<  Pagina de EDUCAŢIE PRIN PARANORMAL


CREDINŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE

Autor: NINA PETRE

Popoarele germanice | Roma antică | Egiptul antic | Grecia antică |

1 icon POPOARELE GERMANICE

Numele de germani aparţinea unui singur grup de populaţii omogene în ceea ce priveşte limba, oiceiurile şi credinţele religioase. Această omogenitate şi-au păstrat-o şi în epoca lor de expansiune, când şi-au format mai multe triburi şi confederaţii de triburi.

Din marele grup al germanilor din nord provin actualii danezi, suedezi şi norvegieni. Norvegienii au ocupat şi insulele din Marea Nordului plus Islanda. Germanii din răsărit au stăpânit regiunea Vistulei timp de aproape 1300 de ani şi s-au constituit în grupul tribal cel mai important, cel al goţilor. Germanii din vest s-au împărţit în ingevoni, ermioni, istevioni.

Cele mai bogate informaţii asupra religiei vechilor popoare germanice sunt furnizate de tradiţiile literare păstrate în Islanda. Aceste informaţii se referă la credinţele religioase ale popoarelor scandinave, elementele comune aparţinând tuturor popoarelor germanice.

În perioada neoliticului, au apărut la vechii germani morminte individuale ce conţineau vase, arme şi podoabe, deoarece se credea că morţii îşi continuau, într-un fel, viaţa printre cei vii. Practicile magice sunt atestate de gravurile rupestre şi de amulete, acestea fiind mici piese de teracotă ce reprezentau diferite animale. Străvechii germani credeau şi în existenţa unor fiinţe supranaturale, cărora le aduceau sacrificii rituale cu animale.

În epoca bronzului, apare un nou rit funerar, incinerarea, în locul înhumării, ce corespundea unei noi concepţii despre raporturile dintre cei morţi şi cei vii. Printre ofrandele din morminte se aflau şi corăbii mici de bronz sau chiar din aur, având gravată imaginea simbolică a Soarelui, venerat la germani. Semnificaţia corăbiilor era următoarea: se presupunea că sufletele morţilor ajungeau, străbătând marea, până la locul lor de odihnă. Putea fi vorba şi de cadavrele unor războinici părăsite în voia valurilor, după ce fuseseră aşezate în bărci asemănătoare celor din timpul vieţii lor.

În timpurile atestate istoric, s-au menţinut obiceiurile privind înmormântarea, riturile de fecunditate, magia şi adorarea obiectelor neînsufleţite considerate sacre: meteoriţi, Soarele şi astrele, izvoare şi râuri, arbori şi păduri întregi. Existau şi obiecte făcute de mâna omului socotite a fi înzestrate cu puteri magice, îndeosebi securi şi spade. A continuat credinţa în existenţa spiritelor protectoare şi a demonilor răufăcători. Au început să fie venerate şi anumite obiecte de cult cu imagini ale unor zei, plasate în sanctuare şi temple.

Alături de o castă sacerdotală, existau numeroşi vrăjitori, ghicitori şi prezicători.

Zeii popoarelor germanice au devenit cunoscuţi în cea mai mare parte prin corespondenţii lor scandinavi, fiind împărţiţi în două grupuri distincte: Asii, zeii aristocraţiei războinicilor, şi Wanii, divinităţile agricultorilor, păstrători ai fecundităţii şi fertilităţii, protectori ai păcii şi bogăţiei.

Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asilor, era Wodan. La scandinavi se numea Odin sau Odhinn. La origine zeu al furtunilor, Wodan era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi, dar şi singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.

Wotan

Wotan, zeul suprem la popoarele germanice

Al doilea zeu, foarte popular, era Donar, care la scandinavi se numea Thor. Ca zeu al tunetului, al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, apărător al oamenilor împotriva uriaşilor distrugători, Thor era reprezentat înarmat cu o secure şi cu un baros. În ţările scandinave îi erau consacrate numeroase temple.

Tiwaz (la scandinavi numit Tyr) era şi el o divinitate a războiului, dar şi zeul cerului şi al luminii, păstrătorul dreptăţii, apărătorul legămintelor.

