ILIE CIOARĂ - mistic iluminat român

Ilie Cioară (1916-2004)

Scurtă cronologie spirituală

- La 29 de ani are prima decorporalizare spontană.

- La 32 de ani începe călătoriile astrale dirijate.

- La 41 de ani începe exersarea "Rugăciunii inimii".

- La 52 de ani renunţă la practica formulelor repetitive în favoarea meditaţiei tăcute.

- La 55 de ani suferă o transformare iluminatorie, care îi conferă un nou tip de minte.

- La 88 de ani părăseşte definitiv cochilia corporală, pentru a se reintegra în lumea infinită a lui Dumnezeu.

Pasaje din scrierile misticului Ilie Cioară

DESPRE ILUMINARE

Eram precum în situaţia unui orb din naştere care tocmai şi-a dobândit vederea în urma unei operaţii chirurgicale. Totul în jur era ca şi nou. Aveam o perspectivă globală asupra lucrurilor. Mintea devenise în întregime, prin tăcere, o imensă oglindă în care lumea exterioară se reflecta. Fiinţele apropiate, prieteni sau străini erau priviţi fără deosebire, cu un sentiment de iubire pe care nu îl mai simţisem vreodată. Dacă vreo reacţie a minţii ieşea la suprafaţă, ea dispărea imediat în contact cu lumina ATENŢIEI impersonale. O stare de linişte şi bucurie atotcuprinzătoare mă caracteriza în orice împrejurare, fie ea plăcută sau dureroasă. Mă comportam precum un simplu martor, perfect conştient de ce se întâmpla, fără a-mi afecta starea de pace care îmbrăţişa totul. După ce am experimentat ILUMINAREA, au început să-mi dispară: interesul pentru călătoriile astrale, credinţele mele religioase, egoismul, dorinţele, frica, invidia, mândria...

ATENŢIA totală fără scop este însuşi Sacrul în acţiune. Mai există, de fapt, un alt tip de atenţie direcţionată de voinţă, care se limitează la un singur obiect, fiind subiectivă. Aceasta se defineşte ca lipsă de atenţie.

Viaţa nu poate fi înţeleasă obiectiv decât dacă suntem într-o stare de completă libertate şi seninătate a minţii. Viaţa e mereu nouă, de la un moment la altul şi ne cere, chiar ne forţează să o întâlnim cu o minte nouă, FĂRĂ BAGAJUL MEMORIEI.

În pacea sufletului, în pasivitatea minţii, în golul sau liniştea psihologică - cine mai există? Când mintea obişnuită tace, iar liniştea preia comanda, ai observat că o minte nouă apare, care se extinde în Infinit şi se defineşte ca Pură Conştiinţă? Astfel descoperim că suntem o simplă "fiinţă", "aici şi acum", fără limite - una cu infinitatea. În această simplitate nu există aşteptări sau scopuri, pentru că ego-ul a dispărut complet. Acesta este Adevărul Absolut ce există în interiorul nostru şi oriunde în jur, care ni se revelează în tăcerea smerită a minţii. Astfel de realizări operează transformări radicale, care în cele din urmă vor zgudui fortăreaţa ego-ului, ai cărui prizonieri suntem atâta timp cât mintea ne domină şi îi oferim importanţă psihologică. Când această ficţiune dispare, topindu-ne în Sublim, experimentăm Inteligenţă creativă, Iubirea, Frumuseţea şi Fericirea, care ne dirijează prin impulsuri intuitive.

DESPRE NEVOIA DE ILUMINARE

Cum ar putea această micuţă cochilie, care e mintea omenească, să îmbrăţişeze şi să înţeleagă imensitatea oceanului de Energie Cosmică?! Totuşi, acest ego obraznic afirmă mereu că el ştie ce este Dumnezeu, ce este Iubirea creatoare, nemurirea etc. Mai mult, el oferă soluţii pentru marile probleme cu care se confruntă omenirea. Dar acest ego nu este conştient de un lucru, acela că însăşi prezenţa sa creează întreaga tragedie şi suferinţă de pe suprafaţa Pământului. El este duşmanul principal al fiinţei umane. Activitatea sa închipuită, haotică, înşelătoare generează şi întreţine nefericirea şi suferinţele umane. Dar, când o rază de lumină emanată de Pura Conştiinţă străpunge micuţa carapace a minţii şi îi dezvăluie ficţiunea în care trăieşte, mintea devine smerită şi tăcută.

