Dr. Eben Alexander

Creierul doctorului Eben Alexander a fost atacat de o boală extrem de rară. Timp de şapte zile s-a aflat în comă. Apoi, tocmai când doctorii se gândeau să întrerupă tratamentul, ochii bolnavului s-au deschis brusc. Se întorsese în lumea aceasta.

Însănătoşirea lui Eben este un miracol medical. Dar adevăratul miracol al poveştii sale se află altundeva. Cât timp corpul lui a zăcut în comă, Alexander a călătorit dincolo de această lume şi a întâlnit o fiinţă angelică. Aceasta l-a călăuzit în cele mai depărtate tărâmuri ale existenţei superfizice. Acolo s-a întâlnit şi a vorbit cu sursa Divină a universului însuşi. Înainte de această călătorie, el nu găsea împăcare între cunoştinţele de neurochirurg şi credinţa în ceruri, Dumnezeu sau suflet. Astăzi, Eben este convins că adevărata sănătate nu poate fi dobândită decât atunci când realizăm că Dumnezeu şi sufletul sunt reale şi că moartea nu reprezintă sfârşitul existenţei personale, ci doar o tranziţie.

Pentru a esenţializa materialul, am eliminat pasajele biografice şi medicale care nu erau necesare transmiterii mesajului spiritual şi psihologic. (R.P.)

Capitolele selectate din carte :

Prolog  (fragment)

5. Lumea de dincolo

7. Melodia rotitoare şi Poarta

9. Esenţa

12. Esenţa

14. Un tip special de experienţă în pragul morţii

15. Darul uitării

20. Încheierea

22. Şase chipuri

28. Ultrarealul

29. O experienţă obişnuită

31. Trei tabere

33. Enigma conştiinţei

34. O dilemă finală

35. Fotografia

Puteţi citi cartea integrală cumpărând-o din librării sau online.

Editată în 2012

http://ebenalexander.com/

Dovada că Raiul există

 de EBEN ALEXANDER

(fragmente)

[...]

Pe 10 noiembrie 2008 totuşi, la vârsta de cincizeci şi patru de ani, norocul a părut să mă părăsească. Am fost afectat de o boală rară şi am intrat în comă timp de şapte zile. În acest timp, întregul meu neocortex — suprafaţa exterioară a creierului, partea care ne face umani — a încetat să funcţioneze. A rămas inoperant. În esenţă, absent.

Când creierul tău este absent, şi tu eşti absent. Ca neurochirurg, am auzit, de-a lungul anilor, multe poveşti ale unor oameni care au avut experienţe stranii, de obicei după ce-au suferit un stop cardiac: poveşti despre călătorii în locuri cu peisaje misterioase, minunate; despre convorbiri cu rude moarte — ba chiar despre întâlniri cu Dumnezeu însuşi.

Istorisiri minunate, fără doar şi poate. Dar, în opinia mea, toate erau pură fantezie. Ce a cauzat aceste tipuri de experienţe din alte lumi pe care aceşti oameni le relatează atât de des? Nu aveam pretenţia că aş şti, dar intuiam că îşi aveau originea în creier. Ca, de altfel, întreaga conştiinţă. Dacă nu ai un creier funcţional, nu poţi să fii conştient.

Asta se întâmplă deoarece creierul este maşina care produce conştiinţa în primul rând. Când maşina se defectează, conştiinţa încetează să existe. Oricât de enorm de complicată şi misterioasă este mecanica efectivă a proceselor cerebrale, în esenţă, chestiunea este chiar aşa de simplă. Tragi ştecherul din priză şi televizorul se opreşte. Programul s-a terminat, indiferent cât de mult ţi-a plăcut.

Mai exact, aşa ţi-aş fi spus înainte ca propriul meu creier să clacheze.

Cât timp m-am aflat în comă, creierul meu nu numai că a funcţionat necorespunzător — n-a mai funcţionat deloc. Acum cred că aceasta se poate să fi fost cauza profunzimii şi intensităţii experienţei în pragul morţii (EPM) pe care am suferit-o. Multe dintre EPM-urile relatate au loc când inima celui în cauză încetează să bată o vreme. În acele cazuri, neocortexul este temporar inactivat, dar, în general, el nu este prea vătămat, cu condiţia ca fluxul de sânge oxigenat să fie restabilit prin resuscitare cardiopulmonară sau reactivarea funcţiei cardiace în decurs de circa patru minute. Dar, în cazul meu, neocortexul a fost ieşit din joc. Mă întâlneam cu realitatea unei lumi a conştiinţei care exista complet independent de limitările creierului meu fizic.

În unele privinţe, am avut parte de un iureş perfect de experienţe în pragul morţii. În calitate de neurochirurg practicant, având la activ decenii de cercetare şi activitate nemijlocită în sala de operaţii, eram calificat pentru a judeca nu doar realitatea, ci şi implicaţiile a ceea ce mi s-a întâmplat.

Acele implicaţii sunt formidabile, aproape indescriptibile. Experienţa mea mi-a arătat că moartea corpului şi a creierului nu înseamnă sfârşitul conştiinţei, că experienţa umană continuă dincolo de mormânt. Mai important, ea continuă sub privirea lui Dumnezeu, care ne iubeşte şi are grijă de fiecare dintre noi, îndreptându-se spre locul unde universul însuşi şi toate fiinţele care-l populează se îndreaptă în cele din urmă.

Locul în care am fost era real. Real într-un fel care face ca viaţa pe care o ducem aici şi acum să pară, prin comparaţie, ca un vis. Asta nu înseamnă totuşi că nu preţuiesc viaţa pe care o trăiesc acum. De fapt, o preţuiesc mai mult decât o făceam înainte. Şi asta pentru că acum o văd în adevăratul ei context.

Viaţa asta nu e lipsită de sens. Dar nu putem să vedem acest adevăr de aici — cel puţin în cea mai mare parte a timpului. Ce s-a întâmplat cu mine cât timp am fost în acea comă este, pot spune cu uşurinţă, cea mai importantă poveste pe care o voi spune vreodată. Dar, fiind atât de străină de înţelegerea obişnuită, povestea este dificil de relatat. Nu pot, pur şi simplu, s-o strig în gura mare. În acelaşi timp, concluziile mele se bazează pe o analiză medicală a experienţei trăite şi pe familiaritatea cu majoritatea conceptelor avansate din ştiinţa despre creier şi studiile despre conştiinţă. Din momentul în care am realizat adevărul din spatele călătoriei mele, am ştiut că trebuie s-o spun. Să fac acest lucru cum se cuvine a devenit principala misiune a vieţii mele.

Nu vreau să spun prin asta că mi-am abandonat activitatea medicală şi viaţa ca neurochirurg. Dar acum, că am avut privilegiul să înţeleg că viaţa noastră nu se sfârşeşte cu moartea trupului sau a creierului, consider că este datoria mea, chemarea mea să le vorbesc oamenilor despre ce am văzut dincolo de trup şi dincolo de acest pământ. Sunt dornic în mod deosebit să le spun povestea mea oamenilor care poate că au auzit înainte poveşti similare cu a mea şi au vrut să le creadă, dar nu au fost în stare să le creadă pe deplin.

  Sus 

Capitolul 5

Lumea de dincolo

Întuneric, dar un întuneric vizibil — ca şi cum ai fi scufundat în nămol, dar ai putea să vezi totuşi prin el. Sau poate că „jeleu murdar” ar fi o mai bună descriere. Transparent, dar într-un mod înceţoşat, neclar, claustrofobic şi sufocant.

Conştiinţă, dar o conştiinţă fără memorie sau identitate — ca un vis în care ştii ce se petrece în jurul tău, dar habar nu ai cine sau ce eşti.

Şi sunet: o bătaie profundă, ritmică, depărtată şi totuşi puternică, astfel încât fiecare puls trece prin tine. Ca o bătaie de inimă? Parcă, dar mai întunecată, mai mecanică — precum sunetul metalului lovit de metal, ca şi cum un fierar uriaş, lucrând în subteran, loveşte o nicovală aflată undeva, departe: o izbeşte atât de tare, încât zgomotul vibrează prin pământ, sau prin nămol, sau prin ceea ce te înconjoară.

N-aveam un corp — nu unul de care să fiu conştient, în orice caz. Eram pur şi simplu... acolo, în acea întunecime pulsatorie, bubuitoare. Altădată, l-aş fi numit „primordial”. Dar, în momentele acelea, nu ştiam acest cuvânt. De fapt, nu ştiam absolut niciun cuvânt. Cuvintele folosite aici au apărut mult mai târziu, când, revenit în lumea asta, mi-am consemnat amintirile. Limbajul, emoţiile, logica: toate acestea dispăruseră, ca şi cum regresasem la o stare a existenţei de la începuturile vieţii, poate chiar până la stadiul bacteriilor primitive care, fără ştiinţa mea, puseseră stăpânire pe creierul meu şi-l scoseseră din funcţiune.

Cât timp am zăbovit în această lume? Nu am habar. Când ajungi într-un loc unde nu există o percepţie a timpului aşa cum o avem în lumea obişnuită, să descrii cu precizie ce simţi este aproape imposibil. Când se întâmplau toate astea, când eram acolo, aveam senzaţia că eu (orice ar fi însemnat „eu”) eram dintotdeauna acolo şi voi continua mereu să fiu.

Nu că mi-ar fi păsat de asta, cel puţin la început. În definitiv, de ce mi-ar fi păsat, dacă starea aceea de existenţă era singura pe care o cunoscusem vreodată? Neavând nicio amintire despre ceva mai bun, nu mă deranja prea mult că mă aflam acolo. Îmi amintesc totuşi cum conceptualizam că s-ar putea sau nu să supravieţuiesc, dar indiferenţa pe care o simţeam legat de asta îmi dădea un sentiment şi mai mare de invulnerabilitate. Nu aveam nici cea mai mică idee despre legile care guvernau lumea în care mă aflam, dar nici nu mă grăbeam să le aflu. La urma urmei, la ce mi-ar fi servit?

Nu pot să spun exact când s-a întâmplat, dar la un anumit moment am devenit conştient de unele obiecte din jurul meu. Semănau un pic cu nişte rădăcini şi puţin cu nişte vase de sânge dintr-un uter vast şi nămolos. Răspândind o lumină roşie întunecată şi murdară, acestea se întindeau în jos dintr-un loc incert situat foarte sus înspre alt loc la fel de îndepărtat, în jos. În retrospectivă, privind la ele, mă simţeam ca o cârtiţă sau o râmă, îngropată adânc în pământ şi totuşi cumva capabilă să vadă matricele încâlcite ale rădăcinilor şi copacilor din jurul ei.

Iată de ce, când m-am gândit ulterior la acest loc, am ajuns să-l numesc Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă. Pentru multă vreme, am bănuit că era posibil să fie un fel de amintire a modului cum s-a simţit creierul meu în perioada când bacteriile au dat năvală peste el.

Dar, cu cât mă gândeam mai mult la această explicaţie (şi, repet, asta s-a întâmplat mult, mult mai târziu), cu atât mai puţină logică mi se părea că are. Pentru că — şi e greu să-ţi reprezinţi asta dacă n-ai fost acolo tu însuţi — conştiinţa mea nu era înceţoşată sau distorsionată când mă aflam în acel loc. Era doar... limitată. Nu am fost uman cât m-am aflat acolo. Nu am fost nici măcar animal. Eram ceva de dinainte şi de mai jos de toate astea. Eram pur şi simplu un punct singular de conştientizare într-o mare atemporală brun-roşcată.

Cu cât zăboveam mai mult în acel loc, cu atât mai puţin confortabil mă simţeam. La început, eram atât de adânc imersat în el, încât nu era nicio diferenţă între „mine” şi elementul pe jumătate înfiorător, pe jumătate familiar care mă împresura. Dar, treptat, această senzaţie de imersie profundă, atemporală şi fără graniţe a lăsat locul senzaţiei că, de fapt, nu făceam deloc parte din această lume subterană, ci că eram prins în capcana ei.

Chipuri animalice groteşti răbufneau din mâl, gemeau şi ţipau, după care dispăreau din nou. Auzeam când şi când câte un răget înfundat. Uneori, aceste răgete se schimbau în nişte incantaţii înăbuşite, ritmice, incantaţii care erau, în acelaşi timp, îngrozitoare şi straniu de familiare — ca şi cum, la un moment dat, ştiusem că eu le scosesem pe toate.

Întrucât nu aveam nicio amintire privind existenţa mea anterioară, timpul meu în acest tărâm s-a extins mult. Luni? Ani? O eternitate? Indiferent de răspuns, în cele din urmă am ajuns la un punct unde senzaţia de insectă târâtoare a prevalat acestui sentiment agreabil şi familiar. Cu cât începeam mai mult să mă simt ca un eu — cu atât chipurile care apăreau şi dispăreau din acea întunecime deveneau mai urâte şi mai ameninţătoare. Bufniturile ritmice din depărtare au devenit mai clare şi s-au intensificat şi ele — devenind ca un ritm de muncă pentru cine ştie ce armată de lucrători subterani, asemănători unor troli, care făceau o muncă nesfârşită şi de o monotonie brutală. Mişcarea din jurul meu a devenit tot mai puţin vizuală şi mai mult tactilă, ca şi cum nişte creaturi se îngrămădeau pe lângă mine, din când în când frecându-se de corpul meu cu pieile lor netede sau ţepoase.

Apoi am devenit conştient de miros: aducea un pic cu mirosul de fecale, un pic cu cel de sânge şi un pic cu miasma de vomă. Un miros biologic, cu alte cuvinte, dar de moarte biologică, nu de viaţă biologică. Pe măsură ce conştientizarea mea se ascuţea tot mai mult, mă apropiam inexorabil de panică. Oricine sau orice eram, locul meu nu era acolo. Trebuia să plec.

Dar unde să mă duc?

Tocmai când îmi puneam întrebarea aceasta, ceva nou a apărut din întunericul de deasupra: ceva care nu era rece, mort, întunecos, ci exact opusul tuturor acelor lucruri. Dacă m-aş strădui câtă viaţă aş mai avea de trăit, n-aş reuşi niciodată să-i fac dreptate acestei entităţi care se apropia acum de mine... n-aş reuşi nici pe departe să descriu cât de frumoasă era.

Dar am să încerc.

  Sus 

Capitolul 7

Melodia rotitoare şi Poarta

Ceva a apărut în întuneric.

Rotindu-se lent, radia filamente fine de lumină alb-aurie, iar în timp ce făcea asta, întunericul din jurul meu începea să se destrame.

Apoi am auzit un sunet nou: un sunet viu, precum cea mai somptuoasă, mai complexă şi mai frumoasă bucată muzicală pe care o auzisem vreodată. Crescând în volum în timp ce o lumină albă şi pură cobora, acoperea bubuitul mecanic monoton care, parcă de eoni, fusese singurul meu companion până în acel moment.

Lumina se apropia tot mai mult, rotindu-se întruna şi generând acele filamente de lumină albă pură despre care acum vedeam că sunt pătate, ici-colo, cu tonuri aurii.

Deodată, chiar în centrul luminii, a apărut altceva. Mi-am concentrat conştiinţa, intens, încercând să-mi dau seama ce era.

O deschizătură. Nu mă mai uitam acum la lumina lent rotitoare, ci prin ea.

În clipa în care am înţeles asta, am început să mă mişc în sus. Repede. S-a auzit un şuierat şi, într-o clipită, am trecut prin deschizătură şi m-am aflat într-o lume complet nouă. Cea mai stranie şi cea mai frumoasă lume pe care o văzusem vreodată.

Strălucitoare, vibrantă, extatică, uluitoare... aş putea să adun adjectiv peste adjectiv în încercarea de a descrie cum arăta şi ce senzaţie oferea această lume, dar toate ar fi prea sărace. Aveam senzaţia că mă nasc. Nu că renasc sau că mă nasc din nou. Doar că... mă nasc.

Sub mine, era un ţinut rural. Era verde, luxuriant şi pământesc. Era pământ... dar în acelaşi timp nu era. Era ca atunci când te duci cu părinţii din nou într-un loc în care ai petrecut câţiva ani când erai mic de tot. Nu cunoşti locul. Sau cel puţin crezi că nu-l cunoşti. Dar, când te uiţi în jur, ceva te atrage şi îţi dai seama că o parte din tine — o parte ascunsă undeva în adâncul tău — îşi aminteşte până la urmă locul şi se bucură de reîntoarcerea acolo.

Zburam, trecând peste copaci şi câmpuri, râuri şi cascade şi, ici şi colo, oameni. Erau şi copii, care râdeau şi se jucau. Oamenii cântau şi dansau în cercuri, iar uneori vedeam câte-un câine care alerga şi ţopăia printre ei, la fel de plin de bucurie ca oamenii. Purtau haine simple, dar frumoase, şi culorile acelor haine mi se părea că au acelaşi soi de căldură vie ca şi copacii şi florile care îmboboceau şi înfloreau în ţinutul din jurul lor.

O lume de vis frumoasă, incredibilă...

Atât că nu era un vis. Deşi nu ştiam unde eram sau măcar ce eram, un lucru îl ştiam cu siguranţă absolută: locul acesta în care mă trezisem brusc era complet real.