O figură luminoasă a panteonului germanic era Balder (Baldr), fiul lui Wodan, cel mai generos, mai înţelept, mai frumos şi mai iubit dintre Asi. Zeu paşnic, blând, curajos, a fost ucis mişeleşte de Loki, acesta fiind zeul focului, al Pământului, al vegetaţiei. Personificarea vicleniei şi a răutăţii, Loki aparţinea forţelor distrugătoare a ordinii cosmice.

La popoarele germanice din nordul Europei, străvechile credinţe şi practici religioase s-au menţinut multă vreme. Soarele, Luna, astrele, Pământul, unele plante, arbori sau obiecte erau considerate că ar poseda forţe care îi protejau pe oameni. Tot cu rol protector existau unele semne cu care erau marcate diferite obiecte, în special inscripţiile runice sau doar unele litere din acest alfabet.

16 decembrie 2022

< Sus >

2 icon ROMA ANTICĂ

Ocupaţiile păstoreşti şi agricole care au predominat în primele secole din istoria romanilor au lăsat urme adânci. Numeroase sunt serbările care păstrează acest caracter păstoresc şi agricol, ele fiind mărturii din vremurile când oamenii erau nevoiţi să lupte împotriva forţelor potrivnice ale naturii.

O reminiscenţă a vieţii pastorale sunt serbările Lupercalia. Acestea aveau loc la mijlocul lunii februarie. În cinstea divinităţii Lupercus, ocrotitorul turmelor împotriva lupilor, se aduceau ca jertfe capre şi ţapi. Pe lângă jertfele sângeroase, se mai aducea şi o ofrandă de făină amestecată cu sare, ce se presăra pe altar. După aceste ofrande urma o procesiune a preoţilor acestui cult (luperci), îmbrăcaţi în pieile animalelor sacrificate. Ei purtau în mână nişte curele tăiate din pieile acestora, cu care loveau femeile întâlnite în cale, dându-le astfel fecunditatea. Toate ceremoniile şi jertfele serbărilor Lupercalia aveau ca scop obţinerea fertilităţii pământului, fecunditatea turmelor şi a femeilor. Ele s-au bucurat de popularitate multă vreme şi după victoria creştinismului. Au fost desfiinţate printr-o hotărâre specială la sfârşitul secolului 5 d.Hr..

lupercalia

Sărbătoarea romană Lupercalia

De o popularitate asemănătoare s-au bucurat Paleliile, adică serbările în cinstea zeiţei Pales, protectoarea turmelor, a păstorilor şi a păşunilor, una dintre cele mai vechi şi mai venerate divinităţi ale Romei. De la numele ei deriva numele colinei Palatin, leagănul Romei de mai târziu, care iniţial însemna păşune. Sărbătorile aveau loc la 21 aprilie, când se presupunea că a fost întemeiată Roma. Sărbătoarea consta dintr-o jertfă pe care o aduceau păstorii pentru a obţine fecunditatea turmelor. După ce turmele şi staulele erau stropite cu apă de purificare, pământul era măturat cu un mănuchi de crengi de laur. Deasupra intrării în casă se atârnau crengi de verdeaţă, iar interiorul se afuma cu sulf. Pe vatră se aprindea un foc cu lemn de măslin, pin, cetină şi laur. Zeiţei i se aduceau ca ofrande plăcinte de mei şi coşuleţe cu grăunţe de mei. Păstorii erau stropiţi cu lapte călduţ.

Cu un pronunţat caracter agrar erau serbările închinate zeiţei Ceres, protectoarea agriculturii. Numite Ludi Cereales sau Cerealia, ele aveau loc între 12 şi 19 aprilie, primind un caracter preponderent agrar. Zeiţa Ceres era considerată protectoarea agriculturii, aducându-i-se ca ofrande turte cu miere şi lapte, tămâie şi torţe aprinse. La Roma, procesiunea din ultima zi a serbărilor se îndrepta spre circ, unde se adunau mari mulţimi de oameni care îşi aruncau unii altora nuci şi dulciuri. La ţară se făcea o procesiune solemnă în jurul câmpurilor însămânţate cu grâne. Atunci când se dizolva miere în lapte şi vin pentru a fi adusă ca ofrandă zeiţei, ţăranii formau grupuri care intonau cântece în cinstea ei, executând în acelaşi timp dansuri cadenţate.