Iluminarea este un fenomen surprinzător, care deschide calea spre măreţia divină pentru omul obişnuit. Fenomenul este însoţit de două schimbări profunde, şi anume: spulberarea ego-ului şi trecerea fiinţei din lumea finită în cea infinită. Acest eveniment norocos nu e produsul intelectului, nici al imaginaţiei, nici al efortului sau voinţei utilizate pentru a îndeplini un scop sau ideal. Nimeni nu ne poate oferi iluminarea. Niciun sfânt, maestru sau profesor nu ne-o poate dărui în vreun fel. Iluminarea este preţul muncii asupra ta însuţi. Odată ce ai descoperit viaţa adevărată, aceasta te transformă şi, prin tine, transformă întreaga umanitate. În Marele Întreg, transformarea unei părţi influenţează în mod natural întregul. Dacă omul ar descoperi realitatea propriei sale fiinţe, orice problemă s-ar rezolva în cel mai fericit mod posibil. Iar relaţiile umane ar crea un adevărat paradis pe această planetă.

Perfect conştient, văd lipsa de consistenţă a acestei lumi, iar mintea tace. În această linişte, misterul se revelează de la sine. Fiinţa se extinde în infinit. O lumină necunoscută înainte ne cuprinde şi ne vindecă. În afara timpului şi spaţiului, suntem pură conştiinţă - în perfectă uniune cu Fiinţa Supremă. Toate acestea demonstrează că viaţa din noi, în esenţa sa, este nemuritoare. Nu are început, nici sfârşit, nu doarme niciodată, fiind mereu trează. Acesta este rezultatul final al practicii corecte a "Cunoaşterii de Sine".

Prin acest contact minunat dintre noi şi curgerea vieţii, direct şi spontan, mintea cunoscătoare - ca trecut şi viitor - este complet exclusă. Gândirea devine complet mută. Întreaga minte este într-o stare de totală pasivitate, când nu aşteptăm nimic. Definim această întâlnire: stare de meditaţie. Ea poate fi realizată în orice împrejurare - când suntem singuri sau când ne aflăm în mijlocul unei mulţimi gălăgioase. Punctul de început al meditaţiei este liniştea. Ea transferă fiinţa într-o stare atemporală.

(retroversiune din limba engleză)

Referinţe despre ILIE CIOARĂ

Texte în manuscris ale lui Ilie Cioară, în blogul iliecioara.blogspot.ro

Povestea-"sfantului-din-colentina”

www.gurusfeet.com/ilie-cioara

Petrica Verdes, Translator of Ilie Cioara's Works - Buddha at the Gas Pump Interview

Cărţi online (.pdf) de Ilie Cioară

Extras din cartea "Moartea morţii şi desăvârşirea", de Ilie Cioară

Capitolul IV -  CĂRAREA ÎNGUSTĂ (fragmente)

Au trecut douăzeci şi doi de ani de la primul fenomen al dedublării şi doi ani şi jumătate de când practic "cunoaşterea de sine" şi iată că viaţa îmi oferă o nouă şi minunată surpriză. Într-o dimineaţă din luna august anul 1971 - mă trezesc ca de obicei pe la ora 6. De cum am deschis ochii, constat cu surprindere că psihic funcţionez altfel decât înainte. Gândirea mea nu mai pleca nicăieri, nici înapoi şi nici înainte, ci se afla în permanent contact cu clipa prezentă. Fiinţa întreagă funcţiona ca un tot unitar - corpul fizic şi psihicul constituiau o perfectă unitate.

După micul dejun am părăsit locuinţa plecând spre serviciu. Pe stradă, în tramvai, toate mi se păreau altfel. Câte vedeam şi auzeam aveau un tainic ecou în sufletul meu, fiind îmbrăţişate cu un sentiment de deosebită afecţiune.

Fenomenul a durat circa două ore. După care am început să-mi pun întrebări asupra cauzelor ce au generat o astfel de trăire. Întrucât de multă vreme căutam calea spre Necuprins, i-am zis cărarea cea îngustă. De fapt conştientizez un fel de incizie în structura "eului", prin care pătrund în Nemăr­ginire. Şi orice problemă ce se iveşte pe fond psihic o cuprind în ansamblul ei, în mod direct şi nemijlocit. Din această cuprindere apare înţelegerea faptului, nealterată de vreo interpretare susţinută de acumulările memoriei. Practic, relaţia directă exclude de la bun început aprecierea, totdeauna relativă, a minţii condiţionate.

