< Pagina de EDUCAŢIE PRIN PARANORMAL
Epoca neolitică | Mesopotamia (Sumer, Babilon, Asiria) | Hitiţii | Japonia | China | Aztecii | Incaşii | Araucanii | Egiptul antic | Roma antică | Grecia antică
Au trăit femei în toate timpurile, chiar şi în Preistorie. La fel ca acum, au muncit, au convieţuit cu bărbaţi, au născut copii, crescându-i după cum s-au priceput. Majoritatea dintre ele au fost înzestrate cu intuiţie puternică, gândire creativă, forţă fizică asemănătoare bărbaţilor. Dintotdeauna, femeile au ştiut care este rolul lor pe acest Pământ.
1
EPOCA NEOLITICĂ
Există documente istorice în care se menţionează că în epoca neolitică era răspândită monogamia. Mormintele bărbaţilor conţin arme şi unelte. Cele ale femeilor au în interior pietre de măcinat cereale, corespunzătoare acestei ocupaţii specifice lor. Nu lipsesc nici podoabele, pe care le purtau şi bărbaţii. În unele cazuri au fost înmormântaţi alături bărbatul şi femeia. Se presupune că soţia ar fi fost obligată să îşi însoţească bărbatul şi după moarte, ca o posibilă proprietate eternă a defunctului. Riturile legate de ideea fertilităţii şi de magia fecundităţii au avut o importanţă din ce în ce mai mare. Statuetele feminine aveau trăsături distincte, ilustrând cultul fecundităţii. Ele deveniseră, în epoca neolitică, mult mai numeroase în comparaţie cu cele din paleoliticul superior (epoca anterioară).
2
În mormintele şi în templele din MALTA s-au păstrat statui şi statuete din piatră de calcar sau teracotă, majoritatea reprezentând figuri de femei. Din punct de vedere artistic se remarcă "Venus din Malta", statuie în teracotă, şi "Femeia şezând", lucrată în calcar. Majoritatea statuilor şi statuetelor reprezentau figuri de zeiţe sau chiar de preotese.
Venus din Malta
3
Sculptura neolitică din ASIA MICĂ, realizată în piatră, fildeş, os sau argilă, înfăţişează mai ales figuri feminine. Acestea aveau capetele nemodelate, fiind înlocuite cu prelungiri tronconice. Figurinele reprezentau femei zvelte sau cu forme planturoase. Unele înfăţişau femei gravide sau chiar femei născând, iar altele, femei ţinând copilul în braţe.
4
MESOPOTAMIA
MESOPOTAMIA a însumat elementele de civilizaţie şi cultură a trei popoare distincte care au locuit pe teritoriul său. Cel mai vechi popor, sumerienii, a ocupat sudul ţării de-a lungul coastei Golfului Persic. Akkadienii, de origine semită, stabiliţi în zona centrală, au fondat Babilonul. Asirienii proveneau din triburi războinice pornite din regiunile muntoase dinspre nord.
În Babilon, soţiile şi mamele regilor aveau o putere şi autoritate deosebite. Femeile puteau să lucreze şi ca scribi în palatele regale. Preotesele aveau roluri speciale, unele chiar reuşind să facă negoţ cu terenuri. Ţesutul şi fabricarea berii erau ocupaţii obişnuite ale femeilor. Fiecare activitate avea zeiţa proprie: Uttu pentru ţesut, şi Ninkasi pentru fabricarea berii.
Femeile asiriene se aflau într-o poziţie socială inferioară, având mai puţină autoritate decât cele din Babilon. Bărbatul îşi putea alunga nevasta, o putea bate şi chiar să o ucidă dacă îl înşelase cu un altul. Când ieşea din casă, femeia purta văl şi respecta o mulţine de restricţii. Femeile de viţă regală aveau mai multă putere, de care se foloseau, de obicei, din umbră.
Zeiţa berii, Ninkasi
26 octombrie 2022
< Sus >
Podoabele reginei Şubad
În cimitirul regal din oraşul sumerian Ur a fost îngropată regina Şubad. În mormânt s-au găsit 270 de obiecte, printre care: vase, pahare şi farfurii plate (lucrate în aur), urme de harfe (împodobite cu capete de taur aurite), statuete din aur şi argint reprezentând lei, o cingătoare de argint, un joc "de-a lupul şi oile", care o ajută pe regină să îşi petreacă timpul în lumea cealaltă. Capul reginei era împodobit cu o cunună din frunze şi flori montate pe lujeri zvelţi, reliefate fin în aur. Sumerienele aveau păr negru şi mătăsos, iar astfel de podoabe li se potriveau de minune. Regina Şubad avea în jurul gâtului un colier din pietre semipreţioase şi perle de diferite culori. Lângă mână se afla o pudrieră în formă de scoică şi o cutiuţă cu urme de farduri, negre şi verzi, folosite la machiajul ochilor. Lângă osemintele reginei s-au găsit cercei mari de aur superb lucraţi, inele de aur, un pumnal de aur şi o sapă. În acelaşi mormânt existau şi osemintele altor oameni: zece doamne de onoare culcate pe două rânduri, harfistul atingând cu degetele strunele harfei, cinci sentinele cu coifurile aşezate lângă cranii, doi vizitii alături de scheletele boilor înhămaţi la car, două femei cu veşminte somptuoase. Toţi fuseseră sacrificaţi şi îngropaţi odată cu regina Şubad.
Podoabele doamnelor de onoare ale reginei Şubad
6
BABILON
Asiro-babilonienii credeau că familia era imaginea statului: aşa cum regele domnea în stat, tot aşa tatăl domnea asupra familiei. Nefericirea deplină se manifesta atunci când bărbatul îşi părăsea nevasta, iar soţia îşi părăsea bărbatul, chiar şi atunci când oamenii îşi vindeau copiii pentru bani. Suveranitatea exercitată asupra familiei de către tată nu s-a diminuat niciodată.
Alături de el se afla soţia lui, care trebuia să îi nască un număr cât mai mare de copii. Copiii mulţi reprezentau o dorinţă vie în inima fiecărui părinte, ei constituind forţa de muncă. În afară de aceasta, urmau să aibă grijă de părinţii lor după moarte, prin rituri şi ceremonii. Familiile nu erau foarte numeroase, din cauza marii mortalităţi infantile.