Sărbătoarea Robigalia a luat naştere din cauza unei calamităţi naturale provocate de rugina grâului (robigo) care distrugea lanurile din apropierea Romei. Negăsind niciun mijloc practic de a combate rugina grâului, ţăranii romani au recurs la mijloace magice, inventând o divinitate şi un cult menit de a-i câştiga favoarea. I-au dat numele calamităţii care se abătea asupra lanurilor, adică Robigo. Sărbătoarea Robigalia avea loc la 25 aprilie, în perioada când lanurile erau în floare. La începutul sărbătorii, din Roma pleca o procesiune care se îndrepta spre lanurile înconjurătoare, ajungând în locul numit Lucus Robigi, unde se desfăşurau ceremoniile şi sacrificiile. Într-o anumită rugăciune i se cerea zeiţei să cruţe lanurile verzi şi să îngăduie ca spicele să crească şi să se dezvolte până când erau bune de secerat. Astfel de serbări şi procesiuni au continuat să aibă loc şi după ce terenurile din împrejurimile Romei nu mai erau cultivate cu cereale. 2

Existau şi serbări legate de însăşi întemeierea Romei, organizate în cinstea unei divinităţi agrare numite Consus. Serbările purtau numele de Consualia. Ele se petreceau în două perioade ale anului. Prima avea loc după terminarea însămânţărilor (15 decembrie), iar a doua, după seceriş (21 august). Cu acest prilej se aduceau sacrificii şi ofrande pe altarul zeului, care se afla în Valea Murcia, la extremitatea de est a circului. Acest altar rămânea în restul timpului acoperit cu pământ, simbolizând acţiunea misterioasă şi subterană a zeului, care făcea să încolţească seminţele şi să se maturizeze spicele. După îndeplinirea sacrificiilor rituale, aveau loc în circ întreceri şi curse de cai liberi sau înhămaţi la care. Celelalte animale folosite la muncile din agricultură (boii, măgarii şi catârii) erau încununate cu flori şi lăsate libere. Pentru oameni era o zi plină de veselie. Organizau petreceri câmpeneşti, dansuri şi un joc ce consta din alergarea pe o piele de bou unsă cu ulei.

19 decembrie 2022

< Sus >

3 icon EGIPTUL ANTIC

RELIGIA EGIPTEANĂ le oferea oamenilor iluzoriul balsam al liniştii, al împăcării şi al speranţei. Existau şi la egipteni o mulţime de spirite malefice, de demoni. Dar niciodată aceştia nu puteau decide şi impune triumful definitiv al răului.

Egiptenii priveau moartea cu calm şi încredere, ca un moment firesc de trecere spre un altfel de viaţă, spre viaţa eternă.

Formele de religiozitate primitivă (animism, totemism, fetişism, tabuism, magie) nu au dispărut complet din istoria Egiptului. Caracteristică, din vremuri imemoriale, era strania formă religioasă a zoolatriei. Omul se simţea înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul unor animale. Aceste forţe, întrupate în fiinţe reale şi concrete, cum erau şarpele de câmp, leul în deşert, crocodilul în fluviu etc., aveau pentru egipteni o importanţă mai mare decât invizibilele „forţe divine”. Aceste animale trebuiau să fie considerate drept protectori ai triburilor, să li se câştige bunăvoinţa şi protecţia prin rugăciuni, sacrificii sau ofrande şi să fie divinizate. Taurul, vaca, berbecul, câinele, pisica, leul, hipopotamul, şoimul, ibisul etc., erau şi ele divinizate.

Şacalul, care în timpul nopţii devora cadavrele celor îngropaţi la marginea deşertului, ajuta morţii să treacă în lumea de dincolo, a devenit zeul morţii şi a fost adorat de popor. Crocodilul, ajuns divinitatea numită Sobek, era patronul mai multor oraşe. Cultul taurului sacru Apis a rămas timp de trei mii de ani. Şi vaca reprezenta obiectul adoraţiei şi al unor procesiuni.

