2. Zone de umbră sau zone de confuzie din personalitatea noastră
3. Violenţe, răni şi suferinţe
4. Repetiţiile din viaţa noastră: fidelităţi, misiuni,reparatorii, injoncţiuni
5. De la fidelitatea faţă de celălalt la fidelitatea faţă de sine
6. Doliile succesive din viaţa noastră
8. Efemerul emoţiilor
9. Simbolicul: de la ruptură la reabilitare
10. Despre sincronicitate sau cînd hazardul nu se poate refugia în hazardul hazardurilor
11. Cuvînt şi exprimare
12. Eroismul în cotidian
13. Riscurile si obstacolele în calea schimbării
14. Metoda ESPERE: cadru de referinţă pentru o posibilă schimbare concretă
15. Carta unei bune coexistenţe cu sine sau cum să fii un mai bun partener pentru tine însuţi
16. Darurile vieţii
17. Scînteia de divinitate care se ascunde în fiecare dintre noi
JACQUES SALOME este psihosociolog, formator, scriitor şi poet. Şi-a obţinut licenţa în psihiatrie socială la Ecole pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris). Este fondatorul Centrului de formare în relaţii mterumane „Le Regard fertile" de la Roussillon-en-Provence, unde predă bună parte dintre cursurile de formare. A predat timp de 15 ani la Universite de Lille III.
Jacques Salome doreşte să transforme comunicarea într-o materie de sine stătătoare ce se predă în şcoli şi crede în respon-sabilizarea individului în vederea creării unor relaţii sănătoase, printr-o comunicare activă.
Şi-a început cariera în domeniul relaţiilor interumane pornind de la cercetările şi lucrările ce aparţin curentului psihologic umanist, reprezentat de Cari Rogers. La începuturile carierei sale, s-a folosit de psihanaliză, mergînd pe direcţia propusă de Milton Erickson, pentru care inconştientul este un rezervor de resurse, şi nu o componentă întunecată a psihicului, în primele sale cursuri de formare, Jacques Salome a folosit tehnici corporale cum ar fi Rebirth, bioenergia sau mijloacele de expresie scenică, precum psihodrama.
După aceste numeroase experienţe, ajunge la o metodă personală. El creează un sistem teoretico-practic, dezvoltînd concepte şi instrumente proprii. Astfel ia naştere metoda ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială). Scopul demersurilor sale pedagogice şi educative nu este acela de a da sfaturi, ci de a stimula reflecţia personală şi maturizarea, de a declanşa trezirea conştiinţei şi luarea de poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Punctul de plecare este exprimarea personală. A format pînă în prezent peste 40000 de asistenţi sociali, medici, psihologi şi consultanţi. A ţinut conferinţe şi cursuri de formare şi are discipoli (moderatori în metoda ESPERE şi formatori de moderatori) în Franţa, Belgia, Quebec, Elveţia, Insulele Reunion.
Este autor a peste 30 de cărţi, coautor al unor lucrări de referinţă despre comunicare şi cuplu, teoretician în cadrul Asociaţiei pentru Comunicare Relaţională prin Ascultare Activă. Cărţile sale au fost traduse în 27 de limbi, inclusiv în limba română (Vorbeşte-mi, am atîtea să-ţi spun, Dacă m-as asculta, m-as înţelege, apărute la editura Curtea Veche).
< Sus >
Dacă omul este o trestie gînditoare, conform dictonului consacrat, omenirea este pe cale să devină o reţea gînditoare, iar acest proces ne obligă mai mult ca niciodată să reflectăm la buna funcţionare a sistemului pe care se bazează: comunicarea.
La fel cum există sisteme precum cel circulator, respirator sau nervos care asigură buna funcţionare a vieţii interne a organismului uman, tot astfel ne putem imagina existenţa unui sistem însăărcinat cu buna funcţionare a acestui corp colectiv care este într-o oarecare măsură organismul exterior al omului integrat în societate — un sistem constituit din legi care, în măsura în care sînt cunoscute şi aplicate, asigură echilibrul grupului si, prin extensie, al speciei sau, dimpotrivă, îl destabilizează. Acest sistem este comunicarea.
Societatea este constituită din legături de schimb şi din ritualurile care le guvernează. Cunoaşterea acestora face obiectul de studiu al psihosociologiei şi tocmai de aceea Jacques Salome, care şi-a cîştigat o bine meritată reputaţie în acest domeniu, ne poate ajuta să-l înţelegem, oferindu-ne preţioasa sa contribuţie. Dar orice formă de cunoaştere a omului este si un permanent omagiu adus frumuseţii, iar Jacques Salome are darul de a se lăsa cuprins de această „stare poetică" care face din opera sa creaţia unui artist vizionar.
Formator în relaţiile interumane, el este pentru epoca noastră un „profet social" ale cărui scrieri inspirate încearcă să ne dezvăluie mecanismele vieţii omului pentru care comunicarea este o necesitate. De la un asemenea iniţiator în universul relaţional aşteptăm să elaboreze o teorie şi o metodologie asupra comunicării conştiente la care ar trebui să recurgem pentru a pregăti să trăim mai bine, întru încununarea reţelei gînditoare.
Proiect comun întregii specii, reţea ţesută din informaţii, din fiinţe umane care stabilesc legături între ele, este de o importanţă primordială să punem şi să consolidăm bazele acestei ştiinţe, a se citi ale acestei arte care este comunicarea, la în-demîna tuturor, pe scurt, să enunţăm un ansamblu de reguli menite să „traseze autostrăzile drepte ale informaţiei"...
Cum omul prin natura sa nu este menit singurătăţii, ci vieţii în grup, el s-a confruntat încă de la început cu necesitatea de a crea, în acest vîrtej al diferenţelor, structuri si reguli care să respecte drepturile fiecăruia. Jacques Salome ne iniţiază în descoperirea acestor reguli si legi făcîndu-ne martorii propriei sale dezvoltări si confidenţii experienţelor sale.
Dincolo de aceasta, avem în faţă mai mult decît o teorie, o metodologie practică, o disciplină a transformării care, pentru a comunica în mod conştient, pare să ceară tuturor vigilenţă şi hotărîre.
Buddhismul ne-a învăţat, prin practica Vipassana de exemplu, cum să evoluăm transformînd respiraţia într-un act conştient; Jacques Salome ne propune o disciplină oarecum identică, transformînd sistemul de comunicare de la nivelul angrenajului social într-un demers conştient.
Fără îndoială că avem de-a face cu o întîlnire pe prim rang, pe care, la începutul celui de-al treilea mileniu, ar fi bine să nu o ratăm, si pe care editura Relie avea datoria de a o expune. Ce alt ambasador mai bun ar fi putut găsi pentru deschiderea acestei noi colecţii menite să difuzeze valorile conştiinţei în toate domeniile de activitate şi de reflecţie a omului social, decît cel care şi-a consacrat viaţa răspîndirii acestor valori şi care a ştiut să emoţioneze atîţia si atîţia oameni aflaţi în căutări.
În această eră de tranziţie, trebuie să înţelegem sau să re-înţelegem „apelul lansat prin mii de santinele"; aici este cel al unui „însoţitor al marilor treceri" şi dacă este vorba despre curajul de a fi tu însuţi, este vorba şi despre demnitatea, mai subtil transmisă, de a fi celălalt din sine. Pentru cei care uneori caută prea departe drumul spre caritate, această invitaţie la comunicarea conştientă poate foarte bine să deschidă drumul „noilor comunicatori".
YVAN AMAR
Pentru fiecare dintre noi, Fiecare cale de căutare personală
Dispune de un loc în spaţiul-timp din Univers. Fiecare existenţă are de jucat
un rol În marca coregrafie cosmică a istoriei omenirii. Fiecare drum al
vieţii, întins între cer şi părnînt, Trasează volute şi arabescuri,
Tornade sau circumvoluţiuni mişcătoare, Supus fiind aspiraţiilor
contradictorii Între ancorare sau înrădăcinare, elan sau zbor. Rătăcirile
noastre oscilează între înaintare către ceilalţi, Şi retragere, întoarcere
sau concentrare asupra sinelui. Ne căutăm prin salturi succesive, Trei
paşi înainte şi uneori doi înapoi Atunci cînd nu trebuie să facem un salt
lateral. Căutarea nesfîrsită a ce e mai bun în sine se învîrte În enclava
libertăţii oferite fiecăruia Între datorie şi credit, uşurare si autonomie,
La limita dintre definit si nedefinit, Dintre trecut si viitor, Între
răsăritul şi apusul fiecărei fiinţe.
Orice demers spiritual ne îndeamnă mai întîi la purificare şi la dezvăluire, ne invită să postim cu inima şi să ajunăm cu sufletul. Chiar dacă impune renunţarea la iluzii, el nu ne scuteşte de o muncă de arheologie personală, adică de o meditaţie asupra trecutului nostru, asupra fidelităţilor, repetiţiilor şi moştenirilor noastre. Şi nu ne fereşte de o clarificare a convingerilor noastre, de o explorare a capcanelor şi neînţelegerilor care ne leagă de mîini şi de picioare sau ne pun beţe în roate în relaţiile cu celălalt sau cu noi înşine. Are la bază o perioadă de ucenicie, pentru a ne da repere solide şi puncte de ancorare ferme, pentru a ne ajuta să ne situăm în labirintul numeroaselor solicitări ale vieţii contemporane.
Să ne dăm seama de posibilitatea unei comunicări relaţionale sau să comunicăm conştient: în această carte este vorba tocmai despre asumarea responsabilităţii pentru a conştientiza şi a ne angaja în relaţii mai deschise.
Mi-am dorit să ofer cîteva borne pornind de la parcursul meu si de la cel al fiinţelor care mi-au marcat viaţa.
Pentru că setea de semnificaţie care ne stăpîneşte în anumite momente ale vieţii se înşală adesea si poate fie să se as-tîmpere cu băuturi gustoase si mieroase, dar îmbătătoare şi toxice, fie să se stingă în răspunsuri excesive.
Dacă prosperitatea se atinge printr-o împlinire interioară, atunci această împlinire trebuie totuşi să se poată transpune într-o experienţă a cotidianului ţesută şi amalgamată dintr-o reţea de relaţii active şi creatoare cu sine şi cu ceilalţi.
In acelaşi timp, orice demers spiritual, fondat deopotrivă pe aspiraţia la transcendenţă si pe nevoia de aprofundare, ne conduce către dezgolire. Ne paşte riscul unui şoc şi al unei în-tîlniri dureroase şi bulversante cu propria nuditate psihică. Această aventură ne confruntă cu lipsurile noastre afective, cu excesele noastre, cu vidul de identitate, cu apăsarea certitudinilor, cu dorinţele si lacunele noastre, cu insignifianţa valorilor noastre, cu golurile si carenţele noastre, dar în acelaşi timp cu hăul din noi şi monştrii noştri interiori, pentru a ne putea deschide — aceasta este speranţa care mă animă — către o întîlnire cu această parte de divinitate care îşi cere dreptul la integrare în totalitate.
In aceste momente de instabilitate de durată sau tranzitorie care caracterizează orice schimbare, este de dorit şi chiar necesar să căutăm repere valide şi verificate, pentru a ne menţine la suprafaţă, ancoraţi pe linia noastră. Repere demne de acest nume care, fără să ne dicteze pasul următor, să ne fie borne pentru necesităţile drumului, lumini care să ne ajute să păstrăm drumul bun, fără a ne stînjeni totuşi „căutarea" şi elanul întrebărilor. Cu atît mai mult cu cît în jurul aspiraţiei la înălţare spirituală mişună ameninţările: boala idealismului, decolarea nu întotdeauna controlată către stări de conştiinţă diferite, sau aterizările forţate pe nisipurile mişcătoare ale cotidianului sec. în acest sfîrşit de secol, mondializarea galopantă şi expansiunea vertiginoasă a reţelelor de comunicaţii în toată lumea ne împing — si pe copii si nepoţii noştri încă şi mai mult — spre a ne lăsa pradă atotputerniciei infantile cînd aceasta ne face să confundăm sărbătorirea cu consu-matorismul şi ne determină sa flirtăm periculos cu propriile noastre frontiere interioare.
Ce lung si presărat cu capcane este drumul către găsirea unui sens pentru manifestările banale si imprevizibile ale vieţii, pentru a depăşi aparenţele, pentru a ajunge la un acord, înainte de a deveni noi înşine izvoare, va trebui să navigam pe bîjbîite sau să fim îndrumaţi pentru a ne găsi calea.
Calea se prezintă cînd ca un spaţiu imens între credinţe si certitudini, cînd ca un drum îngust pe care se confruntă intuiţii, observaţii si experienţe, înainte de a ne trezi, avem de parcurs o întreagă „itinerare" (căutarea unui itinerar)care tine de la căutarea adevărului, cu riscul unei adaptări, pînă la necesitatea unei dezgoliri. Trebuie să creăm un spaţiu larg în noi înşine pentru a ne naşte întru acceptare.
Chiar dacă practica este prezentă în existenţa mea, nu despre ea vreau să vorbesc, ci vreau să expun o germinare: a mea din cei 60 de ani de viaţă.
În străfundurile materiei, am ştiut să vedem energie, în străfundurile
energiei, am ştiut să vedem informaţia, în străfundurile informaţiei oare vom
mai şti să vedem conştiinţa? Vom şti să vedem că informaţia însăşi depinde
de conştientizarea ei, adică de sensul pe care i-l atribuim? XAVIER
EMMANUELLI
< Sus >
Dacă mă gîndesc la tot ce ştiu despre mine, de cînd îmi aduc aminte, am sentimentul că viaţa mea nu a fost decît o succesiune de naşteri, o suită de etape marcate fiecare cu o nouă bornă albă a unei importante treziri de conştiinţă, fun-damentală pentru dezvoltarea mea. Astfel, viaţa mea pare un parcurs străbătut de naşteri, apariţii şi veniri pe lume care au contribuut la facerea omului care am devenit astăzi.
Despre cîteva dintre aceste naşteri vă voi vorbi acum, pentru că fiecare dintre ele este în acelaşi timp pilon de susţinere, impuls şi chemare către o viaţă mai plină.
Copilul care am fost, omul care am devenit şi cel care devin, schimbîndu-mă în fiecare zi cîte puţin, toate sînt rezultatul acestor naşteri.
Si dacă astăzi sînt atît de pasionat de relaţiile interumane, dacă viziunea mea asupra comunicării, deşi puţin utopică, este mereu de actualitate, intactă şi la fel de necesară, dacă sînt atît de hotărît să induc fiecăruia dorinţa de a învăţa comunicarea în relaţiile interpersonale — de exemplu să devină un obiect de studiu în şcoli, la fel ca matematica, istoria, geografia sau franceza — tot acest entuziasm provine din în-tâlnirile, uimirile si descoperirile care s-au ivit pe parcursul vieţii mele, la orice vîrstă.
Şi simt că pot să mă mai nasc de multe ori de aici înainte pentru alte experienţe de viaţă. Toate aceste naşteri se vor sprijini pe cîteva borne, repere ferme pe care mi le-am format întorcîndu-mă mereu la înţelepciunea legendară a bunicii mele şi injoncţiunea asertivă: „Dacă nu ai bătrîni, trebuie să ţi-i cumperi!"
Simt că în mine sînt înscrise profund cîteva reguli de viaţă cărora mă străduiesc să le fiu fidel şi pe care mă angajez să le respect cu prioritate, oricare ar fi urgenţele sau constrînge-rile care apasă asupra mea. Printre acestea se numără:
• admiraţia si uimirea fără limite în faţa copiilor şi a eforturilor lor de a deveni fiinţe autonome, adulte, creatoare;
• respectul profund pentru femei, pentru misterul şi generozitatea lor;
• preocuparea permanentă de a-mi asuma responsabilitatea pentru ce mi se întîmplă;
• convingerea devenită de nestrămutat că, asemeni oricărei fiinţe umane, sînt purtătorul unui dar fabulos, cel al vieţii care mi-a fost lăsată în grijă încă de la conceperea mea. Dar imaterial, dar foarte real şi tangibil, alcătuit dintr-o sumă, dintr-o masă de energie şi de iubire universală care mi-a fost încredinţată si faţă de care am datoria, asemeni oricărui alt bărbat sau femeie, să o dezvolt într-o formă unică, cu toată libertatea posibilă.
Într-adevăr, ţine de responsabilitatea mea:
• fie să consum pur şi simplu, să risipesc această iubire şi această energie;
• fie să le amplific si să le dezvolt.
Urmînd una dintre aceste două căi pentru care voi fi optat, în funcţie de orientarea pe care am dat-o principalelor preocupări din viaţa mea, în momentul marii treceri către celălalt tărîm, sau către o altă stare, altfel spus, la sfîrşitul ciclu-lui meu de viaţă, voi reda materiei universale, zestrei comune, diminuată sau îmbogăţită, această rezervă de energie şi iubire care mi-a fost iniţial lăsată în grijă.
Asumarea responsabilităţii de a mă implica şi de a acţiona a fost consecinţa faptului că am devenit conştient că viaţa mea a fost o succesiune de naşteri. Şi acestea au fost atît de numeroase, surprinzătoare, imprevizibile si variate, încît de fiecare dată mi-au stîrnit uimirea şi entuziasmul, dincolo de disperarea, dezechilibrul şi îndoiala pe care mi le-au provocat.
Una dintre primele naşteri din viaţa mea de care îmi amintesc a fost cea întru confuzie, gelozie si haos, în momentul venirii pe lume a fratelui meu. Aveam patru ani şi deodată reperele mele obişnuite s-au spulberat. Prezenţa mamei nu mai era aceeaşi, mirosurile, zgomotele şi ritmul casei se schimbaseră. Brusc am căpătat sentimentul că nu mai aveam nici o importanţă, că nimeni nu mă putea iubi, cu atît mai puţin mama mea, pentru că ea nu mai avea ochi decît pentru el, acest intrus care tocmai îmi invadase universul.
Astăzi ştiu — nu doar la nivel raţional, ci la nivelul emoţional de acum — ca eram iubit, că mi se acorda toată atenţia necesară; dar pentru sensibilitatea mea de copil de patru sau cinci ani, această experienţă a fost teribilă şi terifiantă, o ade-vărată revoluţie.
Două fotografii păstrate cu sfinţenie în albumul de familie stau mărturie pentru această perioadă, într-una dintre ele apare un băieţel blond, zîmbitor, adorabil, îmbrăcat în costum de marinar. „Să-l mănînci, nu alta, de scump ce e", aud şi acum cuvintele pe care le rosteau deasupra capului meu. în cealaltă apare un copil cu capul ras, cu aerul unui ocnaş sau al unui cerşetor gătit cu un palton vechi, cu pumnii strînşi în buzunare, cu privirea dură şi zîmbind forţat. Intre aceste două momente... se născuse fratele meu.
