<  Pagina de EDUCAŢIE PRIN PARANORMAL


PRACTICI TĂMĂDUITOARE DIN TIMPURI STRĂVECHI

Autor: NINA PETRE

Cuvânt înainte

Din vremuri imemoriale, oamenii şi-au tratat bolile după cum s-au priceput: cu mâinile, cu descântece, cu invocarea bunăvoinţei zeilor. Întregul ajutor le-a venit din natura înconjurătoare. Natura le-a fost un bun farmacist, sursă de minuni şi eşecuri. Omenirea a evoluat de-a lungul mileniilor, iar natura i-a rămas o bună prietenă.

Continentul african

1 icon PIGMEII

Vracii clanurilor de negrili (pigmei) se străduiau ca ştiinţa lor să rămână secretă. Călătorii sosiţi de oriunde îi considerau vrăjitori, adică practicanţi ai magiei negre. Magia presupune un sistem de acţiuni şi formule cu ajutorul cărora magicienii cred că pot supune sau răsturna legile naturii sau pot provoca fenomene miraculoase.

Rolul vracilor pigmei se rezuma, adesea, la tămăduirea unor boli. În multe aşezări negrile, rolul de vindecător era îndeplinit, ocazional, de un bătrân sau chiar de căpetenia grupului. Uneori, capul familiei se ocupa şi el de tămăduirea unor maladii.

Vraciul purta un costum special, cu o bonetă ascuţită, confecţionată dintr-o piele de animal (pisică sălbatică, uneori panteră). Coada animalului cădea pe spate, iar ghearele atârnau în lateral. Uneori, fruntea vraciului era înconjurată cu un fel de panglică împletită din fibre de ananas, având la mijloc o piatră mare, albastră. De centura vraciului atârnau cozi de pisică sălbatică (uneori de leopard sau de panteră), care în timpul dansului se mişcau, descriind un cerc. Tot de centură atârnau coarne de antilopă astupate cu ceară, în care erau închise diferite fetişuri: gheare sau unghii, oase, dinţi. Astfel de fetişuri se aflau şi într-un sac împletit, atârnat de umăr. În timpul dansurilor rituale, vraciul avea prinse de glezne coji uscate de fructe, având în interior seminţe sau pietricele, care făceau un zgomot specific la fiecare mişcare. În mână ţinea uneori o lance sau un fel de sabie.

Când dorea să gonească spiritele rele ascunse în corpul unui bolnav, vraciul ţinea în mâna stângă o coadă de elefant. Pe cap purta un coif de porc ţepos şi o coroană din pene roşii de papagal. El îşi ungea corpul cu alb, culoare menită să sperie spiritele rele.

Formulele magice rostite de vracii pigmeilor seamănă, oarecum, cu descântecele de deochi folosite de babele doftoroaie din satele Europei. Dansul vraciului era mimetic, el imitând obiceiurile animalului presupus a fi cauza bolii unui vânător. Negrilii credeau că atunci când vraciul reuşea să imite animalul întru totul, el căpăta o putere magică asupra acestuia, reuşind să ridice blestemul aruncat asupra omului bolnav sau să transfere boala unui alt animal sau unui arbore. Unii vraci priveau vreme îndelungată într-o oglindă de aramă lustruită, ca să vadă faţa celui care l-a deocheat pe bolnav sau animalul asupra căruia trebuia transferată boala.

pigmei vanatori

Vânători pigmei

Populaţia pigmeilor era convinsă de puterea dovedită de vraci prin ritualuri şi fetişuri. Pe lângă acestea, efecte deosebite aveau diferitele substanţe vegetale administrate de vraci în cadrul ritualului. Acestea reuşeau, deseori, să vindece complet boala sau, eventual, să amelioreze starea bolnavului.

Multe dintre plantele medicinale folosite de vracii pigmei sunt înrudite cu cele din Europa. Printre ele se găsesc ierburi, flori, fructe, rădăcini, coajă de copaci. Astfel, fructele copacului bimba reprezentau un diuretic foarte bun. Florile cu parfum de iasomie ale arborelui toa şi ale arbustului ombieng erau folosite la ceaiuri cu efect vomitiv. Ca sudorific, negrilii foloseau florile copacului hue, rudă cu teiul din regiunile noastre. Fructul de cola vindeca unele maladii venerice, el fiind şi un stimulent: avea puterea de a reface forţele, de a înlătura oboseala, permiţând efectuarea unor marşuri lungi prin pădurile sălbatice africane.