Tot în legătură cu denumirea acestui fenomen m-am gândit şi la alţi termeni ca: "iluminarea minţii", "stare de eliberare" şi "Nirvana", Desigur că în literatura de specialitate pe care am studiat-o am întâlnit aceste expresii. Însă diferenţa dintre înţelegerea raţională şi trăirea reală a feno­menului respectiv este enormă. Ba mai mult, între una şi alta nici nu se poate face vreo comparaţie. Prima este produsul mărginirii, a intelectului condiţionat, iar a doua se realizează în Infinitate.

În prima Duminică care a urmat n-am mai simţit nevoia de a mă duce la slujba religioasă. Dar, împotriva a ceea ce simţeam, m-am dus la biserica unde mergeam de obicei. Aici slujeau cei trei preoţi pentru care aveam mai înainte o stimă deosebită. Acum vedeam cu totul altceva. Modul cum se desfăşura întreaga ceremonie era ca o repetare a unei piese de teatru. Slujitorii - nişte artişti repetând simple roluri, fără să simtă, să trăiască ceea ce spun.

Ţin să precizez că nu era vorba de eul meu - eul care judecă, apreciază, critică, condamnă sau aprobă. Nu! Fiind în contact direct cu slujitorii de la altar, eu nu făceam altceva decât să descriu stările psihice reale ce-i caracterizau în acele momente activitatea lor care se reflecta în puritatea conştiinţei mele ca într-o oglindă. Şi eu doar îmbrăcam în cuvinte tot ceea ce se petrecea la suprafaţa şi în adâncimea realităţii.

Tot atât de surprinzător pentru mine a fost şi noua mea atitudine fată de dedublare. Detaşarea mea fată de acest fenomen apare tot mai evidentă. Dedublarea o apreciez ca pe un simplu fapt care şi-a îndeplinit rostul - demonstrarea nemuririi sufletului şi a vieţilor succesive. În prezent, pentru mine, fenomenul nu mai are nici un fel de însemnătate.

La câtva timp după aflarea cărării înguste mi-au căzut în mână câteva cărţi privind conferinţele lui Jiddu Krishnamurti. Până la el nu mai întâlnisem pe nimeni care să descrie egocentrismul uman cu atâta precizie şi competenţă. Îl socotesc drept cel mai autentic trăitor al Adevărului din câţi a avut omenirea până la ora actuală. Cunoaştem prea puţin din viaţa lui lisus Hristos şi ceea ce ştim este destul de relativ, fiindcă nu el şi-a scris viaţa. Iar cei care au povestit despre El, nu-L puteau înţelege în mod real. Înţelegerea doar intelectuală a trăitorului veritabil este o înţelegere parţială, cu totul relativă. Or, în cazul Krishna­murti, cele rostite de el au fost înregistrate cuvânt cu cuvânt şi cel care le citeşte şi la rândul Iui îşi trăieşte propria descoperire le înţelege perfect. De altfel, adevărul nu are decât o singură faţă. Toţi care îl întâlnesc nu pot să-l vadă decât la fel. Exprimarea poate fi aceeaşi sau diferită, dar sensul este unul şi acelaşi. Nu are nici o importanţă dacă unul l-ar rosti întâi şi ceilalţi mai târziu. Ceea ce are importanţă cardinală este şi rămâne întâlnirea cu el. Adevărul îl vezi tu însuţi, în mod direct, şi nu ca pe ceva arătat de altcineva. Aici nu este cazul de repetare a ceea ce a zis altul.

Şi, ca o remarcă privind pe marele înţelept trebuie spus că el a evitat de fiecare dată să dea două răspunsuri clare în ceea ce priveşte nemurirea sufletului şi reîncarnările succesive legate de condiţionarea umană. Fiind un om cinstit cu el însuşi, nu o putea face decât în cazul trăirii fenomenului dedublării. Numai trăind acest fenomen poţi afirma cu întreaga autoritate cele două realităţi absolute.

De acum, condus nu de ego-ul meu - mărginit, încontinuu interesat de "eu" şi "al meu" - ci de adevărata fiinţă, iată că ceva din interior mi-a poruncit să scriu despre "Cunoaşterea de sine". Şi astfel, vrând, nevrând, am devenit poet. Între anii 1971-1972 am compus 300 de poeme şi poezii-oglindă. Temele fie mi-au fost impuse din interior, fie determinate în urma discuţiilor cu diferiţi semeni, fie luate direct dintr-un dicţionar de sinonime.