Pe la şapte ani, aveam un vecin, Marcel, care a devenit prietenul meu „de viată si de moarte", cum ne declarăm la acea vîrstă. Alături de el am descoperit ce înseamnă să ai încredere, să îţi respecţi cuvîntul dat, să fii solidar într-o prietenie, să simţi siguranţa pe care ţi-o dă acceptarea necondiţionată. Eram iubit şi acceptat aşa cum eram, si nu aşa cum voiau alţii să fiu. Eram nedespărţiţi, ceea ce înseamnă că respiram aceleaşi emoţii si ne minunam de aceleaşi descoperiri. Eu sau el, era totuna, înfruntam viaţa invincibili, indestructibili si încrezători.
Locuiam într-un cartier muncitoresc unde izbucneau adesea certuri între copii: rivalităţi pentru teritorii, pentru supremaţie, pentru modele. Lupta se dădea mai mult în imaginaţia noastră decît în realitate, dar uneori se lăsa cu violenţă.
Mi-am pierdut un dinte în timpul unei astfel de încăierări cu praştia... iar corpul meu poartă numerose urme ale cicatri-celor din acea perioadă. Dar aveam certitudinea absolută că, orice s-ar întîmpla, puteam conta pe Marcel, mă puteam baza pe el pentru a înfrunta orice peripeţie din viaţa mea de copil.
Aveam tot şapte ani. Pe ea o chema Michele şi locuia foarte aproape de noi. Dimineaţa, cînd o vedeam traversînd strada pentru a merge la scoală, o urmăream şi apoi făceam un ocol destul de mare pentru a nu fi nevoit să trec prin faţa şcolii de fete. Din pudoare, jenă sau un sentiment prea acut al diferenţei.
Cîte emoţii şi cîtă tulburare cînd drumurile noastre se intersectau! Dintr-o dată timpul se dilata, aerul devenea mai viu, mai pur, parcă toate forţele naturii se trezeau, ca pentru a face să explodeze corpul meu devenit brusc prea strimt. Universul celebra trăirile si iluziile mele. Savoarea clipei, vibraţiile inexprimabilului, paleta de culori a fiecărui moment... toate se împleteau pentru a însufleţi iubirea care se năştea în mine.
La biserica la care mergeam amîndoi, momentul cel mai special era aşezarea la masa de comuniune. Era înaintea introducerii învăţămîntului mixt, pe vremea cînd atît şcoala, cît şi biserica erau intens preocupate să nu perturbe bunele mo-ravuri, drept care, pentru a nu lăsa copiii pradă ispitei, aveau grijă să separe fetele de băieţi. Cînd eşti crescut într-un astfel de mediu, reveriile si întîlnirile cu sexul opus capătă atracţia fructului oprit, întotdeauna făceam în aşa fel încît să mă aşez exact pe locul simetric cu al ei şi vai de mitocanul care ar fi ridicat pretenţii sau care ar fi îndrăznit să mi-l ocupe: eram gata să fac un scandal monstruos.
De atunci nu am mai regăsit niciodată acea forţă, acea intensitate a sentimentelor, a emoţiilor care m-au încercat în acea perioadă. Extraordinarul acestei trăiri va fi mereu înscris în corpul meu. Din ea s-au hrănit multe dintre emoţiile mele de mai tîrziu.
La nouă ani m-am îmbolnăvit de tuberculoză osoasă şi am plecat la un sanatoriu în Pirinei, la 1800 de metri altitudine. Am stat ţintuit la pat vreme de patru ani, în gips de la picioare pînă la piept, iar singura mea privelişte era un munte imobil numit Cambre d'Aze („fundul de măgar") şi un cer imens, atît de luminos încît îţi lua ochii.
Acolo am descoperit lectura. Părinţii mei aveau o condiţie extrem de modestă, nici unul dintre ei nu avea studii; doar cî-teva cunoştinţe elementare de ortografie, aritmetică şi foarte mult bun simţ, cam asta era zestrea lor. Totuşi, în mod bizar, tn ei sălăşluia sentimentul de pioşenie şi adevăr absolut în faţa cuvîntului scris. „Dacă este scris, înseamnă că este adevărat" era concluzia respectuoasă a mamei, printr-o formulare în care consideraţiile morale şi civice, amprente ale sentimentului datoriei şi supunerii, ţineau loc de organizare metodică a cauzelor şi efectelor şi trecea înaintea gîndirii logice, sufo-CÎnd orice urmă de spirit critic.
La sanatoriu, unde nu mă deplasam decît pe un pat rulant, am descoperit libertatea fabuloasă pe care ţi-o oferă lectura despre călătorii imaginare, posibilitatea de a te identifica cu eroii, de a crea lumi, de a imagina situaţii pînă la cele mai mici detalii sau de a făuri destine. Ce perioadă minunată! Cei din jurul meu sînt adesea uimiţi cînd mă aud invocînd fericirea acestei părţi din viaţa mea în care, deşi imobilizat, mă bucuram totuşi de o libertate fantastică, cea de a visa.
În planul comunicării relaţionale am fost multă vreme un sălbatic. Cînd îmi rememorez adolescenţa, tot ce păstrez este o lungă serie de umilinţe, nedreptăţi, neacceptări, o succesiune de neînţelegeri şi de manifestări negative. Eram un adevărat infirm în a relaţiona, un handicapat al cuvintelor, o victimă a neîmpărtăşirii.
Am descoperit mai tîrziu, în viaţa de adult, puterea cuvintelor si a ideilor, bogăţia schimbului de idei prin discuţii interminabile despre iubire, moarte, viaţă, femeie, călătorii. Viaţa mi s-a deschis. Totul putea fi supus confruntării, putea fi pus sub semnul întrebării şi îmi deschidea noi drumuri spre un plus de coerenţă, dezvoltîndu-mi în acelaşi timp capacitatea de a mă implica şi de a-mi dobîndi o autonomie reală. Toate aceste procese se materializau printr-o ancorare mai profundă, printr-o personalitate mai fermă.
Mă refer la naşterea întru ştiinţa de a trăi la un nivel mai bine conturat. Această naştere a venit o dată cu începerea unei terapii analitice. Pînă atunci ştiam diverse lucruri, ştiam să fac diverse lucruri. Obţinusem cîteva diplome si credeam, ca tînăr adult, că această zestre îmi era suficientă pentru a porni în viaţă si a reuşi! Ca un Rastignac al timpurilor moderne, îmi închipuiam cucerirea lumii ca fiind o chestiune de putere, influenţă şi mai ales recunoaştere. Această nevoie de a fi recunoscut, valorizat, confirmat mi-a structurat o parte a existenţei.
Dar de-a lungul terapiei am descoperit o altă formă de a trăi, mai creativă, mai dinamică, mai puţin reacţională, mai' puţin violentă faţă de mine însumi. Astfel mi-am început destul de tîrziu o educaţie de conştientizare, care îmi lipsise pînă la 30 de ani si fără de care suferisem atîta.
Să simţi că iubeşti, că eşti îndrăgostit, înflăcărat şi iubit, să trăieşti dorindu-ţi şi primind prezenţa celuilalt/celeilalte, ce revoluţie fermecătoare în viaţa unei fiinţe.
Cînd eşti îndrăgostit, intri într-o stare specială care îţi dă o vitalitate, o energie şi o creativitate aparte.Cînd eşti îndrăgostit, descoperi potenţialuri neexplorate încă şi, într-un fel, te laşi prins si purtat către ce e mai bun din tine în întîlnirea cu minunea si imprevizibilul din celălalt.
La 22 de ani, mi-am încheiat activitatea de contabil, prima mea alegere de carieră. Am devenit olar, apoi sculptor în lemn şi metal. Vreme de doi ani am trăit într-un loc magic, un spaţiu în afara timpului, într-un castel de la sfîrşitul secolului al XIX-lea care fusese oferit drept cadou de despărţire amantei sale, o prinţesă rusoaică, de către cel care avea să devină Edward VII. De jur împrejur, 300 de hectare de pădure şi mai ales de tăcere, deasupra un cer care se schimba la fiecare clipă,agitat de marile vînturi din vest.
În timpul acestor doi ani am trăit în mirosul de lemn şi de metal, într-o stare de efervescenţă incredibilă. Mă trezeam în fiecare dimineaţă plin de o mulţime de idei şi de numeroase proiecte pe care le voiam realizate imediat. Eram absorbit şi animat de nevoia de a înfrunta materia, de a mă lăsa dominat de ea, la început, şi mai apoi de a o supune. Din această perioadă păstrez un rezervor de energie, un potenţial neştirbit de a înfrunta imprevizibilul.
Cum provin dintr-un mediu modest, în care nimic nu mi-a fost vreodată dăruit şi unde totul trebuia cucerit, mi se pare că mereu m-am definit avînd ca reper greutăţile. Fiecare încercare, fiecare constrîngere sau limită devenea un stimulent sau îmi deschidea calea spre o nouă rezervă de entuziasm şi de elan.
Dacă în general mă simt descumpănit la început de un refuz, de o respingere, de o punere la îndoială, după aceea înfrunt situaţia si mă lupt. Şi nu atît pentru a cîştiga, cît pentru a-mi recîştiga respectul faţă de mine însumi.
Mi-am conceput primul copil, o fiică, la 23 de ani. Dar tată am devenit mult mai tîrziu. Acest copil m-a făcut să devin părinte si tătic.
Avea şase luni şi, pentru a o duce la dădacă, trebuia să parcurg în fiecare dimineaţă şi seară cîte trei kilometri pe jos prin pădure.
O ţineam la piept într-un fel de rucsac pe care-l concepuseră pentru ea. Cît ţinea drumul ea gîngurea tot timpul, îmi vorbea mai ales cu ochii, cu expresii de o mare intensitate emoţională, prin noi gesturi inventate cu fiecare zi.
Ea m-a învăţat să ascult, să dăruiesc, să primesc şi de asemenea să spun nu. Cu ea am învăţat să descopăr abecedarul comunicării şi să-l folosesc înainte de a continua să-l aprofundez cu ceilalţi copii ai mei.
Cu toţii am fost deposedaţi de dreptul la exprimarea personală tocmai de către cei care se presupunea că trebuie să ni-l dea: părinţii noştri. Vorbind în locul nostru, dictîndu-ne cel mai adesea nevoile, sentimentele, comportamentele, ne-au răpit posibilitatea de a recunoaşte şi de a exprima o trăire personală. Cei mai mulţi dintre noi ne formăm pornind de la această neînţelegere.
De-abia către 32 de ani mi-am descoperit o exprimare proprie, al cărei ecou îl puteam auzi pentru prima dată în mintea mea, cuvinte care nu mai erau împrumutate de la alţii.
A fost o descoperire neobişnuită a unora dintre orizonturile mele de posibilităţi, concomitent cu o erupţie de dorinţe atît de noi, încît m-au aruncat într-un amalgam de contradicţii, de conflicte de fidelitate care mi-au marcat dureros această perioadă din viaţă.
În această perioadă între 30 şi 40 de ani m-am ridicat, în-tr-o oarecare măsură, către omul care eram cu adevărat... re-nunţînd la rolurile care-mi fuseseră atribuite, la modelele predefinite sau prestabilite, ieşind de sub impactul injocţiuni-lor, renunţînd la aprobarea celorlalţi, acceptînd să fiu uneori singur si neînţeles, parte inevitabilă a oricărei încercări de schimbare.
Da, la aproape 40 de ani am descoperit că trăiam în bună măsură în non-afirmare de sine, că fusesem în mare parte un copil conformist, ascultător, copleşit de fidelităţi si de misiuni compensatorii!
În jurul vîrstei de 34,35 de ani, după o relaţie amoroasă în care ne-am contopit prea mult, am simţit nevoia imperioasă de a mă exprima si de a fi înţeles, adică recunoscut. Era ca o foame vorace şi insaţiabilă care încă nu pare să se fi potolit.
Rezultatul a fost o carte sub formă de roman, Eu mă numesc tu, care mi-a adus o corespondenţă considerabilă. Sute de femei si bărbaţi, dar mai ales femei, s-au recunoscut în aventura de iubire pe care am descris-o.
Unele au fost chiar violente, reproşîndu-mi că mă ascund sub un nume de bărbat, pentru că, pretindeau ele, „doar o femeie putea descrie atît de real relaţia de iubire a femeii"! Mă năşteam astfel întru această latură feminină care de atunci nu a încetat să se dezvolte şi să mă completeze.
După ce am scris acest roman, într-un efort de eliberare, dejconştientizare atît de important, nu am mai renunţat la scris mai ales în ceea ce priveşte profesia mea de formator în relaţii interumane, din nevoia de rigoare, de coerenţă, şi pentru a discerne mai bine firul conductor al activităţii mele.
De aceea am scris mult despre cele cinci mari relaţii care organizează viaţa oricărei fiinţe umane:
• Relaţia cu sine însuşi sau cum să fii un bun tovarăş pentru sine, să înveţi să te respecţi, să te valorizezi, pe scurt, să te iubeşti
• Relaţia de iubire sau de cuplu, cînd întîlnirea se înscrie într-un proiect de viaţă în comun.
• Relaţia cu copiii, cînd îi avem, cînd trebuie să le fim alături, căci sînt cei care duc mai departe viaţa noastră; ei sînt viitorul omenirii. Relaţia cu ei este esenţială, pentru că ne face să revenim mereu la copilul care există încă în noi. Este tipic pentru un copil să aibă puterea de a trezi cu o tenacitate incredibilă, cu un curaj uimitor, rănile ascunse, nespuse din trecutul nostru.
• Relaţia cu proprii noştri părinţi, prin prisma noastră, a foştilor copii. Relaţie mereu plină de dificultăţi, de contradicţii între sentimentele şi raporturile de control sau de dependenţă pe care ni le propun adesea, indiferent de vîr-stă. Aceste relaţii prea adesea ne consumă energia şi trebuie permanent redefinite, reclarificate, reafirmate în noi limite.
• Relaţia cu divinul, altfel spus cu acea parte care rămîne neatinsă în noi şi ne uneşte cu infinitul.
Ceva mai tîrziu, o altă naştere a apărut în viaţa mea, cea care mi-a permis să renunţ la poveştile şi la fanteziile cu care mă hrăneam, purtînd doliul după iluziile mele, un demers uneori chiar mai dureros decît doliul după cineva drag.
M-am născut întru luciditate prin prisma a două mari descoperiri:
• Am acceptat că sînt responsabil de propria mea viaţă, în sensul că sînt parte integrantă din tot ce mi se întîmplă.
• Am devenit conştient de impactul culturii mesianice în care am fost crescut; mi-am dat seama de forţa şi de puterea condiţionărilor izvorîte din această cultură care ne împinge încă de foarte devreme să aşteptăm ca cerul, un salvator, un eveniment sau un seamăn de-al nostru să acţioneze în locul nostru, să ne calmeze suferinţa, să răspundă aşteptărilor noastre.
Păstrăm în noi urmele a numeroase situaţii neîncheiate. De-a lungul vieţii, am adunat în noi rănile cauzate de violenţele, umilinţele, decepţiile şi frustrările pe care le-am suferit.
Şi tocmai aceste violenţe interne întreţin, menţin deschise rănile acumulate pe parcurs şi sînt cauza suferinţelor prezente, suferinţe care uneori revin atît de brusc şi atît de violent, încît ne surprind.
Simbolizarea este una dintre căile posibile de a accede la divinitatea care există în noi. Unii consideră că divinitatea este mai presus de ei, în cer sau în cosmos, îi dau un nume, îi consacră ritualuri, o invocă sau o îmbunează prin rugăciuni. In ce mă priveşte, eu cred că divinitatea sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Ea este acest nucleu, această particulă indestructibilă care leagă fiecare fiinţă de univers şi îi confirmă că are un loc al ei în marele întreg, în prezent, mulţi dintre noi sînt infirmi de divinitate si rămîn nişte handicapaţi de sacru.
Trecînd în revistă cîteva dintre naşterile care au trasat parcursul vieţii mele, am punctat ceea ce mi se pare a fi firul roşu al unei existenţe umane: să descoperim ce este mai valoros din universul nostru de posibilităţi, să avem curajul de a deveni noi înşine.
Dacă eterna existenţă se transformă, Înseamnă că va fi şi mai
frumoasă. Dacă dispare, înseamnă că va reveni cu ceva încă mai sublim.
Dacă doarme, înseamnă că visează la o deşteptare mai bună, căci fiecare
renaştere este încă mai măreaţă. KHALIL GIBRAN
< Sus >
Fiecare dintre noi este posesorul unui potenţial psihologic şi relaţional care se structurează în jurul a două tipuri de componente:
• Componentele pozitive, care vor acţiona ca nişte adevărate motoare sau ca stimulente care ar putea contribui la iluminarea vieţii noastre.
• Componentele negative sau marginale, care, dimpotrivă, ar putea constitui tot atîtea frîne, limitări sau constrîngeri capabile să ne îngreuneze sau să ne întunece existenţa cu zone de umbră şi de dificultăţi.
Ansamblul componentelor pozitive şi negative participă în mod activ la structurarea pesonalităţii noastre profunde şi a relaţiilor cu lumea şi cu ceilalţi.
Să ne imaginăm că acele componente negative, care alimentează într-o oarecare măsură zona de umbră şi dimensiunea conflictuală a potenţialului nostru relaţional, se vor organiza în fiecare dintre noi în jurul unei constelaţii de ca-racteristici sau trăsături dominante.
Ele funcţionează la maxim cînd sînt întreţinute, solicitate, reactivate, stimulate sau exacerbate de atitudinea sau componenta dominantă a celuilalt. Şi funcţionează la minim cînd sînt diminuate, atenuate sau menţinute în surdină prin com-plementaritatea dominantei celuilalt.
Iată deci că trebuie să acordăm importanţă şi să fim atenţi la ceea ce celălalt stimulează sau inhibă în noi, pe parcursul numeroaselor întîlniri sau relaţii semnificative din viaţa noastră.
Cînd o dominantă este accentuată exagerat, ea se poate transforma în comportamente limită, adică patologice, care riscă să se permanentizeze sub forma unor tendinţe cronice sau a unor trăsături de caracter.
Este de datoria fiecăruia să-şi dezvolte o anumită responsabilitate de a-şi conştientiza componenta dominantă... electivă sau preferată şi, dincolo de această luciditate faţă de sine, să rămînă în egală măsură vigilent si atent pentru a nu se lăsa antrenat de reacţiile interlocutorului cu care are de-a face cînd iniţiază sau ne angajează într-o relaţie cu acesta.
Lista componentelor prezentate aici nu este exhaustivă şi împrumută o parte din termeni categoriilor deja existente, în acest domeniu distingem două mari tipuri de clasificări.
Unele sînt mai ales descriptive, organizate pornind de la un inventar al constelaţiei de caracteristici de lungă durată şi a celor mai evidente trăsături de personalitate la o persoană dată.
