţia cea mai dramatică era cea a sclavilor proveniţi din războaie. Nerentabilă în agricultură, munca sclavilor a devenit absolut necesară pentru efectuarea lucrărilor publice de mari proporţii.
Sclavul era considerat drept un bun mobil care putea fi vândut, dăruit, schimbat, dat în gaj sau lăsat moştenire, dar fără să fie considerat un simplu obiect, o unealtă sau o vită.

Cel care adăpostea un sclav fugar putea fi pedepsit chiar cu moartea. În diverse cazuri de indisciplină sclavul era pedepsit în mod barbar.

Mai uşoară era situaţia sclavilor domestici. O familie înstărită avea până la şase sclavi. Aceştia se bucurau de anumite drepturi. Puteau achiziţiona şi poseda bunuri personale, care, după moartea lor, reveneau stăpânului.

Sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber, fără ca fiii lui să devină sclavii stăpânului său. Sclava devenită concubina stăpânului se bucura şi ea de anumite avantaje.

Un sclav avea posibilitatea să se ocupe de negustorie, să exercite o meserie, plătind în schimb stăpânului său o sumă anuală, dar şi să realizeze un capital personal.

5 august 2026

Târg de sclave pentru măritiş, în Babilon

< Sus >

Medicina în Mesopotamia

Pentru prima dată în istoria civilizaţiei omenirii, în Mesopotamia s-a făcut deosebire între vrăjitori şi medici. Vraciul şi medicul aveau fiecare propria concepţie şi metodă, diferită una de cealaltă. Niciunul nu voia să fie confundat cu celălalt. Existau două tipuri de terapeutici: una mai realistă, a medicilor, iar cealaltă a vrăjitorilor, limitată la reţete magice.

Faima medicilor babilonieni era cunoscută în tot Orientul Apropiat. Medicii asirieni au recunoscut importanţa dietei, a băilor locale şi a loţiunilor, a cataplasmelor, a pansamentelor şi bandajelor. Tratamentele erau însoţite şi de tradiţionalele amulete, rugăciuni şi exorcisme. Textele medicale babiloniene vorbesc despre examenul clinic al bolnavului, despre diagnostic, tratament şi prognostic.

Un text medical care datează din mileniul al III-lea î.Hr. prezintă modul de preparare şi administrare a 150 de medicamente. Printre ele erau şi ingrediente rău mirositoare, respingătoare (urină, excremente etc.). Acestea, prin caracterul lor dezgustător, aveau scopul de a alunga demonul, factorul malefic al bolii respective.

Un tratat terapeutic babilonian descrie 31 de moduri de a trata icterul. Un tratat descrie otitele, cu respectiva simptomatologie: dureri, supuraţii, retenţii de puroi, indicând tratamente cu instilaţii, insuflaţii şi tampoane uleioase. Un tratat de oftalmologie vorbeşte despre unguente şi băi oculare. Alte tratate de medicină se referă la maladiile abdomenului, la afecţiunile hepatice, la cele ale aparatului respirator sau ale organelor genitale. Texte vechi conţin prescripţii de poţiuni (pe bază de praf calcinat din carapace de broască ţestoasă) pentru afecţiunile gastrice.

La sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr. s-a constituit prima corporaţie de vindecători (în acelaşi timp şi prezicători). Arhivele din Mari vorbesc despre grija suveranilor de a fi ţinuţi la curent în permanenţă asupra stării de sănătate a soldaţilor şi lucrătorilor de pe şantiere. La Nippur exista o înfloritoare şcoală medicală, patronată de zeiţa medicinei, Gula.

Exactitatea descrierilor din texte permite o identificare a maladiilor frecvente în Mesopotamia:
- boli cauzate de paraziţi, litiaza vezicală şi renală;
- scorbutul şi o formă particulară de beriberi;
- între epidemii, mai frecventă era febra tifoidă.

Erau ţinuţi în izolare leproşii şi cei afectaţi de voli venerice. Unele texte vorbesc despre diferite psihoze: cleptomania, agorafobia, anxietăţi etc.. Se considera că o boală era cauzată de faptul că bolnavul săvârşise un păcat sau fusese victima unor farmece, dar se datora şi unor cauze naturale (frig, secetă, praf inhalat, miasme, efecte ale unor malformaţii congenitale).