Pe măsura tratării acestor teme am constatat o seamă de transformări psihologice privind omul vechi: mai întâi o lărgire a ferestrei spre Infinit prin care tot mai multe acumulări traumatizante dispăreau fără să lase urme. Ambiţia, vanitatea, ura, teama nu-şi mai găseau sprijin, ca altădată. Practic, nu mai sunt în măsură să înşel sau să urăsc pe cineva, Această capacitate a omului obişnuit a dispărut treptat. Credinţa şi-a pierdut încă de la început orice raţiune de a mai exista. Când întâlnesc direct Sacrul, unde mai are loc această încredinţare imaginativă că El ar fi ? Nu pot însă condamna pe cineva că trăieşte sub condiţionarea propriei credinţe sau necredinţe (ambele pornind din aceeaşi sursă imaginativă).

Deci, am continuat să-mi duc existenţa practicând de acum cu tot mai multă uşurinţă simpla întâlnire cu mine, adică cu cel ce se manifestă prin gânduri, imagini, dorinţe, ataşamente, temeri etc.

în luna iunie 1988, din profunzimea fiinţei mele s-a declanşat iarăşi un insistent îndemn de a scrie din nou, folosind calea versului. Şi, de la acea dată până la începutul lunii august 1990, am mai compus un număr de încă 680 poezii-oglindă. Scrierea lor m-a ajutat enorm, fiindcă am descoperit nuanţe ale psihicului uman, mai înainte nesesizate. Apoi am fost brusc oprit şi îndemnat, aş zice presat să scriu această carte.

Tot timpul m-am socotit un simplu instrument destinat să pună la îndemâna semenilor o nouă modalitate de a întâmpina viaţa. Ceea ce fac nu este nici religie şi nici măcar filozofie sau o teorie despre viaţă şi moarte. Nu fac altceva decât să scot în evidentă că toată suferinţa omului şi, prin el, a lumii întregi îşi are originea în conştiinţa de suprafaţă, adică în condiţionarea umană, că gândirea noastră aşa cum funcţionează, este cel mai mare duşman al omului. Căci prin procesul de gândire apare gânditorul, care este o ficţiune ce ne amărăşte viaţa, degradându-ne atât moral cât şi psihic şi fizic.

Prin cele 980 de poezii-oglindă nu fac altceva decât să pun pe cititor în faţa oglinzii propriului suflet pentru ca, întâlnindu-se cu el, să se poată înţelege pe sine însuşi şi depăşi în acelaşi timp. Or, depăşirea condiţiei umane înseamnă armonia, pacea interioară, care permite Sacrului aflat în noi toţi să se manifeste ca iubire, frumuseţe, adevăr, bunătate, înţelepciune.

La Sacru, deci, se ajunge nu prin activitatea gândirii ci prin pasivitatea ei. O minte liniştită face ca Scânteia divină din noi să ne cuprindă întreaga fiinţă, unindu-ne cu Infinitul.

După aceste scurte semnalări să revenim la fenomenul dedublării, care acum se realizează de cele mai multe ori în absenţa dorinţei mele, aşa cum se întrunea în etapele de viaţă anterioare.

O împărtăşanie simbolică

De la producerea ultimului fenomen de chirurgie a structurii ego-ului de care am amintit mai sus, nu am mai putut să vorbesc semenilor nici despre Rugăciunea Inimii şi nici despre celelalte practici mistico-religioase. Această schimbare totală prin adaptarea unei noi optici faţă de viaţă nu a fost rezultatul unei decizii deliberate. Nu schimbam o formă de credinţă cu alta, socotită superioară celei vechi, cum se întâmplă în general în lumea credincioşilor, când o religie sau sectă este părăsită, pentru o alta care promite mai mult, fie pe plan fizic, fie spiritual.

Nu ! Toate acele-zise valori în care credeam cinstit şi care-mi dădeau asigurarea supremă a transformării mele psihologice - singure s-au desprins de mine. Fiindcă toate, fără nici o excepţie, făceau parte din mărginire, erau creaţii relative ale minţii omeneşti, ce nu poate să-şi depăşească propria limită.

De-acum înţeleg că tot ce a iniţiat omenirea în acest domeniu al spiritualităţii nu depăşeşte sfera relativului. Un intelect care se luptă cu el însuşi nu este în măsură să transforme fondul, ci doar să amelioreze unele compor­tamente exterioare, folosindu-se de diferite măşti spre a-şi ascunde adâncurile tulburi ale fiinţei sale.

Operaţia ce a avut loc în structura mea psihologică mi-a creat o altă mentalitate, care mă opreşte să fac afirmaţii în măsură să contrazică ceea ce văd nemijlocit în realitate. Acum, tot ce privesc şi aud descriu ca şi cum le-aş avea în faţă şi ele singure îşi exprimă autenticitatea prezenţei, iar eu doar le îmbrac în simboluri cât mai adecvate pentru o bună înţelegere. Golul psihic oferă de fiecare dată posibilitatea contactului direct cu "ceea ce este", cu "ceea ce se întâmplă pe parcursul unei clipe". Noutatea ce ne-o aduce viaţa prin mişcarea ei constantă este întâmpinată numai în acest mod - iar înţelegerea se realizează ca de la sine.