Când se apropia vremea de naştere a unui copil, tatăl şi familia se rugau zeului Nergal, ca şi lui Şamaş, zeul Soarelui. Femeia năştea între două cărămizi, într-o poziţie flexată, aducând copilul nou-născut la lumină cu ajutorul unei moaşe. Uneori, femeia gravidă năştea într-un pat. Când naşterea se producea greu, demonul rău Labartu chinuia femeia, iar vrăjitoarele erau nevoite să foloseasca diverse mijloace menite să combată puterile rele cu unele buruieni şi pietricele. Prin descântece se alungau farmecele făcute înainte de naştere.
Noul-născut era alăptat de mama lui timp de doi sau trei ani. Oamenii bogaţi angajau câte o doică. Preotesele nu trebuiau să aibă copii. Ele creşteau fetiţe ca să le fie de ajutor la bătrâneţe.
Copiii nedoriţi, eliminaţi în Babilon ca şi în toată Antichitatea, erau aruncaţi pe maidane. Femeile sărmane aruncau pruncii nou-născuţi pe străzi sau în fântâni, ca să fie mâncaţi de câini sau de corbi. Îi părăseau în zone deşertice sau în munţi ori le dădeau drumul pe apa unor râuri, aşezaţi în coşuleţe de papură. Cei mai mulţi dintre copiii abandonaţi mureau. Totuşi, se găseau şi oameni miloşi dispuşi să îi adopte şi să îi crească. Existau oameni care îi hrăneau şi făceau din ei sclavi. Adopţiile copiilor erau frecvente. Familiile lipsite de copii căpătau în felul acesta forţa de muncă necesară, învăţând copiii adoptaţi diverse meserii.
27 octombrie 2022
< Sus >
Informaţii ample cu privire la organizarea familială din Mesopotamia sunt oferite de Codul lui Hammurabi. Acesta a fost redactat in secolul 18 î.Hr., cuprinzând codificarea unor legi străvechi sumeriene şi akkadiene, care au asigurat multă vreme drepturile şi prerogativele familiei patriarhale.
Codul lui Hammurabi
Un articol dintr-un vechi cod sumerian îi permitea tatălui să îşi vândă copiii ca sclavi. Exista şi în Codul lui Hammurabi acest drept, dar ceva mai limitat. În schimb, tatăl putea să îşi dezmoştenească copiii numai în cazuri grave şi doar printr-o decizie a tribunalului. Mama îi putea lăsa dreptul de moştenire copilului ei pe care îl iubea cel mai mult.
Se practica, de obicei, monogamia. Căsătoriile încheiate fără acte scrise nu erau considerate valabile.
Dacă soţia nu năştea copii, soţul putea să îşi ia încă o soţie. Sau dacă femeia nu reuşea să aibă copii, îi putea oferi soţului o sclavă. Aceasta nu putea să fie vândută, iar după moartea stăpânului devenea liberă împreună cu copiii lor. Sclavele care îi dăruiau stăpânului copii deveneau libere.
Bărbatul îşi putea aduce în casă o soţie "secundară", care trebuia să îi arate supunere soţiei "principale". În caz contrar, aceasta avea dreptul să o vândă ca sclavă.
Cei bogaţi aveau, de obicei, trei sau patru concubine, care nu se aflau pe aceeaşi poziţie cu soţiile "secundare". Regele îşi permitea să aibă trei sau patru soţii "secundare" plus un număr nelimitat de concubine, denumite "femeile palatului".
Când soţia nu era în stare să se ocupe de familie, soţul o putea alunga sau obliga să rămână sclavă. Bărbatul care îşi alunga fără motiv soţia, neavând cu ea niciun copil, era nevoit să îi restituie integral zestrea plus o parte din averea agonisită împreună. Cea de-a doua soţie, având copii şi fiind alungată, primea de la soţ întreaga dotă şi jumătate din averea acestuia, pentru a avea cu ce să îşi întreţină copiii. Soţul avea voie să îşi repudieze soţia numai printr-o hotărâre a tribunalului şi numai pentru motive serioase.
Dacă, eventual, soţul a fost prins şi luat în robie, iar în casa lui nu rămăsese nimic de mâncare, soţia lui avea voie să trăiască împreună cu un alt bărbat şi să aibă copii cu acesta.
Soţia adulterină risca pedeapsa capitală. Prinsă în flagrant delict, soţul o putea îneca împreună cu amantul ei.
În societatea asiriană, un cod de legi din mileniul 2 î.Hr. le provoca femeilor situaţii grave. Astfel, soţia putea fi repudiată oricând, fără nicio hotărâre judecătorească şi fără să i se acorde vreo compensaţie. Ea nu reuşea să îşi ia înapoi nici chiar propria zestre. Bărbatul era liber să îşi ia oricând una sau mai multe concubine, cărora să le acorde un regim legal de soţii.
Obiceiul leviratului avea la asirieni forme barbare. După moartea soţului, femeia era obligată să se căsătorească cu fratele lui, cu tatăl lui sau chiar cu un fiu al soţului ei dintr-o altă căsătorie.
Bărbatul avea dreptul să îi aplice soţiei pedepse corporale dure, iar în caz de infidelitate, să o ucidă.
Tatăl îşi considera fiicele ca simple sclave; oricând le putea vinde. Sclavia familială de la asirieni a fost cea mai cumplită din istoria Orientului Antic.
1 noiembrie 2022
< Sus >
Regatul Hitit a fost un stat în Asia Mică înfiinţat de hitiţi, o populaţie indo-europeană ajunsă în Anatolia centrală la sfârşitul mileniului 3 şi începutul mileniului 2 î.Hr.. La sfârşitul secolului 18 î.Hr., s-a constituit puternicul stat centralizat al hitiţilor. Noul Regat Hitit (Imperiul Hitit) a existat între anii 1400-1190 î.Hr.. Capitala Regatului, oraşul Hatussa, a fost distrusă în anul 1190 î.Hr..
Cei mai importanţi membri ai curţii hitite erau rudele apropiate ale regelui, din rândul cărora se recrutau ofiţerii, preoţii şi judecătorii. O dovadă a raporturilor matriarhale era faptul că regina, o personalitate care domnea pe lângă rege, nu renunţa la rolul ei, în cazul înscăunării unui nou suveran, în favoarea soţiei acestuia. Drepturile la tron erau revendicate întotdeauna de fraţii şi mai ales de soţii surorilor suveranului. Dreptul hitit nu prevedea privilegii pentru clasele sociale, cu excepţia diferenţei ce se făcea între oamenii liberi şi sclavi.