Celelalte clasificări sînt numite structurale şi pornesc de la analiza dinamică a structurii profunde a personalităţii. Ele se bazează mai ales pe luarea în considerare a trei criterii principale, si anume: natura angoaselor şi temerilor obişnuite ale persoanei respective, mijloacele sau mecanismele pe care aceasta le foloseşte cel mai adesea pentru a se apăra sau a se proteja (natura, varietatea, maleabilitatea sau rigiditatea lor) si, în sfîrsit, felul în care relaţionează cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Aici vom reţine si vom evidenţia cu precădere modalităţile de relaţionare.
Mobilul principal al acestei componente se naşte din căutarea plăcerii prin a induce sau a-si induce sieşi suferinţă, din căutarea satisfacţiei resimţite în a se descalifica, a se nega sau a sabota posibilele reuşite. Suferinţa este uneori considerată o sursă de plăcere într-o ultimă încercare disperată de a păstra controlul sau de a domina într-o situaţie în care raporturile de forţe nu ne sînt favorabile.
Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se plînge că nu are parte decît de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pentru a si le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momentele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificîndu-se, el îl descalifică implicit si pe cel care ar vrea să-l ajute, arătîndu-i cît de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atît de puţin osteneala.
Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este frecvent si în alte componente, dar acest tip, cînd spune: „Nu trebuia", chiar asta gîndeşte, fără falsă modestie, se simte vexat si suferă. Drept dovadă: dacă îi oferiţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai tîr-ziu cum, din întîmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Eiguer, Petit Trăite des perversions mornles (Mic tratat de perversiuni morale), Bayard editions, 1997.).
Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-maso-chiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei.
Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive.
Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale excesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau disproporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situaţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte falsă si declanşată de cereri sau stimuli chiar minori.
Toleranţa la frustrări si la mulţumiri întîrziate este scăzută.
Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urmarea patologică o vor constitui crizele de isterie excesive, necontrolate.
Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi constante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională.
Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerbarea sentimentului de ameninţare. Forma paranoidă este caracterizată de lipsa de încredere, cu atitudini de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii.
Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni provenind din exterior, cu o atitudine marcată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a atribui celuilalt intenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct si nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decît de situaţii.
Dominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar pînă la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi.
Forma patologică a acestui comportament este paranoia, care îi dă celui bolnav sau atins de ea sentimentul acut, copleşitor şi permanent că celălalt este un potenţial duşman, o fiinţă periculoasă si nocivă, o ameninţare. Aceasta se poate transforma în halucinaţii si puneri în fapt care să vizeze eliminarea şi distrugerea celuilalt.
Aceasta este caracterizată în principal prin frica persistentă faţă de o anumită situaţie sau de un anumit obiect, prin căutarea reconfortării, prin încercarea de evi are a situaţiilor sau obiectelor care declanşează angoasa sau care trezesc sentimentul de nesiguranţă. Dincolo de aceste situaţii sau obiecte bine delimitate, persoana nu pare angoasată şi îşi impune Să nu fie. Dar apare riscul generalizării situaţiilor anxiogene. Componenta fobică poate cauza o reducere considerabilă şi de lungă durată a capacităţii de a acţiona şi poate evolua în fobie socială, în forma sa dominantă, poate declanşa inhibiţii, blocaje relaţionale şi diverse forme de paralizii care atrag după ele limitări majore si dăunătoare în viaţa cotidiană (de exemplu dificultatea de a se deplasa neînsoţit/ă, incapacitatea de a merge la cumpărături în anumite locuri, precum marile complexe sau, dimpotrivă, micile magazine, teama de a nu fi cuprins de panică la coafor, teama de a nu tremura ridicând paharul sau ceaşca de cafea...).
Este formată din atitudini de control, de meticulozitate, cu tendinţa maniacă de a aranja, de a verifica, de a organiza birocratic sau meticulos viaţa, fără pic de fantezie. Dă naştere unor comportamente rigide, repetitive care consumă multă energie (de exemplu, pierderi de timp considerabile). Cel mai adesea este însoţită de o nelinişte latentă faţă de imprevizibil şi faţă de orice formă de „întîmplare", nelinişte care nu-i permite să se bucure de prezent şi să se abandoneze frumuseţii momentului, prin mecanisme de apărare bazate pe apelul la raţiune şi la intelect.
Dominanta obsesivă se materializează prin încercarea de k clasa, de a alinia, de a controla, de a ritualiza totul pînă la extrem, pentru a exclude sentimentele, pentru a anticipa viitorul, uitînd să trăiască prezentul, dovedind reţineri majore, dificultăţi în a oferi şi a primi.
Forma patologică a acestei componente apare atunci cînd spiritul este invadat de îndoieli, de constrîngeri, de temeri iraţionale, care duc la izolare, retragere în sine şi provoacă uneori angoase paralizante. Cea mai mare parte a energiei este activată sau canalizată pentru a împiedica declanşarea angoaselor sau a conflictelor interne.
Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sentimentelor, puţind duce la apariţia unor comportamente iraţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite.
Ceea ce caracterizează această componentă este alternanţa fazelor de excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de descurajare, mîhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie.
Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberanţă şi de depresie, adesea pare aproape independentă de sti-mulii exteriori.
Forma patologică a acestei componente este starea mania-co-depresivă care poate merge pînă la delir, dînd naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucidere sau la depresii grave.
Eul invadează întregul spaţiu social, marcat de o incapacitate de a ieşi din sine şi de a ţine cont de celălalt, şi de un anumit fel de a se defini bazat pe un simţ exagerat al importanţei propriei persoane, pe o supraestimare a realizărilor sau posibilităţilor proprii, cu pretenţia de a fi recunoscut ca excepţional, care alternează cu faze de descurajare cauzate de sentimentul lipsei de valoare.
Şi aceasta pentru că felul obişnuit de a fi este dirijat în principal de un ideal de sine prea înalt, care nu admite greşeli sau tatonări. Şi sentimentul care decurge este mai mult de ruşine decît de vinovăţie, iar reacţiile sînt mai mult de furie împotriva propriei persoane decît de mînie împotriva celorlalţi.
Celălalt este folosit pe post de măsură a propriei valori sau pentru atingerea scopurilor, este tratat ca o fiinţă a cărei funcţie este în principal cea de a-i întări, faţă de sine însuşi, respectul de sine.
Dacă în forma sa normală acceptabilă şi chiar dezirabilă, componenta narcisică corespunde unui fel de iubire de sine deschisă si binevoitoare, manifestarea accentuată şi patologică este acea parte a iubirii de sine în care subiectul de iubeşte ca obiect si mai presus de oricine altcineva.
Se dezvoltă pornind de la fantezia individului de a fi centrul universului şi stăpînul lumii, şi atunci cînd se desfăşoară în toată grandoarea sa, se bazează de fapt pe o contradicţie. Orice tendinţă narcisică exacerbată se consideră şi se proclamă suficientă sieşi, cînd de fapt are nevoie de prezenţa unei alte fiinţe care să o recunoască şi să o aprobe. Narcisicul poate dezlănţui un adevărat terorism relaţional, pentru că reduce totul la el însuşi. Se comportă ca si cum lumea întreagă ar trebui să-l recunoască, în mod inevitabil, vom întîlni în funcţii înalte persoane cu această trăsătură, pentru că, bineînţeles, acestea îi atrag.(A se vedea pe această temă, La Folie cachee des homines de pouvoir (Nebunia ascunsă a oamenilor de la putere), Maurice Berger, Ed. Albin Michel, 1993.)
Această componentă este greu de definit în cîteva cuvinte, pentru că termenul este prea des folosit la întîmplare si cu sensuri restrictive. Este cu atît mai important să spunem cîteva cuvinte despre această componentă, cu cît ea se află, poate, printre cele invocate cel mai des în această carte si totodată este cel mai greu de admis în ceea ce ne priveşte şi de identificat la ceilalţi.
Componenta perversă se alimentează, în formele ei cel mai bine conturate, din plăcerea de a face rău si de a produce suferinţă. Dar caracteristica ei principală este modul deosebit de a intra în relaţie cu celălalt, reducîndu-l la statutul de obiect. Relaţia perversă se defineşte ca fiind o formă de relaţie abuzivă de dominare, care este forma extremă a unei relaţii de inegalitate. Ea se recunoaşte în „influenţa pe care unul dintre parteneri o exercită asupra celuilalt, în detrimentul celui din urmă".(După definiţia pe care o dau Reznaldo Perrone şi Martine Nannini în Violence et Abus sexuels dans la familie, line approche systemique ct cominunica-tionnelle (Violenţă şi abuz sexual în familie, O tratare sistematică si comunicativa), Ed. E.S.F., 1995)Aceasta diferă de controlul obsesiv care are la bază o diferenţiere netă între sine şi ceilalţi. Relaţia de dominare perversă atrage partenerul sau interlocutorul prin atitudini seducătoare foarte abile, care îi conferă acestuia din urmă un rol de dublură sau de oglindă. De exemplu, folosirea unui „se" sau „noi" în acest caz nu are aceeaşi valoare cu un „noi" de contopire. Este un „noi" care îl include pe celălalt fără a i se cere părerea, ca si cum e de la sine înţeles că e complice şi că nu poate trăi, simţi, percepe sau gîndi nimic diferit de cel care vorbeşte.
Mijloacele relaţionale ale unui asemenea tip nu par să difere prea mult de cele folosite de organizaţiile de psihopaţi care recurg la acte zgomotoase. Au la bază un dublu joc relaţional care începe cu o aparentă supunere şi cooperare, chiar dacă în realitate aceasta nu este autentică, însoţită de o permanentă transgresare, sub o formă sau alta, a regulilor sau legilor. Aceste caracteristici sînt cu atît mai periculoase şi ambigue, cu cît sînt disimulate cu îndemînare. Printre atitudinile relaţionale perverse se numără şi toate formele de a încerca să spui o minciună pentru a afla adevărul, de a da drept real ceva fals, toate acele jocuri de-a uite-l/nu e, manipularea secretului cu scopul de a capta atenţia celuilalt, de a-i obţine consimţămîntul, de a-l fascina şi de a-i aţîta curiozitatea. De exemplu, toate formele de intruziune sau încălcare a intimităţii celuilalt fac parte din acest registru.
Componenta perversă recurge adesea la mesajele non-verbale(A se observa importanţa deosebită a privirii pătrunzătoare, numită tocmai de aceea şi „hipnotică", şi a atingerilor ambigue cu semnificaţie nesigură.)cu numeroase contradicţii între ce se spune şi ce se trans- j mite în realitate sau ce se exprimă prin limbaje alternative.
Se exprimă prin nevoia de a depinde de cineva si de a cere mereu mai mult de la acesta. Parazitul se ataşează de cineva care i se pare suficient de generos şi solid pentru a răspunde nevoilor proprii. Cu gura deschisă şi mîinile întinse, primele cuvinte pe care le pronunţă în momentul unei întîlniri exprimă o cerere: „Te-ai gîndit la mine, trebuia să-mi aduci...", „Nu-i aşa că nu ai uitat să-mi aduci ce mi-ai promis?"
Modalităţile de manipulare sînt variate şi de o ingeniozitate adesea remarcabilă şi inepuizabilă, în cea mai mare parte a cazurilor, parazitul face în aşa fel încît celălalt să creadă că... el este cel care are nevoie de celălalt.
În forma sa extremă, parazitul se lipeşte la propriu de un alter ego pe care-l devorează mai repede sau mai încet.
Din perspectiva unui angajament într-o relaţie de lungă du-frată, este bine să fim atenţi la efectele de amplificare şi de destabilizare ale întîlnirii sau ale confruntării cu una sau alta dintre aceste dominante. Vom observa că anumite dominante ale unei persoane au efecte de inhibare asupra celuilalt, sau invers, pentru că anumite dominante pot avea efecte de amplificare Sau de stimulare care se vor dovedi la fel de dăunătoare.
De exemplu, o dominantă paranoidă în combinaţie cu o dominantă sado-masochistă poate da naştere unei relaţii extrem de dureroase pentru ambii parteneri, o relaţie care devine rapid infernală sau imposibilă. O dominantă isteroidă în combinaţie cu o dominantă obsesivă poate da naştere unei pasiuni nebune şi imposibile... care durează totuşi mult, spre nefericirea fiecăruia dintre parteneri.
Este de datoria fiecăruia dintre noi să fie nu doar cît mai conştient posibil de propriile componente şi mai ales de dominanta principală, ci să fie şi vigilent, atent la componentele şi la dominanta relaţională a celuilalt, mai ales cînd avem de gînd să construim o relaţie de lungă durată afectivă sau de colaborare...
Aspectele pe care le-am descris sînt de ordin structural. Ele constituie o parte din armatura sau osatura personalităţii, prin opoziţie cu simptomele, pentru care formele cele mai vizibile sînt manifestările curente. Ar fi inutil si iluzoriu să credem că le putem face să dispară. Cel mult putem să le facem să funcţioneze la minim sau să le îmblînzim, în cadrul unui tratament terapeutic aprofundat care ne-ar permite să acţionăm asupra principalelor mecanisme de apărare.
Libertatea de a trăi în cotidian depinde de posibilitatea de a fi mai conştienţi şi mai vigilenţi în legătură cu ceea ce activează aceste componente şi este determinată de respectul pe care ni-l acordăm nouă înşine, pentru a nu da naştere sau a nu ne implica în situaţii relaţionale care se vor dovedi catastrofale pentru noi.
Aceste cîteva reflecţii ne pot face să înţelegem mai bine că anumite relaţii sînt sortite eşecului din start. Riscurile pe care le prezintă dorinţa de a face să coabiteze personalităţi ireconciliabile, ale căror dominante se vor reactiva negativ într-o măsură prea mare sau prea explozivă, sînt considerabile.
Dificultatea vine din faptul că în anumite relaţii sîntem în cea mai mare parte a timpului orbi, imobilizaţi sau anesteziaţi de mizele afective, emoţionale sau funcţionale care par prioritare, ceea ce nu ne mai permite să adoptăm o poziţie clară si lucidă... preventivă si salvatoare.
Vine un timp cînd nu mai
este zi, şi nu s-a făcut încă noapte... Şi numai în acel moment putem
începe să contemplăm lucrurile sau viaţa: pentru a vedea mai bine, avem
nevoie de puţină umbră, pentru că sîntem noi înşine un amestec de lumină
si umbră. CHRISTIAN BOBIN
< Sus >
În decursul numeroaselor seminarii de formare în relaţii interumane pe care le-am ţinut, am auzit de foarte multe ori astfel de hotărîri:
„Va trebui să-i înapoiez mamei suferinţa pe care am trăit-o din cauza ei!"
„Va trebui să-mi fac curaj să-i spun tatălui meu cîtă suferinţă mi-a provocat mie alcoolismul lui."
Sau afirmaţii precum:
„Nu îi voi ierta niciodată pe părinţii mei pentru suferinţa pe care mi-au provocat-o divorţînd."
Dacă vom asculta cu mai multă atenţie fiecare frază în parte, vom observa că toate au ca punct comun cuvîntul „suferinţă". Acesta este enunţat de cel care se exprimă ca o acuzaţie la adresa persoanei denunţate drept autor al violentei, căci rana resimţită, produsă sau răscolită în cel sau cea care o evocă se confundă cu comportamentul violent, cu vorbele ofensatoare, nedrepte sau nepotrivite care vin de la celălalt.
Avem senzaţia, poate la început confuză, că persoanele care vorbesc astfel şi care se confruntă cu experienţa violenţei au tendinţa, recurgînd la o scurtătură, să confunde violenţa şi suferinţa, altfel spus, cauza si efectul, originea şi urmarea, iau să confunde ce se petrece la cele două extremităţi ale unei relaţii.
Şi într-adevăr, nu putem „înapoia" o suferinţă, pentru că numai noi sîntem în măsură să producem si să întreţinem în noi suferinţa, adică ceea ce simţim. Da, cel care suferă este cel care îşi produce suferinţa, în interiorul său, chiar dacă ea este provocată de o violenţă venită din exterior, o violenţă care l-a rănit. Faptul că cineva spune sau face ceva care ne răneşte nu înseamnă că el devine automat cauza rănii noastre. Succesiunea temporală a faptelor nu determină ipso facto o relaţie directă de cauză şi efect. Pentru că, la drept vorbind, nu ceea ce spune sau face celălalt ne răneşte sau ne dezechilibrează, ci faptul că atinge un punct sensibil, deja rănit, din noi, că răscoleşte sau reactivează o rană mai veche, deja existentă de mai mult timp şi care devine insuportabilă în acel moment.
Unul dintre miturile cel mai bine înrădăcinate în societatea noastră este credinţa că evenimentele ne vin din exteriorul nostru, că au o cauză dincolo de noi, uneori mai presus de noi, o cauză independentă de vrerea şi voinţa noastră. Şi mai este şi ideea că dincolo de noi există un responsabil pentru nefericirea noastră, pentru greutăţile şi disperarea noastră.
Cultura noastră, de tip fundamental mesianic, ne lasă să credem (iar noi sîntem dornici să ne complăcem în această mitologie) şi că cineva (pentru unii Dumnezeu), ceva (hazardul pentru alţii), o înlănţuire indestructibilă (destinul, fatali-tatea sau soarta pentru alţii) veghează sau apasă asupra noastră, sau alteori că are intenţii bune în ce ne priveşte. Atunci se presupune că această alteritate fără formă trebuie să aibă grijă de noi, să ne ofere soluţii pentru nefericirile sau decepţiile noastre. Şi dacă nu ne dă acest sprijin, dacă nu ne rezolvă problemele, consecinţa este că avem sentimentul sau convingerea că „are ceva cu noi", că „e împotriva noastră", că „nu avem noroc" sau că „nu am făcut ce trebuia pentru această entitate".
Astfel riscăm să facem cu noi înşine cea mai rea dintre escrocherii: aceea de a nu înţelege că sîntem parte activă din tot ceea ce ni se întîmplă, că sîntem în acelaşi timp iniţiatorii şi producătorii propriei noastre suferinţe.
La drept vorbind, suferinţa este generată de crearea, implantarea sau răscolirea unei răni originare, primare, înscrisă în noi în funcţie de răspunsurile sau non-răspunsurile importante primite de la cei apropiaţi sau de la mediul din imedia-ta proximitate, de-a lungul întregii vieţi.
Cînd răspunsurile primite de la cei din jur la cererile şi aşteptările noastre esenţiale si vitale nu sînt cele potrivite, aceasta se va transforma în violenţă şi va produce în noi răni uneori foarte profunde.