Cuvântul real exprimă ceva abstract şi este frustrant de ineficient în a reda ceea ce încerc să descriu. Imaginează-ţi că eşti copil şi te duci la cinematograf într-o zi de vară. Poate că filmul a fost bun şi te-ai distrat cât timp l-ai vizionat. Dar apoi spectacolul se termină şi ieşi din cinematograf înapoi în căldura profundă, vibrantă şi primitoare a după-amiezii de vară. Iar când aerul şi lumina soarelui dau năvală peste tine, te întrebi de ce naiba ai pierdut această zi splendidă stând într-o sală întunecoasă.

Multiplică această senzaţie de o mie de ori şi tot n-o să te apropii de senzaţia pe care o aveam acolo unde mă aflam.

Nu ştiu cât de mult timp, exact, am zburat. (Timpul din acest loc era diferit de timpul liniar simplu pe care-l trăim pe pământ şi este la fel de dificil de descris ca orice alt aspect al acelui loc.) Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că nu eram singur acolo sus.

Cineva se afla lângă mine: o fată frumoasă cu pomeţii înalţi şi ochii de culoare albastru-închis. Purta acelaşi fel de straie ţărăneşti pe care le purtau oamenii din satul de jos. Cosiţe aurii îi încadrau faţa adorabilă. Călătoream împreună pe o suprafaţă cu un model complicat, cu nişte culori vii şi indescriptibile care-i dădeau viaţă — aripa unui fluture. De fapt, milioane de fluturi erau în jurul nostru — valuri uriaşe unduitoare, care coborau în verdeaţă ca să apară iar în jurul nostru. Nu apărea vreodată câte un fluture izolat, ci toţi deodată, ca şi cum erau un fluviu de viaţă şi culoare, mişcându-se prin aer. Zburam în formaţiuni arcuite pe lângă flori, iar mugurii din pomi se deschideau când treceam prin preajma lor.

Costumaţia fetei era simplă, dar culorile ei — bleu, indigo şi o combinaţie pastelată de portocaliu şi culoarea piersicii — dădeau aceeaşi senzaţie de viaţă debordantă ca toate cele din jur. Se uita la mine cu o privire pe care, dacă o vedeai câteva momente, simţeai că viaţa de până atunci a meritat să ţi-o trăieşti, indiferent cum decursese până în acel moment. Nu era o privire romantică. Şi nici de prietenie nu era. Era o privire care era cumva dincolo de toate acestea... dincolo de toate felurile de iubire pe care le avem aici, pe pământ. Era ceva superior, care conţinea toate aceste alte feluri de dragoste înlăuntrul ei, fiind, în acelaşi timp, mai veritabilă şi mai pură decât toate.

Fără să folosească niciun cuvânt, mi-a vorbit. Mesajul a trecut prin mine ca o suflare de vânt şi instantaneu am înţeles că era adevărat. Am ştiut-o în acelaşi mod în care ştiam că lumea din jurul nostru era reală — că nu era vreo fantezie, trecătoare şi lipsită de substanţă.

Mesajul conţinea trei părţi, iar dacă ar trebui să-l traduc în limbaj pământesc, aş spune că suna cam aşa:

„Eşti iubit şi preţuit, cu tărie, pentru totdeauna.”

„Nu ai de ce să te temi.”

„Nu ai cum să faci nimic greşit.”

Acest mesaj m-a inundat aducând o imensă şi nebunească senzaţie de uşurare. Era ca şi cum mi se încredinţaseră regulile unui joc pe care-l jucasem toată viaţa fără să-l înţeleg vreodată pe deplin.

— Îţi vom arăta multe lucruri aici, a spus fata — din nou, fără să folosească efectiv aceste vorbe, dar dirijându-le esenţa conceptuală direct în mine. Dar, în cele din urmă, te vei întoarce.

La asta, am avut o singură întrebare.

Unde să mă întorc?

Aminteşte-ţi cine îţi vorbeşte în acest moment. Nu sunt un sentimentalist imbecil. Ştiu cum arată moartea. Ştiu ce simţi când o persoană vie, cu care ai vorbit şi ai glumit în zile mai bune, a devenit un obiect neînsufleţit pe masa de operaţie după ce te-ai străduit ore în şir să-i menţii în funcţiune maşinăria corpului. Ştiu cum arată suferinzii şi durerea fără răspuns de pe chipurile celor dragi care au pierdut pe cineva pe care nici nu visaseră că-l vor pierde. Cunosc bine biologia şi, cu toate că nu sunt fizician, nu sunt străin nici de acest domeniu. Cunosc diferenţa dintre fantezie şi realitate şi ştiu că experienţa despre care mă străduiesc să vă ofer o foarte vagă şi complet nesatisfăcătoare imagine a fost cea mai reală experienţă din viaţa mea.

De fapt, singura concurenţă pentru ea, în departamentul „realitate”, a fost ceea ce s-a întâmplat în continuare.

  Sus 

Capitolul 9

Esenţa

Între timp, eu mă aflam într-un loc cu nori. Nişte nori mari, pufoşi, roz-albicioşi, care se profilau bine conturaţi pe fondul albastru-întunecat al cerului.

Mai sus decât norii — nemărginit de mai sus —, turme de globuri transparente, fiinţe pâlpâitoare răspândite într-un arc pe cer, lăsând în urma lor dâre lungi, ca nişte prelungiri de raze.

Păsări? Îngeri? Cuvintele astea mi-au apărut în minte pe când îmi aşterneam pe hârtie amintirile. Dar niciunul dintre ele nu era pe măsura acelor fiinţe, care erau de-a dreptul diferite de orice cunoscusem pe această planetă. Erau mult mai avansate. Înălţate.

Un sunet, imens şi bubuitor ca un psalm glorios, s-a auzit de deasupra şi m-am întrebat dacă făpturile înaripate îl produceau. Din nou, când m-am gândit la asta mai târziu, mi-am dat seama că bucuria acestor creaturi, în timp ce zburau în înalturi, era de aşa natură încât trebuiau să facă acest zgomot — că, dacă nu-şi manifestau bucuria în felul acesta, atunci pur şi simplu nu ar fi putut să şi-o stăpânească. Sunetul era palpabil şi aproape material, ca o ploaie pe care o simţi pe piele, dar nu te udă.

Văzul şi auzul nu erau separate în locul unde mă aflam. Puteam să aud frumuseţea vizuală a corpurilor argintii ale făpturilor pâlpâitoare de deasupra şi puteam să văd perfecţiunea năvalnică, plină de fericire, a ceea ce cântau. Părea că nu poţi să priveşti sau să asculţi nimic din această lume fără să devii parte a acelui ceva — fără să i te alături în cine ştie ce mod misterios.

Din nou, din perspectiva mea actuală, aş sugera că nu puteai să te uiţi la nimic din lumea aceea, căci cuvântul la în sine presupune o separare care nu exista acolo. Totul era distinct şi, în acelaşi timp, totul era parte din tot restul, ca modelele luxuriante şi întrepătrunse de pe un covor persan... sau de pe aripa unui fluture.

Sufla un vânticel cald, ca acela care se iscă în zilele perfecte de vară, împrăştiind frunzele arborilor şi trecând prin preajmă ca o apă cerească. O briză divină. A schimbat totul, schimbând lumea din jur într-o vibraţie mai înaltă, dintr-o octavă superioară.

Cu toate că încă-mi mai păstrasem un pic din funcţia limbajului, cel puţin aşa cum ne gândim la ea pe pământ, am început, fără cuvinte, să-i pun întrebări acestui vânt — şi fiinţei divine pe care o simţeam că acţionează în spatele sau înăuntrul lui.

Unde este acest loc?

Cine sunt eu?

De ce mă aflu aici?

De fiecare dată când puneam în tăcere una dintre aceste întrebări, răspunsul venea instantaneu într-o explozie de lumină, culoare, dragoste şi frumuseţe care trecea prin mine ca un val care se sparge. Ce era important în legătură cu aceste explozii era că nu îmi reduceau la tăcere întrebările copleşindu-le. Îmi răspundeau la ele, dar într-un fel care ocolea limbajul. Gândurile intrau în mine direct. Dar nu semăna cu ceea ce trăim pe pământ. Nu era ceva vag, imaterial sau abstract. Aceste gânduri erau solide şi imediate — mai fierbinţi decât focul şi mai ude decât apa — şi, în timp ce le receptam, eram în stare să înţeleg, instantaneu şi fără efort, concepte pe care mi-ar fi luat ani de zile ca să le înţeleg pe deplin în viaţa pământeană.

Am continuat să mă mişc înainte şi m-am pomenit intrând într-un vid imens, complet întunecat, infinit în dimensiuni şi totuşi infinit de liniştitor. Aşa negru ca smoala cum era, deborda de lumină: o lumină ce părea să vină dintr-un glob strălucitor pe care-l simţeam acum în apropierea mea. Un glob care era viu şi aproape solid, aşa cum fuseseră cântecele făpturilor îngereşti.

Situaţia mea era, în mod destul de straniu, asemănătoare cu cea a unui făt în uter. Fătul pluteşte în uter având drept partener tăcut placenta, care îl hrăneşte şi-i mediază relaţiile cu mama lui prezentă pretutindeni şi, în acelaşi timp, invizibilă. În acest caz, „mama” era Dumnezeu, Creatorul, Sursa care este responsabilă cu crearea universului şi a tot ceea ce există în el. Această Fiinţă era atât de aproape, încât părea să nu existe niciun fel de distanţă între Dumnezeu şi mine însumi. Şi totuşi, în acelaşi timp, puteam să simt vastitatea infinită a Creatorului, puteam să văd cât de minuscul eram prin comparaţie. Din când în când am să folosesc Om ca pronume pentru Dumnezeu fiindcă iniţial am folosit acest nume în ceea ce am scris după ce-am ieşit din comă. „Om” era sunetul pe care-mi aminteam că-l auzisem asociat cu acel Dumnezeu omniscient, omnipotent şi plin de iubire necondiţionată, dar orice cuvânt descriptiv ar da greş.

Vastitatea pură care ne separa pe Om şi pe mine era, mi-am dat seama, motivul pentru care aveam Globul drept companion. Într-un mod pe care nu-l puteam înţelege complet, dar de care, totuşi, eram sigur, Globul era un fel de „interpret” între mine şi această prezenţă extraordinară care mă înconjura.

Era ca şi cum mă năşteam într-o lume mai vastă, iar universul însuşi era ca un uriaş uter gigantic, iar Globul (care rămânea, într-un fel, conectat cu Fata de pe Aripa de Fluture, care de fapt era ea) mă călăuzea prin acest proces.

Ulterior, când am revenit în lume, am găsit un citat din poetul creştin din secolul al XVII-lea Henry Vaughan, care se apropia de descrierea acestui loc — acest nucleu vast, negru ca tuşul, care era casa Divinului însuşi.

„Există, spun unii, în Dumnezeu un întuneric profund, dar orbitor...”

Asta era, întocmai: o întunecime de cerneală, care în acelaşi timp era plină-ochi cu lumină.

Întrebările şi răspunsurile au continuat. Deşi nu erau formulate în limbajul pe care-l cunoaştem, „vocea” acestei Fiinţe era caldă şi — oricât de ciudat ar părea asta — personală. Îi înţelegea pe oameni şi poseda calităţile pe care le posedăm şi noi, doar că într-o măsură infinit mai mare. Mă cunoştea în profunzime şi deborda de calităţi pe care toată viaţa mea le-am asociat numai şi numai cu fiinţele umane: căldură, compasiune, patos... ba chiar şi ironie, şi umor.

Prin intermediul Globului, Om mi-a spus că nu există un singur univers, ci mai multe — de fapt, mai multe decât aş putea concepe — dar că dragostea stă în centrul tuturor. Şi răul era prezent în toate celelalte universuri, dar numai în cantităţi infime. Răul era necesar pentru că, fără el, liberul-arbitru era imposibil, iar fără liberul-arbitru nu putea să existe niciun fel de dezvoltare — nicio mişcare înainte, nicio şansă ca noi să devenim ceea ce Dumnezeu îşi dorea cu ardoare ca noi să fim. Oribil şi atotputernic cum pare să fie răul uneori într-o lume ca a noastră, în imaginea de ansamblu, dragostea era copleşitor de predominantă şi, în cele din urmă, avea să fie triumfătoare.

Am văzut abundenţa vieţii prin nenumărate universuri, inclusiv unele a căror inteligenţă era cu mult mai avansată decât cea a omenirii. Am văzut că există nenumărate dimensiuni superioare, dar că singura cale de a cunoaşte aceste dimensiuni era să pătrunzi în ele şi să le experimentezi nemijlocit. Nu pot fi cunoscute sau înţelese din spaţiul dimensional inferior. Cauza şi efectul există în aceste tărâmuri superioare, dar în afara concepţiei noastre terestre despre ele. Lumea timpului şi a spaţiului în care ne mişcăm pe tărâmul terestru este împletită strâns şi complex cu aceste lumi superioare. Cu alte cuvinte, aceste lumi nu sunt totalmente separate de a noastră, pentru că toate lumile fac parte din aceeaşi Realitate divină atotcuprinzătoare. Din aceste lumi superioare se poate accesa orice loc sau moment de timp din lumea noastră.

Mi-ar lua tot restul vieţii — şi nu mi-ar ajunge — să dezvălui tot ce-am aflat acolo sus. Cunoaşterea care mi-a fost transmisă nu mi-a fost „predată” aşa cum s-ar întâmpla cu o lecţie de istorie sau o teoremă matematică. Înţelegerea avea loc direct, fără să fie nevoie să fiu convins şi absorbit. Cunoaşterea se înmagazina fără memorare, instantaneu şi pentru totdeauna. Nu se estompa, aşa cum se întâmplă cu cunoaşterea obişnuită, iar până în această zi încă o mai posed în întregime, mult mai clar decât posed informaţia pe care am dobândit-o de-a lungul tuturor anilor petrecuţi în şcoală.

Prin asta nu vreau să spun că pot să accesez această cunoaştere cât ai clipi. Întrucât acum m-am întors pe tărâmul terestru, trebuie s-o procesez prin corpul meu fizic şi creierul meu care sunt limitate. Dar este acolo. O simt, în însăşi fiinţa mea. Pentru cineva ca mine care şi-a petrecut întreaga viaţă muncind din greu ca să acumuleze cunoaştere şi înţelegere în maniera veche, descoperirea acestui nivel mai avansat de învăţare a fost, ea singură, destul ca să-mi dea hrană pentru minte pentru eternitate...

Din păcate, pentru familia şi doctorii mei de pe pământ, situaţia se prezenta cu totul diferit.

  Sus 

Capitolul 12

Esenţa

Ceva trăgea de mine. Nu ca atunci când cineva te apucă de braţ, ci ceva mai subtil, mai puţin fizic. Era cam ca atunci când soarele se ascunde după un nor şi simţi cum, ca o reacţie, starea ta sufletească se schimbă instantaneu.

Mă îndepărtam acum de Esenţă. Întunecimea sa neagră şi luminoasă totodată se pierdea în peisajul verde al Porţii, cu priveliştea ei care îţi lua ochii. Privind în jos, am văzut din nou sătenii, copacii, râurile scânteietoare şi cascadele, precum şi arcul de făpturi angelice de deasupra.

Însoţitoarea mea era şi ea acolo. Fusese în preajmă tot timpul, fireşte, de-a lungul călătoriei mele în Esenţă, sub forma acelui glob de lumină. Dar acum se afla, încă o dată, în formă umană. Purta aceeaşi rochie frumoasă şi, văzând-o din nou, m-am simţit ca un copil rătăcit într-un oraş imens şi străin şi care brusc întâlneşte un chip familiar. Ce dar deosebit era!

— Îţi vom arăta multe lucruri, dar te vei întoarce.

Acest mesaj, transmis mie fără cuvinte la intrarea în întunecimea Esenţei, mi-a revenit în minte acum. De asemenea, acum înţelegeam „unde” anume mă voi întoarce.

În Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă, unde îmi începusem odiseea.

Dar de data asta era diferit. Coborând în întuneric cu cunoaşterea deplină a ceea ce se afla deasupra ei, nu mai simţeam trepidaţia pe care o avusesem când fusesem prima oară aici. Pe când muzica glorioasă a Porţii se pierdea în depărtare, iar bubuitul pulsatoriu al tărâmului de jos revenea, am auzit şi văzut aceste lucruri aşa cum un adult vede un loc de care cândva a fost înspăimântat, dar de care acum nu îi mai este frică. Întunecimea şi bezna, feţele care apăreau şi dispăreau, rădăcinile ca nişte artere care coborau de sus, nu mă mai îngrozeau acum, pentru că am înţeles — în modul lipsit de cuvinte în care înţelegeam totul în acele momente — că nu mai aparţineam de acest loc, ci doar îl vizitam.

Dar de ce îl vizitam din nou?

Răspunsul a sosit în acelaşi mod instantaneu şi nonverbal în care îmi fuseseră transmise răspunsurile în lumea strălucitoare de deasupra. Această întreagă aventură, am început eu să înţeleg, era un fel de tur — un fel de privire de ansamblu asupra laturii invizibile, spirituale a existenţei. Şi, ca toate tururile serioase, includea toate etajele şi toate nivelurile.