Regina hitită Puduhepa (imagine dintr-un documentar)
O femeie liberă se putea căsători, dacă dorea, cu un sclav, rămânând în continuare liberă. Totuşi, ea trebuia să se ferească a se căsători cu un păstor sau cu un preot al oracolului. Forma convieţuirii matrimoniale era monogamia. Numai regii aveau dreptul de a întreţine un harem oriental, cu o ierarhie bine precizată, cuprinzând mai multe grade.
În afară de obiceiurile familiale existau şi altele, tribale. Dacă soţia continua să stea la părinţii ei, atunci copiii primeau numele mamei. Astfel, regina Asmunikal era numită întotdeauna ca fiind fiica mamei sale, Nikalmati, în timp ce numele tatălui ei nu se menţiona niciodată. În cazul perechii regale Arnuwandas şi Danuhepa exista bănuiala că erau frate şi soră, deşi legea hitită interzicea astfel de căsătorii.
18 noiembrie 2022
< Sus >
În societatea japoneză veche, familia era de tip patriarhal. Puterea absolută o deţinea capul familiei. Dacă dorea, el putea fi un adevărat tiran. Avea dreptul să îi îndepărteze din casă pe ginerele sau pe nora sa, îşi putea ucide copiii consideraţi vinovaţi sau îi putea vinde ca pe nişte sclavi.
În familiile sărace, fetele erau, uneori, vândute caselor de prostituţie, pentru că erau considerate drept o „proprietate”. Copiii erau obligaţi să îşi asculte părinţii, în timp ce aceştia nu aveau nicio obligaţie faţă de copii.
Bărbatul avea privilegiul divorţului, adică îşi repudia soţia. O cauză frecventă de repudiere a soţiei era sterilitatea ei. Totuşi, în epoca samurailor, fecunditatea nu prea era la mare cinste, de teama suprapopulării pe acea arie de pământ insulară, limitată ca suprafaţă şi ca resurse. Dacă o femeie năştea numai fete, samuraiul era preocupat să adopte un băiat, pentru a se evita astfel dispariţia numelui şi pierderea moştenirii.
O trăsătură caracteristică tuturor membrilor fiecărei familii era aceea a discreţiei deosebite ce se păstra cu privire la problemele ivite în casă. Subiectul familie-casă era tabu prin tradiţie.
Familia tradiţională nu se rezuma la o singură generaţie, soţ-soţie, ci se întindea de la părinţi spre copii şi nepoţi. Astfel, sub acelaşi acoperiş se strângeau uneori trei şi patru generaţii succesive purtătoare a numelui de familie.
Căsătoriile nu aveau ca substrat afecţiunea între viitorii soţi. Deseori, ei nici nu se cunoşteau înainte de căsătorie. Căsătoria era un contract între două familii. În cele mai multe cazuri, mireasa mergea în casa soţului ei, unde, ajunsă noră, se situa pe una din poziţiile cele mai subordonate, cele mai de jos în ierarhia familiei. Dacă în familia miresei nu exista niciun băiat, mirele mergea în casa soţiei sale, unde dobândea poziţia de viitor moştenitor al şefiei familiei în care intrase. În caz de divorţ, înrudirea lua sfârşit.
Femeie japoneză
Femeia avea o poziţie subordonată, potrivit canoanelor de influenţă chineză, care pretindeau ca ea să fie supusă bărbatului. Era vorba despre o „triplă supunere” a femeii. Ca fată, supunerea faţă de tată, ca soţie, faţă de soţ, şi ca femeie în vârstă, faţă de fiii săi. Fata era supusă intereselor de familie mai ales atunci când sosea momentul căsătoriei. Ea nu avea acces la învăţământul organizat.
Căsătoria însemna mai mult o alianţă între două familii, având un scop economic şi social. Căsătoriile din dragoste reprezentau excepţii fericite, izolate şi aproape de necrezut. Cu toate acestea, iubirea între tineri a existat, ca pe orice alt meridian al globului pământesc.
20 noiembrie 2022
Naşterea unui copil era ţinută, un timp, în secret. Nimeni nu putea vizita lehuza, devenită „impură” prin actul naşterii. În timp ce femeia năştea, în faţa casei un călugăr-războinic sau chiar tatăl copilului făcea să vibreze coarda unui arc, spre a ţine la distanţă spiritele rele.
A treia zi, i se dădea copilului un nume, apoi întreaga familie îndeplinea ritualul „purificării”. Timp de 30 de zile nu ieşeau din casă nici mama, nici copilul, al cărui suflet se credea că nu era încă bine fixat de corp. I se tăiau copilului câteva şuviţe de păr, se puneau într-o cutie şi se îngropau în sanctuarul localităţii. Se încredinţa astfel noul-născut spiritelor protectoare.
Naşterea unor gemeni reprezenta o ruşine pentru părinţi.
La naştere, copilul era considerat ca având vârsta de un an, iar la începutul anului următor i se mai adăuga un an. Astfel, un copil născut în ultima zi a anului, în ziua următoare avea deja doi ani.
Vârsta majoratului era fixată la 13 ani, iar pentru fiii samurailor, la 15 ani. După aceea, fetele nu se mai putea juca împreună cu băieţii. La vârsta majoratului, fetele din popor îşi înnegreau dinţii şi îşi legau părul în coc. Fiicele aristocraţilor îşi rădeau sprâncenele, îşi căutau un soţ. Cele mai ambiţioase făceau tot ce le stătea în putinţă să ajungă printre concubinele imperiale.
Funcţiona şi sistemul căsătoriei „de probă”.
În familiile aristocratice poligamia era curentă. Nobilul putea să coabiteze liber cu fiecare soţie sau concubină, pe rând. Samuraii care nu îşi permiteau luxul de a întreţine mai multe soţii, întreţineau măcar temporar o concubină ocazională.
Soţia nobilului sau a samuraiului putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci fugind şi adăpostindu-se într-o mânăstire. Dacă rămânea acolo timp de trei ani, era considerată în mod legal divorţată.
Situaţia femeii japoneze nu era deloc dintre cele mai ingrate. Este adevărat că soţul avea dreptul să îşi bată soţia. Totuşi, dacă îi provoca o rană, era pedepsit aspru.
În familiile samurailor femeia se bucura de mult respect. Ea conducea treburile casei, se ocupa de educaţia copiilor în spiritul castei respective. Soţiile unor samurai se pricepeau să mânuiască arcul şi halebarda, luptând alături de soţ, când se ivea ocazia.