Altfel spus, schema: violenţe suferite —» răni provocate sau redeschise --> suferinţă produsă face parte din ciclul de viaţă al fiecăruia dintre noi. Impactul unui gest, al unui act, al unui cuvînt primit într-un moment de vulnerabilitate, de pre-dispoziţie spre a fi marcaţi, devine o formă de violenţă şi deschide calea către o rană care durează mult mai mult decît evenimentul care o declanşează. Cel mai adesea, violenţa nu este declanşată de ceea ce face celălalt, ci de felul în care primim noi ceea ce vine de la el. Şi, într-adevăr, numeroase răni originare, făcute la începutul vieţii unui copil, au adesea drept cauză acte care nu se doreau a fi violente şi care au trecut chiar neobservate de cel care le-a comis. Părinţi sînt uimiţi, adesea chiar şocaţi, şi sînt luaţi prin surprindere cînd descoperă, mult mai tîrziu, cît de puternic a fost, pentru copilul lor, ecoul unui cuvînt sau al unui gest căruia ei nu i-au dat nici o importanţă.
O bună parte din copilărie se va desfăşura în relaţie directă cu acte, decizii sau comportamente care se vor imprima ca frustrări, constrîngeri sau chiar ca ameninţări şi agresiuni sau, dimpotrivă, vor fi primite ca recunoaşteri şi binefaceri şi ne vor întări bucuria de a trăi permiţîndu-ne să accedem la un plus de autonomie, de libertate, de înflorire, de iubire.
Putem astfel înţelege mai bine abilitatea şi inventivitatea cu care unii dintre noi ne vom grăbi să-l acuzăm, să-l aducem la bară, să-l culpabilizăm pe celălalt, pe scurt, să-l facem responsabil de suferinţa noastră fără a ne da osteneala să devenim noi înşine responsabili, pornind de la propria trăire: „Eu am simţit acest gest, acest cuvînt, acest comportament ca fiind devalorizator sau descalificator." De altfel, acest proces pare să alcătuiască o miză cu o infinitate de variaţiuni în relaţiile apropiate.
E ca şi cum acest „obicei relaţional" ne-ar autoriza plenar şi plenipotenţiar să nu facem nimic la capătul nostru de relaţie şi să credem că celălalt trebuie să schimbe ceva la capătul lui de relaţie sau la nivelul lui, şi asta, bineînţeles, în direcţia intereselor noastre.
Plăcerea acuzaţiei sau a reproşului, precum şi faptul că pozează în victimă — care uneori oferă celui care adoptă această poziţie sau se complace în ea sentimentul că există sau că are un anumit merit — nu favorizează totuşi nici res-ponzabilizarea, nici luciditatea care i-ar permite respectivului să scape mai repede de povara suferinţelor, să uite de resentimente, de mîhniri sau de ranchiune şi în aceeaşi măsură să nu mai întreţină autoviolenţa izvorîtă din rumegări şi reproşuri nesfîrşite la adresa unora sau a altora.
Din nefericire, acest sistem de dependenţă implicită are rădăcini adinei în cultura noastră, întreţinut fiind de anumite principii educative. Dacă celălalt ne iubeşte, dacă ne vrea binele, dacă pretinde că ne este prieten, atunci trebuie să răs-pundă aşteptărilor noastre, nevoilor noastre, trebuie să ne satisfacă cererile.
Dacă nu răspunde la toate acestea, pretindem că sîntem o victimă nefericită, neînţeleasă, rănită: îl transformăm în persecutor, în personajul rău. Şi astfel putem să ne întreţinem la infinit resentimentele, acuzaţiile, reproşurile şi respingerile faţă de celălalt. Acest sistem bazat pe heteroacuzaţii reciproce, pe aruncarea responsabilităţii pe umerii celuilalt este mult prea adesea întreţinută de aproape toţi protagoniştii unei relaţii.
Acest sistem este extins printr-o întreagă mitologie a iertării. „Te iert pentru răul pe care mi l-ai făcut." Victima devenită acuzator mărinimos îşi atribuie măreţul rol de a acorda eliberarea de datorie călăului sau acuzatului... „pentru răul făcut". Dar în acest caz victima uită că ea este cea care „păstrează" în ea violenţa primită, că psihicul şi corpul său păstrează urmele şi sechelele violenţei.
Iertarea, prin efectele sale imediate, se aseamănă cu o compresă cu balsam calmant aplicată pe iritaţia sau inflamaţia unei răni.
După ce am iertat, ne încearcă un sentiment de bine, de uşurare. Parcă nu mai avem atâtea resentimente, observăm un efect de alinare, de calmare a frământărilor. Relaţia cu cel care ne-a rănit pare mai puţin tensionată, mai deschisă, dar violenţa primită este totuşi acolo. Poate părea că violenţa a dispărut prin iertare, că rana a fost acoperită, dar ea rămîne intactă, totuşi, ascunsă în străfundurile fiinţei noastre si nu se cicatrizează. De altfel, ea se va reactiva la cel mai mic incident.
De fapt, ar trebui să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine, pentru orice autoviolenţa pe care o întreţinem prin comportamentele noastre, uneori timp de zeci de ani. Ar fi posibil să vă auziţi spunînd lucruri precum:
Îl iert pe băieţelul care eram pentru că a alimentat şi a întreţinut vreme de 20 de ani ura pe care o simţea împotriva tatălui care bea.
Mă iert pentru că mi-am înveninat atîtea si atîtea zile şi nopţi tot retrăind umilinţa de a fi fost agresată la 15 ani...
Să ne oprim puţin asupra dinamicii specifice fiecăruia dintre aceşti termeni: „violenţa primită", „rană făcută sau redeschisă", „suferinţă produsă", pentru că adesea aceştia se confundă si sînt amestecaţi, ceea ce face ca depăşirea lor să fie şi mai grea.
Violenţele primite se pot situa în patru planuri: fizic, verbal, non-verbal si moral. Gama este largă si variată. Spectrul lor se desfăşoară de la impresia dureroasă că nu am fost înţeleşi, recunoscuţi, la sentimentul că am fost nedreptăţiţi, umiliţi, că sîntem inutili, trecînd prin durerea fizică, amplificată de îndoială, neputinţă şi teama de a nu fi iar agresaţi.
Dacă o violenţă ne atinge foarte devreme sau într-un moment de vulnerabilitate, dacă vine din partea unei persoane importante pentru noi, atunci ea se va înscrie în zonele cele mai profunde şi va fi dintre cele mai durabile. Ea va afecta o întreagă zonă a relaţiei noastre cu restul lumii şi poate da naştere unui întreg sistem regresiv sau agresiv împotriva sinelui sau a celorlalţi. Multe dintre violenţele primite astfel îşi creează ramificaţii diverse şi durabile, mai ales sub forma auto-violenţelor. Cînd violenţa nu este descărcată, înapoiată, ea se va întoarce împotriva noastră. Mecanismul este pe cît de simplu pe atît de evident.
Violenţa ocazională sau recurentă, fie că este fizică, verbală sau morală, va crea sau va reactiva răni mai vechi, zone de vulnerabilitate. Rănile originare, cele care îşi lasă amprenta foarte devreme în viaţa unui copil, pot destabiliza profund o fiinţă si o pot face vulnerabilă, periclitîndu-i viitorul relaţiilor cu ceilalţi.
Mai tîrziu, orice manifestare din exterior va fi descifrată de corpul si de spiritul nostru în funcţie de impactul si de ecoul său în zonele rănite din trecutul nostru.
Astfel, un eveniment obişnuit, un cuvînt banal, un gest neimportant, care în alte circumstanţe ar trece neobservat, va putea dezveli, scormoni rănile vechi, provocînd cataclisme interne profunde. Vom resimţi suferinţa care decurge din acestea total disproporţionat faţă de elementul declanşator.(De altfel, acesta este un element important pe care ar trebui să-l reperăm. Dacă un element inofensiv, o situaţie banală delansează o reacfie neaşteptată, înseamnă că această situaţie redeschide o rană din trecut. Nu serveşte la nimic să ne concentrăm asupra prezentului, ar trebui mai degrabă să revenim asupra trecutului nostru).Prima noastră grijă, preocuparea imediată si urgentă va fi să încercăm să micşorăm, să eliminăm această suferinţă, uitînd că ea este un limbaj! Ne pui tăm ca si cum suferinţa (durerile, simptomele, somatizările), care este limbajul privilegiat al rănilor, ar trebui redusă la tăcere... pentru a nu mai auzi rana!
Din cauza acestui proces, astăzi ne confruntăm cu un adevărat paradox în domeniul sănătăţii. Ceea ce este posibil din punct de vedere ştiinţific si cerut cu insistenţă, cum ar fi un tratament eficient si rapid, nu este întotdeauna benefic pen-tru bolnav, dacă luăm în calcul echilibrul său general. Eficacitatea anumitor medicamente sau a anumitor intervenţii chirurgicale care reduc suferinţa şi fac să dispară prea repede simptomele, nu face decît să reducă la tăcere rana, să o cenzureze într-o anumită măsură, înainte ca noi să putem înţelege ce ne striga, ce ne invita să înţelegem.
Atunci rana se poate redeschide, reactiva, provocînd noi suferinţe, de multe ori la un nivel mai profund decît la prima deschidere.
După cum tocmai am văzut, suferinţa este adesea expresia unei răni. Se poate exprima printr-o durere morală, psihologică sau fizică. Simptomele recurente (trecerea la somatizări) sînt unul dintre limbajele favorite ale unor răni vechi care îşi găsesc astfel exprimarea, încearcă să ne atragă atenţia asupra nevoii de a încheia o situaţie rămasă nedecisă. Bolile pot fi înţelese ca un semnal, ca o invitaţie de a „înapoia" o violenţă primită care stochează sau consumă energii care astfel nu mai sînt disponibile pentru întreţinerea vieţii relaţionale, personale şi pentru creativitate, dat fiind că sînt reţinute în bună parte pentru a ne apăra de o eventuală izbucnire sau revenire a insuportabilului sau a inacceptabilului. "
Aceste suferinţe se pot traduce prin somatizări, prin comportamente inadecvate, pot fi înţelese şi ca cereri sau invitaţii la o repoziţionare faţă de o persoană care ne-a rănit sau la o revizuire a perspectivei faţă de un eveniment despre care considerăm că ne dezechilibrează sau ne mutilează.
Astfel, orice suferinţă (o redeschidere a unei răni) poate fi înţeleasă ca un semnal, o invitaţie de a schimba ceva în viaţa noastră. Somatizările sînt adesea nişte aliaţi nerecunoscuţi, pe care nu îi ascultăm şi nu îi înţelegem suficient, dar care totuşi ne conduc către o stare mai bună, printr-o poisibilă limpezire a unui trecut prea încărcat.
Orice proces de schimbare implică obligativitatea de a ne purifica de violenţă, de violenţele primite în cursul diverselor experienţe de viaţă, pentru a ne elibera energiile şi în acelaşi timp pentru a redobîndi puterea de a ne influenţa propria viaţă.
Cînd încercăm să îngrijim rănile deschise din noi, se declanşează un proces de reconciliere, de reintegrare profundă.Drumul către o stare mai bună, menţinerea sănătăţii pe termen lung trece prin renunţarea la resentimente, prin purificarea de sentimentele negative care ne domină, prin curăţarea „conductelor relaţionale" care sînt prea adesea înfundate cu situaţii neîncheiate şi cu urmele violenţelor primite în trecut.
Această curăţare a „conductelor relaţionale" intime este unul dintre demersurile cele mai incitante din viaţă. Dar nu este posibil decît dacă ieşim din complicitatea indusă de condiţionarea noastră culturală între violenţele primite (pe care este de datoria noastră să le înapoiem cînd ne-au fost impuse sau să le luăm înapoi cînd ne dăm seama că le-am impus altora) si autosuferinţa produsă prin frămîntări sau prin întreţinerea reproşurilor, a acuzaţiilor si a judecăţilor recurente la adresa celuilalt.
Una dintre cele mai frecvente si mai durabile escrocherii intime împotriva noastră înşine este cea de a întreţine resentimentele, ranchiunele, acuzaţiile si reproşurile la adresa celorlalţi, crezînd că ei sînt responsabili de suferinţa noastră.
Foarte adesea ne imaginăm că trebuie să-i culpabilizăm, amintindu-le mereu că ei sînt la originea suferinţei noastre. Culpabilizarea latentă, care otrăveşte numeroase relaţii, favorizează dezvoltarea la nesfîrşit a violenţei împotriva sinelui. Clasificînd aceşti trei termeni: violenţe, răni şi suferinţe, vă propun să curăţăm rănile, să le vindecăm, să le calmăm, restituind printr-o acţiune simbolică concretă violenţele primite sau luînd înapoi, tot printr-un demers simbolic, violenţele făcute altora. A se vedea Un chemin de vie: la pratique des arts symboliques (O cale de a trăi: practica actelor simbolice, Sonotheque media, 1999.)
Am putut constata că după un asemenea exerciţiu de simbolizare o parte dintre simptome dispar, somatizările se retrag. Trecerile la acte somatice repetitive îşi întrerup ciclul cînd autoviolenfa nu mai este alimentată sau întreţinută... de noi înşine! Pînă acum am primit suficient de multe mărturii care atestă îmbunătăţirea dispoziţiei, a forţei de a trăi, creşterea autonomiei relaţionale si afective după astfel de demersuri, pentru a îndrăzni să vă invităm pe fiecare să introduceţi în viata voastră acte simbolice.
La fel ca în multe alte domenii, conştientizarea nu este suficientă; ea trebuie întărită prin acţiune, trebuie susţinută în timp printr-un angajament care să se bazeze pe acte simbolice si pe nevoia de a pune în cuvinte pentru a da un sens aces-tei preluări a controlului chiar de către cel interesat, ceea ce îi va permite să se respecte în mod activ si adecvat în raport cu evenimentele-cheie din existenţa sa.
Încetînd să mai confundăm violenţa primită cu suferinţa produsă, putem da naştere unui demers de satisfacere si eliberare energetică.
Începeţi prin a nu vă urî pe voi înşivă! GOTTHOLD EPHRAIM LESSING
< Sus >
Repetiţia comportamentelor, a atitudinilor atipice sau jenante, a simptomelor, a se citi a somatizărilor, este unul dintre limbajele prin care se exprimă şi fidelităţile, misiunile reparatorii sau supunerea faţă de injoncţiuni impuse de către persoanele importante din viaţa noastră asupra copiilor care am fost şi ex-copiilor care sîntem mereu.
De exemplu, într-un grup de persoane înrudite între ele, anumiţi copii sînt echipaţi cu adevărate „radare" care captează lucrurile nespuse, rănile ascunse ale celor apropiaţi. Ei vor deveni semnalizatorii, reparatorii direct conectaţi, aflaţi într-o relaţie inconştientă cu rănile ascunse ale figurilor importante e se învîrt în anturajul lor: mama, tata, rudele apropiate.
Totul se întîmplă de parcă ei ar vrea să atragă atenţia asupra unei situaţii neîncheiate, asupra unei răni necicatrizate asupra unei perioade dificile din viaţa înaintaşilor, dînd ei înşişi naştere unui simptom sau unei treceri la un act de somatizare. De aceea, anumite lucruri din viaţă — cum sînt datele aniversare, care sînt un fel de amintire a apartenenţei, întoarcerea la locurile copilăriei — sînt adevărate balize care reperează reapariţia lucrurilor nespuse, ecourile tăcerii sau strigătele mute ale refulărilor care sînt prezente în fiecare.
Aceste loialităţi invizibile dar tenace, aceste fidelităţi incredibile în a arăta ceea ce ce se ascunde, acest curaj nemaipomenit de a spune ceea ce nu poate fi spus, toate aceste competenţe se vor exprima prin manifestări ale suferinţei (maladii sau bolile tăcerii- în original –joc de cuvinte intraductibil maladie-boală sau mal-a-dit-greu de spus ), trecerea la acte somatice (accidente si violenţe exterioare) sau în apariţia unor simptome supărătoare, vizibile, recurente sau chiar îndărătnice (astm, boli de piele, conjunctivită, otită...).
De fapt, această transpunere în acte somatice afectează tot ceea ce ţine de cele cinci simţuri. Ca si cum prin lezarea unui simţ ar exprima în acelaşi timp o întrebare referitoare la legătura pe care acesta o stabileşte. Prin această polarizare a unui simţ şi ceea ce este pus în joc prin intermediul lui în legătura noastră cu lumea exterioară, corpul nostru încearcă să atragă atenţia asupra ceea ce a fost rănit sau a mers rău cu mama sau tatăl nostru la aceeaşi vîrstă.
Pentru a fi mai la obiect, să luăm exemplul următor. Un băieţel de 10 ani ar putea produce o somatizare care să-l facă să-i fie ruşine sau jenă (hemoroizi, negi sau pete), fără a şti în mod conştient, ci numai auzind „de undeva" că tatăl său a fost umilit la aceeaşi vîrstă, de exemplu în plan sexual, de un adult sau de cineva mai mare. Este ca şi cum ar încerca astfel, într-o manieră demnă de milă, să „arate" ceva ascuns sau negat de propriul său tată.
Fidelitatea nu se manifestă întotdeauna prin recurenţe de natură identică sau asemănătoare, simptom contra simptom, somatizare contra somatizare, ci mai degrabă în funcţie de un sens special legat de trăire, la vîrstă la care situaţia s-a grefat ca o violenţă sau ca un traumatism în cel care continuă să o poarte fără a o fi „pansat".
O fetită în vîrstă de 8 ani a făcut dintotdeauna pipi în pat. Ea nu a ajuns încă la stadiul de curăţenie ,adică nu a învăţat se controleze, nu a învăţat să se abţină, nu are puterea să amîne plăcerea unei eliberări. Ea a înţeles, din povestirile de familie, că şi tatăl ei fusese enuretic pînă la 12 ani. Fidelitatea acestei fetiţe se poate lega de mai multe probleme. Dacă la un moment dat s-a îndoit de originile ei şi a căutat o confirmare a întrebării ei: „Oare tata este adevăratul meu tată?", atunci prin enurezia ei, ea încearcă să-şi ofere un răspuns, dovedind că se recunoaşte ca fiind „asemenea" cu tatăl ei ex-enuretic. Făcînd pipi în fiecare noapte, e ca şi cum ea i-ar oferi o dovadă de iubire şi o confirmare în felul ei: „Chiar simt că sînt fiica ta."
Dar fidelitatea acestei fetiţe ar putea fi descifrată la un cu totul alt nivel: ea ar putea, de exemplu, să servească la a-i aminti tatălui ei că trebuie să menţină un comportament riguros, coerent, clar. Dacă, de exemplu, pe vremea cînd se afla la rîndul lui la pension, el a trebuit să se ascundă, să mintă, să menţină aparenţele unui copil curat în ochii colegilor săi, fiica sa, prin acest urinat în pat, i-ar putea aminti în mod deschis ceea ce el a ascuns atîţia ani. E ca si cum ea i-ar spune: „Vreau să am o relaţie deschisă cu tine!"
Deci sensul unei fidelităţi, al unei repetiţii nu trebuie căutat doar în manifestare, ci în trăirea legată de acea manifestare. Este nevoie de o muncă de arheologie familială, de o redescoperire a legăturilor pentru a găsi urma impactului unui eveniment sau a unui traumatism asupra imaginarului, asupra trăirii din momentul respectiv.