Odată revenind în tărâmul inferior, capriciile timpului din aceste lumi de dincolo de ceea ce ştiam despre acest pământ au continuat să se menţină. Ca să vă faceţi o mică — chiar foarte mică — idee despre senzaţia avută, gândiţi-vă la cum se derulează timpul în vise. Într-un vis, „înainte” şi „după” devin noţiuni înşelătoare. Poţi să fii într-o parte a visului şi să ştii ce urmează, chiar dacă nu l-ai trăit încă. „Timpul” meu de acolo era ceva asemănător — deşi ar mai trebui să adaug că ceea ce mi s-a întâmplat nu avea nimic din confuzia de nepătruns a viselor noastre terestre, exceptând primele faze, când încă mă mai aflam în lumea de jos.

Cât de mult am stat acolo de data asta? Iarăşi nu am idee cu adevărat — nicio modalitate de evaluare. Dar ştiu că, după ce am revenit în tărâmul de jos, mi-a luat mult timp să descopăr că, de fapt, aveam un oarecare control asupra cursului meu — că nu mai eram prins în capcana acestei lumi de jos. Cu un efort concertat, puteam să urc iar spre planurile superioare. La un moment dat, în adâncurile întunecate, am constatat că-mi doresc să revină Melodia Rotitoare. După ce m-am chinuit, iniţial, să-mi amintesc notele, muzica splendidă şi sfera rotitoare de lumină care o emitea, ele au răsărit în conştiinţa mea. Au străbătut, încă o dată, mâlul gelatinos, iar eu am început să mă înalţ.

În lumile de deasupra, am descoperit eu încetul cu încetul, să ştii şi să fii capabil să te gândeşti la ceva sunt tot ceea ce ai nevoie ca să te mişti spre acel ceva. Gândindu-mă la Melodia Rotitoare, am făcut-o să apară, iar când am tânjit după lumile de sus, am şi ajuns acolo. Cu cât deveneam mai familiarizat cu lumea de sus, cu atât mai uşor îmi venea să revin la ea. În timpul pe care l-am petrecut în afara corpului meu, am parcurs de nenumărate ori calea aceasta între întunericul mâlos al Tărâmului Vederii cu Ochi de Râmă şi strălucirea verde a Porţii şi în întunericul negru, dar sfânt, al Esenţei. De câte ori, nu pot să spun exact — din nou, pentru că timpul, aşa cum era el acolo, nu se translatează în concepţia despre timp pe care o avem aici, pe pământ. Dar, de fiecare dată când ajungeam la Esenţă, pătrundeam mai adânc decât înainte şi eram învăţat mai multe lucruri, în modul fără cuvinte, mai mult decât verbal, în care sunt comunicate toate lucrurile în lumile de deasupra celei în care trăim.

Asta nu înseamnă că am văzut ceva precum întregul univers, nici în prima mea călătorie de la Vederea cu Ochi de Râmă în sus, spre Esenţă, nici în cele care au urmat. De fapt, unul dintre adevărurile care mi se transmiteau de fiecare dată când mă întorceam în Esenţă era că ar fi imposibil să înţeleg tot ceea ce există — fie latura fizică/vizibilă, fie cea (mult, mult mai cuprinzătoare) spirituală/invizibilă, ca să nu mai vorbim despre nenumăratele alte universuri care există sau au existat vreodată.

Dar nimic din toate astea nu conta, pentru că deja fusesem învăţat acel lucru — singurul lucru — care, într-o ultimă analiză, contează cu adevărat. Primisem, iniţial, această cunoaştere de la adorabilul meu companion de pe aripa de fluture, la prima mea intrare în Poartă. Era alcătuit din trei părţi şi, ca să mai fac o încercare de a-l formula în cuvinte (pentru că, fireşte, iniţial a fost transmis fără cuvinte), ar suna cam aşa:

Eşti iubit şi preţuit.

Nu ai de ce să te temi.

Nu ai cum să faci nimic greşit.

Dacă ar fi să rezum tot acest mesaj printr-o singură propoziţie, ar suna aşa:

Eşti iubit.

Iar dacă ar fi să rezum şi mai mult, la un singur cuvânt, ar rămâne (fireşte), pur şi simplu:

Iubire.

Iubirea este, fără urmă de îndoială, baza tuturor lucrurilor. Nu o iubire abstractă, greu de înţeles, ci acea iubire obişnuită, pe care toată lumea o cunoaşte — acea iubire pe care o simţim când ne uităm la soţul/soţia sau copiii noştri ori chiar la animalele noastre. În forma ei cea mai pură şi mai puternică, această iubire nu este nici geloasă, nici egoistă, ci necondiţionată. Aceasta este realitatea realităţilor, adevărul incomensurabil de glorios al adevărurilor, care trăieşte şi respiră în esenţa a tot ceea ce există sau va exista vreodată şi nimeni nu va putea, nici pe departe, să înţeleagă cine şi ce este dacă nu ştie acest lucru şi nu-l încorporează în toate acţiunile sale.

Nu prea seamănă a informaţie ştiinţifică, nu? Ei bine, daţi-mi voie să nu fiu de acord. M-am întors din acel loc şi nimic nu mă poate convinge că acesta nu este cel mai important adevăr emoţional din univers, dar, în acelaşi timp, şi cel mai important adevăr ştiinţific.

De câţiva ani, deja, am tot vorbit despre experienţa mea şi m-am întâlnit şi cu alţi oameni care studiază sau au trecut prin experienţe în pragul morţii. Ştiu că termenul iubire necondiţionată este discutat mult, dar superficial, în acele cercuri. Câţi dintre noi pot să înţeleagă care este adevărata lui semnificaţie?

Ştiu, desigur, de ce termenul apare atât de mult în discuţii. E pentru că mulţi, mulţi oameni au văzut şi au trăit ceea ce am trăit şi eu. Dar, ca şi mine, când revin la nivelul terestru, sunt limitaţi la cuvinte, şi numai la cuvinte, pentru a exprima experienţe şi percepţii care se situează în totalitate dincolo de puterea cuvintelor. E ca şi cum ai încerca să scrii un roman doar cu jumătate din alfabet.

Principalul obstacol pe care cei mai mulţi dintre subiecţii EPM trebuie să-l treacă este nu cum să se adapteze la limitările lumii pământeşti — cu toate că şi asta este, în mod cert, o provocare — ci cum să exprime felul în care au simţit cu adevărat dragostea trăită acolo.

În adâncul sufletului, noi ştim deja. La fel cum Dorothy din Vrăjitorul din Oz avea tot timpul capacitatea să se întoarcă acasă, avem capacitatea să restabilim conexiunea cu acel tărâm idilic. Doar că uităm să o facem, pentru că, în timpul porţiunii fizice, bazate pe creier, a existenţei noastre, creierul blochează sau acoperă cu un văl fondul cosmic mai mare, exact la fel cum lumina soarelui ascunde vederii stelele în fiecare dimineaţă. Să ne imaginăm cât de limitată ar fi viziunea noastră asupra universului dacă n-am vedea niciodată cerul acoperit de stele din timpul nopţii.

Putem vedea doar ceea ce filtrul creierului nostru lasă să treacă. Creierul — în particular, partea lui stângă, cea responsabilă cu limbajul şi logica, cea care generează pentru noi simţul raţionalităţii şi sentimentul de a fi un ego sau eu bine definit — este o barieră în calea cunoaşterii şi a experienţei superioare.

Sunt convins că noi, acum, ne confruntăm cu un moment crucial al existenţei noastre. Avem nevoie să recuperăm mai mult din acea cunoaştere mai cuprinzătoare cât trăim aici pe pământ, în vreme ce creierele noastre (inclusiv părţile sale analitice, din stânga) sunt încă pe deplin funcţionale. Ştiinţa — cea căreia i-am dedicat atât de mult din viaţa mea — nu contrazice ceea ce am aflat acolo sus. Dar mult prea mulţi oameni cred acest lucru, pentru că anumiţi membri ai comunităţii ştiinţifice, ataşaţi concepţiei materialiste despre lume, au insistat iar şi iar că ştiinţa şi spiritualitatea nu pot să coexiste.

Aceştia greşesc. Dorinţa de a face mai pe larg cunoscut acest adevăr străvechi, dar în ultimă instanţă fundamental, a fost motivul pentru care am scris această carte şi ea face ca toate celelalte aspecte ale poveştii mele — misterul modului în care am contractat boala, al felului cum am reuşit să fiu conştient într-o altă dimensiune timp de o săptămână cât a durat coma şi al felului cum am reuşit să mă vindec în totalitate — să rămână secundare.

Iubirea şi acceptarea necondiţionate pe care le-am trăit în călătoria mea constituie cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o sau pe care o voi face vreodată, şi, oricât de greu ştiu că-mi va fi să relatez celelalte lecţii pe care le-am învăţat cât am fost acolo, mai ştiu în sufletul meu că împărtăşirea acestui mesaj esenţial — unul atât de simplu încât majoritatea copiilor îl acceptă cu uşurinţă — este cea mai importantă sarcină pe care o am.

  Sus 

Capitolul 14

Un tip special de experienţă în pragul morţii

Adevărata valoare a unei fiinţe umane este determinată, în primul rând, de măsura şi sensul în care şi-a dobândit eliberarea faţă de propriul eu.

Albert Einstein (1879-1955)

Când am fost prima oară în Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă, nu aveam niciun centru adevărat al conştiinţei. Nu ştiam cine sau ce eram şi nici măcar dacă eram. Pur şi simplu eram... acolo, o conştiinţă singulară în mijlocul unui neant apos, întunecat, mâlos, care nu avea început şi, aparent, nici sfârşit.

Acum, totuşi, ştiam. Am înţeles că făceam parte din Divin şi că nimic — dar absolut nimic — nu putea să-mi ia acest lucru. (Falsa) suspiciune că putem cumva să fim separaţi de Dumnezeu este sursa oricărei forme de anxietate din univers, iar tratamentul pentru asta — pe care l-am primit parţial în interiorul Porţii şi complet înăuntrul Esenţei — era cunoaşterea faptului că nimic nu ne poate despărţi vreodată de Dumnezeu. Această cunoaştere — care rămâne cel mai important lucru pe care l-am învăţat vreodată — a alungat teroarea din Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă şi mi-a permis să-l văd aşa cum era în realitate: o parte nu întru totul plăcută, dar fără doar şi poate necesară a cosmosului.

Mulţi oameni au călătorit în tărâmurile în care am fost şi eu, dar, în mod straniu, mulţi şi-au amintit de identităţile lor pământene în timp ce îşi părăsiseră formele terestre. Ştiau că erau John Smith sau George Johnson sau Sarah Brown. Niciodată nu au pierdut din vedere faptul că trăiau pe pământ. Erau conştienţi că rudele lor în viaţă erau încă acolo, aşteptând şi sperând ca ei să se întoarcă. De asemenea, în multe cazuri, s-au întâlnit cu rude sau prieteni care muriseră înaintea lor şi, din nou, în aceste cazuri, i-au recunoscut instantaneu pe acei oameni.

Mulţi subiecţi ai EPM-urilor au relatat că s-au angajat în analize ale vieţilor lor, în care au văzut interacţiunile pe care le avuseseră cu diferiţi oameni şi acţiunile bune sau rele ale acestora în timpul vieţilor lor.

Eu nu am trăit niciunul dintre aceste evenimente şi, luate laolaltă, demonstrează cel mai neobişnuit aspect al propriei mele experienţe în pragul morţii. Eram complet eliberat de identitatea mea trupească, în ansamblul ei, astfel încât orice eveniment EPM clasic care ar fi presupus ca eu să-mi amintesc cine fusesem pe pământ a lipsit întru totul.

Să spun că, în acel moment al desfăşurării evenimentelor, încă nu aveam habar cine eram sau de unde veneam pare cumva uluitor, ştiu asta. În definitiv, cum puteam să aflu toate aceste lucruri frumoase şi năucitor de complexe, cum puteam să o văd pe fata de lângă mine şi copacii înfloriţi, şi cascadele, şi sătenii, şi încă să nu ştiu că eu, Eben Alexander, eram cel care le trăia? Cum am putut să înţeleg tot ceea ce făceam şi totuşi să nu-mi dau seama că pe pământ eram doctor, soţ şi tată? O persoană care nu vedea copaci, râuri şi nori pentru prima oară când am intrat în Poartă, ci una care văzuse aşa ceva din belşug în copilăria petrecută în localitatea foarte concretă şi foarte pământească numită Winston-Salem din Carolina de Nord?

Cea mai bună tentativă de răspuns ar fi să sugerez că eram într-o poziţie similară cu cea a cuiva care suferea de o amnezie parţială, dar benefică. Cu alte cuvinte, o persoană care uitase un aspect-cheie despre ea, dar care avusese de câştigat de pe urma faptului că uitase, chiar dacă doar pentru un scurt interval de timp.

Cum am avut de câştigat de pe urma faptului că nu-mi mai aminteam de eul meu pământesc? Mi-a permis să ajung departe în tărâmurile de dincolo de cele lumeşti, fără să-mi fac griji despre ceea ce lăsam în urmă. În toată perioada pe care am petrecut-o în acele lumi, eram un suflet care nu avea nimic de pierdut. Nici locuri de care să-i fie dor, nici oameni pe care să-i jelească. Venisem de niciunde şi nu aveam nicio istorie, aşa că mi-am acceptat în întregime circumstanţele — chiar şi întunericul şi neorânduiala iniţiale din Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă — cu stăpânire de sine.

Şi pentru că-mi uitasem cu atâta desăvârşire identitatea de muritor, mi s-a permis accesul deplin la adevărata fiinţă cosmică, adică cea care suntem cu toţii, în realitate. Încă o dată, în unele privinţe, experienţa mea a fost analogă unui vis, în care îţi aminteşti unele lucruri despre tine, uitând totodată complet altele. Dar, din nou, este o analogie doar parţial utilă pentru că, aşa cum nu obosesc să subliniez, Poarta şi Esenţa nu erau nici pe departe ceva de vis, ci ultrareale — atât de diferite de iluzoriu pe cât posibil. Dacă aş folosi cuvântul eliminat, s-ar crea impresia că absenţa amintirilor mele pământeşti, în timp ce m-am aflat în Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă, în Poartă şi în Esenţă, a fost, într-un anumit fel, intenţionată. Acum bănuiesc că aşa a fost. Cu riscul ultrasimplificării, mi s-a permis să mor mai profund şi să călătoresc mai departe decât aproape toţi subiecţii experienţelor în pragul morţii de dinaintea mea.

Oricât de arogant ar suna asta, intenţiile mele nu sunt astea. Bogata literatură pe tema EPM s-a dovedit esenţială pentru ca eu să-mi pot înţelege propria călătorie din timpul comei. Nu pot să susţin că ştiu de ce am avut experienţa pe care am avut-o, dar ştiu acum (după trei ani), după ce-am citit alte cărţi despre EPM, că penetrarea lumilor superioare tinde să fie un proces gradual şi necesită ca persoana să renunţe la tot ce-o ataşează de nivelul pe care se află înainte de a urca mai sus sau de a coborî mai adânc.

Asta n-a fost o problemă pentru mine, pentru că pe tot parcursul experienţei nu am avut absolut nicio amintire terestră şi singura suferinţă şi durere de inimă pe care le-am avut a fost când a trebuit să revin pe pământul de unde începusem.

  Sus 

Capitolul 15

Darul uitării

Concepţia despre conştiinţa umană susţinută de majoritatea oamenilor de ştiinţă din zilele noastre este aceea potrivit căreia conştiinţa este compusă din informaţie digitală — cu alte cuvinte, din date care sunt, în esenţă, de acelaşi tip cu cele folosite de computere. Deşi unii biţi ai acestor date — să vezi un apus de soare spectaculos, să auzi pentru prima oară o simfonie minunată, chiar să te îndrăgosteşti — pot să ni se pară mai profunzi şi mai speciali decât nenumăraţi alţi biţi de informaţie creaţi şi înmagazinaţi în creierele noastre, aceasta este doar o iluzie. De fapt, toţi biţii sunt calitativ la fel. Creierele noastre modelează realitatea de afară preluând informaţia care ajunge la ele prin intermediul simţurilor şi transformând-o într-o tapiserie digitală complexă. Dar percepţiile noastre sunt doar un model — nu realitatea însăşi. O iluzie.

Desigur, aceasta a fost concepţia pe care şi eu am susţinut-o. Îmi amintesc că, student la medicină fiind, auzeam ocazional argumente conform cărora conştiinţa nu este altceva decât un program de computer foarte complex. Aceste argumente sugerau că aproximativ zece miliarde de neuroni care se activează constant în creierele noastre sunt capabile să producă memoria şi conştiinţa pe toată durata vieţii.