La remediile naturale culese din păduri, vracii negrili adăugau şi altele: aplicarea ventuzelor, luarea de sânge, băile de sudoare, duşurile reci şi fierbinţi. Ele se potriveau bolilor mai frecvente ale pigmeilor, cum erau cele reumatice şi pleureziile, provocate de viaţa rătăcitoare, expunerea la intemperii, îmbrăcămintea sumară. În timpul sezonului ploios, când se aflau la vănâtoare în inima pădurii, nu aveau posibilitatea să se adăpostească şi să îşi facă foc pentru a se apăra de răceală.

21 noiembrie 2022

< Sus >

2 icon BOŞIMANII

Teritoriul pe care s-au răspândit boşimanii, din vremuri străvechi, cuprinde întreaga Africă australă, între paralelele sudice de 17 şi 34 de grade. În acest vast teritoriu, ei au lăsat urme de cultură de o incontestabilă valoare. Prepararea leacurilor şi întrebuinţarea lor de către vraci constituia uneori o îndeletnicire magică, iar alteori, una de medicină empirică. Boşimanii ştiau să valorifice medical orice plantă din deşert. Din componentele unei plante (rădăcină, tulpină, coajă, frunze, muguri, fructe, sâmburi) obţineau calmante cu eficienţă medicală deosebită. Preparau medicamente şi din cornul, părul, sângele, urina, pielea, carnea, oasele, măduva ori seul animalelor.

boşimani

Pereche de boşimani

Pentru uciderea parazitului belhasia, care pătrundea sub pielea celor care intrau în râul Okowango, se folosea o medicaţie severă. Cel infestat era scăldat într-o baie de otravă, care ţinea bolnavul timp de 48 de ore într-o stare letargică vecină cu moartea. Dacă pacientul nu murea în acest interval, atunci scăpa cu siguranţă de paraziţi.

Băutura fermentată de marula servea căderilor în stare onirică, necesare riturilor de iniţiere a tinerelor fete, riturilor de nuntă, riturilor de invocare a ploii.

Din ceapa sălbatică numită vinitiies, preparau un plasture pentru tratarea infecţiilor superficiale ale pielii.

Din vezica urinară a gazelelor făceau vase pentru apa medicală întrebuinţată împotriva iritaţiilor de ochi, provocate de fumul vetrei, care îi apăra noaptea de animalele sălbatice.

În afara mutilărilor estetice, boşimanii practicau şi mutilări medicale. Pentru bolile asemănătoare epilepsiei, vraciul le tăia celor bolnavi câte un deget de la mâna stângă, la femei, şi cea dreaptă, la bărbaţi. Acestea erau introduse în mâncarea şi băutura celor în cauză. Era un fel de vaccin realizat prin tehnica mutilării magice.

25 noiembrie 2022

< Sus >

3 icon MESOPOTAMIA

Rădăcinile gândirii ştiinţifice sumero-babiloniene constau în observarea unor fenomene naturale în scopuri practice, chiar dacă, în general, căile urmate şi rezultatele erau fanteziste.

Astfel, GHICITORII (categorie de sacerdoţi specializaţi şi foarte respectaţi) observau, cercetau repetarea şi periodicitatea unor fenomene naturale, făcând observaţii pe baza cărora ghiceau viitorul.

ASTROLOGUL formula preziceri bazate pe observarea poziţiei şi mişcării aştrilor sau pe corelaţiile posibile dintre fenomenele cereşti şi anumite schimbări din natură.

PREOŢII fiziognomişti stabileau anumite relaţii concludente între aspectele somatice, fizionomia, comportamentul şi caracterul unui individ.

Alţi SACERDOŢI ghiceau viitorul cercetând organele interne ale unor animale sacrificate în acest scop, ajungând astfel să cunoască structura anatomică a acestora. Toate aceste practici şi atitudini intelectuale rudimentare au pregătit apariţia unei adevărate gândiri ştiinţifice.