Copiii fideli sînt de un curaj, de o creativitate si de o tenacitate incredibile. Sînt capabili să se lase marcaţi de perturbaţii profunde, de dereglări fiziologice, de disfuncţii paralizante, adică maladii grave, sînt capabili să insiste şi să-si reitereze mesajul indirect timp de ani şi ani, ca şi cum ar invita astfel la o transpunere în cuvinte a ceva ce nu a fost niciodată spus, la o vîrstă similară, de către unul sau celălalt dintre părinţi. Prin îmbolnăviri, copii încearcă să scoată nerostitul din cavoul său de mister, să dezvăluie tăcerea prea apăsătoare a cuvintelor interzise.
O altă fetiţă suferă de infecţii vaginale, iritaţii sau sîngerări, ca pentru a-i aminti mamei sale de abuzurile sexuale pe care le-a îndurat în tăcere ani şi ani, pînă la aceeaşi vîrstă, sau de la aceeaşi vîrstă, dacă abuzurile au continuat.
Înţelegerea copiilor nu depinde de cunoştinţele sau de ştiinţa la care au avut sau nu acces în mod direct, ci de o co-naştere profundă care se transmite prin canale relaţionale subtile şi infinite. Comunicarea infraverbală care circulă între un copil şi părinţii săi se exprimă, se „spune" şi se transmite de la conştient la inconştient, trece prin sensibilităţi încă deschise către lobul drept a creierului. Această acuitate a percepţiei faţă de limbajele infraverbale care există la copii este pe cît de uimitoare, pe atît de derutantă şi chiar supărătoare uneori; ea este imprevizibilă, incoerentă în aparenţă, şi totuşi atît de adevărată, de corectă şi pertinentă, cînd ajungem să descifrăm sensul pe care ni-l dezvăluie. Este regretabil că nu s-au făcut studii aprofundate sau cercetări care să se bazeze pe o observaţie diacronică şi pe o ascultare a acestui tip de precunoaştere a unor copii capabili să anticipeze evenimente şi să dovedească aceste cunoştinţe sau ştiinţe foarte speciale. Studii care să verifice mai apoi veridicitatea si acurateţea anticipărilor copilului şi să vadă ce formă au luat acestea în realitate, dacă s-au confirmat sau nu.
Evocarea fidelităţilor şi a loialităţilor pe care şi le impun anumiţi copii este resimţită uneori acut de părinţi, mai ales de către mame, care se erijează în mod greşit în responsabile de aceste fidelităţi, ca o culpabilizare. Mamele îşi imaginează că „e vina lor dacă...", că „dacă ele nu ar fi făcut sau, dimpotrivă, dacă ar fi făcut..', copiii lor nu ar fi produs în corpul lor acea boală sau acel simptom. Şi procedînd astfel, ele îşi asumă o responsabilitate care nu le aparţine, care nu le revine, căci fiecare este responsabil de misiunile pe care le ia asupra sa, fiecare, oricît de tînăr ar fi, este singurul responsabil de loialităţile si de fidelităţile pe care le manifestă.
Marie a fost o elevă strălucită. Şi-a dat bacalaureatul la 15 ani, a urmat clasele pregătitoare la cîteva şcoli mari, dar a oprit totul la 17 ani, pentru a nu-şi depăşi mama care s-a căsătorit foarte devreme şi şi-a întrerupt studiile la aceeaşi vîrstă. Marie s-a prezentat la numeroase concursuri, doar pentru a-şi dovedi că este capabilă: „Verificam dacă sînt în stare, nu dădeam curs carierei care mi se oferea în urma concursului. Am rămas învăţătoare toată viaţa."
Bărbatul cu care s-a căsătorit era student la medicină. La încheierea studiilor a afirmat: „Nu voi avea copii pînă ce nu-mi voi susţine teza de doctorat."
Această aşteptare a durat opt ani în timpul cărora: „Făcea tot felul de schimbări, dar nu a scris nici un rînd, nici nu a început vreo cercetare, într-o zi m-am hotărît să-i scriu teza. Şi-a obţinut doctoratul în şase luni, a refuzat mult timp să aibă copii şi nu m-a iertat niciodată pentru că i-am scris lucrarea în locul lui!"
Unele fidelităţi conduc la obligaţii şi compensaţii permanente.
„Fidelitatea mea era de a fugi de toţi bărbaţii care pretindeau că mă iubesc. Mama mă prevenise: „Să nu ai încredere în bărbaţi, ei nu se gîndesc decît la un singur lucru!" şi multă vreme am crezut-o. Mă supuneam acestor injoncţiuni, pentru că eram convinsă că o dată cu trecerea timpului mă va iubi mai mult!"
Misiunile reparatorii ale unor copii se pot desfăşura în domenii cît se poate de diverse: în viaţa afectivă sau socială, prin boală sau reuşită, prin eşecuri sau decepţii profesionale. „Fratele meu preluase întreprinderea tatălui meu slăbit de boală. După ce el a murit într-un accident la munte, am demisionat din funcţia mea de profesor şi i-am luat locul. Această muncă mă enervează, dar nu îndrăznesc să-mi dezamăgesc familia..."
Un alt bărbat, care eşuează în toate încercările sale de afirmare socială sau profesională, va înţelege mult mai tîrziu în ce măsură şi-a ascultat tatăl, o persoană importantă şi totodată primarul oraşului, care, cînd el era mic, îi repeta fără încetare: „în orice caz, nu o să faci nimic fără mine!"
Orice demers de a renunţa la fidelităţi, de a nu mai întreţine misiuni sau mandate imposibile acceptate pentru a compensa sau pentru a plăti datorii „iraţionale", precum şi de a scăpa de sentimentul că „mereu trebuie să faci ceva" presupune o muncă îndelungată nu doar de conştientizare, ci şi de detaşare şi renunţare.
Ar însemna să începem să construim renunţînd să mai întreţinem „imagini frumoase de sine pentru sine", asumîndu-ne riscul de a ne afirma, pentru a scăpa de nevoia de aprobare, prea distrugătoare sau prea constrîngătoare. Ar mai însemna să ne asumăm riscul de a dezamăgi prin nesupunere faţă de injoncţiunile şi misiunile care ne-au fost impuse.
„Mama mea şi-a dorit şi s-a aşteptat să fiu băiat. Urma să port numele unei foste iubiri nefericite. Un bărbat pe care îl întîlnise înainte să se căsătorească cu soţul ei şi tatăl meu, şi care se numea Philippe. După «negocieri aprige» (e expresia ei) între ea şi tata, s-a ajuns la Marie-Philippe, pentru ca în final să se ajungă, chiar în momentul declarării la registrul de stare civilă, la «Dominique»! Sigur, mama mi-a vorbit de două-trei ori despre această iubire nefericită, dar întotdeauna cu fraze lapidare, îmbrăcate în nostalgie. La 18 ani, în timpul unei certe cu tata, acesta mi-a aruncat în faţă: «Oricum, poate că nici măcar nu eşti fiica mea!» Şi ani de zile am ascuns aceste amintiri, am fost un mic soldăţel curajos, mereu în prima linie, în-cercînd să repar o dublă suferinţă, cea a îndoielilor tatălui meu şi cea a regretelor mamei mele... Mi-am luat în spate (de aici şi herniile mele de disc!) sarcini imposibile..."
Putem, printr-un demers simbolic, să înapoiem injoncţiunile impuse şi să obţinem astfel mai multă independenţă si coerenţă de sine.
Această frază care îmi dicta foarte devreme, înainte ca eu să-mi pot face o idee proprie, să gîndesc că toţi bărbaţii sînt nişte nemernici, eu ţi-o înapoiez. Din motive care sînt doar ale tale, ori-care le-ar fi originea, tu ai ales sau acceptat să faci din aceasta deviza ta, dar este numai părerea ta despre bărbaţi. Eu am acceptat pînă acum să fiu purtătoarea acestei credinţe şi mă simt responsabilă în ceea ce mă priveşte la această alegere. Astăzi îmi dau seama în ce măsură această frază mă stînjeneşte în viaţa mea de femeie, îmi dau seama în ce măsură viziunea mea asupra relaţiilor de iubire a fost influenţată de afirmaţiile tale. Nu mămai recunosc în decizia de a fi aliatul tău secret, pe post de releu care transmite această convingere. Nu mai doresc să păstrez acest mesaj în mine, pentru că simt că el nu este bun pentru mine. Nu vreau să transmit şi eu fiicei mele această opinie despre bărbaţi, ci o moştenire mai optimistă, care să-i trezească dorinţa de viaţă. Aceasta este numai părerea ta despre bărbaţi, nu o consider ca fiind şi a mea şi de aceea ţi-o înapoiez.
Pentru a descoperi o identitate proprie, eliberată de mesaje alienante, de convingeri stînjenitoare, trebuie să rupem legăturile subtile, dar puternice care împiedică diferenţierea şi nu permit accesul la personalitatea unică a fiecăruia. Putem astfel să renaştem întru viaţă, oprind repetiţiile şi fidelităţile împovărătoare, chiar dacă ele corespund unei misiuni alese la un moment dat. Putem consolida prezentul, detaşîndu-l de ancorările în trecut şi putem deschide calea către viitor, dacă nu-l mai îndepărtăm prin dependenţele şi fidelităţile faţă de misiunile reparatorii impuse sau asumate.
Efortul de a se crea şi a se construi în calitate de fiinţă independentă, cu respect de sine, pentru unii se poate dovedi una dintre cele mai mari provocări din viaţa lor.
Nu puteţi transcende ceea ce nu cunoaşteţi. Pentru a trece dincolo
de voi înşivă, trebuie să învăţaţi să vă cunoaşteţi. SRI NASARGADATTA
MAHARAJ
< Sus >
În relaţiile intime se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei.
Pentru a ieşi din această încurcătură şi ca să încercăm să definim mai clar lucrurile, vom începe prin a cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze şi că sentimentele aparţin acestui ordin al entităţilor vii.
Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa la început, el va evolua, se va modifica, va fi înţeles diferit de cel care îl poartă si de cel care îl primeşte.
Iar pentru că o relaţie este vie, si ea va evolua. Mai mult, cum o relaţie implică două persoane, ea va evolua în mod diferit pentru cei doi parteneri, nu va avea în mod obligatoriu acelaşi ritm pentru fiecare dintre ei.
Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine la un moment dat al existenţei, va trebui să ţină seama de paradoxul următor:
Eu mă implic astăzi, cu ceea ce sînt,faţă de tine, cu ceea ce eşti. Şi implic în această aventură relaţională o parte din mine aflată în evoluţie si pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine aflată în evoluţie şi pe care nici tu nu o cunoşti încă. Mă implic pe termen lung cu o parte din mine pe care nu o cunosc şi cu o parte din tine pe care nu o cunosc, ceea ce înseamnă că nu cu-nosc încă bărbatul sau femeia care voi deveni, nici pe cel sau pe cea care vei deveni tu.
Un angajament lucid si sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare este o implicare a trei componente: eu, tu si o parte de necunoscut si de mister legată de evoluţia posibilă a fiecăruia.
în acest angajament nu pornim singuri, ci împreună cu această parte de imprevizibil incontrolabil care ne poate uni mai mult sau care ne poate îndepărta si despărţi, în angajamentul meu faţă de tine, eu implic o parte din mine pe care o cunosc bine, dar care este formată din imagini, acelea pe care eu le arăt si acelea pe care tu vrei să le vezi... Dar implic si o parte din mine pe care nu o cunosc la fel de bine, care aparţine zonelor mele de umbră. Şi în acest spaţiu există o parte din mine care se poate schimba în direcţii sau moduri pe care eu însumi nu le cunosc.
în acest angajament, eu mă implic faţă de ceea ce cunosc din tine, faţă de ceea ce ştiu despre tine, fată de ceea ce vreau să văd din tine. Dar mă angajez şi faţă de această parte de mister din tine, parte necunoscută ţie, parte necunoscută mie, un potenţial pentru schimbare pe care nici tu, nici eu nu-l putem ignora, nici ascunde prea multă vreme.
Adesea, ca măsură de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică orice relaţie. In loc să implicăm această parte de mister, preferăm să aducem certitudini teroriste, credinţe idealiste sau o încredere oarbă.
Fidelitatea faţă de mine însumi reprezintă acest liman, această insulă a comorilor, un refugiu, punct de ancorare în jurul căruia se arimă nevoia mea de coerenţă internă cînd distanţa dintre respectul faţă de angajamentul meu, respectul pentru tine si respectul de sine este prea mare si naşte în mine conflicte aprinse de loialitate.
Nu trebuie să uităm că eu mă angajez faţă de tine, dar şi faţă de relaţia pe care urmează să o construim si despre care nu pot şti dinainte cum va evolua, cum se va dezvolta sau cum va lîncezi.
Dar mai ştim şi că:
• Nu orice exprimare devine comunicare.
• Nu orice relaţie evoluează în ataşament.
• Nu orice schimb se transformă într-un angajament.
Şi totuşi, toate aceste posibilităţi circulă sub formă de potenţial în orice întîlnire dintre oameni.
Meditaţia pe care o propun aici încearcă să fixeze cîteva indicatoare în raport cu următoarele două întrebări:
• Cum îmi pot menţine claritatea şi coerenţa în angajamentele pe care mi le iau, în alegerile de viaţă pe care le fac sau în întîlnirile mele, în respectul faţă de mine însumi şi faţă de celălalt?
• Cum pot armoniza nevoia de calitate, durată şi rigoare a angajamentelor luate cu schimbarea, evoluţia şi transformarea necesare?
Părerea mea ar fi că fidelitatea faţă de celălalt este direct proporţională cu fidelitatea pe care o pot avea faţă de mine însumi. Dacă acceptăm că una dintre premisele esenţiale ale libertăţii umane este de a dezvolta în fiecare capacitatea de a face alegeri, descoperim totodată că a face o alegere înseamnă a renunţa.
Toată viaţa mea a fost marcată de aceste renunţări, adică aceste alegeri. Dacă mă gîndesc la angajamentele mele, constat că firul roşu al căutărilor mele, precum şi al întîlnirilor mele importante este fidelitatea. Oricît de surprinzător ar putea părea, eu cred că fidelitatea este una dintre valorile fundamentale ale vieţii mele.
În anii mei de tinereţe şi de adolescenţă prelungită, nu am putut fi cu totul fidel faţă de mine însumi, din cauza datoriilor şi dependenţelor impuse de familie, şcoală sau societate. Datorii uneori subtile, alteori mai directe, brutale, cu mesaje, injoncţiuni şi misiuni impuse şi acceptate. Dependenţă datorită blocajelor născute mai ales din teama mea de a nu fi respins sau de a nu-l pierde pe celălalt de care aveam nevoie, de care voiam să fiu iubit.
Apoi am trecut la fidelitatea adultă, care înseamnă în acelaşi timp posibilitatea de a se implica — dincolo de autonomia afectivă, materială, relaţională pe care această implicare o presupune — si posibilitatea de a se delimita de injoncţiunile, de loialităţile invizibile care alcătuiesc legăturile noastre primordiale, legate de universul familial.
Mult mai tîrziu, pe la jumătatea vieţii mele, către vîrsta de 35 de ani, am descoperit ceea ce eu numesc fidelitatea faţă de mine însumi. La această fidelitate am ajuns printr-o mai bună cunoaştere a propriei persoane, prin clarificarea imaginilor mele, prin limpezirea temerilor, prin recuperarea unei exprimări proprii şi mai ales prin adoptarea unei poziţii ferme în întîlnirea cu celălalt, poziţie caracterizată mai ales de refuzul de a mă mai lăsa definit de celălalt.
Aceste două concepte de fidelitate, faţă de mine însumi si faţă de celălalt, mi-au permis să înţeleg mai bine si să diferen-ţiez noţiunile de angajament, responsabilitate si mărturie.
A te angaja înseamnă să te proiectezi în viitor, într-o relaţie de durată, înseamnă să încadrezi în timp o constantă care s-ar putea rezuma în aceşti termeni:
Mă angajez să-mi pun resursele, disponibilitatea şi creativitatea în serviciul relaţiei pe care o întreţin cu tine. Poţi conta pe resursele, disponibilitatea si creativitatea mea. Dar forţa angaja-mentului meu depinde de capacitatea ta de a primi, de a amplifica şi de a dinamiza eforturile mele.
Dar înseamnă şi să incluzi o variabilă:
Trebuie să iei în calcul şi potenţialul meu evolutiv. Eu mă angajez cu ceea ce sînt astăzi, pentru cel care voi fi mîine. Dar eu simt nevoia să rămîn fidel faţă de mine însumi pentru a menţi-ne acest angajament, pentru a-l păstra viu în actualitatea unei relaţii sau a unei acţiuni.
Dacă există un decalaj prea mare între constrîngerile care iau naştere ca urmare a angajamentelor mele şi sistemul meu de valori, îmi voi asuma riscul de a mă dezice de aceste angajamente pentru a rămîne unitar, pentru a fi constant, fidel faţă de mine însumi, îmi voi asuma chiar şi riscul de a mă diferenţia, de a mă îndepărta, pentru a-mi proteja valorile sau convingerile, din respect pentru cel care voi fi devenit, îmi voi asuma riscul izbucnirii unui conflict pentru a-mi menţine in-tegritatea. Dacă va fi nevoie, voi accepta înfrunta tea, adică disputa, pentru a mă putea respecta. Voi renunţa la relaţie dacă simt că mă împinge către trădarea convingerilor mele.
Într-adevăr, eu văd o strînsă interdependenţă între respectul faţă de mine însumi şi nevoia mea de a-l putea respecta pe celălalt, mai ales dacă acesta este important pentru mine.
Eu fac diferenţa între responsabilitate si responsabilizare.
Îmi asum responsabilitatea unei situaţii, a unui eveniment cînd mă erijez în garant al reuşitei sale si cînd iau asupra mea asumarea actelor legate de mijloacele şi consecinţele care decurg din acestea.
Uneori, responsabilitatea, care este un act de recunoaştere a impactului sau influenţei care se exercită într-o situaţie dată, este asociată şi confundată de cei din jur cu tentativa sau tentaţia de a culpabiliza. însă în cazul culpabilizării, importantă este noţiunea de greşeală, care ia un aspect acuzator:
„Tu eşti responsabil de suferinţa mea, de ceea ce mi se în-tîmplă. Dacă tu nu ai fi plecat, nu as fi ajuns aici!"
„Tu eşti responsabil de ceea ce simt eu, de ceea ce trăiesc. Prin urmare, dacă din cauza ta fac un lucru sau altul... va fi numai vina ta."