Ca să înţelegem cum ar putea de fapt creierul să ne blocheze cunoaşterea lumilor superioare, trebuie să acceptăm — cel puţin ipotetic, pentru moment — că, în realitate, creierul însuşi nu produce conştiinţa. Că este, în schimb, un fel de valvă de reducţie sau filtru, care transformă conştiinţa mai cuprinzătoare, nonfizică, pe care o posedăm în lumile nonfizice, în ceva având o capacitate mai limitată pe durata vieţii noastre de muritori. Dintr-o perspectivă terestră, acest lucru prezintă un avantaj foarte clar. La fel cum creierele noastre lucrează din greu, în fiecare moment al vieţii noastre în stare de veghe, să filtreze asaltul de informaţii senzoriale care vine spre noi din mediul fizic înconjurător, selectând materialul de care avem, într-adevăr, nevoie ca să supravieţuim, aşa se face că uitarea identităţilor noastre transpământene ne permite să fim „aici şi acum” mult mai eficient. La fel cum cea mai mare parte a vieţii noastre obişnuite conţine prea multă informaţie pe care s-o putem prelua dintr-odată şi să mai şi reuşim să facem ceva, a fi excesiv de conştient de lumile de dincolo de aici şi acum ne-ar încetini şi mai mult progresul. Dacă am şti acum prea multe despre tărâmul spiritual, atunci navigarea prin vieţile noastre de pe pământ ar fi o provocare şi mai mare decât este deja. (Prin asta nu vreau să spun că n-ar trebui să fim conştienţi acum de lumile de dincolo — numai dacă devenim excesiv de conştienţi de grandoarea şi de imensitatea lor, ne poate împiedica să acţionăm cât încă mai suntem aici, pe pământ.) Dintr-o perspectivă mai concentrată pe scop (iar eu acum cred că universul nu înseamnă nimic dacă nu are un scop), să luăm deciziile corecte folosindu-ne de liberul-arbitru în faţa răului şi a nedreptăţii de pe pământ ar însemna mult mai puţin dacă ne-am aminti, cât încă suntem aici, de deplina frumuseţe şi strălucire a ceea ce ne aşteaptă.

De ce sunt atât de sigur de toate astea? Din două motive. Primul este că mi s-au arătat (de către fiinţele care m-au învăţat cât timp m-am aflat în Poartă şi în Esenţă), şi al doilea este că, de fapt, le-am trăit. Cât timp m-am aflat dincolo de corpul meu, am primit cunoştinţe despre natura şi structura universului care îmi depăşeau cu mult înţelegerea. Dar le-am primit oricum, în mare parte pentru că, eliberat fiind de preocupările mele lumeşti, am avut loc pentru asta. Acum, că am revenit pe pământ şi mi-am amintit de identitatea mea terestră, seminţele acelei cunoaşteri transterestre au fost din nou acoperite. Şi totuşi, au rămas acolo. Le simt, în fiecare clipă. Le va lua ani, în acest mediu terestru, să dea roade. Altfel spus, o să-mi trebuiască ani ca să înţeleg, folosindu-mi creierul meu mortal şi material, ceea ce am înţeles atât de rapid şi de uşor în tărâmurile eliberate de creier ale lumii de dincolo. Şi totuşi sunt încrezător că, făcând eforturi susţinute, mare parte din acea cunoaştere va continua să se dezvolte.

Să afirm că există încă un abis între înţelegerea noastră ştiinţifică actuală a universului şi adevărul aşa cum l-am văzut ar fi prea puţin spus. Îmi plac, în continuare, fizica şi cosmologia, îmi place să studiez vastul şi minunatul nostru univers. Doar că acum am o concepţie mult mărită a ceea ce înseamnă cu adevărat „vast” şi „minunat”. Latura fizică a universului este ca un fir de praf prin comparaţie cu partea invizibilă şi spirituală. În viziunea mea din trecut, spiritual nu era un cuvânt pe care să-l folosesc în timpul unei conversaţii ştiinţifice. Acum îl consider un cuvânt pe care nu ne putem permite să-l lăsăm deoparte.

De la Esenţă, înţelegerea mea privind ceea ce numim „energie neagră” şi „materie neagră” părea să aibă explicaţii clare, aşa cum aveau şi componente mult mai avansate ale alcătuirii universului nostru pe care oamenii nu le vor aborda nici peste epoci.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că aş putea să vi le explic. Şi asta pentru că — în mod paradoxal — încă mă aflu eu însumi în procesul înţelegerii lor. Poate că modalitatea cea mai bună de a exprima acea parte a experienţei este să spunem că am gustat o mostră dintr-un alt gen, mai cuprinzător, de cunoaştere: una pe care cred că oamenii vor fi capabili s-o acceseze în număr din ce în ce mai mare în viitor. Dar să redai acea cunoaştere acum e ca şi cum ai fi un cimpanzeu, ai deveni om pentru o singură zi, ai experimenta toate minunile cunoaşterii umane, după care să revii la prietenii tăi cimpanzei şi să încerci să le spui cum e să cunoşti mai multe limbi romanice, calculul infinitezimal şi imensa scară a universului.

Acolo sus, o întrebare îmi răsărea în minte, iar răspunsul venea în acelaşi moment, ca o floare care apărea imediat lângă ea. Era aproape ca şi cum, la fel cum nicio particulă fizică din univers nu este realmente separată de altele, nu exista întrebare fără răspunsul însoţitor. Iar aceste răspunsuri nu erau nici simple „da”-uri sau „nu”-uri. Erau edificii conceptuale vaste, structuri uluitoare de gândire vie, la fel de complexe ca nişte oraşe. Idei atât de vaste că mi-ar fi luat mai multe vieţi să mă descurc în ele dacă aş fi fost limitat la gândirea de tip terestru. Dar nu eram. Mă debarasasem de acel stil de gândire ca un fluture care iese dintr-o crisalidă.

Am văzut pământul ca un punct albastru în imensa întunecime a spaţiului fizic. Puteam să văd că pământul era un loc în care binele şi răul se amestecau şi că asta constituia una dintre caracteristicile lui unice. Chiar şi aici, pe pământ, există mai mult bine decât rău, dar pământul este un loc unde răului i se permite să câştige mai multă influenţă într-un mod care ar fi cu totul imposibil la nivelurile superioare ale existenţei. Faptul că răul poate uneori să deţină supremaţia a fost ştiut şi îngăduit de Creator ca o consecinţă necesară a faptului că a dat darul liberului-arbitru unor fiinţe ca noi.

Mici particule de rău au fost împrăştiate în tot universul, dar suma totală a tot ceea ce este rău a fost ca un fir de nisip de pe o plajă imensă prin comparaţie cu binele, abundenţa, speranţa şi iubirea necondiţionată de care universul a fost literalmente inundat. Însăşi ţesătura unei dimensiuni este alcătuită din iubire şi acceptare, şi orice nu are aceste calităţi apare imediat şi evident ca fiind nelalocul lui acolo.

Dar liberul-arbitru vine cu preţul unei pierderi sau al unei îndepărtări de această iubire şi acceptare. Suntem liberi; dar suntem fiinţe libere înconjurate de un mediu care conspiră să ne facă să simţim că nu suntem liberi. Liberul-arbitru are o importanţă centrală pentru funcţionarea noastră pe tărâmul terestru: o funcţionare care, după cum vom descoperi cu toţii, într-o bună zi, serveşte rolului mult superior de a permite ascensiunea noastră într-o dimensiune alternativă atemporală. Viaţa noastră de jos, de aici, poate părea nesemnificativă, căci este minusculă relativ la alte vieţi şi la alte lumi care aglomerează universurile vizibile şi invizibile. Dar este, totodată, de o importanţă uriaşă, căci rolul nostru aici este să creştem spre Divin, iar acea creştere este supravegheată îndeaproape de fiinţele din lumea de deasupra — sufletele şi globurile luminoase (acele fiinţe pe care le-am văzut iniţial mult deasupra mea în Poartă şi despre care cred că sunt originea conceptului nostru cultural despre îngeri).

Noi — fiinţele spirituale care locuim în prezent creierele şi corpurile noastre muritoare dezvoltate după principiile evoluţioniste, produse ale pământului şi ale exigenţelor acestuia — luăm adevăratele decizii. Gândirea adevărată nu este treaba creierului. Dar am fost atât de antrenaţi — parţial de către creierul însuşi — ca să ne asociem creierele cu ceea ce gândim şi cu cine suntem, încât ne-am pierdut capacitatea de a realiza că suntem în toate momentele mult mai mult decât creierele şi corpurile fizice care fac — sau ar trebui să facă — ceea ce le spunem noi să facă.

Gândirea adevărată este prefizică. Aceasta este gândirea din spatele gândirii responsabile pentru toate alegerile autentic consecvente pe care le facem în lume. O gândire care nu este dependentă de deducţia liniară, ci se mişcă iute ca fulgerul, făcând conexiuni la diferite niveluri, aducându-le laolaltă. În faţa acestei inteligenţe interioare libere, gândirea noastră obişnuită este teribil de lentă şi de şovăielnică. Aceasta este gândirea care prinde mingea de fotbal în careu, care generează idei ştiinţifice inspirate sau compune cântece inspirate. Este gândirea subliminală care e întotdeauna acolo, când avem cu adevărat nevoie de ea, dar pe care cu toţii şi prea des ne-am pierdut capacitatea atât de a o accesa, cât şi de a crede în ea. Inutil de spus, este gândirea care a intrat rapid în acţiune în seara acelui salt din înalt, când paraşuta lui Chuck s-a deschis brusc sub mine.

Să experimentăm gândirea în afara creierului înseamnă să intrăm într-o lume a conexiunilor instantanee care fac ca gândirea obişnuită (adică, acele aspecte limitate de creierul fizic şi de viteza luminii) să pară un eveniment fără speranţă de somnolent şi de greoi. Eul nostru cel mai adevărat şi mai profund este complet liber. Nu este handicapat sau compromis de acţiunile noastre trecute şi nici preocupat de identitate sau statut. El înţelege că nu are nevoie să se teamă de lumea pământească şi, prin urmare, nu are nevoie să se construiască prin faimă sau avere ori cucerire.

Acesta este adevăratul eu spiritual pe care noi toţi suntem destinaţi, într-o bună zi, să-l recuperăm. Dar, până va veni acea zi, am sentimentul că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să intrăm în contact cu acest miraculos aspect al nostru — să-l cultivăm şi să-l aducem la lumină. Aceasta este fiinţa care trăieşte înăuntrul nostru, al tuturor, chiar acum, şi ea este, de fapt, fiinţa care Dumnezeu intenţionează cu adevărat ca noi să fim.

Cum ne apropiem de acest eu spiritual veritabil? Manifestând iubire şi compasiune. De ce? Pentru că iubirea şi compasiunea înseamnă mult mai mult decât noţiunile abstracte pe care mulţi dintre noi credem că le reprezintă. Sunt reale. Sunt concrete. Şi alcătuiesc însăşi textura tărâmului spiritual.

În scopul de a ne întoarce la acel tărâm, trebuie încă o dată să devenim ca acel tărâm, chiar în timp ce suntem blocaţi şi abia ne târâm prin acesta.

Una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac oamenii când se gândesc la Dumnezeu este să şi-l imagineze pe Dumnezeu ca fiind impersonal. Da, Dumnezeu se află în spatele numerelor, al perfecţiunii universului pe care ştiinţa o măsoară şi se străduieşte s-o înţeleagă. Dar — din nou, în mod paradoxal — Om este „uman” de asemenea — chiar mai uman decât tine şi decât mine. Om înţelege şi are compasiune pentru situaţia noastră umană mult mai profund şi mai personal decât ne putem imagina pentru că Om ştie că noi am uitat şi înţelege ce povară groaznică este să trăieşti, chiar şi numai o clipă, cu uitarea Divinului.

  Sus 

Capitolul 20

Încheierea

De câte ori eram blocat, din nou, în aspra Vedere a Ochiului de Râmă, eram în stare să-mi amintesc strălucitoarea Melodie Rotitoare, care deschidea din nou portalul către Poartă şi Esenţă. Am petrecut lungi perioade — pe care, în mod paradoxal, nu le-am resimţit deloc ca pe o trecere a timpului — în prezenţa îngerului meu păzitor de pe aripa de fluture şi o eternitate învăţând lecţii de la Creator şi de la Globul de lumină din adâncul Esenţei.

La un moment dat, am ajuns la marginea Porţii şi am constatat că nu mai pot să reintru în ea. Melodia Rotitoare — care până atunci fusese biletul meu de intrare în acele regiuni superioare — nu mă mai ducea acolo. Porţile Raiului erau închise.

Din nou, să descriu senzaţiile pe care le-am avut este dificil până la extrem, din cauza limbajului liniar, ca un pat al lui Procust, în care trebuie să înghesuim totul aici pe pământ, şi ca urmare a „aplatizării” generale pe care o suferă experienţa când suntem în corpul nostru. Gândeşte-te la toate situaţiile în care ai trăit o dezamăgire. Există o accepţie în care toate pierderile pe care le suferim aici, pe pământ, sunt de fapt variaţiuni ale unei pierderi absolut centrale: pierderea Raiului. În ziua în care porţile Raiului s-au închis pentru mine, am avut un sentiment de tristeţe care nu semăna cu nimic din cele trăite vreodată. Emoţiile sunt diferite acolo sus. Toate emoţiile umane sunt prezente, dar sunt mai profunde, mai spaţioase — nu sunt doar înăuntru, ci şi în afară. E ca şi cum, ori de câte ori ţi s-ar schimba starea sufletească aici, pe pământ, vremea s-ar schimba instantaneu, odată cu ea. Că lacrimile tale ar provoca o ploaie torenţială, iar fericirea ta ar face ca norii să dispară instantaneu. Asta îţi dă un indiciu despre cât de vast şi de consecvent se simt acolo sus schimbările de dispoziţie sufletească, de cât de straniu şi de puternic ceea ce gândim ca fiind „înăuntru” şi „afară” nu există deloc în realitate.

Aşa se face că eu, cu inima frântă, mă cufundam acum într-o lume de tristeţe crescândă, o mâhnire care era în acelaşi timp o cufundare reală.

Mă mişcam în jos trecând prin mari ziduri de nori. Se auzeau murmure peste tot în jur, dar nu înţelegeam cuvintele. Apoi mi-am dat seama că eram înconjurat de nenumărate fiinţe, care îngenuncheau, în arcuri prelungite în depărtare. Privind acum în urmă, realizez ce făceau aceste ierarhii de fiinţe, pe jumătate văzute, pe jumătate simţite, care se întindeau în întunericul de deasupra şi de dedesubt.

Se rugau pentru mine.

Două dintre feţele de care mi-am amintit ulterior erau cele ale lui Michael Sullivan şi soţiei sale, Page. Îmi amintesc că le-am văzut doar din profil, dar le-am identificat clar după ce m-am întors şi mi-am recăpătat vorbirea. Michael fusese prezent fizic în salonul de terapie intensivă conducând rugăciunile de multe ori, dar Page n-a fost niciodată efectiv acolo (cu toate că şi ea a rostit rugăciuni pentru mine).

Aceste rugăciuni mi-au dat energie. Acesta este motivul pentru care, aşa de trist cum eram, ceva în mine a simţit o stranie încredere că totul va fi bine. Aceste fiinţe ştiau că trec printr-o tranziţie şi cântau şi se rugau ca să mă ajute să-mi menţin o stare de spirit cât mai pozitivă. Mă îndreptam spre necunoscut, dar ajuns în acel moment, aveam o deplină credinţă şi încredere că se va avea grijă de mine, aşa cum îmi promiseseră însoţitoarea mea de pe aripa de fluture şi Zeitatea infinit de iubitoare — că, oriunde m-aş fi dus, Raiul va veni cu mine. Va veni sub forma Creatorului, sub forma lui Om, şi va veni sub forma îngerului — a îngerului meu — Fata de pe Aripa de Fluture.

Eram pe drumul de întoarcere, dar nu eram singur — şi ştiam că nu mă voi mai simţi niciodată singur.

  Sus 

Capitolul 22

Şase chipuri

Pe când coboram, şi mai multe chipuri ieşeau bolborosind din noroi, aşa cum făcuseră mereu, şi în timp ce coboram spre Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă. Dar, de data asta, chipurile aveau ceva diferit. Erau umane acum, nu animalice.

Şi, în mod limpede, spuneau lucruri.

Nu că aş fi putut desluşi ce spuneau. Semăna puţin cu vechile desene animate cu Charlie Brown în care, când vorbesc adulţii, nu auzi decât nişte sunete indescifrabile. Mai târziu, analizând retrospectiv, mi-am dat seama că puteam, de fapt, identifica şase dintre chipurile pe care le vedeam. Erau Sylvia, apoi Holley şi sora ei, Peggy. Erau Scott Wade şi Susan Reintjes. Dintre aceste persoane, singura care nu era prezentă fizic lângă patul meu a fost Susan. Dar, în felul ei, fusese şi ea prezentă pentru că, în noaptea aceea, la fel ca în noaptea precedentă, stătuse acasă la ea în Chapel Hill şi s-a trimis pe sine, cu ajutorul voinţei, lângă mine.

Mai târziu, aflând acest lucru, am fost nedumerit că Betty şi surorile mele, care fuseseră acolo toată săptămâna, ţinându-mă de mână ore nesfârşite, lipseau din grupul de chipuri pe care le văzusem. Mama suferea de o fractură de stres la laba piciorului şi putea să umble doar cu ajutorul unui cadru, dar se achitase conştiincioasă când îi venise rândul să stea de veghe. Phyllis, Betsy şi Jean fuseseră toate acolo. Apoi am aflat că nu fuseseră prezente în acea ultimă noapte. Chipurile pe care mi le aminteam erau ale celor care fuseseră prezente fizic în a şaptea dimineaţă a comei mele sau în seara precedentă.

Încă o dată, totuşi, la acel moment, când coboram, nu aveam niciun nume sau vreo identitate pe care s-o ataşez vreunuia dintre acele chipuri. Ştiam doar, sau simţeam, că erau importante pentru mine într-un anume fel.