În această nouă viziune a lucrurilor, una din cunoştinţele mele mă solicită să le vorbesc ca înainte, ea păstrând amintirea unor mângâieri duhovniceşti din acele vremuri. I-am răspuns că nu mai pot să vorbesc ca odinioară, fiindcă asta ar însemna să fiu necinstit, să mă mint pe mine şi să induc în eroare pe ascultători.

În noaptea care a urmat, iată ce mi se dezvăluie fără să doresc, să imaginez sau să solicit un anume răspuns în vreo formă oarecare: sunt scos din corp şi condus într-o biserică. În faţa altarului se oficia împărtăşania credincioşilor, aranjaţi în şir monom. Preotul, un bărbat de 30-40 ani, foarte frumos, despre care toţi ştiam că este însuşi lisus Hristos, oferea împărtăşania din potirul ce-l ţinea în mână. M-am aşezat şi eu la urma acestui şir. Şi, cu toată smerenia şi liniştea ce o simţeam în interior, îmi pun mie însumi întrebarea: "De ce oare am fost adus într-o biserică, deşi eu văd lucrurile altfel decât creştinii obişnuiţi ?" Am aşteptat cu răbdare să văd ce vrea prietenul astral să-mi demonstreze!

Uitându-mă mai atent, descopăr că în faţa mea se află preotul monah I.L., pe care-l cunosc destul de bine. Prezenţa să mă determină să reflectez: "Este foarte normal ca pe el să-l împărtăşească, fiindcă este preot, dar pe mine, care nu mai cred în această practică, cum ar putea să-mi dea împărtăşania ?"

Când ajunge rândul preotului, lisus Hristos cu un gest simplu, îl dă la o parte, fără să-l împărtăşească. Primul meu impuls a fost surpriza că nu vrea să împărtăşească pe monah. Apoi, mi-am zis iarăşi: "Dacă pe el nu-l împărtăşeşte, cu atât mai justificat mă va refuza pe mine !" Dar nu a fost deloc aşa cum gândeam eu.

Am fost luat de mâna şi condus în altar prin uşa împărătească, unde, spre deosebire de ceilalţi, mi s-a dat împărtăşania în interiorul altarului. Am fost apoi condus câţiva paşi spre o altă uşă din dreapta altarului, pe unde am părăsit biserica. Pe lângă bucuria ce s-a revărsat în întreaga mea fiinţă, am înţeles aprobarea şi preţuirea noii modalităţi de abordare a vieţii prin cunoaşterea de sine, care, practic, se concretizează prin depăşirea şi dizolvarea spontană a "ego-ului".

Prin cunoaştere se realizează o altă religie, pe care o putem numi religia tăcerii, practicată prin pasivitatea minţii. Tot secretul purificării fiinţei umane se realizează prin întâlnirea golului psihic, când Scânteia divină din noi se uneşte cu Lumina Luminilor. În această ipostază apare Iubirea absolută, care curăţă şi transformă energiile ancestrale ce ne condiţionează şi stăpânesc, făcându-ne prizonieri ai propriului egocentrism.

Un alt caz de previziune

Au trecut trei luni de zile de la fisurarea ego-ului, în care timp eu nu m-am mai dus la biserică, întrucât nu mai simţeam nevoia s-o fac. Şi într-o noapte mă întâlnesc, ca într-un vis, cu duhovnicul meu. Locul de întâlnire, strada 30 Decembrie, colţ cu Calea Victoriei, Veneam din direcţii opuse. Mă opreşte şi-mi spune:

- Domnu' Ilie, sunt eu de vină cu ceva ?

- Nu, părinte. Nu sunteţi de vină cu nimic.

- Aţi trecut la o altă religie sau sectă religioasă?

- Nicidecum părinte ! Eu trăiesc acum prin cunoaşterea de sine. Şi aici nu este vorba de nici o religie sau sectă. Se merge de unul singur.

- Bine! - şi ne despărţim.

Peste două zile, în acelaşi loc, mă întâlnesc cu fostul duhovnic. Discuţia a avut loc întocmai. Preotul îşi reproşa în sinea lui că ar fi greşit cu ceva, iar eu, văzându-i greşeala, m-am îndepărtat de credinţă.