MEDICINA BABILONIANĂ a fost domeniul prioritar al ştiinţei mesopotamiene. Existau deosebiri între vrăjitor şi medic. Vraciul şi medicul aveau fiecare concepţia şi metoda sa, foarte distincte una de cealaltă. Niciunul dintre ei nu voia să fie confundat cu celălalt. Faima medicilor babilonieni era răspândită în tot Orientul Apropiat.

MEDICII ASIRIENI recunoşteau importanţa dietei, a băilor locale şi a loţiunilor, a cataplasmelor, pansamentelor şi bandajelor. Tratamentele lor erau însoţite de tradiţionalele amulete, rugăciuni şi exorcisme.

medicina mesopotamia

Actul medical în Mesopotamia

Textele medicale babiloniene vorbesc despre examenul clinic al bolnavului, despre diagnostic, tratament şi prognostic. Un text medical de la sfârşitul mileniului 3 î.Hr. descrie caracteristicile, indicaţiile, modul de preparare şi administrare a 150 de medicamente. Printre acestea erau şi ingrediente urât mirositoare, chiar respingătoare, ca urina şi excrementele. Se considera că, prin caracterul lor dezgustător, aveau scopul de a alunga demonul, factorul malefic al bolii respective.

Într-un amplu tratat din mileniul 2 î.Hr. au apărut principalele domenii de practică medicală perfect delimitate: simptomatologia, etiologia, diagnosticul şi prognosticul. Un tratat de terapeutică babilonian descria 31 de moduri de a trata icterul. Un tratat de otologie descria otitele, cu simptomatologia lor: dureri, supuraţii, retenţii de puroi – indicând tratamente cu instilaţii, insuflaţii şi tampoane uleioase. Un tratat de oftalmologie vorbea despre unguente şi băi oculare. Alte texte de medicină se refereau la maladiile abdomenului, afecţiunile hepatice, la cele ale aparatului respirator sau ale organelor genitale.

La sfârşitul mileniului 3 î.Hr. s-a constituit prima corporaţie de vindecători, în acelaşi timp, şi prezicători. Cele mai vechi tăbliţe sumeriene conţinând texte medicale au fost găsite la Nippur, unde exista şi o înfloritoare şcoală medicală patronată de zeiţa medicinei, Gula. Unul dintre aceste texte datează din anul 2100 î.Hr. Alte două texte, mai vechi, conţin prescripţii de băuturi pe bază de praf calcinat din carapace de broască ţestoasă, folositoare în afecţiunile gastrice.

Exactitatea descrierilor a permis identificarea maladiilor frecvente în Mesopotamia. Astfel, existau boli cauzate de paraziţi, litiaza vezicală şi renală, boli de ochi, scorbutul. Dintre epidemii, cea mai frecventă era febra tifoidă. Erau ţinuţi în izolare bolnavii de lepră şi de boli venerice.

Unele texte vorbesc despre diferite psihoze: cleptomanie, agorafobie şi alte fobii, anxietăţi. Capitolul anxietăţilor cuprindea descrierea a 70 de tipuri, constituind prima încercare de clasificare a comportamentelor obsesionale. Se considera că o boală era cauzată de faptul că bolnavul săvârşise un păcat sau fusese victima unor farmece, dar era provocată şi de unele cauze naturale (frig, secetă, praf inhalat, miasme, efecte ale unor malformaţii congenitale).

Farmacopeea mesopotamiană se baza pe plante şi minerale. Medicii le cunoşteau perfect proprietăţile medicinale: erau astringente, sudorifice, revulsive, laxative, vomitive. Chirurgii făceau intervenţii dificile ca: incizia unui abces al ficatului, puncţia unei pleurezii purulente, operaţia de cezariană, chiuretaje profunde, operaţia de cataractă, multe cazuri de trepanaţie.

Medicii din Mesopotamia respectau anumite principii rămase mii de ani ca fundamentale în medicină. Ei considerau medicina o ştiinţă exactă, bazată pe observarea simptomelor, dădeau o mare importanţă tabloului clinic şi evoluţiei bolii, iar uneori se străduiau să stabilească un diagnostic diferenţial (comparaţia cu alte boli cu simptome asemănătoare).

26 noiembrie 2022

< Sus >

 


Pagina index Nina Petre