26 noiembrie 2022
O poziţie cu totul aparte în societatea japoneză veche a avut-o GHEIŞA. Aceasta era o profesie ca oricare alta, numai că se învăţa greu, din fragedă copilărie. Ea necesita calităţi deosebite, o remarcabilă înzestrare pentru artă, o sensibilitate ieşită din comun şi, mai ales, talent.
Gheişa era o artistă, adică persoana care practica arta. După absolvirea şcolii de gheişe, femeia dobândea o meserie de artistă foarte cultivată, cu vaste cunoştinţe literare. Ea însăşi devenea o creatoare de poezie, capabilă să susţină conversaţii pe teme de artă, literatură şi istorie, toate acestea la modul cel mai subtil şi rafinat, spiritual şi elevat.
Gheişa era o expertă în muzică. Interpreta cu talent, la shamisen sau la alt instrument, melodii cunoscute sau improviza cu multă uşurinţă o muzică proprie. Dansa cu eleganţă, sugestiv şi îmbietor. Calităţile fizice o ajutau în această profesie.
Geisha cântând la shamisen
Educaţia ei consta mai ales în modestie şi devotament. Ştia să se îmbrace elegant, să aleagă kimonoul adecvat anotimpului, momentului psihologic sau chiar calităţilor bărbatului pe care îl servea. Gheişa desfăşura cu măiestrie ceremonia ceaiului, aranja cu artă florile exigentei ikebana.
Ştia întotdeauna să strălucească, ascunzând, dincolo de masca exterioară, tumultul trăirilor proprii. Gesturile ei eterice, înclinarea subtilă a evantaiului, amintesc de simbolistica din stampele renumiţilor Harunobu, Hokusai şi Utamaro.
Gheişa îşi desfăşura profesia în casele speciale numite „case de gheişă”, un gen de restaurante-hanuri, prevăzute cu camere adecvate unor petreceri. Situaţia aparent incertă a gheişelor favoriza o greşită înţelegere în legătură cu ceea ce li se putea cere.
27 noiembrie 2022
< Sus >
De-a lungul mileniilor, rezistenţa morală a poporului chinez a fost mult susţinută de forţa şi coeziunea familiei. Solidaritatea familială era fundamentată, în primul rând, pe cultul strămoşilor. Chinezii credeau că strămoşii erau înzestraţi cu puteri nelimitate. Ei le puteau acorda urmaşilor protecţie şi prosperitate, aşa cum puteau să le trimită cele mai grele pedepse şi nenorociri. Cultul strămoşilor urmărea să le obţină bunăvoinţa. El trebuia asigurat în viitor de către copii. Datoria de a avea copii se justifica prin nevoia de a se asigura cultul strămoşilor.
Rostul familiei era procreaţia. Femeia care, spre ruşinea ei, nu putea avea copii îşi îndemna soţul să îşi ia o concubină, pe care i-o căuta chiar ea.
Copiii de sex feminin erau consideraţi o grea povară. În timpurile străvechi, dacă într-o familie se năşteau prea multe fete, erau părăsite pe câmp, lăsate să moară de foame şi de frig sau pradă animalelor.
Educaţia copiilor urmărea să le înăbuşe tendinţele individualiste, să le dezvolte respectul faţă de părinţi, de cei mai în vârstă şi faţă de superiori. Pedepsele corporale se aplicau cât mai rar posibil.
Căsătoria, care era hotărâtă de părinţii tinerilor, chiar fără ca ei să se fi văzut vreodată, avea drept scop îndeplinirea datoriilor rituale faţă de strămoşi şi perpetuarea generaţiilor. Căsătoria, fiind deja hotărâtă, se făcea un schimb de daruri utile şi simbolice: o gâscă sălbatică şi o bucată de mătase.
Ceremonia căsătoriei se desfăşura după un ritual bine stabilit: miresei i se trimitea un scaun purtat sau „căruţa miresei”, însoţită de un grup de muzicanţi. Mireasa pleca singură la casa mirelui, în timp ce în casa părinţilor ei luminile ardeau trei nopţi la rând. În casa mirelui, tinerii se închinau în faţa tăbliţei cu numele strămoşilor, gest care reprezenta elementul religios al căsătoriei. Li se ofereau două cupe cu vin, din care vărsa fiecare câte puţin în paharul celuilalt. Acest gest simboliza afecţiunea şi unirea celor doi.
Căsătoria la vechii chinezi
Tot atât de simplu era şi actul divorţului. Căsătoria nu era socotită o legătură indisolubilă, pentru că nu fusese încheiată la preot sau la un funcţionar de stare civilă. Despărţirea era oricând posibilă, pe baza consimţământului mutual. Când acesta lipsea, femeia putea fi repudiată de soţ pentru unul din cele şapte motive stabilite de tradiţie: lipsa de respect faţă de socri, sterilitatea, adulterul, gelozia, furtul, limbuţia şi bolile care o împiedicau să participe la cultul strămoşilor (cum era epilepsia).
Sub anumite aspecte, poziţia juridică şi socială a femeii chineze era umilitoare. Nu avea niciun fel de drept de proprietate. Când un bun de familie urma să se împartă, femeia era exclusă. Fiicele sau soţiile nu îl puteau moşteni pe tatăl, respectiv pe soţul lor. Existau şi cazuri excepţionale când nicio rudă a bărbatului, tată sau soţ, nu mai era în viaţă.
În familiile cele mai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii, haine scumpe, mătăsuri, mobile de preţ. Uneori aducea sume de bani, dar niciodată terenuri sau alte bunuri imobile.
Marile familii nobile aveau pe lângă casă multe femei pentru diferite treburi, pe care stăpânul le putea abuza când voia. Concubina care năştea un copil ajungea la o situaţie mai bună.
Chinezii au avut întotdeauna un respect pentru soţia-mamă, atât în familie, cât şi în societate. Soţia nu putea fi geloasă pe concubină, deoarece gelozia putea fi invocată drept motiv de divorţ. Copilul soţului avut cu o concubină era adoptat de el şi crescut de soţia lui. Soţia era recunoscută drept adevărata stăpână, în timp ce concubinele aveau aproape o condiţie de sclave.
Femeia îşi păstra şi după căsătorie numele de familie. După moartea soţului, poziţia şi autoritatea soţiei deveneau considerabil consolidate, incluzând toate responsabilităţile familiale.
În clasele bogate, viaţa de inactivitate totală situa femeia pe un plan inferior bărbatului. În clasele mijlocii şi în cele inferioare, femeia avea, prin munca ei, un rol economic important. Prin urmare, autoritatea ei în viaţa de familie era egală cu cea a bărbatului.