Între timp, cu ocazia unor parastase făcute de o cunoştinţă de-a mea la biserica unde slujeşte el, a mai încercat în două rânduri să mă readucă pe vechiul făgaş. Răspunsul meu a fost acelaşi. Am încercat să-i demonstrez posibilitatea de a întâlni Scânteia divină din noi prin tăcerea smerită. N-am izbutit! Greu, foarte greu să te desprinzi de capcanele gândirii condiţionate, care ne vâră în diverse tipare şi face din oameni nişte veritabili izolaţi, în conflict atât cu ei înşişi, cât şi cu lumea.

În aceste condiţii, simplitatea este greu de pus în practică. Calea amăgirilor este mult mai uşoară. Împlinirea unor formalităţi seci dă satisfacţii ieftine ego-ului, care acoperă şi înăbuşe flacăra conştiinţei, ţinând pe om în întunericul ignoranţei şi al păcatului.

Numai contactul direct cu noi înşine ne desprinde de omul viclean care încearcă mereu să-şi camufleze sub diverse măşti goliciunea şi urâţenia interioară. Dacă atingem acest stadiu de cinste şi puritate interioară nu vom mai fi obligaţi să jucăm teatru. Vorbele şi faptele noastre în această împrejurare vor fi îmbrăcate în mantia inocenţei, care singură se va exprima prin ea însăşi.

Aici nu este vorba de teoretizarea unei doctrine, metode sau credinţe, ci de o punere în aplicare, pe clipe, a întâlnirii cu noi înşine, aşa cum suntem, nu cum am dori să fim. Şi dacă aplicarea este corectă, veţi descoperi singur că ceea ce este întâlnit dispare astfel, se topeşte. Numai în acest fel ne vom elibera de energiile negative care ne înrobesc din vremuri imemoriale.

[…]

În noua înţelegere a lucrurilor şi fenomenelor legate de viaţă, tot ce a fost precum şi tot ce se va întâmpla în viitor au o însemnătate redusă. Toată importanţa trebuie acordată în întregime numai şi numai prezentului, care este viu şi activ, în veşnică transformare şi noutate absolută de la o clipă la alta. Realitatea vieţii numai aşa o putem întâlni, împărtăşindu-ne din frumuseţea şi binefacerile ei transformatoare.

Despărţirea

Înainte de-a ne despărţi, vin cu câteva sublinieri pe care le apreciez ca necesare înţelegerii şi punerii în practică a "Cunoaşterii de sine”.

Întâlnirea practicantului cu sine însuşi se realizează prin pasivitatea minţii. Se priveşte şi se ascultă cu flacăra atenţiei fiecare reacţie a propriei gândiri ce apare la contactul cu mişcarea vieţii. Atenţia este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mişcă în câmpul conştiinţei noastre. În acest fel, începutul şi sfârşitul cunoaşterii se concretizează în golul psihic.

Clipa întâmpinată în acest mod ne oferă Eternitatea.

Misterul transformării psihologice are loc numai în acest vid absolut, în care Sacrul aflat în noi spulberă întreaga condiţionare. Puritatea se impune în chip vădit - ca iubire, frumuseţe, bunătate fără margini, fericire nemo­tivată.

Sunt excluse de la bun început: voinţa, efortul, imaginaţia.

De asemenea, lipsesc cu desăvârşire: scop, interes, ideal. Din aceste considerente, "Cunoaşterea de sine" nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credinţă.

Prin această modalitate de abordare a vieţii, practicantul descoperă singur că în el se află atât discipolul cât şi maestrul. Adică ego-ul - creaţie spaţio-temporală, şi non-ego-ul sau Sacrul, în a cărui prezenţă trebuie să tacă tot ceea ce este efemer. Căci numai prin smerita tăcere a "sinelui" Absolutul îşi revarsă asupra întregii fiinţe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care provine, numai în această conjunctură se operează.

În această cuprindere universală, adevărata religie este "Tăcerea", împlinită prin practica tăcerii sau rugăciunea tăcerii.

Pentru a veni în întâmpinarea acelor suflete cu adevărat interesate de cunoaşterea realităţii propriei existenţe, voi încerca să sintetizez o seamă de răspunsuri, privind dualitatea fiinţei umane în contextul fenomenului de viaţă şi de moarte. Şi vom începe cu ceea ce este evident pentru majoritatea oamenilor, şi anume cu suportul fizic.

Omul adevărat nu este corpul fizic, cu care adesea, în mod cu totul eronat, ne identificăm. El este doar un instrument intermediar care ne ajută să ne manifestăm vizibil la nivelul vieţii terestre.