Cînd o responsabilitate nu este asumată spontan, atunci riscă să fie denumită, amintită sau impusă. Atunci avem de-a face cu un proces de responsabilizare care se întemeiază pe dorinţa sau nevoia cuiva de a-l face pe celălalt să conştientizeze:
„La vîrsta ta, nu-ţi mai asumi riscul de a-ţi schimba c.inr ra fără să te gîndesti bine înainte."
„O mamă trebuie să fie responsabilă pînă la capăt de educaţia copiilor ei."
Ies din sfera responsabilizării, si deci din acuzare, pentru a intra în sfera responsabilităţii, cînd mă declar parte activă a ceea ce mi se întîmplă, a ceea ce trăiesc, cînd iau poziţie faţă de actele mele şi de consecinţele lor. A deveni responsabil înseamnă a-ţi da seama singur, în legătură directă cu un sistem de valori, de impactul unui act, al unui cuvînt, al unui comportament.
Astăzi nu mă simt responsabil pentru conceperea mea, care ţine de jocul dorinţelor părinţilor mei, dar mă simt co-responsabil pentru perioada de sarcină şi pentru naşterea mea. Si, de asemenea, mă simt responsabil de moartea care va veni, în sensul că sînt parte activă în drumul vieţii mele. Sînt parte activă a tot ceea ce mi se întîmplă între naşterea şi moartea mea, şi evit să acuz pe oricine altcineva de ceea ce se petrece în viaţa mea, ştiind că am posibilitatea să descopăr sensul tuturor acestor întîmplări, mizele şi posibilele mesaje.
Mărturia
A te defini într-o relaţie dată, în raport cu un eveniment dat, înseamnă să te situezi, să spui unde te afli, să exprimi ce simţi, să-ţi poţi afirma punctul de vedere, ceea ce nu înseamnă să-l impui. Pentru a putea sta mărturie pentru tine însuţi, trebuie să clarifici lucrurile faţă de tine, si aceasta este probabil partea cel mai greu de gestionat.
Fiecare dintre noi este alcătuit din zone de lumină şi zone de umbră, fiecare este sfîşiat de multiple contradicţii, aduse de curentele violente şi haotice ale dorinţelor şi temerilor noastre. Ni se întîmplă adesea să ne supunem sau să ne revoltăm faţă de modelele culturale, faţă de presiunile sociale, care la rîndul lor sînt tributare căilor labirintice ale inconştientului nostru.
Fiecare dintre noi este purtătorul unor conflicte ale căror tulburări reactivează sau ameninţă loialităţi si fidelităţi foarte adînci. Orice nouă fidelitate se construieşte pornind de la sau în detrimentul fidelitătilor mai vechi. E ca şi cum fiecare nouă fidelitate trebuie să-şi găsească un loc al său şi dimensiunile sale, pentru a se putea propăşi, fără ascunzişuri sau trădare faţă de alte fidelităţi mai vechi sau concurente.
Inconştientul nostru nu ne este duşman, ci are o capacitate extraordinară de a ne arăta conflictele si tensiunile, de a ne aduce în faţă refulările şi lucrurile nespuse, de a ne atrage atenţia asupra incoerenţelor noastre. Anumite conflicte de fidelitate se vor exprima uneori prin dureri, cînd nu se vor pu-f tea exprima prin cuvinte.
Una dintre cele mai mari probleme ale noastre este dificultatea de a asculta ceea ce se petrece în noi şi de a ne recunoaşte sentimentele reale cînd acestea evoluează sau se schimbă, de a înţelege, de exemplu, că în mine sentimentul de iubire s-a schimbat, că iubirea mea a devenit o prietenie amoroasă, o caldă afecţiune, că acum ofer tandreţe, şi nu pasiune. Dificultatea constă în a accepta evoluţia, schimbarea sentimentelor, uneori chiar dispariţia lor.
Cînd sentimentele se schimbă la unul dintre parteneri, această schimbare pare inacceptabilă pentru celălalt într-o primă fază. Din cauza fricii sale de abandon, în eventualitatea unei despărţiri, acesta se simte atît de ameninţat, încît nu vede altă soluţie decît să îi amintească celuilalt angajamentul făcut, apoi fidelitatea, în încercarea de a nega ceea ce nu înţelege, căutînd să evite insuportabilul.
În orice experienţă amoroasă, unul dintre doliile cel mai greu de suportat este acceptarea faptului că fidelitatea faţă de sine trece înaintea fidelităţii faţă de celălalt.
Ni se pare mult prea greu să îndrăznim să-i spunem cuiva: „Nu te mai iubesc" atunci cînd sentimentul de iubire nu mai există. Şi totuşi, oricît de paradoxală poate părea această afirmaţie, îi facem un cadou frumos celuilalt atunci cînd reuşim să ne depăşim teama de a nu-l răni si-i mărturisim sentimentele noastre reale. O astfel de declaraţie elimină neînţelegerile, falsele aparenţe şi relaţiile fictive.
Sentimentul de iubire nu este atins o dată pentru totdeauna. El este parte a unuia dintre misterele vieţii pe care nu-l putem controla, indiferent de cîtă putere sau voinţă dispunem, orice intenţii am avea.
Ne dezvăluim, arătîndu-ne vulnerabilitatea, cu riscul de a nu fi înţeleşi şi recunoscuţi în fidelităţile noastre profunde.
De multe ori, pe parcursul vieţii mele, a trebuit să-mi mărturisesc sentimentele si să adopt o poziţie fermă, să dejoc sau Să denunţ încurcătura în care celălalt încerca să mă împingă.
Nu mă simt obligat să te iubesc ca răspuns la iubirea pe care mi-o porţi. Mă simt mişcat şi emoţionat de sentimentele tale, dar eu nu simt la fel. Nu pot începe sau continua o relaţie în acest plan. Trăiesc un sentiment pozitiv, ceea ce înseamnă că sînt alături de tine, dar nu simt că te iubesc.
M-am confruntat nu o dată cu această dificultate de a exista diferit de celălalt, fie că a fost în direcţia relaţiilor de iubire, de familie sau în cele sociale sau profesionale.
De fiecare dată descopăr cît de greu este să fii si să rămîi un tot în faţa celuilalt, să-ţi menţii o opţiune, o poziţie clară. Şi asta în faţa dorinţelor si temerilor celuilalt, în faţa aşteptărilor sale care uneori par atît de importante pentru el, încît am vrea să le răspundem în locul lui!
În amurgul vieţii mele de pînă acum şi la răsăritul vieţii mele care va veni, simt din ce în ce mai mult nevoia de a mă exprima în unicitatea mea, ca şi în universalitatea mea, şi de a le mărturisi nu doar prin conferinţele mele, prin lucrările mele sau prin sesiunile de formare pe care le mediez, ci şi, sau mai ales prin actele mele, prin fiecare comportament sau cuvînt, prin fiecare privire.
Şi mai descopăr, în toamna vieţii mele, că una dintre nevoile mele fundamentale nu este nevoia de iubire, ci nevoia de respect, de ascultare, de toleranţă faţă de ceea ce sînt.
Încă mi se mai întîmplă să plătesc un preţ mare pentru aceasta, prin neînţelegeri, negare, acuzaţii, reproşuri şi uneori respingere, atunci cînd nu fac efortul de a mă poziţiona, de a mă exprima cu suficientă claritate sau convingere.
Poate că acesta este, păstrînd proporţiile faţă de celelalte mize ale vieţii, preţul libertăţii de a fi?
O revoluţie În felul nostru de a fi nu poate începe decît în
interiorul nostru. STANLEY CAVELL
Dincolo de întîlnire, mă implic În continuitate, în reveria împărtăşită şi
amplificată.
Mă implic cu diferenţele noastre pentru un viitor în doi pentru a
înălţa împreună un colţ de eternitate mai luminos.
Mă implic pentru a crea dimineţi îndrăzneţe deja surîzînd către zilele ce
vor veni pentru a mă încumeta către înserări strălucitoare.
Mă implic astăzi pentru ceea ce sînt faţă de ceea ce eşti tu pentru a
clădi în prezent plăsmuirea unui viitor.
Nu mă implic pentru un eu ce va fi şi pe care nu-l ştiu faţă de cea
care vei deveni şi pe care încă n-o ştiu.
Mă implic nu la bine si la rău sau în incertitudinea oarbă ci pentru
imprevizibilul şi încîntarea de a fi.
Mă implic fireşte cu superlativul extatic din mine faţă de superlativul
uimit din tine.
Mă implic pentru revelaţii sidefii pentru dăruire, încredere, plăcere
oferită şi primită.
Mă implic pentru susţinere si sprijin pentru entuziasmul de a fi în doi
în căutarea unui viitor.
< Sus >
Doliile succesive din viaţa noastră pot fi în acelaşi timp germenii dezvoltării noastre...
Oare de cîte dolii trebuie să ne impregnăm corpul pentru a accepta să ne înălţăm?
Oare cîte respingeri şi refuzuri trebuie să ştergem pentru a îndrăzni să ne diferenţiem?
Prin cîte despărţiri, pierderi sau abandonuri trebuie să trecem pentru a întîlni, în sfîrsit, ce e mai bun în noi?
Oare cîte singurătăţi, chinuri sau disperări trebuie să înfruntăm pentru a trăi ca un întreg, în prezent, într-o întîlnire directă şi creatoare cu celălalt?
De cîte ori trebuie să renunţăm, de cîte ori trebuie să cedăm pentru a cîstiga mai multă autonomie, mai multă libertate?
Da, viaţa nu este decît o succesiune de naşteri. Pentru a avea acces la întregul nostru univers de posibilităţi, va trebui uneori să ne asumăm riscul de a ne despărţi, de a ne diferenţia de fiinţe apropiate, dragi nouă. Uneori va trebui să renun-ţăm la situaţii stabile, la convingeri sau la certitudini. Este de datoria noastră să stabilim distanţa corectă între noi şi celălalt, între dorinţele diferite care ne încearcă.
Experienţa abandonului începe în zorii oricărei existenţe umane, uneori pornind de la mici schimbări de ritm apărute în parcursul regulat şi liniştit al vieţii unui bebeluş, datorită unor absenţe scurte, uşoare întîrzieri planificate sau inopi-nante, previzibile sau neaşteptate, prelungite sau momentane, produse de hazardul sau adaptările indispensabile care însoţesc cotidianul vieţii de familie. Adulţii din jurul unui copil sînt implicaţi în relaţii multiple şi disponibilitatea lor, împărtăşită sau nu, este uneori conflictuală sau ambivalenţă. Nu întotdeauna ştim să exprimăm în cuvinte lipsa disponibilităţii, absenţele sau alte angajamente. O luăm pe ocolite, ne ascundem, evităm în loc să ne afirmăm şi să ne poziţionăm.
Şi toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, dar nu pentru toţi la fel, ci în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Si acest gol va căpăta deodată un caracter derutant, teribil, insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va introduce pe neaşteptate o notă discordantă de ciudăţenie îngrijorătoare în succesiunea pînă atunci netulburată a lucrurilor si reperelor obişnuite din viaţa sa. O absenţă care va produce o ruptură în continuitatea sentimentului existenţei de pînă atunci, care va deschide o lacună în încrederea bebeluşului în mediul pe care pînă atunci l-a perceput ca fiind sigur.
Aceste stări de nelinişte, de tensiune, de stres..., a se citi de panică, se pot naşte aşadar din cauza momentelor de absenţă inevitabilă a mamei, a celui sau a celei care se află cel mai aproape de noi la începutul vieţii noastre de copil sau de bebeluş şi care dispare subit, fără avertisment! Primele răni profunde, arhaice sau anarhice se produc în noi cînd persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, în-deletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.
Fie că aceste absenţe sînt reale sau nu, ele sînt uneori interiorizate ca lipsuri — de exemplu, cînd mama este prezentă fizic, dar este absentă psihic, pentru că este îngrijorată, tristă, absorbită de un doliu... Fie că aceste absenţe sînt imaginare, inventate, interpretate pornind de la indicii minore, de la gesturi abia schiţate, de la zgomote imperceptibile, de la mişcări fugare, subtile sau disimulate, ele îşi lasă o amprentă dureroasă în acea zonă de fragilitate care se ascunde în bebeluş, în acea etapă a vieţii!
Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită iremediabil şi cu acurateţe în extraordinara memorie a trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive, barbare, incontrolabile şi uneori „nepansabile", care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite.
Un moment în care ne ţinem respiraţia, o privire rătăcită, căutarea unui chip sau a unui surîs familiar, un spate încordat în aşteptare, un stomac crispat, o strîngere de inimă sînt tot atîtea semnale infime care formează o simfonie patetică si strigă în felul lor, cu mult înainte să o fi făcut Jacques Brel: „Nu mă părăsi, nu mă părăsi!"
Gol-absenţă, tăcere violentă şi singurătate-haos îşi vor lăsa amprenta de neşters în adîncul trupului-cuvînt. Uneori se vor sedimenta sub formă de angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adînc, încît vor rămîne as-cunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai tîrziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va veni să zgîndărească, să redeştepte această rană primordială legată de un abandon, trăit sau închipuit. Nu trebuie să uităm că, indiferent de caracterul real sau imaginar al acestui abandon, forţa cu care el se imprimă este aceeaşi. Şi mai tîrziu se va trezi, se va reactiva, prin redeschiderea unei răni pînă atunci tăcute, pornind de la un eveniment inofensiv si aparent banal. Şi, uneori, aceasta se va petrece atît de neaşteptat si de violent, încît îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.
Aventura continuă de-a lungul micii copilării, prin prisma vieţii de familie, profesionale si sociale a părinţilor. O dată cu îndepărtarea, îmbolnăvirea, dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, se vor restimula aceste răni as-cunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi.
Dispariţia unui bunic, moartea unei bunici, un chip cunoscut care nu mai apare. Un zîmbet, o voce, ritmul unui pas sau vibraţiile unui corp care nu mai este în preajmă, care nu mai umple peisajul zilnic, care nu mai luminează prezentul, şi gata, îndoiala, uimirea si bulversarea se instalează presă-rînd peste aşteptările imaginarului germenii disperării, miasma suferinţei, vîltorile frustrării şi refuzului, curenţii violenţi ai acuzaţiilor neclare împotriva unei fiinţe iubite si indispensabile, si cel mai adesea împotriva sinelui.
Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrînirea lui mai rapidă decît a noastră... şi otrava fricii celei mai tenace — frica de abandon — se instalează sfidînd toate încercările de liniştire sau de reconfortare.
Pierderea unui ursuleţ de plus iubit sau rătăcirea unei jucării sînt tot atîtea absenţe care se înscriu în inexprimabil. La fel o minciună, spusă ca măsură de precauţie din teama adulţilor de a nu răni, de a nu produce suferinţă, prin fraze precum: „Nu plînge, dragule, mama vine imediat...", sau: „încearcă să dormi, nu are rost să te nelinişteşti, tata e plecat într-o călătorie foarte lungă...", cînd acesta tocmai a murit într-un accident de autoturism!
Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de interes, astfel de otrăvuri ne macină certitudinile, ne poluează elanurile, ne înjosesc iubirile şi ne corup aşteptările. Imaginarul o ia razna, construieşte o pseudorealitate alimentată cu fantezii menite să dea un sens lucrurilor nelămurite.
Cel care este lingă mine şi mă iubeşte sau cel care îmi este aproape şi pe care îl iubesc, chiar şi ei pot foarte bine să se îndepărteze, să mă rătăcească în pădure ca pe Tom Degeţel, să dispară fără a mai da vreun semn de viaţă sau de iubire si chiar să se piardă pentru totdeauna, în noaptea uitărilor mele!
Încă şi mai tîrziu, crescînd, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă, se volatilizează uneori. Totodată, descoperirea că si sentimentele de iubire, pe care nu trebuie să le confundăm cu afecţiunea(Eu numesc „afecţiune" sentimentul de iubire fundamental în care dimensiunea sexuală intervine sau se manifestă Ia minimum şi care mă leagă de o fiinţă importantă si uneori vitală pentru existenţa mea.), se consumă, se deteriorează. Din absenţa privirilor, din cauza tăcerilor prelungite, din neînţelegerile zilnice care nu sînt discutate, clarificate şi şterse printr-o exprimare clară, iubirea maltratată este rănită. O iubire poate slăbi si poate fi distrusă dacă nu ştie să se hrănească dintr-o relaţie vie.
Mai există şi dezîndrăgostirea, cu straniul sentiment că flacăra pasiunii se stinge, că scade căldura iubirii si, mai apoi, că din ea nu mai zăreşti decît cenuşa. Dezîndrăgostirea care se strecoară între două fiinţe, care se instalează pentru totdeauna, care dezechilibrează şi zdrobeşte inima.
„Credeam că-l voi iubi pentru totdeauna si iată că tocmai sentimentele mele mă trădează, că nu mai simt acea pasiune, acea dorinţă care mă cuprindea, mă înconjura din toate părţile, cu numai atît de puţin timp în urmă!"
„Această relaţie atît de importantă pentru mine, vitală, care se transformă sau care dispare mai repede decît dorinţa mea de a o păstra în prezent..."
Uneori, sentimentele îşi pierd din intensitate treptat, pe nesimţite, lăsînd un gust de amărăciune şi disperare, după deziluzii şi decepţii:
„Astăzi e atît de diferit de tot ceea ce îmi închipuiam în perioada primelor întîlniri!"
„Nu mai e aceeaşi, nu îmi dau seama ce a putut să se în-tîmple..."
Orice relaţie intimă, importantă, este hărţuită de lăcomia implacabilă a rutinei, corodată de uzura cotidianului tot timpul, fără a i se acorda răgazul să se refacă. Cu senzaţii contradictorii care apar în diferite momente ale vieţii şi care sînt mai presus de voinţa sau de înţelegerea noastră. Cu sentimente atît de complexe, atît de neclare, încît ne încurcă şi ne sfîsie atunci cînd fiinţa temporală care sîntem se intersectează cu fiinţa atemporală si eternă care coexistă în noi.
Aşadar, dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angaja-mentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.
De asemenea, poate apărea, la orice vîrstă, fără avertisment, socul morţii subite sau neaşteptate, violente sau liniştite, cel mai adesea nedrepte şi crude a unei fiinţe din carnea si sîngele nostru. Cea a unui copil purtat în pîntece atîtea luni, îngrijit, hrănit si pregătit cu însufleţire pentru viaţă si care dispare, trece de partea cealaltă după numai cîteva luni, zile sau săptămîni de stat împreună. Textul de mai jos va arăta care este părerea mea despre această problemă:
„A venit pe lume
şi l-am pierdut înainte de a-l fi întîlnit",
se jeluia o femeie.
Şi nu am ştiut să-i spun, atunci,
ce am descoperit mai tîrziu si ce ştiu astăzi,
că unii bebeluşi, unii copii
Îşi „iau libertatea" de a apărea,
doar de a apărea în această viaţă,
pentru a da un imbold unuia dintre părinţi
să se nască odată sau să trăiască mai din plin
viaţa pe care o au.