Stabilirea diagnosticului şi a prognosticului se baza pe un interogatoriu prealabil care urmărea cercetarea vieţii interioare a bolnavului. Farmacopeea mesopotamiană se baza pe plante şi minerale. Chirurgii făceau intervenţii dificile: incizia unui abces al ficatului, puncţia unei pleurezii purulnte, operaţia cezariană, chiuretaje profunde, operaţie de cataractă şi multe cazuri de trepanaţie.

Medicii din Mesopotamia erau obişnuiţi să respecte principii rămase fundamentale în medicină şi anume:
- considerau medicina ca o ştiinţă exactă, bazată pe observarea simptomatologiei;
- dădeau o mare importanţă tabloului clinic şi evoluţiei bolii;
- se străduiau să stabilească un diagnostic diferenţial.

7 august 2026

Medicii mesopotamieni tratau rănile contra infecţiilor cu miere, bere şi smirnă

< Sus >

Cultul religios în Mesopotamia

Practicile cultului religios se desfăşurau în temple. Gândirea religioasă a mesopotamienilor concepea zeii ca fiind asemănători oamenilor. Adică erau organizaţi în familii, făceau călătorii, aveau aventuri, erau înzestraţi cu patimi sau cu sentimente frumoase, la fel ca oamenii.

Zeul avea şi o „casă” a lui, pentru el şi familia sa, care era templul. Preocuparea principală a preoţilor templului era de a le oferi, zilnic şi la ore fixe, mâncarea copioasă şi variată prescrisă de ritual, pe o masă sfinţită, împodobită cu flori şi învăluită în fum de tămâie.

Fiecare templu avea un număr impunător de preoţi. La mijlocul mileniului al III-lea î.Hr., unul din temple avea 736 de preoţi. Ei erau organizaţi pe categorii şi funcţii, într-o ierarhie riguros stabilită. Existau peste 40 de funcţii sacerdotale diverse.

Unele sărbători aveau în program anumite „ritualuri sacre”, de fapt orgii, care nu scandalizau, fiind interpretate ca acte de cult.

Templul nu era niciodată deschis mulţimii de credincioşi. Aceştia participau numai la ceremoniile oficiale la sanctuarele şi altarele din curtea templului.

Actele rituale ale cultului constau în ofrande şi sacrificii de animale, în cântarea de psalmi şi litanii, în recitări de imnuri şi rugăciuni. Fiecare imn se încheia prin a cere zeului o favoare. Zeii erau mai mult temuţi decât iubiţi.

Corpul sacerdotal era format din magi (care făceau vrăji, descântece), prezicători, interpreţi de vise, sacrificatori, bocitori, cântăreţi. Alţii aveau funcţii pur administrative: se îngrijeau de arhive, de şcolile de scribi, de terenurile agricole, de lucrători, de depozite şi magazii, de canale şi diguri etc..

Un loc important în practicile de cult aveau exorcismele şi diversele forme de divinaţie. Prin procedee magice, prin exorcisme, erau alungaţi demonii, care îi pândeau pe oameni la fiecare pas, aducându-le boli şi alte nenorociri sau îi împingeau să săvârşească păcate. Mijlocul magiei de apărare era stropirea bolnavului sau a casei cu apă dintr-un izvor sacru sau ungerea lui cu un ulei purificator.

Deosebit de intensă era practica divinaţiei, care pornea de la premisa că actele omului, sau împrejurările favorabile ori potrivnice, erau determinate sau dirijate de voinţa zeilor. Intenţia zeilor putea fi aflată (ghicită) pe diferite căi: din vise, din zborul păsărilor, din mişcarea apei, din pâlpâirea flăcării, din cercetarea anumitor organe interne ale animalelor sacrificate (în primul rând a ficatului), din cercetarea poziţiei astrelor şi a conjuncţiei planetelor. Cei mai stimaţi de popor erau ghicitorii şi astrologii.

Credinţa într-o „viaţă de dincolo” era atestată de cultul morţilor. Acesta putea lua uneori forme barbare, ca în cazul mormintelor regale din Ur, unde la fiecare mormânt au fost sacrifiate între 3 şi 74 de persoane: servitori, soldaţi, muzicanţi, femei din palatul regal.