În înalta societate, cea a aristocraţiei, a funcţionarilor superiori, a negustorilor bogaţi, existau şi femei foarte instruite, cum erau poetele cu real talent. Începând cu secolul 3 i.Hr., multe femei au ocupat importante funcţii administrative. Prezenţa femeilor a existat şi în viaţa politică. Este cazul femeilor care au condus imperii, in calitate de împărătese sau regente, dovedind multă abilitate şi energie.
28 noiembrie 2022
< Sus >
Iscusinţa şi simţul artistic al aztecilor se reflectau şi în ţesături. Ţesutul era practicat numai de femei. Ele singure, fără ajutorul bărbaţilor, culegeau şi pregăteau fibrele, apoi le torceau, le vopseau şi le ţeseau.
Din fibrele de agavă (sau de o altă plantă ţepoasă, numită maguey) puteau face ţesături foarte uşoare şi subţiri. Bumbacul era adus de negustori din ţinuturile meridionale sau era trimis ca tribut. Întreaga cantitate de bumbac primită ca tribut era împărţită în mod egal clanurilor, unde era distribuit fiecărei ţesătoare.
Culorile erau în majoritate de origine vegetală. Ca fixativ, femeile îşi foloseau urina. Cu un simplu război orizontal, ele ţeseau renumitele „ţesături în 400 de culori”, cu motive ornamentale policrome. Deseori, foloseau şi mici pene multicolore.
Femeile purtau un fel de fustă lungă până la glezne, încheiată în falduri bogate, în faţă, şi ţinută pe corp de un cordon. Drept cămaşă, fără mâneci, aveau două bucăţi de pânză cusute împreună, lăsând o deschizătură pentru a fi trecută peste cap. Atât bărbaţii, cât şi femeile îmbrăcau poncho. Acesta era o bucată de stofă de formă pătrată, prevăzută în mijloc cu o deschizătură prin care intra capul. În picioare, femeile aztece purtau sandale făcute dintr-o ţesătură din fibre de agave.
Felul ţesăturilor, pieptenătura, tatuajul şi podoabele indicau rangul, casta şi poziţia socială a fiecărei persoane. Femeile din aristocraţie îşi purtau părul împletit şi adunat în două cocuri, pe frunte. Tatuajul, vopsitul părului, pilirea dinţilor şi fardurile au fost adoptate de azteci de la popoarele supuse, dar folosite numai de către femeile nobililor.
Femei aztece în diverse împrejurări
Momentele mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de ritualuri şi obiceiuri ciudate. CEREMONIA BOTEZULUI consta în rugăciuni, invocaţii, cuvântări augurale, consultarea horoscopului, scufundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i se dădea un nume. Băiatul primea un nume de animal, iar fetele, nume de flori, de stele sau de păsări.
Vârsta casatoriei era stabilită la 16 ani pentru fete şi la 20 de ani pentru băieţi. Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan. După peţirea fetei de către o bătrână a clanului şi după consimţământul ambelor familii, mireasa era adusă în cârcă de peţitoare la casa mirelui.
CEREMONIA CĂSĂTORIEI consta în nenumărate cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice. Apoi mirii se aşezau pe o rogojină şi li se înnodau împreună poalele veşmintelor. Acesta era actul simbolic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii.
Poligamia era admisă, dar numai cei bogaţi şi-o puteau permite. Concubinele nu aveau aceleaşi drepturi ca soţia. Adulterul era admis numai bărbatului. Femeia adulterină putea fi condamnată la moarte.
În cazul în care era sterilă, soţia putea fi repudiată de soţ. Totuşi, femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi. Putea să îşi păstreze numele propriei familii, putea să se adreseze Consiliului de judecată, iar, dacă era maltratată de soţ, putea să ceară divorţul. La azteci, divorţurile erau destul de frecvente.
Dacă soţia rămânea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soţului, dar nu în mod obligatoriu. În orice caz, orfanii rămâneau în grija fratelui celui decedat. Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă.
NAŞTEREA era asistată de o femeie în vârstă care, prin experienţă, îndemânare şi unele calităţi magice, garanta venirea pruncului pe lume. Moaşa, imediat ce copilul se năştea, îl aşeza de trei ori, simbolic, pe pământ, pentru a-l închina astfel străvechilor zei ai aztecilor.
Se considera că momentul naşterii unui copil putea fi sau nu favorabil, deoarece exista credinţa într-un destin prestabilit. Preoţii şi vrăjitorii consultau cărţile sfinte şi cercetau diferite semne, făcând cunoscut familiei dacă nou-născutul va avea o viaţă fericită sau, dimpotrivă, va avea de întâmpinat multe necazuri.
29 noiembrie 2022
< Sus >
Viaţa omului Maya era dominată pe tot parcursul ei de superstiţii, credinţe, ritualuri şi ceremonii religioase.
Înainte de a naşte, femeia pleca în pelerinaj la sanctuarul zeiţei gravidităţii, Ixchel. Data şi ora naşterii erau notate cu grijă, pentru că, în funcţie de horoscopul precis al zilei şi orei respective, se fixau tipurile de ceremonii care îl însoţeau pe om toată viaţa.
Noul-născut era supus imediat operaţiei de deformare a craniului, operaţie asemănătoare celei practicate de incaşi. În leagăn i se atârnau la mică distanţă bile colorate din argilă pentru a-i provoca strabismul. Mai târziu, era purtat în spate de mamă, scopul fiind să i se arcuiască picioarele. Acestea erau cele trei canoane ale frumuseţii la poporul Maya, cărora li se adăugau şi altele: perforarea lobului urechii, a buzei inferioare şi a septului nazal. Toate acestea serveau portului ornamentelor din ureche, buză şi nas.
Dupa ce îi făcea horoscopul, preotul îi dădea copilului un nume, de obicei numele zilei în care se născuse. Fiecare mayaş mai avea trei nume: al familiei, numele tatălui combinat cu al mamei şi o poreclă.
Mare importanţă avea ceremonia ocazionată de împlinirea vârstei pubertăţii (12 ani la fete şi 14 ani la băieţi). După ce tânărului i se alegea un naş, preotul proceda la ritualul alungării spiritelor rele. Tânărul se mărturisea sacerdotului, acesta îl binecuvânta, în timp ce toţi cei prezenţi trăgeau solemn câte un fum de tutun, trecându-şi pipa unul altuia. Apoi părinţii le împărţeau daruri băieţilor şi celor prezenţi. Se oferea vin, ca ofrandă, zeului şi ceremonia se încheia cu un banchet.