De la reprezentările religioase zoomorfe s-a trecut ulterior la imagini semi-umane, fantastice. Astfel: zeiţa Hathor – femeie cu cap de vacă; zeul Anubis – bărbat cu cap de şacal; zeul apelor Sobek – om cu cap de crocodil; zeul Horus – cu cap de erete.

Se spunea despre zeu că iubeşte, dar şi urăşte; că ajută, dar şi pedepseşte; că dăruieşte, dar şi ia înapoi cu sila.

Fiecare oraş sau templu îşi alegea zeul său, proclamându-l divinitate supremă. Numărul zeilor a crescut imens. Centrele religioase mai importante (Heliopolis, Memfis, Teba, Abydos) au procedat la o organizare şi ierarhizare a lor.

Divinitatea cea mai importantă, încă din epoca Regatului Vechi, era zeul soarelui, Ra. El străbătea cerul, ziua, în „barca dimineţii”, iar noaptea, în „barca serii”. Ra era reprezentat cu cap de erete (Horus), purtând discul solar şi şarpele Uraios, străveche divinitate zoomorfă solară. Thot (reprezentat cu cap de pasăre ibis), zeul Lunii şi locţiitorul lui Ra, era părintele înţelepciunii, al ştiinţelor şi al artelor. Zeiţa Nut era doamna cerului şi mama stelelor. Hathor era stăpâna păcii şi a tuturor zeilor. Marele Osiris era zeul pământurilor rodnice şi stăpânul recoltelor, domnul şi judecătorul morţilor.

Cultul lui Ptah, zeul cu chip frumos, adorat la Memfis, era asociat cu cel al boului Apis. Amon era venerat la Teba ca zeu suprem. Sobek, domnul apelor, era înfăţişat cu cap de crocodil. Seth, era zeul rău, războinic, duşmanul lumii, ucigaşul fratelui său, Osiris. Acestor divinităţi li s-au adăugat în epoca Regatului Nou altele, aduse din ţările Orientului Apropiat (ca Baal, Anat, Astarte etc.).

horus

Zeul Horus, purtând pe cap discul solar şi şarpele Uraeus

Faraonul era considerat fiul zeului, locţiitorul său în Egipt şi zeu el însuşi, purtând chiar emblemele divine. Nu era numit „mare zeu”, dar i se dădea titlul onorific de „zeu bun”. După moarte, i se consacra un templu, un sacerdoţiu şi onorurile cultului.

Poporul simplu adora şi alţi zei, în primul rând pe cei legaţi de viaţa agricolă, cum erau zeii Nilului şi Grâul. Apoi, o serie de spirite protectoare ale gravidităţii, ale naşterii, ale vindecării de anumite boli, ale casei etc.

Uneori au ajuns să fie divinizaţi oameni de seamă: regi ca Amenofis I, Snefru, Sesostris III etc. şi chiar şi câţiva viziri: Imhotep, vizir, arhitect şi medic al regelui Djeser sau Amenhotep, arhitectul faraonului Amenofis III.

Cultul divin se desfăşura zilnic, la fel în toate templele, după un ritual stabilit în toate amănuntele. În fiecare dimineaţă, marele preot intra singur în sanctuarul templului. Aprindea focul sacru, punând pe foc tămâie şi deschidea încăperea în care se afla statuia zeului. Se prosterna cu fruntea la pământ, rostind imnul de adoraţie. Scotea din nişă statuia, o stropea cu apă sfinţită, o tămâia, o îmbrăca în cele patru veşminte rituale de in, în culori diferite, apoi termina toaleta zeului parfumându-l cu uleiuri aromatice şi fardându-l. Apoi îi prezenta ofrandele: mâncare, băutură şi flori. Ceremonia se repeta la prânz. Seara, zeului i se servea o nouă masă, i se făcea toaleta de noapte. Statuia zeului era dezbrăcată de veşminte. Zeul „adormea”, sanctuarul era din nou purificat cu fum de tămâie, după care uşa era închisă şi ştampilată.