În mod obişnuit exista obiceiul ca alături de defunct să fie îngropate obiectele sale personale. Se credea că după moarte spiritul defunctului (un fel de umbră desprinsă de trup) îi tulbura pe cei rămaşi în viaţă, rătăcind fără odihnă dacă nu a fost înmormântat cu tot ritualul cuvenit. Dacă i se făceau toate onorurile funebre cuvenite, spiritul urma să coboare în regatul întunecat al morţilor, despre care vorbeşte finalul Epopeii lui Ghilgameş: un barcagiu îl va trece peste un râu, ducându-l în „tărâmul din adâncuri”, în „ţara de unde nu este întoarcere”.

 10 august 2026

Zeii Anunnaki din Mesopotamia erau fiinţe extraterestre dotate cu mari puteri şi cunoştinţe, pe care le-au împărtăşit oamenilor şi au întemeiat astfel cea mai veche civilizaţie cunoscută din istorie.

Procesiune publică religioasă în faţa unui ziggurat (templu în Mesopotamia)

< Sus >

Sacrificiile umane la azteci

Sacrificiile umane dedicate zeilor au existat la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri. La azteci, acest act de cult a căpătat proporţii inimaginabile. Pentru a invoca ajutorul zeilor contra conchistadorilor lui Cortes au fost sacrificaţi 15.000 de oameni. O victorie militară, o sărbătoare, o încoronare, o înmormântare, un ospăţ, toate erau bune pretexte de a aduce sacrificii umane.

Aztecii nu făceau aceste orori doar din cruzime, ci din convingerea unei necesităţi supreme, absolute, dintr-o profundă credinţă religioasă. Credeau, spre exemplu, că zeul ploii îi va extermina prin secetă şi înfometare dacă nu vor fi jertfiţi un număr de copii. Erau convinşi că, pentru a evita sfârşitul lumii, pentru a asigura supravieţuirea poporului aztec, pentru a scăpa de foamete şi molime, pentru a avea recolte abundente sau pentru a obţine victoria în războaie, trebuiau sacrificate cât mai multe fiinţe umane.

Forţa magică a sângelui era socotită atotputernică. Soarele însuşi, pentru a putea să existe şi să asigure existenţa oamenilor, cerea să fie adăpat cu sânge, cerea să i se aducă drept ofrandă inimile smulse din piepturile prizonierilor de război.

Victima însăşi era convinsă că, prin sacrificarea sa, urma să devină o parte din divinitate. Prin urmare, prizonierul care urma să fie sacrificat se considera un favorizat, un ales de respectivul zeu, căruia i se acorda o cinste supremă. Nu avea teamă sau regrete. Sacrificul său devenea aproape un act voluntar.

Persoanele care se ofereau să fie sacrificate erau numeroase. Timp de un an înaintea datei hotărâte pentru sacrificiu, prizonierii destinaţi acestui act de cult erau trataţi excelent, erau sărbătoriţi, copleşiţi cu tot felul de onoruri. Li se spunea „Oamenii Vulturului” sau „Fiii Soarelui”. Înaintea ceremoniei de sacrificiu, erau îmbrăcaţi cu veşmintele somptuoase cu care era reprezentat însuşi zeul.

Forma actului sacrificial era concepută în funcţie de ocazia respectivă, o sărbătoare sau de natura divinităţii căreia i se dedica sacrificiul. Astfel, victima dedicată zeului focului era arsă pe rug, cea sacrificată zeului ploii era înecată, cea închinată zeului vânătorii era străpunsă cu săgeţi.

Victimei i se scotea inima cu ajutorul unui cuţit de silex şi era depusă în vasul sacrificial numit „Cupa Vulturului”. În final, cadavrul era rostogolit pe treptele piramidei-sanctuar, iar capul său era tăiat, apoi înfipt într-un par şi expus în „tribuna ţestelor”.

Cu alte ocazii, victima era legată de un bolovan mare şi atacată simultan de doi bărbaţi cu care trebuia să lupte. Era imobilizată şi înarmată doar cu o măciucă, în timp ce ghioaga atacatorilor era încrustată cu lame ascuţite.

Într-o regiune a Imperiului aztec, la sărbătoarea numită „Jupuirea Oamenilor”, preoţii jupuiau pielea victimelor sacrificate şi se îmbrăcau cu ea timp de 20 de zile. La ospăţul ritual care urma, fiecare comesean consuma o bucată din corpul „Fiului Soarelui” sacrificate. Dacă victima fusese un prizonier de război, cel care îl capturase îi lua cadavrul, apoi îl tăia în bucăţi pe care, fierte şi pregătite cu făină de proumb, le oferea prietenilor săi. El nu lua parte la sinistrul ospăţ, considerând carnea prizonierului său ca fiind o parte din propriul trup.