Unul dintre ele mă atrăgea spre el cu o forţă deosebită. A început să tragă de mine. Cu un şoc care a părut să reverbereze în susul şi în josul întregului puţ vast de nori şi de fiinţe angelice prin care coboram, mi-am dat seama subit că fiinţele Porţii şi Esenţei — fiinţe pe care le cunoşteam şi le iubeam, se pare, de o veşnicie — nu erau singurele fiinţe pe care le cunoşteam. Cunoşteam şi iubeam şi fiinţele de jos, de sub mine — în tărâmul de care mă apropiam. Fiinţe pe care, până în acel moment, le uitasem complet.

Această cunoaştere era concentrată pe toate cele şase feţe, dar îndeosebi pe a şasea. Era foarte familiară. Mi-am dat seama cu o senzaţie de şoc care friza teama absolută că, oricine ar fi fost, era faţa cuiva care avea nevoie de mine. Cineva care nu şi-ar reveni niciodată dacă aş pleca. Dacă aş fi părăsit-o, pierderea ar fi fost de nesuportat — ca sentimentul pe care l-am avut când porţile Raiului s-au închis. Era o trădare pe care pur şi simplu nu eram în stare să o comit.

Până în acel moment, fusesem liber. Călătorisem prin lumi în modul în care aventurile o pot face cu maximă eficienţă: fără vreo preocupare privind soarta lor. Rezultatul nu mai conta în ultimă instanţă, deoarece, chiar şi când eram în Esenţă, nu am simţit nicio clipă vreo grijă sau vinovăţie legată de faptul că aş putea dezamăgi pe cineva. Desigur, acesta fusese unul dintre primele lucruri pe care le învăţasem când eram cu Fata de pe Aripa de Fluture şi mi-a spus: „Nu ai cum să faci nimic greşit”.

Dar acum era diferit. Atât de diferit, încât, pentru prima oară în întreaga mea călătorie, am simţit o teroare remarcabilă. Era o teroare nu pentru mine, ci pentru aceste chipuri — îndeosebi pentru al şaselea. Un chip pe care încă nu-l puteam identifica, dar despre care ştiam că are o importanţă crucială pentru mine.

Chipul acesta a căpătat tot mai multe detalii până când în sfârşit am văzut că acel el se ruga de mine să revin: să risc teribila coborâre în lumea de jos pentru a fi din nou cu el. Încă nu-i puteam înţelege cuvintele, dar cumva ele mi-au transmis că aveam o miză în această lume de jos — că aveam, cum se spune, „pielea în joc”.

Faptul că mă întorceam era important. Aveam legături aici — legături pe care trebuia să le onorez. Cu cât mai clară devenea faţa, cu atât mai mult îmi dădeam seama de asta. Şi cu atât mai mult mă apropiam de recunoaşterea feţei.

Faţa unui băiat mic.

  Sus 

Capitolul 28

Ultrarealul

Există două moduri în care te poţi păcăli. Unul este să crezi ceea ce nu este adevărat; celălalt e să refuzi să crezi ceea ce este adevărat.

Soren Kierkegaard (1813-1855)

În tot ce am scris, un cuvânt părea să apară, iar şi iar.

Real.

Niciodată, până la coma mea, nu mi-am dat seama cât de înşelător poate fi un cuvânt. Potrivit felului în care fusesem învăţat să îl înţeleg, atât la facultatea de medicină, cât şi la acea şcoală a bunului simţ care este viaţa, ceva fie este real (un accident de maşină, un joc de fotbal, un sendviş pe masa din faţa ta), fie nu. În anii mei de neurochirurgie, am văzut o mulţime de oameni care sufereau de halucinaţii. Credeam că ştiu cât de groaznice pot fi fenomenele ireale pentru cei care le trăiau. Iar în cele câteva zile de psihoză de terapie intensivă, am avut şansa să experimentez şi eu câteva dintre aceste coşmaruri impresionant de realiste. Dar, după ce acestea au trecut, mi-am dat seama rapid că respectivele coşmaruri erau nişte închipuiri: fantasmagorii neuronale agitate de circuitele creierului care se străduiau să reintre în funcţiune.

Însă, în timp ce mă aflam în comă, creierul meu nu funcţionase necorespunzător. Nu funcţionase deloc. Partea creierului meu despre care anii de facultate medicală mă învăţaseră că era responsabilă pentru crearea lumii în care trăiam şi mă mişcam şi pentru a prelua datele brute care ajungeau la mine prin intermediul simţurilor, modelându-le într-un univers plin de înţeles: acea parte a creierului era scoasă complet din funcţiune. Şi, în pofida tuturor acestor lucruri, fusesem viu şi conştient, cu adevărat conştient, într-un univers caracterizat mai presus de toate de iubire, conştiinţă şi realitate. (Iată cum a apărut din nou acel cuvânt.) Pentru mine, pur şi simplu acest fapt nu putea fi contrazis. Îl ştiam atât de deplin, încât mă durea.

Ceea ce trăisem eu era mai real decât casa în care stăteam, mai real decât buştenii care ardeau în şemineu. Şi totuşi, nu exista loc pentru acea realitate în viziunea medicală ştiinţifică pe care îmi petrecusem atâţia ani ca s-o dobândesc.

Cum aveam eu să creez loc pentru ca amândouă aceste realităţi să coexiste?

  Sus 

Capitolul 29

O experienţă obişnuită

A venit, în sfârşit, şi ziua când am pus pe hârtie tot ce am putut, până la ultima amintire din Tărâmul Vederii cu Ochi de Râmă, din Poartă şi din Esenţă.

Apoi a sosit timpul să citesc. Am plonjat în oceanul de literatură EPM — un ocean pe care până atunci nici măcar nu-l încercasem cu degetul. Nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că nenumăraţi alţi oameni trăiseră aceleaşi lucruri ca mine, atât în anii din urmă, cât şi în secolele trecute. EPM-urile nu sunt toate la fel, fiecare astfel de experienţă este unică — dar aceleaşi elemente apar în mod repetat, iar pe multe dintre ele le-am recunoscut din propria mea experienţă. Naraţiunile privind trecerea printr-un tunel sau o vale întunecoasă pentru a ajunge într-un peisaj luminos şi plin de viaţă — ultrarealul — datau încă din Grecia antică şi Egipt. Făpturi angelice — uneori înaripate, alteori nu — se regăseau, cel puţin, până în antichitatea Orientului Apropiat — aşa cum se întâmpla şi cu credinţa că astfel de fiinţe erau nişte paznici care urmăreau activităţile oamenilor de pe pământ şi-i întâmpinau pe respectivii oameni când lăsau pământul în urmă. Senzaţia de a fi capabil să vezi simultan în toate direcţiile; senzaţia de a te situa deasupra timpului liniar — de a fi deasupra tuturor lucrurilor, în esenţă, despre care înainte considerasem că definesc peisajul vieţii umane; auzirea unei muzici asemănătoare celei religioase, care-ţi pătrundea în întreaga fiinţă, şi nu doar în urechi; receptarea directă şi instantanee a conceptelor care, în mod normal, ar fi luat un timp foarte lung şi mult studiu ca să fie înţelese, fără niciun chin... simţirea intensităţii unei iubiri necondiţionate.

Iar şi iar, în relatările moderne privind EPM şi în scrierile spirituale din vremurile străvechi, simţeam cum naratorii se luptă cu limitările limbajului pământesc, încercând să surprindă în întregime peştele pe care-l prinseseră la bordul ambarcaţiunii reprezentate de limbajul şi ideile umane... şi mereu, într-o măsură sau alta, eşuând.

Şi totuşi, cu fiecare tentativă care dădea greş la o distanţă frustrant de mică de ţel, fiecare persoană chinuindu-se cu limbajul şi ideile pentru a-i transmite această enormitate cititorului, eu înţelegeam scopul povestitorului şi ceea ce acesta sperase să redea în toată măreţia sa fără limite, dar pur şi simplu nu reuşea.

Da, da, da! îmi spuneam în timp ce citeam. Înţeleg.

Desigur, aceste cărţi, aceste materiale existaseră toate înainte de experienţa mea. Dar eu nu le dădusem niciodată vreo atenţie. Nu numai în privinţa citirii lor, dar şi în alte privinţe. Simplu spus, niciodată nu fusesem gata să accept ca adevărată ideea că ceva din noi supravieţuieşte morţii trupeşti. Fusesem chintesenţa medicului bun la suflet, deşi sceptic. Şi, ca atare, pot să vă spun că majoritatea scepticilor nu sunt sceptici deloc. Ca să fii cu adevărat sceptic, trebuie chiar să examinezi ceva şi să-l iei în serios. Iar eu, ca mulţi alţi doctori, nu îmi rezervasem niciodată timp să explorez EPM-urile. Pur şi simplu „ştiusem” că erau imposibile.

De asemenea, am parcurs şi înregistrările medicale din perioada în care fusesem în comă — o perioadă care fusese meticulos consemnată, practic de la bun început. Analizându-mi scanările exact la fel cum aş fi făcut-o pentru un pacient de-al meu, mi-a devenit clar, în sfârşit, cât de fantastic de bolnav fusesem.

Meningita bacteriană este unică printre boli prin maniera în care atacă suprafaţa exterioară a creierului, lăsând intacte structurile mai profunde. Bacteriile distrug cu eficienţă mai întâi partea umană a creierului nostru şi, în final, se dovedesc fatale prin atacarea structurilor mai profunde „de întreţinere”, comune cu ale altor animale, situate dedesubtul părţii umane. Celelalte boli care pot deteriora neocortexul, provocând inconştienţă — traumele la cap, accidentele vascular-cerebrale, hemoragiile sau tumorile cerebrale —, nu sunt nici pe departe atât de eficiente în distrugerea completă a întregii suprafeţe a neocortexului. Acestea tind să implice doar o parte din neocortex, lăsând celelalte părţi neafectate şi capabile de funcţionare. Nu numai asta, dar, în loc să scoată din funcţiune doar neocortexul, tind totodată să deterioreze şi părţile mai profunde şi mai primitive ale creierului. Ţinând cont de toate acestea, meningita bacteriană este, după cum se poate demonstra, cea mai bună boală pe care o puteai găsi care să imite moartea umană fără ca, de fapt, s-o provoace. (Deşi, bineînţeles, de regulă o provoacă. Adevărul trist este că, practic, oricine ajunge atât de bolnav cum am fost eu din cauza meningitei bacteriene nu se mai întoarce ca să-şi spună povestea.) (Vezi Anexa A.)

Deşi experienţa este la fel de veche ca istoria, „experienţa în pragul morţii” (indiferent dacă a fost văzută precum ceva real sau o fantezie lipsită de orice bază) a devenit un termen comun abia de curând. În anii 1960, s-au pus la punct noi tehnici care le-au permis doctorilor să-i resusciteze pe pacienţii care suferiseră un stop cardiac. Pacienţii care în vremurile de altădată ar fi murit pur şi simplu acum erau readuşi în ţara celor vii. Fără ştirea lor, aceşti medici produceau, în urma eforturilor lor de salvare, o specie de călători transtereştri: oameni care au avut prilejul să arunce o privire dincolo de văl şi să se întoarcă pentru a povesti despre asta. Astăzi, specia numără câteva milioane. Apoi, în 1975, un student la medicină pe nume Raymond Moody a publicat o carte numită Viaţă după viaţă, în care a descris experienţa trăită de un om pe nume George Ritchie. Ritchie a „murit” ca urmare a unui stop cardiac survenit ca o complicaţie a unei pneumonii şi a ieşit din propriul corp timp de nouă minute. A călătorit de-a lungul unui tunel, a vizitat regiuni paradiziace şi infernale, a întâlnit o fiinţă de lumină pe care a identificat-o ca fiind Iisus şi a trăit nişte sentimente de linişte şi de bine atât de intense, încât i-a fost dificil să le exprime în cuvinte. Astfel a început epoca modernă a experienţelor în pragul morţii.

Nu aş putea să susţin că nu ştiusem deloc de cartea lui Moody, dar cu siguranţă că nu o citisem. Nu avusesem nevoie pentru că ştiam, mai înainte de toate, că ideea potrivit căreia stopul cardiac ar reprezenta un fel de stare în apropierea morţii era absurdă. Mare parte din literatura despre experienţele în pragul morţii se referă la pacienţii ale căror inimi s-au oprit timp de câteva minute — de regulă în urma unui accident sau pe masa de operaţii. Ideea conform căreia stopul cardiac echivalează cu moartea este depăşită de vreo cincizeci de ani. Mulţi nespecialişti încă mai consideră că, dacă cineva îşi revine în urma unui stop cardiac, atunci acesta a „murit” şi s-a întors la viaţă, dar comunitatea medicală şi-a revizuit de multă vreme definiţia morţii, în aşa fel încât să fie centrată pe creier, nu pe inimă (încă din 1968, când au fost stabilite criteriile de moarte a creierului, care se bazează pe descoperirile cruciale ale examinării neurologice a pacientului). Stopul cardiac este relevant pentru moarte doar din perspectiva efectului pe care îl are asupra creierului. În câteva secunde de la stopul cardiac, oprirea fluxului de sânge spre creier duce la o întrerupere pe scară largă a activităţii neuronale cooperative şi la pierderea cunoştinţei.

De o jumătate de secol, chirurgii opreau în mod curent inima timp de câteva minute până la câteva ore în chirurgia cardiacă şi, ocazional, în neurochirurgie, folosind pompe de bypass cardiopulmonare şi uneori răcind creierul pentru a-i spori viabilitatea în astfel de condiţii dificile. Nu se produce nicio moarte a creierului. Chiar şi o persoană care face un stop cardiac pe stradă poate fi scutită de vătămări ale creierului dacă cineva începe să-i facă resuscitare cardiopulmonară în decurs de patru minute, iar inima poate fi, în cele din urmă, repornită. Atât timp cât sângele oxigenat ajunge la creier, creierul — şi, prin urmare, şi persoana — va rămâne în viaţă, deşi într-o stare de inconştienţă efemeră.

Simpla cunoaştere a acestui fapt a fost tot ce mi-a trebuit ca să dau la o parte cartea lui Moody fără ca măcar s-o deschid. Dar acum am deschis-o şi citind poveştile relatate de Moody cu referinţe la situaţiile prin care eu însumi trecusem mi-a schimbat complet perspectiva. Aveam prea puţine îndoieli că măcar unii dintre oamenii din aceste poveşti îşi părăsiseră cu adevărat corpurile fizice. Asemănările cu ceea ce eu însumi trăisem dincolo de corp erau pur şi simplu prea copleşitoare.

Părţile mai primitive ale creierului meu — cele responsabile cu întreţinerea — funcţionaseră tot sau aproape tot timpul cât fusesem în comă. Dar ajungând la partea din creier despre care orice specialist neurolog îţi va spune că este responsabilă de partea mea umană: ei bine, acea parte dispăruse. Vedeam asta în scanări, în rezultatele analizelor de laborator, pe examinările mele neurologice — în toate datele conţinute în înregistrările foarte detaliate din timpul săptămânii pe care o petrecusem în spital. Am început, curând, să-mi dau seama că experienţa mea a fost, din punct de vedere tehnic, o EPM aproape impecabilă, poate unul dintre cele mai convingătoare cazuri de acest fel din istoria modernă. Ceea ce conta în privinţa cazului meu nu era ceea ce mi se întâmplase mie personal, ci imposibilitatea pură şi categorică a argumentării, din punct de vedere medical, că totul a fost o fantezie.

Să descrii ce este o experienţă în pragul morţii este dificil, în cel mai bun caz, dar să faci asta în faţa unor colegi medici care refuză să creadă că este cât de cât posibil sporeşte dificultatea întreprinderii. Datorită carierei mele în neuroştiinţă şi a propriei mele EPM, acum aveam prilejul unic să fac mai digerabilă această tentativă.

  Sus 

Capitolul 31

Trei tabere

Susţin că misterul uman este degradat într-un mod incredibil de reducţionismul ştiinţific, care are pretenţia că, pe baza promisiunilor materialismului, va putea să explice în cele din urmă întreaga lume spirituală aplicând modelele de activitate neuronală. Această credinţă trebuie clasificată ca superstiţie... trebuie să acceptăm că suntem fiinţe spirituale cu suflete care există într-o lume spirituală, precum şi fiinţe materiale cu corpuri şi creiere care există într-o lume materială.

Sir John C. Eccles (1903-1997)

Când vine vorba despre EPM, există trei tabere fundamentale. Astfel, există credincioşii: fie oameni care au trecut ei înşişi printr-o EPM, fie cei care pur şi simplu au găsit astfel de experienţe uşor de acceptat. Apoi, desigur, există necredincioşii înverşunaţi (cum eram eu înainte). Totuşi, aceştia nu se consideră în general necredincioşi. Ei „ştiu” pur şi simplu că creierul generează conştiinţa şi nu tolerează ideile nebuneşti referitoare la superioritatea minţii asupra corpului (decât dacă încearcă din politeţe să consoleze pe cineva, aşa cum am crezut eu că fac cu Susanna în ziua aceea). 

Apoi mai este şi grupul de mijloc. Aici sunt reuniţi tot felul de oameni care au auzit despre EPM-uri, fie citind despre ele, fie — din cauză că sunt extraordinar de răspândite — având un prieten sau o rudă care a trecut prin aşa ceva. Aceşti oameni de mijloc sunt cei cărora povestea mea s-ar putea să le fie de un real folos. Vestea pe care o aduc EPM-urile este capabilă să transforme vieţile. Dar când o persoană care este potenţial deschisă să audă despre o EPM întreabă un doctor sau un om de ştiinţă — aceştia fiind, în societatea noastră, paznicii oficiali în chestiunea a ceea ce e real sau nu este — prea adesea i se răspunde, blând dar ferm, că EPM-urile sunt doar nişte fantezii: produse ale creierului luptându-se să se agaţe de viaţă şi nimic mai mult.