Cultul morţilor era legat de concepţia egiptenilor despre natura omului şi nemurirea sufletului. Potrivit acestei concepţii, omul era compus din trei părţi: 1) corpul material, 2) sufletul imaterial şi invizibil, 3) elementul KA, „dublul” sau principiul vital din om. KA era un fel de fantomă vizibilă, dar impalpabilă, având forma exactă a corpului. KA îl însoţea pe om toată viaţa, iar după moartea lui supravieţuia ca un zeu protector, continuând să se intereseze de trupul şi de sufletul lui. Dar pentru a face toate acestea, KA avea nevoie de două lucruri: de o locuinţă materială, reală, şi de un suport material. Acest suport era corpul cel destructibil, care putea fi conservat prin îmbălsămare. Îmbălsămarea era absolut necesară pentru ca defunctul să îşi poată continua viaţa şi după moarte.

21 decembrie 2022

< Sus >

4 icon GRECIA ANTICĂ

Spre sfârşitul „Epocii arhaice”, religia grecilor a devenit optimistă. Omul încerca să obţină protecţia zeilor mai mult pe timpul vieţii decât după moarte. Religia greacă este superioară celorlalte religii prin forma poetică a miturilor. În secolul 7 î.Hr., în lumea greacă s-au delimitat două niveluri de gândire religioasă, două religii incompatibile una cu cealaltă: religia oraşului-stat oficială şi religia populară.

În cadrul religiei oficiale a oraşului-stat, zeii apăreau ca nişte nobili divinizaţi, interesată de ei fiind clasa conducătoare aristocratică. Principalii zei, în număr de 12, erau organizaţi într-o familie: tatăl, Zeus, cu soţia sa, Hera, cu fratele lui, Poseidon, şi cu surorile lui, Hestia şi Demeter. Urmau cei şapte fii ai săi (printre numeroşi alţi fii şi fiice), născuţi (cu excepţia ultimilor doi) în afara căminului conjugal: trei fete (Athena, Artemis şi Afrodita) şi patru fii (Apollo, Hermes, Ares şi Hefaistos).

La origine, Zeus era fiul titanului Cronos, pe care l-a detronat. S-a căsătorit cu sora sa, Hera. Zeus era zeul cerului care trimitea ploile şi furtunile. Mai târziu, a devenit căpetenia zeilor, prezidând ordinea morală. Era protector al familiei, al străinilor şi al justiţiei.

Hera preluase atributele zeiţei cretane a vegetaţiei şi tuturor vieţuitoarelor, ea fiind o divinitate locală din Argos. Avea o fire răzbunătoare, înrăită de aventurile amoroase ale soţului ei. A ajuns până la urmă protectoarea căsătoriei şi a fidelităţii conjugale.

Poseidon era protectorul navigaţiei, zeul mării, al fluviilor şi râurilor. El dezlănţuia cu tridentul său furtunile şi cutremurele. Animalul său sacru era calul, pe care îl introdusese în Grecia.

Poseidon

Zeul Poseidon

Hestia era zeiţa focului vetrei, a focului în general, venerată în toate casele.

Demeter era zeiţa fecundităţii şi a agriculturii.

Athena, zeiţa-fecioară protectoare a cetăţii care îi purta numele, zeiţa inteligenţei, a înţelepciunii şi a strategiei militare, era o luptătoare, fiind reprezentată cu coif, lance şi scut. Era inventatoarea primei nave (Argo, care i-a purtat pe argonauţi), protectoarea livezilor de măslini, a ştiinţelor şi a meşteşugurilor (în special a celor casnice, torsul şi ţesutul). Pasărea ei preferată, bufniţa, a devenit simbolul înţelepciunii.

Fecioară de o frumuseţe neîntrecută, Artemis era zeiţa Lunii, a vânătorilor şi a animalelor sălbatice, a magiei şi a castităţii.

Zeiţă a fertilităţii, a frumuseţii şi a dragostei (Eros era fiul ei), Afrodita era soţia urâtului Hefaistos. Cultul său era slujit de prostituate sacre (hetaire), pasărea ei sacră fiind porumbiţa.