Unii copii sînt doar în trecere,
pentru a le arăta părinţilor calea,
pentru a le arăta că trebuie să facă o alegere.
Unii copii, prin moartea lor subită,
invită...
părinţii să îndrăznească să se schimbe
aşa cum nu crezuseră pînă atunci.
Anumiţi copii au puterea de a exprima
prin prezenţa lor discretă şi efemeră
şi prin dispariţia lor brutală:
„îndrăzneşte să-ţi trăieşti propria viaţă".
Putem asculta si înţelege mesajul secret
pe care-l trimit aceşti copii a căror prezenţă,
deşi scurtă,
ne marchează pentru totdeauna
dacă ignorăm mesajul lor de speranţă.
Da, pentru că viaţa este presărată numai cu astfel de întîlniri si despărţiri, depinde de felul în care îmi voi însuşi urmele trasate în mine de fiecare dintre aceste întîlniri, dacă voi trăi aceste separări ca pe nişte pierderi sau ca pe nişte semne vii ale depăşirii de sine si ale naşterilor. Semne care mă vor îndrepta către mai multă independenţă şi creativitate, care vor contribui la evoluţia mea si îmi vor aduce confirmarea că ceea ce este mai bun din mine există în mine.
O parte din educaţia necesară pentru viaţă constă în a învăţa să trăim despărţirile în vastele registre în care se înscriu, în complexitatea şi pluralitatea semnificaţiilor pe care le dobîndesc.
Pentru că viaţa oricărei fiinţe este ţesută din întîlniri si despărţiri, din implicare si detaşare, din alianţe şi ruperi de alianţe, din pierderi şi abandonuri care sînt tot atîtea surse de suferinţă.
Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii, dorinţe, voinţe active sau pasive, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare, sau ne este impusă (abandon, pierdere, doliu...), modalităţile sînt numeroase şi fiecare are caracteristici proprii si ascunde un sens.
Ruptura rezultă din imposibilitatea probată în timp de a pune capăt unei relaţii greu de susţinut, imposibile, inacceptabile, distructive sau energofage:
„Trăiesc cu el o relaţie imposibilă, dar nici eu, nici el nu ne asumăm riscul de a ne despărţi. Aşteptăm un cutremur care să ne spulbere temerile."
Cînd unul dintre protagoniştii unei relaţii importante nu reuşeşte să se separe, să-l părăsească pe celălalt, atunci si unul si celălalt vor ataca relaţia, pentru a o destrăma, pentru a o rupe. Nu vor ezita să o maltrateze, să o descalifice, să o deterioreze si chiar să încerce să o ucidă, negîndu-i importanţa. Atunci asistăm la comportamente de brutalizare nemaipomenite, subtile sau violente, pe măsura disperării fiecăruia.
Această metodă este întotdeauna distrugătoare, pentru că epuizează şi îi aduce la disperare atît pe cel care se încrînce-nează să rupă relaţia, cît si pe cel care se opune unei posibile îndepărtări percepute ca fiind periculoasă. Cînd relaţia obo-sită, consumată, lovită sau rănită cedează în final, unul dintre cei doi... cade de sus si se loveşte rău, foarte rău.
Prin această modalitate, unul dintre cei doi parteneri, cel care nu s-a implicat cu adevărat în relaţie sau care nu mai participă la relaţie, poate uneori încerca să se separe, să se îndepărteze sau să se diferenţieze mai mult, plecînd fără explicaţii, fără a putea să-si asume explicit responsabilitatea poziţiei adoptate. Atunci pot apărea mai multe situaţii.
Pentru a lupta împotriva propriei învinovăţiri, pentru a încerca să atenueze jena sau pentru a evita să se confrunte cu o imagine negativă de sine, cel care se decide să pună capăt relaţiei sau să se retragă dintr-un contract o va face respingîndu-l pe celălalt sau transformîndu-l în personaj negativ. Tot celălalt, devenit nesatisfăcător, va fi văzut ca fiind rău. Acesta din urmă, confruntat cu această percepţie negativă despre sine, atins în punctul central al vulnerabilităţii sale, pentru că el este cel care resimte acest abandon, va suferi o rană narcisică cu atît mai profundă cu cît cel mai adesea încă mai are sentimente puternice si vii pentru cel care-l abandonează. Această formă de abandon, de respingere deschide o rană echivalentă uneori cu o lovitură mortală.
În acest caz, cel care este abandonat nu suportă neputinţa în care se află, nu acceptă să fie „lăsat" sau „îndepărtat". Descoperind că sentimentele sale nu mai au putere asupra sentimentelor celuilalt, îşi vede ameninţate convingerile sale intime legate de mitologia iubirii eterne sau utopia iubirii atotputernice. După ce s-a zbătut, după ce a oferit şi mai multe dovezi de iubire, după ce si-a exprimat ataşamentul şi a subliniat sacrificiul de sine, acesta poate încerca să întoarcă situaţia, prin paradoxul următor: „De vreme ce nu mă mai iubeşti, nici eu..." „De vreme ce nu mă mai vrei, o să te fac să plăteşti." „De vreme ce nu mai sînt demn de tine, înseamnă că am meritat-o, aşa că trebuie să mă pedepsesc în continuare..."
Oricare ar fi strategia folosită, întotdeauna ea va fi dureroasă. Fie că este vorba de o violenţă deschisă, plină de agresivitate îndreptată către sine sau către celălalt, sau despre o violenţă latentă, directă sau indirectă, în orice caz, ea este resimţită ca autodistructivă.
Pentru a evita sfîşierile datorate rupturilor, pentru a diminua sentimentul respingerii, rănile sau violenţele de autopedepsire asociate abandonului, este de datoria celui sau celei care se hotărăşte să rupă relaţia sau să-i pună capăt să înveţe să-şi exprime evoluţia propriilor sentimente, să-si clarifice poziţia si să se implice personal faţă de celălalt. Miza cea mai evidentă va consta într-o confruntare mai deschisă a angajamentelor luate, pentru a descoperi că fidelitatea faţă de celălalt nu mai are valoare, că nu mai este decît un reper fictiv, pentru că nu mai corespunde, într-un anumit moment, fidelităţii faţă de sine.
Există posibilitatea de a renunţa la o relaţie, indiferent cît de importantă este sau a putut fi, cînd aceasta nu mai este bună pentru noi; cînd simţim că ea aduce cu sine violenţe directe sau indirecte, vizibile sau disimulate; cînd atinge acele zone de rătăcire în care acţionează intoleranţa sau vulnerabilitatea este excitată la maxim; cînd simţim că ne este imposibil să ne mai respectăm. Atunci e mai bine să ne retragem si Să renunţăm la relaţie, oricît de importantă ar fi ea! Renunţarea la o relaţie imposibilă, devenită nesatisfăcătoare, este un demers activ, pozitiv, de afirmare si de recîstigare a propriei integrităţi. Nu este vorba de respingerea, de descalificarea sau de judecarea celuilalt ca fiind rău, ci de a-i transmite:
Această relaţie, care la un moment dat a fost importantă, chiar bună pentru mine, nu mai este. Nu mai răspunde aşteptărilor mele profunde, nu mai corespunde omului sau femeii care am devenit, şi de aceea prefer să renunţ.
Renunţînd la o relaţie pe care o percep ca fiind negativă, învăţ să mă respect pe mine, iar corpul meu îmi va fi recunoscător. Cîte somatizări, infecţii şi mai ales accidente nu sînt legate de conflicte intrapersonale care nu pot fi rezolvate printr-o alegere sau o decizie deliberată, atunci cînd sînt prinse în substraturi prea contradictorii? Conflicte în interiorul unei fiinţe care exprimă dificultatea acesteia de a se diferenţia, de a se despărţi de cineva care îi propune sau îi impune o relaţie nesaţisfăcătoare, ameninţătoare sau devalorizantă. Conflict între acea parte a fiinţei ale cărei dorinţe evoluează în alte direcţii decîţ relaţia principală si conştiinţa ei care nu poate accepta această evoluţie a dorinţelor.
„Nu mai reuşesc să-mi sărut soţia, simplul fapt că mă atinge sau că se apropie de mine mă face să vreau să-mi întorc privirea, dar nu reuşesc să-i spun ce simt cu adevărat. De fiecare dată îi provoc durere. Poate că aceste senzaţii sînt trecătoare, poate că asemeni multor bărbaţi de vîrsţa mea, trec prin criza vîrstei mijlocii si trebuie să mai aştept?"
Omul care vorbeşte astfel nu mai resimte dorinţă de mult în această relaţie. A reîntîlnit în urmă cu cîteva luni o prietenă de demult pentru care a simţit o atracţie, o dorinţă pe care totuşi nu o poate admite si care l-a copleşit:
„Cînd m-am aflat singur în prezenţa ei, nu ştiu ce m-a apucat, i-am cuprins talia cu braţele, apoi am fugit fără să scot un cuvînt. A doua zi am sunat-o să-i explic... Această femeie pe care nu am mai văzut-o după aceea, dar pe care o port aici..." mărturiseşte el. Privirea i se luminează, se îndreaptă si-si duce mîna în dreptul inimii.
S-a torturat încercînd să înăbuşe această dorinţă, în timp ce pentru femeia faţă de care şi-a luat angajamente nu mai simte decît un fel de ataşament care seamănă mai mult cu o relaţie dintre frate si soră decît cu o relaţie de cuplu. El vrea să creadă că dorinţa faţă de soţia sa se poate reaprinde: „Ar fi de ajuns să o doresc din nou, pentru ca totul să reînceapă!"
Se întîmplă ca sentimentele să se schimbe, ca evoluţia unuia dintre parteneri să atragă revizuirea angajamentelor, repoziţionarea faţă de o fidelitate trecută sau inutilă. Dar va fi necesară o exprimare prin cuvinte pornind de la propria lui trăire...
Nu pot fi parte a unui proiect comun, dar îţi pot împărtăşi trăirile mele.
Pus în cuvinte, ar fi:
• pentru cel care pleacă, să îndrăznească să exprime, dincolo de decizia sa, care este natura sentimentelor sale, a experienţei trăite. Cînd putem arăta ce a fost bun într-o relaţie pe cale să se destrame, fără să o asociem cu greutăţile, cu divergenţele, cu ciocnirile sau conflictele prezentului, aceste schimburi clarificatoare pot ajuta la luarea deciziei de separare.
• pentru cel care rămîne, să spună ce este tulburat în el, ce este atins, să descopere la ce rană mai veche îl trimite această separare. Dacă se poate simţi înţeles si confirmat, e foarte posibil ca tulburările datorate pierderii să se liniştească mai repede.
Cînd un cuplu se separă, este important ca cei doi să poată diferenţia nivelul relaţiei de cuplu de cel al relaţiei parentale şi să poată preciza, în special în faţa copiilor, la ce nivel se produce separarea.
În perspectiva unui divorţ, este evident că relaţia de cuplu este cea care se destramă. Trebuie să ne putem limita la exprimări precum:
„Îmi părăsesc soţul."
„Îmi părăsesc soţia."
Relaţia parentală trebuie să continue cu orice preţ, pentru că nu devenim şi fost tată sau fostă mamă. Trebuie să putem dovedi menţinerea acestei legături:
Continui să-l consider pe acest bărbat tatăl vostru. O voi considera
întotdeauna pe această femeie mama voastră.
Din nefericire, în faza de reacţie a unei separări, se întîm-plă uneori ca ambele relaţii — relaţia de cuplu si relaţia parentală — să fie respinse, căci se confundă prea mult, în vîr-tejul resentimentelor si al acuzaţiilor reciproce!
Pierderile unei fiinţe dragi reprezintă una dintre constantele oricărei existenţe umane. A trăi înseamnă a avea o viaţă, iar această viaţă are o durată limitată, chiar dacă ne putem în-treţine iluzia că asemenea nefericiri nu ni se întîmplă nouă, chiar dacă putem spera că vom fi cruţaţi si că vom scăpa de apariţia inevitabilă a morţii.
Orice organism viu este, prin definiţie, nu doar vulnerabil, ci mai ales efemer. Moartea este procesul final de evoluţie a vieţii, dar ea nu se transpune în viaţă doar în termeni de finalitate, ci ţine si de imprevizibil. Ea poate apărea nedreaptă, nemiloasă, bruscă si brutală sau lentă si inexorabilă în existenţa fiecăruia.
Moartea este primită nu doar ca o pierdere, ci uneori si ca un abandon sau ca o trădare. Nu rareori spunem:
„Mi-am pierdut soţul/soţia/copilul/mama..."
„A plecat prea devreme, m-a lăsat..."
„Mi-a făcut el una ca asta, să moară înaintea mea, nu avea nici un drept!"
Cînd pierderea este resimţită ca un abandon sau ca o trădare, ea se va transpune în corpul celui care rămîne sub forma unui doliu rece sau greu de suportat, sau sub formă de re-sentimente, violenţe ascunse sau agresivitate negată.
Cîţi copii la începutul vieţii, după ce si-au pierdut o rudă apropiată, nu si-au exprimat violenţa incredibilă care îi stăpî-nea, îi invada, amestecată cu alte sentimente mai neclare cum ar fi tristeţea, regretele amarnice, neputinţa de a înţelege, revolta, furia sau resentimentele?
„De ce eu? De ce mi s-a întîmplat mie acum?"
Cînd un copil îşi aude mama spunîndu-i unei vecine: „De cînd l-am pierdut pe taică-său m-am întors la serviciu...", ce înţelege el de fapt prin cuvîntul „pierdut"? îşi va imagina în decursul orelor, zilelor, lunilor următoare că „tatăl lui s-a pierdut, ca Tom Degeţel prin pădure... din cauza unei mame care prefera serviciul"? Se va certa mai apoi cu mama sa ori de cîte ori aceasta va pleca la serviciu? Cîţi foşti copii vor căuta timp îndelungat, fără răgaz, acest tată pierdut în meandrele unui schimb ambiguu?
Pentru ca aceste pierderi însoţite de sentimente refulate să nu se traducă în somatizări (chisturi, cancere, ulcere, paralizii de tot felul...), cel sau cea care supravieţuieşte trebuie să înveţe să poarte doliul. Trebuie să înveţe să-si ofere mijloacele de a asimila absenţa nu ca pe o deposedare sau ca pe o privare, ci ca pe o schimbare de situaţie, renunţînd la sentimentele negative, de multe ori susţinute cu grijă si purtate îndelung în suflet pînă la manifestarea lor în momentul dispariţiei unei persoane apropiate, poate prea apropiate.
A ţine doliu înseamnă a ne oferi mijloacele de a întreprinde trei demersuri principale:
• Să ne recunoaştem şi să ne exprimăm sentimentele pozitive sau de iubire pe care le avem pentru persoana dispărută.
• Să ne recunoaştem şi să ne exprimăm sentimentele negative pe care i le purtăm aceleiaşi persoane.
• Să recunoaştem şi să exprimăm prin ce anume această relaţie a fost importantă, dificilă şi incitantă, dăunătoare sau creativă pentru noi, în diferite etape ale vieţii noastre.
Să reluăm pe rînd, în detaliu aceste puncte:
Să ne recunoaştem si să ne exprimăm sentimentele pozitive sau de iubire pe care le avem pentru persoana dispărută.
Nu este întotdeauna uşor să recunoaştem dragostea pe care am simţit-o, pe care am ascuns-o în noi pentru un tată, pentru o mamă sau pentru o fiinţă dragă, mai ales dacă aceasta nu ştia să o primească sau dacă noi am fost specialişti în autosabotare.
Cîţi dintre noi nu preferăm să ne negăm sentimentele în loc să le recunoaştem, sau păstrăm tăcerea şi refuzăm să le numim, să le mărturisim sau să le exprimăm faţă de persoana în cauză? Cîţi nu-şi refuză să le ofere, ca replică, ca pedeapsă, din răzbunare sau din resentiment? Ca si cum aceste sentimente ascunse, respinse ar urma să se descompună în ei, o dată cu dispariţia obiectului iubirii.
„În timpul adolescenţei şi la începutul vieţii mele de adult, mi-am respins tatăl, credeam chiar că-l urăsc, într-atît simţeam că m-a dezamăgit. După moartea lui, am descoperit toată dragostea pe care nu i-am putut-o oferi niciodată. Mă simţeam rău, mă simţeam otrăvit. Mă gîndeam fără încetare la el şi la tot ce mi-ar fi plăcut să-i spun..."
Opinia mea în acest domeniu este că multe cazuri de cancer se datorează la origine tocmai faptului că a fost sufocat, negat sau brutalizat în sine un sentiment de iubire esenţial si vital faţă de o fiinţă importantă. Cea mai mare parte a foştilor copii care se plîng şi îşi acuză unul sau altul dintre părinţi că nu i-a iubit... au aplicat o formă de abţinere de la iubire. Nu au putut să-i ofere persoanei iubite-urîte sentimentele lor intense, puternice, nu au putut să-şi dea frîu liber sentimentelor care mai tîrziu i-au sufocat, i-au sfîşiat din interior.
Prin asasinarea sentimentelor prea vii din noi ne mutilăm corpul în mod iremediabil, începerea unui demers de împăcare cu noi înşine implică să ne reprezentăm sentimentele recunoscute acum, printr-un obiect simbolic şi să depunem, de exemplu, acest obiect pe mormîntul părintelui dispărut.
Este un act de iubire necondiţionată, căci acest gest va fi făcut fără speranţa unui răspuns sau a confirmării sentimentelor din partea celuilalt.
Să ne recunoaştem si să ne exprimăm sentimentele negative pe care i le purtăm aceleiaşi persoane. Sîntem făcuţi din lumină şi umbre, din poli negativi şi poli pozitivi care organizează într-un anumit fel unitatea şi echilibrul nostru interior.
Este la fel de important să recunoaştem şi natura, însemnătatea, forţa si intensitatea sentimentelor negative care ne încearcă la întîlnirea cu cineva apropiat, important sau esenţial, mai ales cînd acea persoană ne părăseşte sau moare, pentru a nu le păstra în noi ca un strat purulent şi nesănătos.
Aceste sentimente sînt uneori refulate, deturnate sau deplasate pe poziţii de falsă înţelegere: „Nu e vina lui, şi el a suferit cînd era tînăr...", sau de justificare: „E normal să fie aşa. Ea la vîrsta ei nu putea înţelege..."
Recunoaşterea si înţelegerea acestor sentimente negative, violente din noi, de care uneori ne ruşinăm, care ni se par nepotrivite sau prea terorizante, îndrăzneala de a le pronunţa, de a le expune în faţa persoanei respective, chiar şi după moartea acesteia, ajută în asumarea doliului. Acest lucru este posibil mai ales printr-o simbolizare (Demersurile simbolice sînt adevărate limbaje prin care ne putem adresa inconştientului. A se citi, pe această temă, Contcs â guerir, contes h grandir, unde sînt ilustrate şi dezvoltate aceste teze.)care cel mai adesea permite un proces de adaptare şi de reconciliere cu sine şi cu ce e mai bun în sine.