Ca doctor care am trecut prin ceea ce am trecut, pot să spun o altă poveste. Şi cu cât mai mult m-am gândit la ea, cu atât mai mult am simţit că am datoria să fac exact acest lucru.

Una câte una, am analizat sugestiile pe care ştiam că doctorii, colegii mei, şi eu însumi în vremurile de altădată, le-ar fi oferit ca să „explice” ceea ce s-a întâmplat cu mine. (Pentru mai multe detalii, vezi sumarul meu privind ipotezele neuroştiinţifice din Anexa B.)

A fost experienţa mea un program primitiv al trunchiului cerebral care s-a declanşat pentru a uşura durerea şi suferinţa terminale — posibil o reminiscenţă a strategiei de „moarte mimată” folosită de mamiferele inferioare? Am eliminat această supoziţie din capul locului. Pur şi simplu, era exclus ca experienţele mele, cu nivelurile lor atât de intens sofisticate la nivel vizual şi auditiv, şi gradul lor ridicat de semnificaţie percepută, să fie produsul unei porţiuni reptiliene a creierului meu.

A fost o rememorare distorsionată a amintirilor din părţile profunde ale sistemului meu limbic, partea creierului care alimentează percepţia emoţională? Din nou, nu — fără un neocortex funcţional, sistemul limbic nu poate produce viziuni având claritatea şi logica celor trăite de mine.

Putea să fi fost experienţa mea un fel de viziune psihedelică produsă de unul dintre numeroasele medicamente care mi se administraseră? Din nou trebuie să spun că toate aceste medicamente lucrează cu receptori situaţi în neocortex. Iar în absenţa unui neocortex funcţional, nu exista o bază pe care aceste medicamente să funcţioneze.

Cum rămâne cu intruziunea REM? Aşa se numeşte sindromul (înrudit cu „mişcarea rapidă a ochilor” sau somnul REM, faza în care apar visele - REM este acronimul din limba engleză de la „rapid eye movement", mişcarea rapidă a ochilor. (N.t.)) în care neurotransmiţătorii naturali precum serotonina interacţionează cu receptorii din neocortex. Îmi pare rău, din nou. Intruziunea REM are nevoie de un neocortex funcţional pentru a avea loc, iar eu nu aveam aşa ceva.

Apoi, mai era fenomenul ipotetic cunoscut sub numele de „evacuarea DMT”. În această situaţie, glanda pineală, reacţionând la stresul unei ameninţări percepute la adresa creierului, produce o substanţă numită DMT (sau N,N-dimetiltriptamina). DMT este structurată similar cu serotonina şi poate provoca o stare psihedelică extrem de intensă. N-am avut nicio experienţă personală cu DMT — şi nici acum nu am —, dar nu-i contrazic pe cei care susţin că produce o stare psihedelică foarte puternică. Poate una cu implicaţii veritabile pentru înţelegerea a ceea ce conştiinţa şi realitatea sunt de fapt.

Totuşi, rămâne faptul că porţiunea creierului pe care o afectează DMT (neocortexul) nu era, în cazul meu, acolo pentru a fi afectată. Aşa încât, din perspectiva „explicării” a ceea ce mi s-a întâmplat, ipoteza evacuării DMT s-a dovedit la fel de ineficientă ca ceilalţi candidaţi principali pentru explicarea experienţei mele şi, din acelaşi motiv, esenţial. Halucinogenele afectează neocortexul, iar neocortexul nu era disponibil pentru a fi afectat.

Ipoteza finală pe care am analizat-o a fost cea a „fenomenului de reboot”. Aceasta ar explica experienţa mea ca pe un ansamblu de amintiri şi gânduri esenţial disparate, rămase de dinaintea momentului în care neocortexul meu a încetat complet să mai funcţioneze. Ca un computer care restartează şi salvează ceea ce poate după o avariere generală a sistemului, creierul meu ar fi adunat laolaltă experienţa mea din aceste rămăşiţe, atât de bine cât a putut. Aceasta s-ar fi putut produce la restartarea cortexului în starea de conştienţă după o încetare a funcţionării prelungită la scara sistemului, în meningita mea difuză. Dar acest lucru pare foarte improbabil date fiind complexitatea şi interactivitatea amintirilor mele complicate. Întrucât am experimentat atât de intens natura non-lineară a timpului în lumea spirituală, pot acum să înţeleg de ce atât de multe scrieri despre dimensiunea spirituală pot părea distorsionate sau pur şi simplu absurde din perspectiva noastră pământească. În lumile de deasupra acesteia, pur şi simplu timpul nu se comportă ca aici. În acele lumi, lucrurile nu se întâmplă în mod necesar unul după altul. Un moment poate părea lung cât o viaţă şi una sau mai multe vieţi pot părea că durează o clipă. Dar, deşi timpul nu se comportă în mod obişnuit (din perspectiva noastră) în lumile de dincolo, asta nu înseamnă că este o harababură, şi amintirile mele din perioada petrecută în comă sunt oricum, numai talmeş-balmeş nu. Cele mai terestre ancore din experienţa mea, din punct de vedere temporal, au fost interacţiunile mele cu Susan Reintjes, când ea m-a contactat în a patra şi a cincea noapte, şi apariţia, spre finalul călătoriei, a celor şase chipuri. Orice altă aparenţă de simultaneitate temporală între evenimentele de pe pământ şi călătoria mea în lumea de dincolo este, s-ar putea spune, pur întâmplătoare!

Cu cât aflam mai multe despre boala mea, şi cu cât căutam mai mult, folosind literatura ştiinţifică actuală, ca să-mi explic ce se întâmplase, cu atât ratam mai spectaculos esenţa. Totul — claritatea ireală a viziunii mele, limpezimea gândurilor mele ca flux conceptual pur — sugera o funcţionare cerebrală superioară, nicidecum inferioară. Dar creierul meu superior nu fusese prezent ca să efectueze acea activitate.

Cu cât citeam mai mult despre explicaţiile „ştiinţifice” cu privire la ce anume sunt EPM-urile, cu atât mai şocat eram de netemeinicia lor transparentă. Şi, totuşi, conştientizam cu tristeţe că acelea erau exact explicaţiile pe care eu, cel de demult, le-aş fi dat cu un gest vag dacă mi-ar fi cerut cineva să „explic” ce este EPM.

Dar nu era de aşteptat ca oamenii care nu erau doctori să ştie acest lucru. Dacă experienţa pe care o trăisem i s-ar fi întâmplat altcuiva — oricui — ar fi fost şi aşa îndeajuns de remarcabilă. Dar faptul că mi se întâmplase mie... Ei bine, să spun că mi se întâmplase „pentru un motiv” mă făcea să mă simt uşor stingherit. În mine mai trăia destul din vechiul doctor ca să ştiu cât de bizar — de fapt, cât de grandios — suna asta. Dar când am adăugat improbabilitatea clară a tuturor detaliilor — şi mai ales când mă gândeam cât de precis de perfectă fusese o boală precum meningita E. coli în demolarea cortexului meu şi apoi recuperarea mea rapidă şi completă faţă de o distrugere aproape sigură — am fost nevoit să iau pur şi simplu în serios că într-adevăr se întâmplase pentru un motiv.

Ceea ce n-a făcut decât să-mi sporească sentimentul de responsabilitate faţă de relatarea corectă a poveştii.

Întotdeauna îmi făcusem un motiv de mândrie din faptul că mă menţineam la curent cu ultimele noutăţi din literatura medicală a domeniului meu şi că mă implicam, de asemenea, atunci când aveam ceva valoros de adăugat. Faptul că fusesem expediat brusc din această lume într-o alta era o ştire — o veritabilă ştire medicală —, iar acum, că mă întorsesem, nu aveam de gând să o subapreciez. Din punct de vedere medical, recuperarea mea completă era pur şi simplu o imposibilitate, un miracol. Dar adevărata poveste consta în locul unde fusesem şi aveam datoria nu doar ca om de ştiinţă, animat de un profund respect pentru metoda ştiinţifică, dar şi ca vindecător să spun povestea aceea. O poveste — o poveste adevărată — poate vindeca la fel de bine ca un medicament. Susanna ştiuse asta când mă sunase în ziua aceea, la cabinet. Iar eu trăisem acelaşi lucru când primisem veşti de la familia mea biologică. Ceea ce mi se întâmplase era de asemenea o veste vindecătoare. Ce fel de vindecător aş fi dacă n-aş împărtăşi-o?

La puţin peste doi ani de la revenirea mea din comă, l-am vizitat pe un prieten apropiat şi coleg care se află la conducerea principalelor departamente academice de neuroştiinţă din lume. Îl cunoşteam pe John (nu este numele lui adevărat) de decenii şi îl consideram un om minunat şi un om de ştiinţă de prim rang.

I-am spus lui John o parte din povestea călătoriei mele spirituale din starea de comă profundă şi s-a arătat de-a dreptul uluit. Nu uluit de cât de nebun eram eu acum, ci ca şi cum, în sfârşit, înţelegea ceva care-l nedumerise de multă vreme.

A reieşit că, în urmă cam cu un an, tatăl lui John se apropia de finalul unei boli care durase cinci ani. Era invalid, dement, suferind şi voia să moară.

— Te rog, îl implora pe John tatăl lui de pe patul de moarte. Dă-mi o pastilă, ceva. Nu pot s-o mai duc aşa.

Apoi, dintr-odată, tatăl lui a devenit mai convingător decât fusese în ultimii doi ani, în timp ce discuta unele observaţii profunde despre viaţa lui şi despre familia lor. Ulterior şi-a mutat privirea şi a început să vorbească spre aerul de la partea dinspre picioare a patului. Ascultându-l, John şi-a dat seama că tatăl lui îi vorbea mamei lui decedate, care murise cu şaizeci şi cinci de ani în urmă, când tatăl lui John nu era decât un adolescent. Abia dacă amintise de ea în timpul vieţii lui John, dar uite că acum avea o discuţie voioasă şi animată cu ea. John n-o vedea, dar era absolut convins că spiritul ei era acolo, urându-i bun-venit acasă spiritului tatălui său.

După câteva minute de la asta, tatăl lui John s-a întors iar cu faţa spre el, având o privire complet diferită în ochi. Zâmbea şi era în mod clar liniştit, mai liniştit decât îşi amintea John să-l fi văzut vreodată.

— Culcă-te, tată, s-a pomenit John zicând. Relaxează-te. E în regulă.

Tatăl lui a făcut exact asta. Închizând ochii, a adormit cu o expresie de împăcare deplină pe faţă. La scurt timp după aceea, şi-a dat sfârşitul.

John a simţit că întâlnirea dintre tatăl lui şi bunica lui de mult plecată dintre cei vii fusese foarte reală, dar nu ştiuse ce să facă în privinţa ei pentru că, în calitate de doctor, ştia că astfel de lucruri erau „imposibile”. Mulţi alţii au observat acea uimitoare claritate a minţii care survine la oamenii vârstnici atinşi de demenţă cu puţin înainte să-şi dea sfârşitul, exact aşa cum John văzuse la tatăl lui (fenomen numit „luciditate terminală”). Pentru asta nu exista nicio explicaţie neuroştiinţifică. Faptul că mi-a auzit povestea a părut să-i dea o permisiune după care tânjise să-i fie dată de cineva: permisiunea de a crede ceea ce văzuse cu ochii lui — de a şti acel adevăr profund şi liniştitor: că eul nostru spiritual etern este mai real decât orice percepem în acest tărâm fizic şi are o legătură divină cu iubirea infinită a Creatorului.

  Sus 

Capitolul 33

Enigma conştiinţei

Dacă vrei să fii realmente un căutător al adevărului, este necesar ca măcar o dată în viaţă să te îndoieşti, cât mai mult posibil, de toate lucrurile.

Rene Descartes (1596-1650)

A fost nevoie cam de două luni pentru ca întregul ansamblu de cunoştinţe neurochirurgicale să-mi revină în minte. Lăsând la o parte, pentru moment, faptul în esenţă miraculos că a revenit (în continuare, nu există niciun precedent medical pentru cazul meu, în care creierul care a fost supus unui atac atât de grav şi de îndelungat din partea unei bacterii gram-negative precum E. coli să îşi recupereze măcar o parte din capacităţile depline), după asta, am continuat să mă lupt cu faptul că tot ce învăţasem în patru decenii de studiu şi muncă despre creierul uman, despre univers şi despre ce anume constituie realitatea intra în conflict cu experienţa pe care o trăisem în cele şapte zile de comă. Când am căzut în comă, eram un doctor laic care-şi petrecuse întreaga carieră în unele dintre cele mai prestigioase institute de cercetare din lume, încercând să înţeleagă conexiunile dintre creierul uman şi conştiinţă. Nu era vorba că nu credeam în conştiinţă. Eram pur şi simplu mai conştient decât majoritatea oamenilor de improbabilitatea mecanică uluitoare ca ea să existe independent!

În anii 1920, fizicianul Werner Heisenberg (şi alţi fondatori ai mecanicii cuantice) a făcut o descoperire atât de stranie că va mai dura până când lumea o va asimila complet. Când observăm fenomenele subatomice, este imposibil să separăm complet observatorul (adică, omul de ştiinţă care efectuează experimentul) de ceea ce este observat. În lumea noastră cotidiană, este uşor să ne scape acest aspect. Noi vedem universul ca un loc plin de obiecte separate (mese şi scaune, oameni şi planete) care interacţionează ocazional unele cu altele, dar care rămân în esenţă separate. Totuşi, la nivel subatomic, acest univers de obiecte separate se dovedeşte a fi o iluzie desăvârşită. În domeniul dimensiunilor super-supermici, orice obiect din universul fizic este intim legat de oricare alt obiect. De fapt, în lume nu există câtuşi de puţin „obiecte”, doar vibraţii de energie şi relaţii.

Ce a însemnat asta ar fi trebuit să fie evident, deşi n-a fost aşa pentru mulţi. Era imposibil să cercetezi realitatea esenţială a universului fără să foloseşti conştiinţa. Departe de a fi un produs secundar şi neimportant al proceselor fizice (aşa cum crezusem înainte de a avea această experienţă), conştiinţa nu este doar foarte reală — este de fapt mai reală decât restul existenţei fizice şi, cel mai probabil, fundamentul tuturor lucrurilor. Dar niciuna dintre aceste idei nu a fost cu adevărat încorporată în imaginea despre realitate a ştiinţei. Mulţi oameni de ştiinţă încearcă să facă asta, dar, deocamdată, nu există o „teorie a tuturor lucrurilor” unificată care să poată combina legile mecanicii cuantice cu cele ale teoriei relativităţii într-o manieră care să înceapă să încorporeze conştiinţa.

Toate obiectele din universul fizic sunt alcătuite din atomi. Atomii, la rândul lor, sunt constituiţi din protoni, electroni şi neutroni. Aceştia, la rândul lor, sunt (aşa cum fizicienii au descoperit de asemenea la începutul secolului XX) toţi particule. Iar particulele sunt alcătuite din... Ei bine, la modul cel mai sincer, fizicienii nu prea ştiu cu adevărat. Dar un lucru pe care-l ştim despre particule este că fiecare este conectată cu oricare alta din univers. Toate sunt, la nivelul cel mai profund, interconectate.

Înainte de experienţa mea de dincolo, eram, în general, la curent cu toate aceste idei ştiinţifice moderne, dar erau îndepărtate şi abstracte. În lumea în care trăiam şi mă mişcam — lumea automobilelor, a caselor, a meselor de operaţie şi a pacienţilor care se făceau bine sau nu, parţial în funcţie de modul cum reuşeam să-i operez — aceste aspecte ale fizicii subatomice erau rarefiate şi distante. Poate că erau adevărate, dar nu aveau legătură cu realitatea mea cotidiană.

Dar când mi-am lăsat corpul fizic în urmă, am trăit direct aceste adevăruri. De fapt, şi o spun cu toată încrederea, cu toate că la acea vreme nici măcar nu ştiam termenul, pe când mă aflam în Poartă şi în Esenţă, eu de fapt „făceam ştiinţă”. Ştiinţă care se baza pe cel mai adevărat şi mai sofisticat instrument pentru cercetare pe care-l posedăm:

Conştiinţa însăşi.

Cu cât săpam mai mult, cu atât mai convins deveneam că descoperirea mea nu era doar interesantă sau spectaculoasă. Era ştiinţifică. În funcţie de persoana cu care discuţi, conştiinţa este ori cel mai mare mister aflat în faţa cercetării ştiinţifice, ori o nonproblemă totală. Surprinzător este numărul mare al oamenilor de ştiinţă care intră în a doua categorie. Pentru mulţi oameni de ştiinţă, poate pentru majoritatea, nu merită să ne facem griji din cauza conştiinţei, pentru că nu este decât un subprodus al proceselor fizice. Mulţi oameni de ştiinţă merg mai departe susţinând despre conştiinţă nu doar că este un fenomen secundar, dar că, în plus, nici măcar nu e reală.