În fiecare an se oficiau, la diferite date, sacrificii speciale. Astfel, la una dintre sărbători, era sugrumată o femeie, a cărei inimă era adusă ca ofrandă Soarelui. Altădată, erau sacrificaţi un sclav cu soţia lui şi înmormântaţi după aceea într-un templu. Primăvara, când încolţea porumbul, erau luaţi dintr-o familie bogată un băiat şi o fetiţă. După ce erau decapitaţi, trupurile lor erau păstrate ca relicve. La o altă sărbătoare era jertfit un sugar cumpărat de la mama lui. Altă dată erau sacrificaţi doi copii prin înecare.

 29 august 2026

Sacrificiu uman la azteci

< Sus >

Cultul morţilor la civilizaţia etruscă

Dintre formele de cult etrusc, bine cunoscut este cultul morţilor. Antichitatea a cunoscut doar două popoare care au dedicat cultului morţilor monumente impresionante, cu o deosebită valoare artistică: egiptenii, în lumea răsăriteană, şi etruscii, în cea occidentală.

La etrusci, ceremonia funebră se desfăşura astfel: soţia sau mama defunctului îi închidea pleoapele. Corpul neînsufleţit era îmbrăcat cu hainele cele mai bune, apoi stropit cu arome plăcute. Era expus în încăperea cea mai spaţioasă a casei, împodobită cu crengi verzi şi coroane de flori, fiind jeluit de un grup de bocitoare şi mereu strigat pe nume.

După acestea, era dus la mormânt, carul cu sicriul închis (sau cu patul pe care zăcea mortul) fiind însoţit de un cortegiu ce cuprindea şi câţiva muzicanţi, pe lângă bocitoarele care îl proslăveau în cânturile lor. La fel ca grecii sau romanii, etruscii practicau înhumarea, cât şi incinerarea.

Mormintele erau de trei feluri: sau în formă de puţ adânc, sau de groapă, sau de cameră-cavou. Aceasta din urmă putea fi săpată în stâncă sau în tuf, ori clădită. Toate aceste trei tipuri de morminte erau acoperite cu tumuli.

În caz de incinerare, cadavrul era ars pe rug împreună cu obiectele preferate în viaţă de defunct: unelte, arme, podoabe, uneori chiar o căruţă cu cai. Focul era stins cu apă sau cu vin, iar cenuşa celui incinerat era adunată într-o urnă ce urma să fie depusă în puţul funerar, în groapă sau în cavou.

Urnele funerare, făcute din lut ars, reprezentau cu aproximaţie forma corpului omenesc, cu braţele servind drept toarte, iar capacul reproducând capul şi trăsăturile figurii mortului. Alte urne, tot din teracotă, aveau forma unei cutii dreptunghiulare, cu capacul în formă de boltă, în mijlocul căruia era fixat un mic cap lucrat în argilă, asemănător decedatului. Urna destinată defuncţilor bogaţi avea o formă prismatică, fiind confecţionat din piatră, marmură sau alabastru.

Când cadavrul nu era supus ritului incinerării, putea fi înmormântat sau depus într-un cavou cu tot cu patul pe care fusese adus, sau pe o bancă de piatră, ori într-un sarcofag. Decedatului i se puneau alături obiectele utile în viaţa „de dincolo”. Inventarul depindea de posibilităţile familiei.

Urma ritualul ospăţului funebru. Banchetul funerar avea loc în apropierea cavoului (sau în interiorul lui) cu participarea „personală” a defunctului. Ospeţele erau însoţite de muzică şi de dansuri religioase.
Familiile foarte bogate puteau organiza la sfârşit şi jocuri funebre spectaculoase. Acestea aveau o semnificaţie religioasă, vizând un proces de glorificare a defunctului. Erau frecvente şi cursele de cai sau de care, concursurile atletice (lupte, alergări, sărituri) şi chiar sângeroasele lupte de gladiatori.

Sarcofagele (din argilă sau marmură) aveau pe capac sculptată figura defunctului cu corpul în mărime naturală, fie culcat ca pe patul funerar cu care fusese adus în cavou, fie pe jumătate ridicat, sprijinindu-se în cotul stâng. Putea fi împreună cu soţia lui, aflată în aceeaşi poziţie.

 6 septembrie 2026

Sarcofagul soţilor - sculptat în teracotă

< Sus >

Pagina index Nina Petre