Ajunşi la vârsta maturităţii, până când se căsătoreau, băieţii locuiau împreună într-o casă anume pusă la dispoziţia lor de către comunitate. În această perioadă, umblau cu faţa pictată în negru. Tatuajul se făcea numai odată cu căsătoria.
Educaţia fetelor se limita la deprinderea treburilor gospodăriei. Li se pretindea modestie, supunere şi să nu-i privească în faţă pe bărbaţi. Nu li se făcea educaţie intelectuală.
Bust reconstituit de femeie maya
La vârsta căsătoriei, părinţii tânărului îi căutau soţie. Zestrea o dădea tatăl tânărului, nu al fetei, în timp ce mama ei pregătea trusoul pentru amândoi mirii. În timpul ceremoniei de căsătorie, preotul rostea o cuvântare în care le divulga celor prezenţi condiţiile detaliate ale contractului matrimonial, tămâia casa şi îi binecuvânta pe miri. Tânărul urma să trăiască şi să lucreze timp de 5 ani în familia soţiei. Dacă se dovedea că este nevrednic la muncă, socrii îl alungau.
Divorţul se obţinea uşor, prin repudierea soţiei. Dar şi soţia avea aceeaşi libertate de a-şi părăsi soţul. Femeia nu era admisă în incinta templelor, nici nu putea avea o proprietate. Ea putea fi repudiată de soţ dacă nu năştea copii sau dacă recurgea la adulter.
30 noiembrie 2022
< Sus >
Momentele importante ale vieţii incaşilor se desfăşurau însoţite de acte magice. În familiile nobile se desfăşurau şi ceremonii religioase.
După naşterea copilului, craniul noului-născut era legat între două planşe de lemn. Acestea erau purtate tot timpul până la vârsta de 4 sau 5 ani. Îi presau fruntea şi ceafa, deformându-i în înălţime cutia craniană. Ciudatul obicei avea rostul magic de a alunga demonii care îi ameninţau sufletul, adică forţa vitală a copilului, al cărei sediu era tocmai capul.
Copiii erau alăptaţi până la 2 sau 3 ani. Li se dădea un nume provizoriu când împlineau 2 ani. La 14 ani, în cadrul unei ceremonii familiale, primeau numele definitiv, adică al tatălui, al unui unchi sau al unui animal. Fetele primeau nume de stele, de plante sau de pietre semipreţioase.
Vârsta căsătoriei era fixată la 18-20 de ani pentru fete si la 22-24 de ani pentru băieţi. În principiu, căsătoria era monogamică. Totuşi, existau şi concubinele, în număr determinat de rangul social al bărbatului. Numai prima soţie era considerată cu adevărat drept soţie legitimă. După ce tânărului sau văduvului i se dădea o soţie (posibilitatea de a şi-o alege singur era foarte mică), actul căsătoriei consta dintr-o simplă unire a mâinilor, precedată de acte religioase: confesiunea şi sacrificarea unei lama. Urma un schimb de daruri între familii şi un banchet nupţial.
Bărbatul nu îşi putea repudia soţia legitimă. Concubina da, însă nu o putea dărui altcuiva. Dacă soţia murea, soţul avea voie să se recăsătorească, dar nu cu vreuna dintre concubine. Adeseori, concubinele erau primite ca moştenire de la tatăl sau de la fraţii decedaţi. Totuşi, moştenitorului îi erau interzise raporturile intime cu concubinele cu care tatăl sau fraţii lui avuseseră copii.
Orfanii erau încredinţaţi unor văduve fără copii, care îi creşteau pe cheltuiala statului. Când orfanul ajungea la vârsta majoratului, văduva devenea concubina lui, până când guvernatorul provinciei îi dădea o soţie legitimă. De obicei, văduva rămânea până la sfârşitul vieţii în casa celui pe care îl crescuse, ceea ce însemna o echitabilă recompensă.
Femeie inca la Machu Pichu
Satele incaşilor erau construite pe înălţimi, pe stânci sau pe vârfuri de munte, fiecare sat fiind locuit de un ansamblu de familii unite prin legături de rudenie sau alianţă, formând un ayllu. Acest grup fix nu era nici clan, nici gintă. În cadrul unui ayllu, filiaţia se trasa pe linie masculină directă pentru bărbaţi şi pe linie feminină directă pentru femei, astfel încât bărbaţii descindeau din tată, iar femeile din mamă. Acest sistem de descendenţă paralelă era răspândit mai ales în Anzii centrali şi meridionali.
Familia, formată din cei doi soţi şi copiii celibatari, reprezenta unitatea de producţie şi consum în cadrul comunităţii. Femeia se îngrijea de pregătirea hranei şi de întreţinerea locuinţei. Bărbatului îi reveneau muncile câmpului şi unele activităţi meşteşugăreşti ca olăritul şi ţesutul. Căsătoria se încheia după o perioadă de coabitare, în care viitorii soţi îşi puteau da seama dacă se potriveau, fiind strict supravegheaţi de părinţi.
Regula universală era căsătoria monogamică. Uniunea poligamică reprezenta o excepţie. Numai bărbaţii cu statut superior aveau, uneori, mai multe neveste.
5 decembrie 2022
< Sus >
Cu două secole înainte ca incaşii să îşi fi extins dominaţia asupra ţinuturilor din nordul teritoriului chilian, adică prin secolele 13 şi 14 d.Hr., un popor războinic traversa Anzii Cordilieri, aşezându-se pe pământurile picuncilor şi huillicilor. Denumirea noilor veniţi era cea de MAPUCHE, adică „oameni ai pământului”. În secolul 16, cuceritorii spanioli le-au spus ARAUCANOS. Înainte de a se stabili în ţinuturile dintre râurile Bio-Bio şi Tolten, ei cutreieraseră întinsa câmpie argentiniană, ducând un trai nomad.
Călătorii care au vizitat regiunile locuite de araucani i-au descris ca pe nişte oameni de talie mijlocie, cu trupul robust. Femeia araucană era delicată. Avea mâinile şi picioarele subţiri, statură măruntă. Aspectul firav ascundea o robusteţe şi o rezistenţă neaşteptată în privinţa multitudinilor treburilor pe care urma să le ducă la bun sfârşit. Ei îi reveneau toate muncile gospodăriei: ridicarea adăpostului, îngrijirea şi purtatul pruncilor, pregătirea meselor, strângerea rezervelor de hrană, ţesutul hainelor şi multe altele. După trecerea la viaţa sedentară, s-au adăugat cultivarea pământului şi creşterea animalelor.