Prin fenomenul dedublării am constatat că din acest corp se desprinde o entitate de sine stătătoare, aidoma ca înfăţişare. Ea poartă în sine toate însuşirile fiinţei mele. Desprinsă temporar de tiparul fizic, această entitate dispune de memorie, voinţă, sensibilitate, inteligenţă. Şi ea poate acţiona după propria dorinţă şi după cum o cer împrejurările. De fapt, aici se află omul adevărat, cu toate defectele şi calităţile sale.

În această ipostază, corpul fizic rămâne ca un vas gol, faţă de care am o totală repulsie, întocmai ca de un cadavru.

Dublura vie, într-o permanentă mobilitate, este formată - potrivit vederii astrale - din punctişoare luminoase, inde­pendente între ele, care se adună totuşi, ca atrase de o forţă magnetică interioară pentru a forma structura entităţii.

Deplasarea ei în timp şi spaţiu se realizează aproape de viteza gândului, potrivit intensităţii impulsurilor deter­minate de actul voliţional.

La acest nivel mă comport întocmai ca omul obişnuit: judec, apreciez, mă tem şi acţionez conform condiţionărilor ce mă caracterizează. Aici, însă, înţelegerea lucrurilor şi a evenimentelor se împlineşte cu mai multă acuitate decât în contextul planului fizic.

Am extins investigaţia şi mai în profunzime. Cu acest prilej m-am desprins atât de dublura-fantomă cât şi de încă alte învelişuri. În final, am atins acea minunată stare de conştiinţă pură, de iluminare fără limite, integrată în oceanul nesfârşit de lumină cosmică. Am trăit clipe de uniune cu Marele Tot care se revărsa în mine. Această ipostază o consider ca fiind cea mai de seamă realizare, în care Infinitul îşi confirmă prin mine propria realitate.

Să revenim la dublura psihică, pentru a relata şi alte experienţe iniţiate în scopul descifrării tainelor vieţii. Mai întâi am dorit să aflu adevărul în legătură cu vieţile succesive şi despre peregrinarea spiritului cu învelişurile sale prin diferite încarnări. La solicitările respective mi s-au dezvăluit fragmente din alte cinci vieţi petrecute pe pământ. Atât fizionomia cât şi preocupările legate de acele existenţe erau cu totul distincte de la o reîncarnare la alta. Am fost întotdeauna numai bărbat.

Tot din postura dedublării am făcut investigaţii şi asupra viitorului, legat de această ultimă întrupare. Şi astfel, astral mi s-au dat fragmente de întâmplări viitoare pe plan fizic, care, apoi, prin trecerea timpului, s-au petrecut în­tocmai. Intervalul de timp dintre previziune şi trăirea reală a fost de zile, luni şi chiar ani.

De pe aceeaşi poziţie, ca dublură astrală, am luat contact cu un număr impresionant de mare de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, desprinşi de pământ prin aşa-zisa moarte. Mediul în care aceste entităţi îşi continuă viaţa variază de la hrube întunecoase la palate cu grădini de flori şi multă vegetaţie, ce încântă privirea.

Timp de opt ani de zile am trăit acest experiment fără să am vreo cultură în acest domeniu. Până la declanşarea spontană a primei desprinderi de corp, nu posedam nici un fel de informaţie asupra unei asemenea posibilităţi.

După această perioadă, când am început să citesc şi ce spun alţii, numărul evadărilor în lumea astrală a crescut, fiind solicitat de diferite cunoştinţe care doreau dovezi şi informaţii privitoare la fiinţele dragi ce i-au părăsit.

În tot ceea ce relatez cu privire la această perioadă (cap. III), descrierile mele au mers până la exces de amănunte. Din convorbirile cu cei decedaţi, am constatat că ei păstrează aceeaşi mentalitate pe care au avut-o pe când trăiau printre noi, mediul în care îşi continuă existenţa în astral fiind determinat de gradul lor de evoluţie. Actele condamnabile săvârşite aici îşi găsesc în acea lume (mult mai reală decât asta !) reversul prin ispăşiri în raport cu gravitatea lor. Glasul conştiinţei din noi este, de fapt, judecătorul incoruptibil care ne atrage la locul dreptei ispăşiri.

Fenomenul dedublării mi-a dat certitudini despre ne­murirea viului, precum şi informaţii precise privind procesul de evoluţie spirituală, care în mod obligatoriu, trebuie să fie iniţiat şi dus cu toată seriozitatea şi perseverenţa încă de aici, de pe pământ, în strânsă legătură cu corpul fizic.