„În ziua în care am pus pe mormîntul tatălui meu toată ura mea împotriva alcoolismului lui, îngropînd o sticlă de vin pe care am scris: «alcool de tată», m-am simţit ca şi cum aş fi scăpat de două tone de refuzuri şi constrîngeri. Pentru mine a început atunci o adevărată eliberare..."
„Cînd am reuşit să adun într-un săculeţ, scrise pe bucăţele de hîrtie, toate descalificările, toate devalorizările şi umilinţele pe care mama le aruncase asupra mea vreme de 35 de ani şi m-am dus să le ard pe mormîntul ei, toate resentimentele mele, toate acuzaţiile împotriva ei au dispărut dintr-o dată."
Să recunoaştem şi să exprimăm prin ce anume această relaţie a fost importantă, dificilă si incitantă, dăunătoare sau creativă pentru noi, în diferite etape ale vieţii noastre. Identificarea, definirea şi exprimarea a ceea ce a fost vital, tonic, stimulator, dureros, infantilizant sau o sursă de creativitate în relaţia care s-a încheiat prin dispariţia celuilalt este un act de recunoaştere. Şi aici mă gîndesc din nou la relaţia foşti copii-părinţi.
După cum la începutul vieţii noastre părinţii ne recunosc printr-un act legalizat la primărie drept „fiul sau fiica lui... şi al/a..., care l-au recunoscut", în acelaşi fel este de datoria fiecărui fost copil devenit adult să-şi recunoască fiecare dintre părinţi drept ceea ce a fost.
„Da, acest bărbat a fost tatăl meu, chiar dacă nu a putut fi părintele sau tăticul pe care mi l-am dorit eu să fie, sau pe care as fi vrut să-l am!"
„Această femeie a fost mama mea, chiar dacă a fost mai degrabă o cloşcă care m-a hrănit permanent, m-a îndopat cu angoasele sau cu defectele ei..."
Acest act de recunoaştere a părinţilor noştri de către noi înşine ne va reconcilia cu generaţiile care au trăit înaintea noastră şi ne va duce către un viitor al omenirii mai puţin violent.
Pentru a se dezvolta, a se maturiza, a creşte şi a se împlini, fiecare dintre noi trebuie să accepte apariţia unei schimbări în relaţiile noastre apropiate si posibilitatea unei pierderi în relaţiile vitale. Cea a unei fiinţe apropiate care ne este dragă, cea a unei fiinţe apropiate care nu ne mai este dragă pentru că noi ne-am schimbat sau pentru că ea a evoluat si a urmat o cale diferită de a noastră.
De-a lungul vieţii, părăsim si sîntem părăsiţi. Trebuie să renunţăm
la o bună parte din ce iubim. Pierderea pare a fi preţul pentru a
creste în viaţă. Si totodată este sursă pentru cele mai multe dintre
progresele noastre.
< Sus >
Confundăm adesea trăirile imediate cu sentimentele mai profunde, care ţin de un proces mai complex.
Dacă primele corespund unei experienţe subite şi superficiale de trezire a capacităţilor senzoriale, celelalte se caracterizează prin implicarea ascunsă a unui proces continuu şi constant a cărui marcă se întipăreşte în inima adevărului nostru interior.
Altfel spus, trăirea brută se va exprima sub forme precum: „au!, pişcă, mă doare!... Mmm! Ce bun e...", în vreme ce o emoţie transformată în sentiment se va enunţa în termeni de: „Te urăsc... Te iubesc...", si va avea ramificaţii mai profunde, mai durabile.
Pentru a înţelege mai bine că avem de-a face cu două genuri diferite de realităţi. Şi totuşi, de cîte ori nu ne lăsăm păcăliţi, în varietatea situaţiilor, în multitudinea de evenimente şi stimuli cu care ne confruntăm zilnic, numind sentiment ceea ce ţine de trăire şi invers!
De cîte ori nu ne înşelăm asupra acestor două niveluri, fie considerînd a fi un sentiment ceea ce nu este decît o trăire, fie reducînd la o simplă trăire ceea ce începe deja să devină un sentiment?
Şi atunci, cum să ne descurcăm în imperiul lui „a simţi" şi „a trăi", acolo unde domneşte subiectivitatea afectivă, adică sediul prin excelenţă al logicii iraţionale şi inconştiente?
Sentimentele se nasc şi înfloresc în limbajul inimilor, ţin de ceea ce unii numesc întîlnire a sufletelor. Se consumă în timp si prelungesc trăirea pe care uneori o transformă. Ele constituie urzeala ţesutului conjunctiv din care este formată legătura dintre doi oameni, contribuie la alimentarea, la consolidarea si la menţinerea coerenţei acestei legături, indiferent de natura lor. Pentru că sentimentele au mai multe aspecte; fundal al vieţii noastre afective, ele cuprind o paletă largă ale cărei culori de bază se desfăşoară de la culorile luminoase, cu reflexe, ale iubirii, la degradeurile închise, adumbrite de spectrul întunecat al urii sau al ambivalenţei, trecînd prin culorile calde, pastelate ale tandreţii sau tonalităţile neutre ale indiferenţei.
Sentimentele produc o energie proprie, fie creatoare, fie distrugătoare. Ele vor fi uneori manifestarea triumfală a elanului vital, alteori expresia malefică a instinctului morţii. Pot mobiliza forţe nebănuite, centrifuge sau centripete, ale căror efecte se vor răsfrînge în mod pozitiv sau negativ, stimulator sau inhibitor şi vor genera o mişcare puternică de deschidere sau de închidere, de răspîndire sau de fuziune, de diferenţiere sau de alăturare si vor favoriza astfel atracţia si tentaţia sau respingerea şi repulsia. Iar calitatea unui sentiment, bogăţia si nuanţele lui vor fi determinate tocmai de amprenta si semnul specific lăsate de miile de combinaţii posibile ale acestor efecte distincte şi ale mişcărilor lor, de intensitatea si de ritmul lor. în special sentimentul de iubire se află la baza unei mişcări paradoxale, care în acelaşi timp transformă si integrează fiinţa în raport cu ea însăşi, cu celălalt şi cu lumea, pe cele două coordonate principale: spaţiul şi timpul, în calitate de creator al unor schimbări tumultuoase si încîntătoare în ordinea universului interior, el îmbracă reperele care determină raporturile noastre zilnice în extraordinar, le imprimă alte forme, mai maleabile, mai suple, mai elastice.
„În perioada cînd am fost îndrăgostit de ea, înfruntam problemele de la serviciu cu o energie înzecită."
„Eu, care pînă atunci nu făceam decît să lucrez, ocupîndu-mă de sarcini care nu îmi fuseseră neapărat încredinţate mie, eu, care eram mereu liber, fără să pun preţ pe timpul meu, iată că acum nu mă gîndesc decît la un lucru: cum să scap mai repede ca să mă întîlnesc cu iubita mea. Munca nu mai este decît un mijloc de a cîstiga ceva bani pentru a ne plăti facturile telefonice (ne sunăm în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi), călătoriile şi escapadele amoroase din week-end. Directorul de la banca la care lucrez mă sună tot timpul, dar mie puţin îmi pasă, toate aceste preocupări îmi intră pe o ureche şi ies pe cealaltă, eu nu am decît un gînd: ea!"
Sentimentul de dragoste reface geografia spaţiului, remo-delează ţinutul nostru interior. Poate fi resimţit ca o adevărată prelungire a sinelui către celălalt sau ca o apropiere a celuilalt către sine. Precum un pod sau o pasarelă, ne ajută să străbatem distanţele, să unim două vieţi, două experienţe care uneori, la început, se află la poli opuşi. La fel ca un magnet care aduce totul lîngă el. Ce contează atunci despărţirile, diferenţele sau chiar antagonismele!
Sentimentul iubirii redefineşte informaţiile ceasului, adaptînd ideea de timp şi perioadă. Cine nu ştie ce înseamnă orele interminabile de aşteptare febrilă sau cît de repede trec minutele cînd vine ceasul despărţirii? De asemenea, provoacă un vast proces de amplificare, de retrospecţie şi de anticipare care revoluţionează prezentul, reanalizează datele din trecut şi instaurează o nouă realitate în existenţa fiecăruia, conform unui nou plan de unificare. Introduce în finitudinea zilei „momente de eternitate", revizuieşte experienţele din trecut pentru a le reaşeza într-o nouă poveste scrisă după alte repere şi deschide perspective către un alt viitor. Aşadar, iu-birea este matricea emoţională a unei noi entităţi colective şi solidare în doi, exprimată sub forma unui „noi" embrionar, arhetip al unui cuplu care se va prelungi sau nu sub forma in-stituţionalizată a căsătoriei sau chiar a liberei convieţuiri.
Trăirea este primul indiciu pe care-l avem despre impactul unei interacţiuni, de la cea mai obişnuită pînă la cea mai intimă. Este suportul sau mijlocul de exprimare a ansamblului fenomenelor empatice fundamentale care intervin în crea-rea oricărui început de legătură. Ea se naşte din acea impresie primară, intuitivă şi aproape senzuală că celălalt este făcut din acelaşi „aluat" ca şi noi si din nevoia unei comunicări interpsihice.
Trăirea este mai mult legată de carnal, de legătura „de la corp la corp". Se înscrie în momentan, cu puncte de suspensie în contextualitatea une întîlniri si în discontinuitatea efemerului. Activată din exterior, ea îşi prelungeşte rădăcinile în trăirea corporală şi însumează reprezentările mentale imprimate de la începuturile relaţiilor. Se manifestă printr-o stare de bine sau de rău, bazată pe principul plăcere-durere, integrare-efracţie. Trăirile de plăcere şi de bucurie vor fi asimilate ca experienţe de bază si vor constitui baza sentimentului de siguranţă şi de încredere în sine, în vreme ce trăirile de neplăcere şi de durere vor săpa adevărate gropi psihice a căror amintire va fi păstrată integral de corpul emoţional traumatizat.
Oare o trăire de moment este resuscitarea unei trăiri originare? Oare ce prelungiri anunţă si deschide ea? Nimeni nu ştie cu adevărat. Există mereu posibilitatea ca evantaiul senzaţiei si a reacţiei să fie foarte larg, foarte puternic, atît de intens şi de viu, încît uneori suscită o adevărată beţie. Şi atunci trăirea este confundată cu un sentiment. Pentru că prin natura şi substanţa lor, după cum arată şi originea lor etimologică, trăirile se formează în jurul unui nucleu de experienţă comun, cel al unei simţiri în relaţie cu celălalt, cel puţin la început.
„Mă simţeam bine, plin de încredere, deschis, îmi doream ca ea să mă asculte, să fie cu mine. Ea a crezut că o iubeam, cînd eu doar mă simţeam bine cu ea."
„Îndată ce mă aflam în prezenţa lui, era ca si cum problemele mele dispăreau, tensiunile se dizolvau, mă cuprindea o stare de graţie, de încredere, îi căutam prezenţa, apropierea, dar nu mai mult, mă lăsam purtată de trăire. El mi-a zis că mă iubeşte. Apoi m-a considerat o cochetă, cînd i-am spus că eu nu am sentimente pentru el. M-am simţit puţin încolţită, în acea perioadă nu ştiam să fac diferenţa dintre sentimente şi relaţii."
Tot flirtînd cu simţurile şi „simţirea", cu senzaţiile şi emoţiile, sentimentele şi trăirile le induc multora ideea unui complot înşelător, gata să întreţină iluzia simplistă pe care, din economie psihică, sîntem gata să o credem. De aici se naşte si se dezvoltă o confuzie frecventă si tenace, greu de demistifi-cat. Mulţi dintre noi numim sentiment ceea ce nu este decît o trăire pozitivă care apare într-o secvenţă aparte si strict conturată dintr-o relaţie. Spontaneitatea epidermică a unei trăiri intense şi importante pentru noi ne face uneori să credem că este vorba de un sentiment care la rîndul lui, este înscris mai durabil în fiecare fibră a noastră şi a cărui sevă ne străbate corpul în întregime. Dimpotrivă, nu întotdeauna este uşor să ne dăm seama cînd este vorba de un sentiment care trece drept manifestarea unui entuziasm de moment. Alteori deci, avem tendinţa să reducem la o simplă trăire un sentiment pe cale de a se naşte, care, sub această formă, ni se pare mai acceptabil, mai puţin periculos, şi care astfel îşi croieşte o primă trecere, înainte de a-şi găsi locul în noi şi de a se extinde pînă la a ne copleşi.
O altă piedică sursă a neînţelegerilor ţine tot de diferenţele individuale şi de pragul de toleranţă al fiecăruia dintre noi. Fiecare are universul său propriu de mituri şi credinţe, animat de o multitudine de mesaje, idei, reprezentări sau injonc-ţiuni care contribuie la definirea aptitudinilor sale, a gustului pentru plăcere, pentru bunăstare, pentru tandreţe sau fericire. Şi care delimitează deci regiunea sa de sensibilitate personală cu zone extreme de reacţie, adică acele puncte de plecare si fără de întoarcere de la care şi dincolo de care nu se mai poate accepta nici o negociere, acele puncte pe care este atît de important să le precizăm si să i le prezentăm celuilalt:
Îmi place să petrecem acest timp împreună si să facem aceste lucruri împreună. Mi-aş dori ca aşa ceva să se repete, dar nu cu orice preţ. Apreciez grija şi atitudinea ta prevenitoare, dar nu îmi voi asuma ceea ce simt că este nevoia ta de liniştire.
Unii se aprind ca un foc de paie în timp ce alţii îşi păstrează capul pe umeri. Ei vor fi mai circumspecţi, mai prudenţi, mai rezervaţi sau mai vigilenţi, fie din experienţă sau ca urmare a unor decepţii, în funcţie de aşteptările lor, de exigenţele^ sau de luciditatea lor în materie de relaţii.
În această privinţă, este de datoria noastră să învăţăm să punem în practică principiile de bază ale unei comunicări active, aşa cum sînt ele prezentate şi ilustrate în metoda ESPERE „Energie specifică pentru o ecologie relaţională esenţială". A se vedea si Potir ne plus vivre sur Ia planete Tain (Pentru n nu mai f n. pe planeta Tficere) şi Une Vie â se dire (O Viaţă pentru a spune). Şi tot de datoria noastră este să ştim să recunoaştem şi să ascultăm în noi gama de trăiri cu formele lor multiple, să începem să le diferenţiem de sentimente, pentru a putea să le înţelegem mai bine paradoxurile şi complexităţile din viaţa de zi cu zi. Şi mai ales trebuie să înţelegem mai bine următoarea constatare, trăită de nenumărate ori de unul sau celălalt dintre partenerii unei relaţii de iubire.
„Degeaba am sentimente foarte puternice pentru cineva apropiat, degeaba îl iubesc, pentru că asta nu mă împiedică să simt în anumite momente o trăire negativă, neplăcută, disonantă, apăsătoare sau deconcertantă care mă dezechilibrează. Se poate să fiu preocupat, să mă simt frustrat, tensionat, indispus, neliniştit sau angoasat cu cineva pe care-l iubesc sau care mă iubeşte."
Dimpotrivă, mi se întîmplă uneori să încerc un sentiment superficial de afecţiune, de prietenie frivolă, veselă si glumeaţă pentru altcineva. Se poate chiar să mă simt dintr-o dată în largul meu cu un/o necunoscut/ă care mi se pare brusc simpatic/ă şi atunci am o dispoziţie sufletească pozitivă, mă simt cuprins de stări de abandon seren, de complicitate, de veselie... făr'ă să mă simt totuşi legat prin sentimente de iubire."
Aceste cîteva gînduri oferite cu titlul de repere nu fac decît să confirme că nu există nici o regulă, nici o reţetă în materie de trăiri si sentimente. Aceste precizări nu sînt însă suficiente pentru a scruta partea de mister inevitabil specific oricărui fenomen afectiv si relaţional, precum şi artei de a iubi. Orice sentiment rămîne prin natura sa în registrul creativităţii şi este în esenţă unic şi irepetabil. Atunci, cum să deosebim cu adevărat un sentiment de o trăire, dacă nu prin devenirea lor ulterioară? Şi cum să prezicem soarta fiecăruia, dacă nu prin a ne mulţumi să constatăm ce a devenit după aceea?
Ce s-a întîmplat cu adevărat în ziua aceea? Ce s-a întîmplat cu tine? Ştii? îţi aminteşti? Ce am surprins în această privire, în acest gest ambiguu, în această mişcare suspendată pentru o cli-pa? Ce am simţit în tine, în mine? Această trăire, abia mult mai tîrziu i-am înţeles calitatea, sensul exact, forma, întinderea, mizele şi posibilităţile.
Oare relaţia de iubire nu este tocmai acest viitor posibil nesigur care se întrevede uneori în anumite trăiri promiţătoare şi excepţionale a căror transformare în sentiment rămîne totuşi sub forma unui potenţial imprevizibil, la întretăierea a două traiectorii de viaţă în schimbare? La intersecţia a două elanuri pătimaşe sau în atracţia a două mişcări aflate una în căutarea celeilalte si care se recunosc în nemărginirea unui parcurs de viaţă? Ce curios este destinul unei întîlniri magice dintre două fiinţe! Ce miraculoasă este alchimia afinităţilor elective si intuitive, a trăirilor şi a sentimentelor oferite şi primite!
Dincolo de inexprimabil, de emoţie, de tulburare, de îndoială, de căutare, relaţia de iubire există atunci cînd:
• Schimbul se înfiripă în jurul înţelegerii, se bazează pe coabitarea armonioasă a sentimentelor si trăirilor autentice si pozitive care vibrează la unison.
• Această coabitare se face simultan şi armonios, într-o stabilitate şi o constanţă relativă, garanţie a unei oarecare durate întemeiată din acel moment nu pe voinţă sau con-strîngere, ci pe o necesitate internă născută din dorinţă.
• Ea poate fi trăită şi de o parte, şi de cealaltă într-o oarecare simetrie afectivă şi pe baza interacţiunilor pe care fiecare dintre parteneri le iniţiază sau le primeşte pe rînd.
• Ea se manifestă în cîmpul (cîntul) împărtăşirii, al reciprocităţii bazate pe încredere şi stimulare şi deci pe o mutua-litate fecundă şi creatoare, care astfel, din întîlnire în încîn-tare, din descoperire în co-naştere, se poate întări fără a se epuiza sau a se slăbi.
• Sine rimează cu tine şi fiecare se simte mai frumos, mai deschis şi mai complet, pentru că este un receptacul al sentimentelor celuilalt, cuprins de o trăire care îl ia si îl poartă către ce e mai bun din sine.
Pentru a te implica în relaţii interumane active,
trebuie să poţi demonstra un simţ al improvizaţiei care să le dezvolte si să
le dea un farmec inefabil, care să-ţi dea curajul să continui...
< Sus >