Cu toată truda la care erau supuse, femeile araucane au rămas zvelte şi bine proporţionate. Ele îşi purtau părul negru şi lucios sub formă de plete lăsate libere pe umeri, încadrând obrazul mic şi rotund. Privirea ochilor negri era serioasă şi atentă. Sub sprâncenele drepte şi bine desenate, se putea ghici o blândeţe supusă.
Araucanele se dovedeau însă înverşunate şi aprige atunci când îşi însoţeau bărbaţii la război şi când erau nevoite să urmărească duşmanul pus pe fugă. De pe chipul lor dispărea orice urmă de sfială şi blândeţe. Puneau cu hotărâre mâna pe suliţe sau smulgeau armele din mâinile celor căzuţi. Loveau fără ezitare, iuţi şi îndemânatice, cu flăcări în priviri.
Patria araucanilor a fost numită ARAUCANIA de către conchistadorii spanioli. Această regiune, umedă şi răcoroasă, era situată la sud de zona centrală a teritoriului chilian.
Tânără mapuche (araucană)
Femeile aveau programul cel mai încărcat. Pe lângă ocupaţiile agricole, se îngrijeau de argăsitul pieilor, torsul lânii de guanaco, ţesutul hainelor, împletitul coşurilor necesare strângerii şi păstrării proviziilor, chiar şi de confecţionarea vaselor de lut utilizate în gospodărie.
Educaţia fetelor presupunea o multitudine de deprinderi. Acestea necesitau multă răbdare şi rezistenţă din partea tinerelor candidate la titlul de gospodină. Viaţa femeii araucane nu era uşoară, fiind necesară o instruire complicată şi de lungă durată. De fapt, instruirea tinerelor fete nu se termina niciodată. Pe lângă treburile gospodăriei, erau nevoite să cunoască bine calendarul agricol, să înveţe meşteşuguri ca olăritul şi ţesutul. Devenite femei şi gospodine, ele continuau să se instruiască, devenind cu timpul tot mai active şi cunoscătoare a numeroase noutăţi.
7 decembrie 2022
< Sus >
Egiptenii au avut despre familie o concepţie mai sănătoasă în comparaţie cu celelalte popoare din Orienul Antic.
Condiţiile căsătoriei în Egipt reprezentau o excepţie în întreaga lume a Orientului Antic. Exista o liberă alegere din partea tinerilor. Acestora li se acorda multă libertate de iniţiativă.
Sistemul dotei avea o formă diferită de administrare faţă de alte ţări ale Antichităţii. În Egipt, dota forma un patrimoniu familial, o garanţie materială a viitoarei familii. În clasele sociale bogate, soţul aducea două treimi, iar soţia, o treime, în bani sau în natură. Cât se aflau în viaţă, soţii nu se atingeau de acest depozit. Niciunul dintre ei nu putea să îl înstrăineze.
Dacă unul dintre soţi deceda, celălalt ajungea posesorul întregii dote. Putea să dispună cum voia numai de partea adusă de el la contractarea căsătoriei. Se putea evita astfel condiţia umilitoare a femeii văduve, care ar fi putut rămâne fără mijloace de întreţinere.
Ceremonia nupţială avea drept moment principal drumul miresei la casa mirelui.
Divorţul se pronunţa numai la cererea soţului, în urma unei decizii judecătoreşti, care trebuia să reglementeze şi problema dotei, a împărţirii bunurilor, a succesiunii.
În secolele 11-6 î.Hr., exista în Egipt şi obiceiul „căsătoriei de probă”. Dacă după un an de convieţuire căsătoria era desfăcută, din vina unuia dintre soţi sau din nepotrivire de caracter, soţia se reîntorcea la părinţii ei, luându-şi întreaga dotă.
Numărul copiilor era neobişnuit de mare şi nu exista obiceiul de a se abandona copiii nedoriţi de părinţi. Copiii de sex masculin erau preferaţi celor de sex feminin. Nou-născuţii erau înscrişi în registrul scribului-funcţionar al stării civile, cu numele personal al copilului, la care se adăuga numele tatălui („fiul lui...”), dar uneori şi al mamei, sub forma „născut de stăpâna casei...”.
Copilul era alăptat până la vârsta de 3 ani, existând convingerea că, pe durata alăptării, mama nu putea rămâne gravidă.
Până la vârsta de 7-8 ani, copiii umblau goi. După aceea, îşi ajutau părinţii, prgătindu-se pentru ocupaţia tatălui lor. Existau doar şcolile de scribi (rezervate pentru copiii din familiile nobile), de preoţi sau de funcţionari ai statului.
Regina Nefertiti, legendara soţie a faraonului Akhenaton
În societatea egipteană, femeia avea o poziţie plină de demnitate, puţin obişnuită în lumea antică. I se respecta dreptul de proprietate şi zestre, ea fiind numită „stăpâna casei”. Dacă rămânea văduvă, devenea capul familiei.
Egiptenii erau monogami. Totuşi, înalţii demnitari se considerau onoraţi dacă regele le dăruia, din haremul regal, femei de rang superior propriilor soţii. O astfel de femeie dăruită de rege devenea o a doua soţie.
Prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. În cercurile superioare ale societăţii, exista egalitatea absolută a femeii cu bărbatul în faţa legii. Unele femei au îndeplinit funcţii de preotese ale templelor, ca şi înalte funcţii politice. La mijlocul mileniului 2 î.Hr., pe tronul Egiptului a domnit regina Hatşepsut. În secolul 8 î.Hr., mai multe femei au avut importanta funcţie de „mare preot”. Ultimul suveran al Egiptului a fost regina Cleopatra.
Egiptenii au stimat femeia. Poeţii i-au dedicat versuri de dragoste, iar artiştii au prezentat-o ca pe o fiinţă graţioasă şi plină de farmec.
Misterioasa regină Cleopatra
14 decembrie 2022
< Sus >
Familia a fost, secole de-a rândul, temelia societăţii romane. La începuturile ei şi mult timp după aceea, familia era dominată de autoritatea capului familiei (pater familias) asupra soţiei şi copiilor, cât şi a sclavilor pe care îi avea în stăpânire. Această putere şi-o exercita chiar şi asupra zestrei soţiei.
În concepţia romană, soţia era considerată o fiică a capului familiei, deoarece, luând-o în căsătorie, lui îi revenea puterea nelimitată pe care o avusese mai înainte propriul ei părinte. Această putere îi revenea soţului prin actul căsătoriei. În virtutea acestei puteri, soţul avea dreptul de a-şi repudia soţia, dar şi dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei.