Zeul Apollo provenea din Asia Mică. Ca zeu al înţelepciunii, îi inspira pe prezicători, pe cântăreţi şi pe muzicanţi. Ca zeu al agriculturii, proteja vitele şi vegetaţia. Era etern tânăr şi frumos, dar arogant şi violent. Avea numeroase aventuri sentimentale, fiind considerat prototipul frumuseţii atletice.

Hermes era mesagerul zeilor şi dăruitor de bogăţii păstorilor. A devenit protectorul drumurilor şi al călătoriilor, al comerţului, al negustorilor şi al... hoţilor. El a inventat flautul şi lira.

Ares, sângerosul şi distrugătorul zeu al războiului, era urât de toţi. Slujitorii lui erau Spaima şi Groaza.

Hefaistos, făurarul zeilor din Olimp, zeul focului şi al tuturor meşteşugarilor, mai ales al topitorilor de metale, era o divinitate binefăcătoare, bucurându-se de multă popularitate.

În cinstea zeilor se făceau sacrificii şi se organizau procesiuni, acte de cult care deveniseră adevărate serbări fastuoase, ocazii de afirmare orgolioasă a prosperităţii cetăţilor şi prilejuri de a insufla poporului mândria de a fi cetăţenii unui stat bogat şi puternic. Templul era „casa zeului” căruia îi era dedicat, o încăpere în care se găsea doar statuia zeului şi câteva dintre obiectele mai preţioase aduse ca ofrandă. În templu intrau numai preoţii şi slujitorii acestuia. Altarul destinat sacrificiilor se afla în faţa templului.

În Grecia Antică exista şi o religie populară, constituită din credinţe vechi la care se adăugau influenţe sosite din Orient sau din Tracia, cu un caracter mistic. Misteriile erau forme religioase organizate ca religii independente, cu ceremonii şi ritualuri secrete, rezervate numai iniţiaţilor. Puteau deveni „iniţiaţi” numai cei care vorbeau limba greacă. Misteriile răspundeau nevoii oamenilor de a avea linişte şi pace, promiţându-le salvarea sufletului, scăpându-i de frica de moarte şi asigurându-le o „viaţă de dincolo” senină şi fericită. Ritul iniţierii însemna o „renaştere”, începutul unei noi existenţe, adică tot ceea ce lipsea din religia oficială. Misteriile atrăgeau mai ales masele populare, dar şi persoanele instruite, culte, datorită conduitei morale pe care o predicau şi pe care o pretindeau adepţilor.

Între divinităţile misteriilor, Demeter era cea mai populară. Ea continua Marile zeiţe ale neoliticului. Zeiţă a agriculturii şi a fecundităţii, era venerată prin ceremonii deosebite, prin dansuri, cântece, pantomime şi diverse rituri agrare.

Demeter

Zeiţa Demeter

Al doilea zeu care domina religia populară a misteriilor era Dionysos, o divinitate originară din Tracia. Zeu al vegetaţiei, al viţei de vie şi al vinului, era adorat ca o încarnare a naturii şi a bucuriei de viaţă. Apărea înconjurat de o ceată veselă şi zgomotoasă de satiri, fauni, silfe, menade şi nimfe, dansând la muzica flautului. Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munţi.

Un loc aparte îl ocupau misteriile orfice. Orfeu, poet şi cântăreţ, inventator al lirei şi al magiei, legendarul Orfeu era considerat iniţiatorul unei adevărate religii. Orfismul era o mişcare religioasă cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice”), cu o doctrină a salvării elaborată detaliat. Potrivit doctrinei orfice, omul poartă încă de la naştere păcatul strămoşesc, pe care trebuie să îl ispăşească prin suferinţe. Chiar şi după moarte, în drumul său spre fericirea eternă, sufletul este pândit la tot pasul de ispite şi de primejdii. Pentru a fi pregătiţi să le ocolească sau să le învingă, iniţiaţii aveau datoria să cunoască anumite formule salvatoare.

12 ianuarie 2023

< Sus >

 


Pagina index Nina Petre