Totuşi, mulţi reprezentanţi de frunte din domeniul neuroştiinţei conştiinţei şi al filosofiei minţii nu sunt de acord cu această poziţie. În ultimele decenii, ei au ajuns să recunoască „problema dură a conştiinţei”. Cu toate că ideea se cocea de câteva decenii, David Chalmers a fost cel care a definit-o în geniala lui carte din 1996, The Conscious Mind (Mintea conştientă). Problema dură priveşte însăşi existenţa experienţei conştiinţei şi poate fi distilată în aceste întrebări:

Cum ia naştere conştiinţa din funcţionarea creierului uman?

În ce raport se află conştiinţa cu comportamentul pe care îl însoţeşte?

Care este relaţia dintre lumea percepută şi lumea reală?

Problema dură este atât de greu de rezolvat, încât unii gânditori au spus că răspunsul se află cu totul în afara „ştiinţei”. Dar faptul că se situează dincolo de graniţele ştiinţei curente nu diminuează cu nimic fenomenul conştiinţei — de fapt, este un indiciu cu privire la rolul ei insondabil de profund în univers.

Ascendenţa metodei ştiinţifice fundamentate doar în tărâmul fizic, în ultimele patru sute de ani, prezintă o problemă majoră: am pierdut legătura cu misterul profund din centrul existenţei noastre — conştiinţa noastră. A fost (sub diferite nume şi exprimată prin diferite concepţii asupra lumii) ceva bine cunoscut şi ţinut în secret de religiile premoderne, dar s-a pierdut în cultura noastră occidentală laică, pe măsură ce ne-am îndrăgostit tot mai mult de puterea ştiinţei şi a tehnologiei moderne.

Pentru toate succesele civilizaţiei occidentale, lumea a plătit un preţ scump în termenii celei mai importante componente a existenţei noastre — spiritul uman. Partea întunecată a tehnologiei de vârf — armamentul modern şi uciderile şi sinuciderile nechibzuite, nenorocirea urbană, dezastrul ecologic, schimbările de climă catastrofale, polarizarea resurselor economice — este îndeajuns de rea şi aşa. Şi mai rău, concentrarea noastră asupra progresului exponenţial din ştiinţă şi tehnologie i-a lăsat pe mulţi dintre noi relativ neajutoraţi în ceea ce priveşte semnificaţia şi bucuria, precum şi în ceea ce priveşte modul cum se încadrează vieţile noastre în marea schemă a existenţei pentru întreaga eternitate.

S-a dovedit că, la întrebările privind sufletul şi viaţa de după viaţă, reincarnarea, Dumnezeu şi Rai, răspunsurile sunt dificil de găsit prin mijloace ştiinţifice convenţionale, ceea ce implică faptul că s-ar putea ca aceste răspunsuri să nu existe. În mod similar, fenomenele de conştiinţă extinsă, cum ar fi vizualizarea la distanţă, percepţia extrasenzorială, psihokinezia, clarviziunea, telepatia şi precogniţia s-au dovedit dificil de înţeles prin investigaţii ştiinţifice „standard”. Înainte de perioada petrecută în comă, m-am îndoit de veridicitatea lor, în principal pentru că niciodată nu le-am experimentat la un nivel profund şi pentru că nu puteau fi explicate uşor prin concepţia mea ştiinţifică simplistă asupra lumii.

Ca mulţi alţi sceptici cu pregătire ştiinţifică, am refuzat chiar să analizez datele relevante privind chestiunile referitoare la aceste fenomene. Mi-am păstrat ideile preconcepute despre aceste informaţii şi despre cei care le furnizau pentru că perspectiva mea limitată nu reuşea să ofere nici cea mai vagă explicaţie despre cum ar putea avea loc în realitate astfel de lucruri. Cei care susţin că nu există dovezi pentru fenomenele care sugerează conştiinţa extinsă, în pofida numărului copleşitor de probe care dovedesc contrariul, sunt ignoranţi în mod deliberat. Ei cred că ştiu adevărul, fără să mai fie nevoie să cerceteze faptele.

Pentru cei prinşi încă în capcana scepticismului ştiinţific, recomand cartea Irreducible Mind: Toward a Psychology for the 21st Century (Mintea ireductibilă: spre o psihologie a secolului XXI), publicată în 2007. Dovezile pentru conştiinţa extracorporală sunt bine prezentate în această analiză ştiinţifică riguroasă. Irreducible Mind este un adevărat punct de reper realizat de un grup de mare prestigiu, Departamentul pentru studii perceptuale de la Universitatea din Virginia. Autorii oferă o analiză exhaustivă a datelor relevante, iar concluzia este inevitabilă: aceste fenomene sunt reale şi trebuie să încercăm să le înţelegem natura, dacă vrem să înţelegem realitatea existenţei noastre.

Am fost seduşi de ideea potrivit căreia concepţia ştiinţifică asupra lumii se apropie rapid de o Teorie a tuturor lucrurilor, care nu ar părea să lase mult loc pentru sufletul sau spiritul nostru, pentru Rai şi pentru Dumnezeu. Călătoria mea din starea de comă profundă, în afara acestui tărâm fizic inferior, în ţinutul superior unde sălăşluieşte atotputernicul Creator, a dezvăluit hăul indescriptibil de imens dintre cunoaşterea umană şi tărâmul inspirator de veneraţie al lui Dumnezeu.

Noi toţi suntem mai familiari cu conştiinţa decât cu orice altceva şi totuşi înţelegem mult mai multe lucruri despre univers decât despre mecanismul conştiinţei. Este atât de aproape de casă, încât se situează aproape mereu dincolo de înţelegerea noastră. Nu există nimic legat de fizica lumii materiale (quarcuri, electroni, fotoni, atomi etc.) şi, în special, de structura complexă a creierului care să ne dea cel mai vag indiciu despre mecanismul conştiinţei.

De fapt, cel mai mare indiciu privind realitatea domeniului spiritual este misterul profund al existenţei noastre conştiente. Aceasta este o revelaţie mult mai misterioasă decât cele de care fizicienii şi specialiştii în neuroştiinţă s-au arătat capabili să se ocupe, iar eşecul lor de a face acest lucru a lăsat în obscuritate relaţia intimă dintre conştiinţă şi mecanica cuantică — şi, prin urmare, realitatea fizică.

Pentru a studia cu adevărat universul la un nivel profund, trebuie să admitem rolul fundamental al conştiinţei în zugrăvirea realităţii. Experimentele din mecanica cuantică i-au şocat pe acei geniali părinţi ai domeniului, dintre care mulţi (Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli, Niels Bohr, Erwin Schrodinger, Sir James Jeans, ca să numim doar câţiva) s-au îndreptat spre concepţia mistică asupra lumii în căutarea unor răspunsuri. Ei şi-au dat seama că era imposibil să separe experimentatorul de experiment şi să explice realitatea fără ajutorul conştiinţei. Ceea ce am descoperit în lumea de dincolo este imensitatea indescriptibilă şi complexitatea universului şi faptul că baza a tot ceea ce există este conştiinţa. Am fost atât de complet conectat la ea, încât, adesea, nu a existat nicio diferenţiere între „mine” şi lumea prin care mă mişcam. Dacă ar fi să rezum toate acestea, aş spune mai întâi că universul este mult mai mare decât pare să fie dacă ne uităm doar la părţile lui imediat vizibile. (De fapt, asta nu e o idee revoluţionară, întrucât ştiinţa convenţională admite că 96 la sută din univers este alcătuit din „materie şi energie neagră”. Ce sunt aceste entităţi negre? [Şaptezeci la sută este „energie neagră", acea forţă extrem de miste­rioasă descoperită de astronomi la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, când au găsit dovada indubitabilă bazată pe supernovele de tip Ia, potrivit căreia în ultimele cinci miliarde de ani expansiunea universului s-a accelerat. Alte 26 de procente sunt constituite de „materia neagră", acea gravitaţie anormală „în exces" revelată în ultimele decenii în rotaţia galaxiilor şi a roiurilor galactice. Se vor găsi explicaţii, dar misterele de dincolo de acestea nu se vor sfârşi niciodată. (N.a.)] Nimeni nu ştie deocamdată. Dar ceea ce a făcut ca experienţa mea să fie neobişnuită a fost urgenţa surprinzătoare cu care am experimentat rolul fundamental al conştiinţei sau al spiritului. N-a fost teorie când am învăţat asta acolo sus, ci un fapt, copleşitor şi imediat ca un suflu de aer arctic primit în faţă.) În al doilea rând: noi — fiecare dintre noi — suntem conectaţi în mod complex şi de neclintit cu universul lărgit. Acesta este adevăratul nostru sălaş şi să credem că lumea aceasta fizică este tot ceea ce contează este ca şi cum ne-am închide într-un mic dulap şi ne-am imagina că nu mai există nimic dincolo de acesta. Şi, în al treilea rând: forţa esenţială a credinţei în înlesnirea ideii de „minte deasupra materiei”. Când eram student la medicină, am fost adesea uimit de puterea incredibilă a efectului placebo — că studiile medicale au trebuit să depăşească cele circa 30 de procente de binefacere atribuită faptului că pacientul crede că primeşte un medicament care-i este de folos, chiar dacă e vorba despre o simplă substanţă inertă. În loc să vadă puterea fundamentală a credinţei şi a modului cum ne influenţează sănătatea, profesia medicală a preferat să vadă jumătatea goală a paharului — şi anume că efectul placebo este un obstacol în demonstrarea eficacităţii unui tratament.

În miezul enigmei mecanicii cuantice se află falsitatea ideii noastre de localizare în timp şi spaţiu. Restul universului — adică vasta lui majoritate — nu este, de fapt, depărtat de noi în spaţiu. Da, spaţiul fizic pare real, dar este şi limitat, totodată. Întreaga lungime şi lăţime a universului fizic este nimic pentru tărâmul spiritual din care a luat naştere — tărâmul conştiinţei (pe care unii ar putea să-l numească „forţa vitală”).

Acest alt univers, cu mult mai măreţ, nu este „depărtat” deloc. De fapt, este chiar aici — aici unde mă aflu, când tastez această propoziţie, şi chiar acolo unde va aflaţi, când o citiţi. Nu e departe fizic, dar noi nu suntem conştienţi de el pentru că suntem, în cea mai mare parte, închişi faţă de acele frecvenţe pe care se manifestă. Trăim în dimensiunile familiare ale spaţiului şi timpului, constrânşi de limitările ciudate ale organelor noastre senzoriale şi de, şcoala perceptuală din cadrul spectrului care se întinde de la lumea cuantică subatomică până la întregul univers. Acele dimensiuni, deşi au multe lucruri care se întâmplă în ele, ne izolează totodată faţă de alte dimensiuni care există.

Grecii din Antichitate au descoperit toate astea cu mult timp în urmă, iar eu n-am făcut decât să descopăr singur ceea ce ei deja aflaseră: analogul înţelege analogul. Universul este astfel construit încât, ca să înţelegi orice parte a numeroaselor sale dimensiuni şi niveluri, trebuie să devii parte a acelei dimensiuni. Sau, formulat mai exact, trebuie să fii deschis pentru o identificare cu acea parte a universului pe care deja o posezi, dar de care s-ar putea să nu fi fost conştient.

Universul nu are început şi nici sfârşit, iar Dumnezeu este întru totul prezent în orice particulă a acestuia. Multe — de fapt, cea mai mare parte — din lucrurile pe care oamenii le-au avut de spus despre Dumnezeu şi despre lumile spirituale superioare au presupus să le aducem jos, la nivelul nostru, în loc să ne ridicăm noi percepţiile la înălţimea lor. Cu descrierile noastre insuficiente, le denaturăm natura lor cu adevărat copleşitoare.

Dar, cu toate că n-a început niciodată şi nu se va sfârşi niciodată, universul are nişte semne de punctuaţie, al căror scop este să facă fiinţele să existe şi să le îngăduie să participe la măreţia lui Dumnezeu. Big Bang care a creat universul nostru a fost unul dintre aceste „semne de punctuaţie” creative. Viziunea lui Om a fost din afară, cuprinzând întreaga Creaţie a lui Om şi dincolo chiar de câmpul meu vizual superior-dimensional. Aici, a vedea însemna a şti. Nu a existat nicio distincţie între faptul că am experimentat ceva şi faptul că am înţeles acel ceva.

„Am fost orb, dar acum văd” a căpătat acum o nouă semnificaţie când am înţeles cât de orb am fost în legătură cu natura completă a universului spiritual pe care-l reprezentăm pe pământ — mai ales oamenii cum am fost eu, care credeau că materia este esenţa realităţii, că toate celelalte — gândirea, conştiinţa, ideile, emoţiile, spiritul — nu sunt decât simple produse ale acesteia.

Această revelaţie m-a inspirat foarte mult, pentru că mi-a permis să văd înălţimile impresionante ale comuniunii şi înţelegerii care se află înaintea noastră, atunci când fiecare dintre noi lasă în urmă limitările corpului nostru fizic şi ale creierului.

Umor. Ironie. Patos. Întotdeauna am crezut că acestea sunt calităţi pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se adapta la această lume atât de adesea dureroasă şi nedreaptă. Şi chiar asta sunt. Dar, pe lângă faptul că sunt nişte consolări, aceste calităţi sunt recunoaşteri — scurte, efemere, dar extrem de importante — ale faptului că, oricare ar fi luptele şi suferinţele noastre din lumea prezentă, ele nu pot să atingă cu adevărat fiinţele mai mari, eterne care suntem cu adevărat. Râsul şi ironia sunt, în esenţă, aduceri aminte că nu suntem prizonieri în această lume, ci călători prin ea.

Un alt aspect al veştii bune este că nu trebuie să ajungi în pragul morţii ca să arunci o privire în spatele vălului — dar trebuie să te străduieşti în acest sens. Să înveţi despre acel tărâm din cărţi şi prezentări este un început — dar, în final, flecare dintre noi trebuie să ajungă în adâncul propriei sale conştiinţe, prin rugăciune sau meditaţie, pentru a accesa aceste adevăruri.

Meditaţia se prezintă în multe forme diferite. Cea mai utilă pentru mine de când am ieşit din comă a fost cea pusă la punct de Robert A. Monroe, fondatorul Institutului Monroe din Faber, Virginia. Libertatea lor faţă de orice filosofie dogmatică oferă un avantaj deosebit. Singura dogmă asociată cu sistemul Monroe de exerciţii meditative este: Sunt mai mult decât corpul meu fizic. Această simplă confirmare are implicaţii profunde.

Robert Monroe a fost un producător de programe radio de succes în anii 1950, în New York. În timp ce investiga folosirea înregistrărilor audio ca tehnică pentru învăţarea în timpul somnului, a început să aibă experienţe extracorporale. Cercetările lui detaliate pe parcursul a mai bine de patru decenii au avut drept rezultat un sistem puternic pentru perfecţionarea explorării profund conştiente pe baza unei tehnologii audio dezvoltate de el cunoscută sub numele de „Hemi-Sync”.

Hemi-Sync poate amplifica conştientizarea selectivă şi performanţa prin crearea unei stări relaxate. Hemi-Sync oferă totuşi mult mai mult de atât — stările amplificate de conştiinţă permit accesul la moduri perceptuale alternative, inclusiv meditaţia profundă şi stările mistice. Hemi-Sync implică fizica antrenării rezonante a undelor cerebrale, relaţia lor cu psihologia perceptuală şi comportamentală a conştiinţei şi cu fiziologia fundamentală a binomului creier-minte şi conştiinţă.

Hemi-Sync foloseşte pattern-uri specifice de unde acustice stereo (de frecvenţe uşor diferite pentru fiecare ureche) pentru a induce o activitate sincronizată a undelor cerebrale. Aceste „bătăi binaurale” sunt generate la o frecvenţă care este diferenţa aritmetică dintre două frecvenţe de semnal. Utilizând un sistem de sincronizare străvechi, dar foarte exact, situat în trunchiul cerebral, care în condiţii normale permite localizarea surselor acustice în planul orizontal din jurul capului, aceste bătăi binaurale pot antrena Sistemul de Activare Reticulară adiacent, care furnizează semnale de sincronizare constante spre talamus şi cortex, care activează conştiinţa. Aceste semnale generează o sincronie a undelor cerebrale în gama cuprinsă între 1 şi 25 de hertzi (Hz sau cicli pe secundă), incluzând regiunea crucială situată mai jos de pragul inferior normal pentru auzul omenesc (20 de hertzi). Această gamă inferioară este asociată cu undele cerebrale din gama delta (< 4 Hz, manifestate normal în starea de somn profund, fără vise), theta (4 — 8 Hz, observate în meditaţia profundă şi relaxare şi în somnul non-REM), şi alfa (7 — 13 Hz, caracteristice somnului REM sau cu vise, stării de aţipeală din pragul somnului sau relaxării din starea de trezie). În călătoria mea de după comă dedicată înţelegerii, Hemi-Sync mi-a oferit un mijloc potenţial de inactivare a funcţiei de filtrare a creierului fizic prin sincronizarea globală a activităţii mele electrice neocorticale, la fel cum e posibil să fi făcut meningita de care am suferit, pentru a-mi elibera conştiinţa extracorporală. Cred că Hemi-Sync mi-a permis să revin la un domeniu similar cu cel pe care l-am vizitat în starea de comă profundă, dar fără să fie nevoie să sufăr de o boală mortală. Dar, la fel ca în visele mele din copilărie legate de zbor, acesta este într-o mare măsură un proces de a permite călătoriei să se desfăşoare — dacă încerc s-o forţez, să o gândesc excesiv sau să fiu prea ataşat de proces, nu funcţionează.