În secolul 2 î.Hr., soţul şi-a pierdut unele din drepturile sale, femeia-soţie având şi ea unele drepturi, cum era folosirea bunurilor proprii, de care dispunea după bunul ei plac. Femeia măritată continua să rămână sub autoritatea tatălui, acesta având dreptul de a-i desface căsătoria.
În timpul domnitorului Augustus, i s-a luat bărbatului dreptul de a-şi ucide soţia. În unele cazuri, putea fi restituită tatălui ei.
În privinţa copiilor, legea îi dădea dreptul tatălui să recunoască copilul născut de soţia lui sau să îl lepede, expunându-l în anumite locuri, ceea ce însemna să îl condamne la moarte sau, în cel mai bun caz, la sclavie. Copilul părăsit putea fi luat de cineva şi crescut într-o altă familie. Actul recunoaşterii consta din ridicarea nou-născutului în braţe de către tată.
O dată recunoscut şi devenit filius-familias, copilul intra sub puterea absolută a tatălui. Acesta avea asupra lui aceleaşi drepturi ca şi asupra sclavilor. Tatăl putea să îşi înstrăineze copiii prin vânzare, ca pe sclavi. Singura deosebire era că ei puteau fi vânduţi numai dincolo de Tibru, adică în afara hotarelor Romei.
Pater familias (tatăl) putea aplica fiilor săi toate pedepsele corporale, ba chiar să îi omoare. Copiii nu aveau dreptul să se căsătorească fără consimţământul tatălui. Acesta avea dreptul de pater familias şi asupra nepoţilor.
Treptat, soţia a ajuns să se afirme tot mai mult ca o personalitate distinctă, ridicându-se la nivelul avut înainte de pater familias. În ultimul secol al Republicii Romane, femeia ajunsese cu adevărat mater familias, fiindu-i recunoscut dreptul la respectul deplin din partea copiilor săi. Ea se bucura şi în afara casei de recunoaşterea demnităţii meritate ca tovarăşă de viaţă a bărbatului. Putea ieşi singură pentru a face vizite sau cumpărături, iar seara îşi însoţea soţul la reuniuni familiale sau chiar la ospeţe.
La începutul epocii imperiale, adulterul începuse să ameninţe temeliile familiei. Din acest motiv, Augustus a adus legea privitoare la adulter, dorind să restabilească demnitatea vechii familii romane. În virtutea acestei legi, cei dovediţi de adulter erau exilaţi, li se confisca jumătate din avere şi li se interzicea de a se mai căsători vreodată unul cu celălalt.
Familie romană
17 decembrie 2022
< Sus >
La vârsta de 20 de ani, după ce îşi termina stagiul militar, tânărul atenian se putea căsători. Fetele se măritau de obicei la 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuţi şi dispreţuiţi în toată lumea greacă. În Sparta erau chiar pedepsiţi de lege. Căsătoria o hotărau părinţii tinerilor.
În concepţia grecilor antici, scopul căsătoriei era procreaţia, nu dragostea. Erau preferaţi copiii de sex masculin. Grecii nu doreau să aibă mai mult de doi copii. Băieţii îşi ajutau tatăl la treburile gospodăriei şi asigurau continuitatea îndeplinirii obligaţiilor legate de cultul familial al strămoşilor.
La Atena nu erau interzise prin lege relaţiile incestuoase dintre frate şi soră, dar opinia publică le considera un act oribil, care putea să atragă o teribilă pedeapsă a zeilor. Căsătoria între fraţi vitregi era posibilă, ca şi între veri, sau între unchi şi nepoată.
Actul căsătoriei consta într-un ritual simplu: în prezenţa familiei şi a unor martori, cei doi tineri îşi dădeau mâna, iar mirele şi tatăl (sau tutorele) fetei îşi declarau consimţământul, oral, fără niciun act scris. De obicei, căsătoriile se încheiau iarna şi în zilele cu Lună plină. Se aduceau sacrificii zeilor protectori ai căsătoriei. Mireasa oferea drept ofrandă jucăriile şi alte obiecte personale din copilăria sa.
Casele tinerilor se împodobeau cu ghirlande din frunze de măslin şi de laur. Mireasa făcea baia de purificare cu apa adusă dintr-o fântână sacră de un cortegiu de femei ce purtau torţe. Cortegiul era precedat de un cântăreţ din oboi. Ospăţul avea loc în casa părinţilor miresei, iar mirele primea darurile. Un cortegiu de tineri care cântau melodii nupţiale însoţeau mirii la noua lor casă, unde mireasa era primită cu nuci, smochine, curmale şi cu tradiţionala turtă cu miere şi susan. Nunta continua şi a doua zi, când se aduceau darurile şi zestrea miresei.
În epoca miceniană, statutul femeii era aproape egal cu cel al bărbatului. În schimb, în lumea greacă a epocii clasice, situaţia femeii nu era deloc demnă de prestigiul unui regim democratic. Femeia trebuia să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi să pună cât mai puţine întrebări. Să aibă grijă de casă şi să dea ascultare soţului ei.
În Grecia clasică, femeia nu avea un statut juridic. Spre deosebire de băieţi, fetele nu primeau niciun fel de instrucţie. La actul căsătoriei nu li se cerea acceptul. Zestrea soţiei era administrată de soţ, ea fiind supusă tutelei acestuia. Soţul îşi putea repudia oricând soţia dacă se dovedea a fi adulteră. Dacă o repudia, soţul avea obligaţia de a-i restitui dota.
Pentru a evita divorţul, soţului îi erau îngăduite legături cu o concubină, o curtezană sau cu sclavele casei. Femeia avea dreptul să ceară divorţul adresându-se arhontelui printr-o petiţie. Aceasta era luată în consideraţie dacă soţia dovedea că fusese maltratată.
Rămasă văduvă, femeia revenea sub autoritatea tatălui ei, care o putea recăsători după bunul său plac, eventual putea indica prin testament cu cine să fie remăritată. Însuşi primul ei soţ putea indica, înainte de a muri, cu cine trebuia să se mărite din nou.
Femeia ateniană care aparţinea categoriei celor bogaţi sau celei medii, îşi ducea viaţa retrasă în camera sau apartamentul rezervat femeilor, ferită de privirile bărbaţilor, chiar ale sclavilor casei. Bărbaţii îşi aveau apartamentul lor.
Femei în Grecia antică
13 ianuarie 2023
< Sus >