Nemulţumit de condiţionarea mea psihologică şi oare­cum obligat să fac mai mult în raport cu câte mi s-au descoperit, am iniţiat şi alte modalităţi privind ameliorarea comportării mele. Iar, în final, am ajuns şi m-am statornicit la practica cunoaşterii de sine.

După circa doi ani şi jumătate de practică asiduă, în structura mea psihologică se produce un alt fenomen surpriză, pe care l-am numit "Spargerea tiparului mental al gândirii condiţionate". De-acum, ascensiunea spre culmile evoluţiei spirituale se realizează infinit mai uşor. Aş zice, ca de la sine, Prin spărtura ce s-a operat spontan, fără vreo urmărire anticipată, încep să se elimine acele energii care hrănesc şi menţin structura ego-ului.

Simpla conştientizare a reacţiilor gândirii omului vechi, determinate de provocările permanente ale vieţii, se con­cretizează în acţiuni edificatoare. Astfel se elimină aglomerările ancestrale care ne-au ţinut prizonieri, programându-ne totodată, în mod fatal, stări tensionate, temeri, suferinţe şi amărăciuni.

Din acest fericit moment, practicile de mai înainte şi-au pierdut însemnătatea şi rostul continuării lor.

Dedublările, ca şi orice fel de fenomen de parapsi­hologie, sunt considerate ca simple manifestări care au loc la nivelul limitat al conştiinţei ego-ului. Importanţa pe care, eventual, le-o acordăm constituie un veritabil obstacol ce împiedică manifestarea reală a Sacrului existent în noi, adică a conştiinţei pure, de care am amintit anterior,

Acum, în noua conjunctură, întâlnirea cu Infinitul o putem realiza frecvent, o dată cu instalarea vidului psi­hologic, sau tăcerea smerită a şubredului ego ! Practica are loc în orice condiţii de viaţă; singurătate sau în mijlocul mulţimilor, ca om liber sau privativ de libertate.

Ţin să mai precizez că această cunoaştere se practică individual şi ea nu dă naştere la asocieri sau la fenomene de subordonare. Aici nu mai există maestru şi discipoli, şef şi subalterni, învăţător şi ucenici ! în faza nimicului psihologic toţi, fără nici o excepţie, suntem la fel, prieteni care-şi întind mâna, ajutându-se reciproc.

Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi abandoneze credinţa religioasă, metoda, practica sau disciplina impusă, prin care speră să-şi înnobileze sufletul şi să întâlnească pe Dumnezeu, Nu ar face decât să schimbe o metodă acceptată la nivel de ego, cu alta.

Ceea ce încerc să transmit este dorinţa de a descoperi singuri că toate practicile bazate pe ştiut, analize, imaginaţie sau diverse credinţe, ne limitează, închizându-ne în tiparele respective. Or, Adevărul Absolut nu poate fi întâlnit decât de fiinţe complet libere de orice condiţionare.

Cât timp funcţionaţi la nivelul ego-ului ştiutor, în­doiţi-vă de orice, căci în câmpul desfăşurării sale, totul este relativ. Şi numai prin îndoială avem posibilitatea să descoperim certitudini absolute.

Când mintea îşi înţelege dimensiunea neputinţei... ea tace. Şi în această tăcere, Absolutul, existent în profunzimea fiinţei noastre, se manifestă prin infinita lui sfinţenie, operând transformări radicale binefăcătoare.

În finalul acestei lucrări, ţin din nou să subliniez că toate destăinuirile ce mi-au fost făcute, sunt adresate tuturor oamenilor, ca un mesaj în scopul accelerării evoluţiei spiri­tuale pe Terra.

Eu mă socotesc un simplu mijlocitor; în locul meu ar putea să fie orice locuitor al acestei planete. Scrierea acestei lucrări a urmărit, aşadar, achitarea unei obligaţii morale - transmiterea unui capital de informaţii, spre a fi pus la dispoziţia pământenilor. Atât numai.

Cine a avut îndemnul şi curiozitatea să ducă lectura până la sfârşit are completa libertate, fie să-şi continue existenţa ca şi până aici, fie să încerce prin mijloace proprii descoperirea Realităţii Absolute, singura în măsură să opereze transformări binefăcătoare, atât în structura individuală, cât şi a lumii, în general.

SFÂRŞIT

"Adevăratul rost al întrupării noastre pe Terra este acela de a ne descoperi "Scânteia Divină" existentă în adâncurile fiinţei, calitativ identică în fiecare ins (starea de conştiinţă pură sau de frumuseţe absolută), singura în măsură să opereze transformări radicale, benefice pe drumul mereu ascendent al evoluţiei spirituale." (citat de pe coperta cărţii)

---