Folosirea termenului atotcunoscător pare inadecvată, deoarece veneraţia şi puterea creativă la care am fost martor s-au situat dincolo de atribuirea unui nume. Mi-am dat seama că interdicţiile proferate de unele religii faţă de numirea lui Dumnezeu sau descrierea profeţilor divini au avut într-adevăr o corectitudine intuitivă, pentru că realitatea lui Dumnezeu este cu adevărat atât de complet dincolo de orice tentativă umană de a-l cuprinde pe Dumnezeu în cuvinte sau imagini, atât timp cât ne aflăm aici, pe pământ.

La fel cum conştientizarea mea a fost atât individuală, cât şi totodată complet unificată cu universul, la fel şi graniţele a ceea ce am experimentat ca „eu” uneori se contractă, iar alteori se extind pentru a include tot ceea ce există în întreaga eternitate. Estomparea graniţei dintre conştiinţa mea şi tărâmul din jurul meu a mers atât de departe, uneori, încât am devenit întregul univers. O altă modalitate de a formula acest lucru ar fi să spun că temporar am văzut o identificare cu universul, care a fost acolo tot timpul, dar faţă de care am fost orb până atunci.

O analogie pe care o folosesc adesea pentru a-mi demonstra conştiinţa la nivelul cel mai profund este aceea a oului de găină. Cât timp m-am aflat în Esenţă, chiar când am devenit una cu Globul de lumină şi întregul univers superior dimensional în toată eternitatea, şi am fost unul cu Dumnezeu în mod intim, am simţit cu tărie că aspectul creativ, primordial (de forţă motrice) al lui Dumnezeu a fost coaja din jurul conţinutul oului, intim asociată pretutindeni (aşa cum conştiinţa noastră este o extensie directă a Divinului) şi totuşi pe veci dincolo de capacitatea de identificare absolută cu conştiinţa a ceea ce a fost creat. Chiar când conştiinţa mea a devenit identică Cu totul şi cu eternitatea, am simţit că nu aş putea să devin în întregime una cu forţa motrice creativă, originară a tot ceea ce există. În esenţa celei mai infinite unităţi, a rămas acea dualitate. Este posibil ca o astfel de aparentă dualitate să fie, pur şi simplu, rezultatul încercării de a aduce o asemenea conştientizare înapoi în acest tărâm.

N-am auzit niciodată vocea lui Om direct şi nici nu i-am văzut chipul. A fost ca şi cum Om mi-a vorbit prin intermediul gândurilor care erau ca nişte ziduri-valuri rostogolindu-se prin mine, legănând totul în jurul meu şi arătându-mi că există un eşafodaj mai profund al existenţei — un eşafodaj din care noi toţi facem parte, dar de care, în general, nu suntem conştienţi.

Deci, am comunicat direct cu Dumnezeu? Absolut. Exprimat astfel, sună pompos. Dar, când s-a întâmplat, nu am simţit asta. În schimb, am simţit că fac ceea ce orice suflet e capabil să facă atunci când îşi părăseşte corpul şi ceea ce putem face cu toţii chiar acum prin diferite metode de rugăciune sau de meditaţie profundă. Comunicarea cu Dumnezeu este cea mai extraordinară experienţă imaginabilă şi, totuşi, în acelaşi timp, este cea mai firească dintre toate, pentru că Dumnezeu este prezent în noi tot timpul. Omniscient, omnipotent, personal — şi iubindu-ne fără condiţii. Suntem conectaţi ca Unul prin legătura noastră divină cu Dumnezeu.

  Sus 

Capitolul 34

O dilemă finală

Trebuie să fiu dispus să renunţ la ceea ce sunt pentru a deveni ceea ce voi fi.

Albert Einstein (1879-1955)

Einstein a fost unul dintre primii mei idoli din domeniul ştiinţei şi citatul de mai sus a fost întotdeauna unul dintre preferatele mele. Dar acum am înţeles ce însemnau, de fapt, acele cuvinte. Oricât de trăsnită suna povestea mea de fiecare dată când o relatam unuia dintre colegii mei într-ale ştiinţei — după cum observam în expresiile lor goale sau perturbate — ştiam că le spun ceva care are o veritabilă validitate ştiinţifică. Şi că deschideam uşa spre o întreagă lume nouă — un întreg nou univers — de înţelegere ştiinţifică. Observaţia care onora conştiinţa însăşi drept cea mai măreaţă entitate din toată existenţa.

Dar unul dintre evenimentele larg răspândite în EPM-uri nu mi s-a întâmplat. Sau, mai exact, a existat un mic număr de experienţe pe care nu le-am trăit şi toate acestea se grupau în jurul unui fapt:

Cât timp m-am aflat în afara corpului, nu mi-am amintit de identitatea mea terestră.

Deşi nu există similitudini perfecte între experienţele în pragul morţii, am descoperit, încă de la începutul lecturilor mele, că există o foarte consistentă listă de trăsături tipice pe care multe dintre ele le conţin. Una dintre acestea este întâlnirea cu una sau mai multe persoane decedate pe care subiectul EPM le-a cunoscut în timpul vieţii. Eu n-am întâlnit pe nimeni cunoscut. Dar acea parte nu m-a deranjat prea mult, căci deja descoperisem că uitarea identităţii mele terestre mi-a permis să ajung mai departe „înăuntru” decât mulţi dintre subiecţii EPM. Cu siguranţă, nu aveam de ce să mă plâng de acest lucru. Ceea ce mă deranja era că exista o anumită persoană cu care tare mult mi-aş fi dorit să mă întâlnesc. Tatăl meu murise cu patru ani înainte de coma mea. Dat fiind că ştiuse ce simţeam în legătură cu faptul că nu reuşisem să mă ridic la înălţimea standardelor lui în timpul acelor ani pierduţi ai mei, de ce nu a fost acolo ca să-mi spună că e în regulă? Căci alinarea era, într-adevăr, ceea ce prietenii sau rudele subiecţilor EPM care-i întâmpinau pe aceştia ţineau cel mai mult să le transmită. Tânjeam după acea alinare. Şi totuşi, n-o primisem.

Nu era vorba că nu primisem niciun cuvânt de alinare, desigur. Primisem, de la Fata de pe Aripa de Fluture. Dar oricât de minunată şi de angelică era acea fată, nu era cineva cunoscut. Văzând-o pe aripa de fluture de fiecare dată când intram în acea vale idilică, mi-am amintit faţa ei perfect — atât de bine încât ştiam că nu o întâlnisem niciodată în viaţa mea, cel puţin în viaţa de pe pământ. Iar în EPM-uri adesea tocmai întâlnirea cu un prieten sau rudă de pe pământ era cea care pecetluia evenimentul pentru oamenii care suferiseră aceste experienţe.

Oricât încercam să nu ţin seamă de asta, acest aspect a introdus un element de îndoială în gândurile mele cu privire la ceea ce a însemnat totul. Nu că mă îndoiam de ceea ce mi se întâmplase. Asta era imposibil, la fel cum nu m-aş fi putut îndoi de căsnicia mea cu Holley sau de dragostea mea pentru copii. Dar faptul că eu călătorisem în lumea de dincolo fără să-mi întâlnesc tatăl, întâlnind-o în schimb pe frumoasa mea însoţitoare de pe aripa de fluture, pe care n-o cunoşteam, încă mă tulbura. Ţinând cont de natura intens emoţională a relaţiei pe care o aveam cu familia mea, de faptul că mă simţeam nevrednic, fiindcă fusesem dat spre adopţie, de ce nu-mi fusese transmis acel mesaj extrem de important — că eram iubit, că niciodată nu voi fi lăsat de izbelişte — de către o persoană pe care o cunoşteam? Cineva ca... tatăl meu?

Căci, de fapt, „lăsat de izbelişte” a fost, la un nivel profund, felul cum m-am simţit cu adevărat toată viaţa — în pofida tuturor eforturilor din partea familiei mele de a vindeca acel simţământ prin dragostea lor. Tata mi-a spus adesea să nu fiu excesiv de preocupat de cele ce mi se întâmplaseră înainte ca el şi mama să mă fi luat de la căminul pentru copii. „Oricum, n-ai putea să-ţi aminteşti ceva din cele ce ţi s-au întâmplat în acei primi ani”, mi-a spus. Dar în această privinţă se înşelase. Experienţa pe care am avut-o m-a convins că există o parte tainică din noi care înregistrează fiecare aspect al vieţii noastre pământeşti şi că acest proces de înregistrare începe încă de la începutul începutului. Aşa încât, la un nivel precognitiv, preverbal, eu ştiusem toată viaţa că fusesem dat, iar la un nivel profund încă mă mai străduiam să iert acest lucru.

Atât timp cât această întrebare rămânea deschisă, avea să rămână şi o voce negativă. Una care îmi spunea, insistent şi adesea cu răutate, că, în ciuda perfecţiunii şi a caracterului minunat al experienţei mele în pragul morţii, ceva lipsea, ceva era în neregulă în privinţa ei.

În esenţă, o parte din mine încă se îndoia de experienţa mea uluitor de reală din starea de comă profundă şi astfel de adevărul existenţei acelui întreg tărâm. Pentru acea parte din mine, acesta continua să „nu aibă logică” din punct de vedere ştiinţific. Iar acea voce mică, dar insistentă, a îndoielii a început să-mi ameninţe întreaga nouă concepţie despre lume pe care o construiam lent.

  Sus 

Capitolul 35

Fotografia

La patru luni după plecarea mea de la spital, Kathy, sora mea biologică, a ajuns în sfârşit să-mi trimită o poză a surorii mele biologice Betsy. Eram în dormitor, locul unde începuse întreaga mea odisee, când am deschis plicul supradimensionat şi am scos din el o fotografie color lucioasă şi înrămată a surorii pe care nu o cunoscusem niciodată. Era pozată în picioare, aveam să aflu mai târziu, lângă debarcaderul feribotului Balboa Island din apropiere de locuinţa ei din California de Sud, cu un frumos apus de soare în fundal, specific Coastei de Vest. Avea părul castaniu lung şi ochii de un albastru-închis, iar zâmbetul, radiind iubire şi bunătate, părea să treacă prin mine, umplându-mi inima şi, totodată, făcând-o să mă doară. [...]

Ochii mi s-au înceţoşat când am pus poza cu grijă pe comodă şi am continuat să mă uit lung la ea. Arăta atât de straniu, de obsedant de cunoscută. Dar, desigur, că aşa trebuia să arate. Eram rude de sânge şi aveam mai mult ADN comun decât oricare alţi oameni de pe planetă, exceptându-le pe surorile mele de sânge. Indiferent dacă ne-am cunoscut sau nu vreodată, Betsy şi cu mine eram profund conectaţi.

A doua zi de dimineaţă, eram în dormitor şi citeam din cartea lui Elisabeth Kubler-Ross Despre viaţa de după moarte când am ajuns la povestea unei fetiţe de 12 ani care a trecut printr-o EPM şi, la început, nu le-a spus părinţilor acest lucru. În cele din urmă, totuşi, n-a mai putut să ţină secretul şi i-a mărturisit tatălui său. I-a povestit cum călătorise într-un peisaj incredibil plin de iubire şi frumuseţe şi cum s-a întâlnit şi a fost liniştită de fratele ei.

— Singura problemă, i-a spus fata tatălui ei, e că eu nu am un frate.

Ochii tatălui s-au umplut de lacrimi. I-a spus fetei despre fratele pe care l-a avut de fapt, dar care murise cu doar trei luni înainte să se nască ea.

M-am oprit din citit. Pentru o clipă, am intrat într-un spaţiu straniu, năucitor, fără să gândesc cu adevărat sau fără să gândesc, doar... absorbind ceva. Un gând care se afla chiar la limita conştiinţei mele, dar încă nu reuşise să pătrundă.

Apoi, ochii mei s-au deplasat spre birou şi spre fotografia pe care mi-o trimisese Kathy. Poza surorii pe care n-o cunoscusem niciodată. Pe care o ştiam doar prin intermediul poveştilor pe care rudele mele de sânge mi le relataseră despre ce persoană de o bunătate uriaşă şi minunat de atentă fusese. O persoană, spuneau ei adesea, care era atât de bună încât, practic, era un înger.

Fără rochia bleu-indigo, fără lumina cerească a Porţii în jurul ei când şedea pe frumoasa aripă de fluture, la început n-a fost uşor de recunoscut. Dar era cât se poate de firesc. Eu îi văzusem eul ceresc — cel care trăia deasupra şi dincolo de acest tărâm pământean, cu toate tragediile şi grijile lui.

Dar acum nu aveam cum să n-o recunosc, să nu-i recunosc zâmbetul iubitor, privirea încrezătoare şi infinit de liniştitoare, ochii albaştri scânteietori.

Era ea.

Pentru o clipă, lumile s-au întâlnit. Lumea mea de aici, de pe pământ, unde eram doctor, tată şi soţ. Şi lumea de acolo – o lume atât de vastă, încât, călătorind prin ea, poţi să-ţi pierzi chiar simţul eului tău pământesc şi să devii o parte pură a cosmosului, întunecimea îmbibată de Dumnezeu şi plină de iubire.

În acel moment unic, în dormitorul casei noastre, într-o dimineaţă ploioasă de marţi, lumea de sus şi cea de jos s-au întâlnit. Vederea acelei fotografii m-a făcut să mă simt puţin ca băiatul din poveste care călătoreşte în alte lumi şi apoi se întoarce, doar ca să constate că totul a fost un vis — până când caută în buzunar şi găseşte o mână de pământ magic, scânteietor, de pe tărâmurile de departe.

Oricât aş fi încercat să neg, de câteva săptămâni o luptă se dădea în mine. O luptă între partea minţii mele care fusese acolo, în afara corpului, şi doctorul — vindecătorul care îşi dedicase viaţa ştiinţei. M-am uitat la faţa surorii mele, a îngerului meu, şi am ştiut — am ştiut complet — că cei doi oameni care fusesem în ultimele luni, de când mă întorsesem, erau de fapt unul singur. Trebuia să-mi îmbrăţişez întru totul rolul meu de doctor, de om de ştiinţă şi de vindecător, şi pe cel de subiect al unei călătorii foarte improbabile, foarte reale şi foarte importante în Divinul însuşi. Era importantă nu datorită mie, ci datorită detaliilor fantastic, uluitor de convingătoare din spatele ei. Experienţa mea în pragul morţii îmi vindecase sufletul fragmentat. Îmi îngăduise să aflu că fusesem întotdeauna iubit şi, de asemenea, îmi arătase că absolut toată lumea din univers este iubită. Şi realizase asta în timp ce îmi plasase corpul fizic într-o stare care, conform termenilor curenţi ai ştiinţei medicale, ar fi trebuit să mă împiedice cu desăvârşire să mai experimentez orice.

Ştiu că, oricum, se vor găsi oameni care vor căuta să-mi invalideze experienţa, iar mulţi o vor respinge din capul locului, din cauza refuzului de a crede că ceea ce mi s-a întâmplat ar putea fi „ştiinţific” — că ar putea fi altceva decât un vis nebunesc şi febril.

Dar eu ştiu mai multe. Şi atât de dragul celor de aici de pe pământ ca şi al celor pe care i-am cunoscut dincolo de acest tărâm, văd ca o datorie a mea — atât ca om de ştiinţă şi deci în calitate de căutător al adevărului, şi ca doctor dedicat ajutării oamenilor — să fac cunoscut unui număr cât mai mare de oameni că întâmplările prin care am trecut sunt adevărate, reale şi de o importanţă extraordinară. Nu doar pentru mine, ci pentru noi toţi.

Călătoria mea nu a avut drept subiect doar iubirea, ci şi cine suntem şi cum suntem conectaţi cu toţii — însăşi semnificaţia vieţii. Am aflat cine eram acolo sus şi, când m-am întors, mi-am dat seama că ultimele fire rupte ale celui care eram aici, jos, au fost cusute la loc.

Eşti iubit. Acele cuvinte erau ceea ce aveam nevoie să aud ca orfan, un copil care fusese dat. Dar, în acelaşi timp, este ceea ce oricare dintre noi, cei din epoca materialistă, are nevoie să audă, pentru că, din perspectiva a cine suntem cu adevărat, de unde venim de fapt şi unde ne ducem, cu toţii ne simţim (în mod greşit) ca nişte orfani. Dacă nu recuperăm acea amintire a stării noastre de interconectare şi a iubirii necondiţionate a Creatorului nostru, întotdeauna ne vom simţi pierduţi aici pe pământ.

Aşa că iată-mă. Am rămas om de ştiinţă, am rămas doctor şi, ca atare, am două datorii esenţiale: să onorez adevărul şi să ajut vindecarea. Asta înseamnă să îmi spun povestea. O poveste care, odată cu trecerea timpului, sunt tot mai sigur că s-a întâmplat dintr-un anumit motiv. Nu pentru că aş fi o persoană specială. E doar faptul că, odată cu mine, două evenimente au avut loc la unison şi în concordanţă, şi, împreună, au anihilat ultimele eforturi ale ştiinţei reducţioniste de a convinge lumea că tărâmul material este tot ceea ce există şi că spiritul sau conştiinţa — al vostru şi al meu — nu constituie marele mister central al universului.

Eu sunt dovada vie.

  Sus 

--- SFÂRŞIT ---