Maica Veronica şi George Văsîi
CERCETĂRI ÎN LUMEA NEVĂZUTĂ (1)

Sunt prezentate dialogurile mediumnice întreţinute cu spiritele următoare:

Bucureşti, 7 februarie 1965

EZECHIEL (IEZECHIEL)

- alb mat cu triunghi pe piept;

- stratul VI;

Ezechiel este cel mai prodigios prooroc al Vechiului Testament şi cel mai aspru mustrător al evreilor.

L-am chemat pe Socrit ca să continuăm discuţiile noastre despre proorocii din Vechiul Testament. A venit, apoi i-am urat bun sosit.

Socrit: - În Numele Marelui Dascăl cu a cărui încuviinţare vin la voi, să fiţi binecuvântaţi dragii mei! Aţi dorit să vin la voi; am făcut-o cu toată dragostea, am venit să vă ajut, să vă arăt tot ce doriţi.
(Exprimându-ne dorinţa de a cerceta pe Ezechiel, Socrit a ridicat o mâna, apoi s-a întors, rostind chemarea...)

Veronica: - A venit! Are expresia blândă, e îmbrăcat la fel ca un roman... alb mat, poartă sandale în picioare...se înclină către Socrit, la fel şi acesta... Imaginea se apropie.

George: - Iubite Ezechiel, dorim să ştim în ce măsură cele descrise de tine corespund cu textele pe care noi le avem la îndemână. Asta... pentru a găsi confirmarea cei ce citesc şi înţeleg Sfânta Scriptură. Te rugăm să-ţi aduci aportul în cercetările noastre, prezentându-ne cele ce ştii... Şi, dacă vrei să ne mai povesteşti din cele ce le-ai mai lucrat în viaţa ta. Am totala certitudine că textele tale au fost plăsmuite de cei ce au jertfit adevărul! Îţi dau cuvântul...

Ezechiel: - Dragii mei prieteni şi fraţi! Eu... Ezechiel, cel care s-a rupt dintr-o tulpină spinoasă pe malul Mării Mediterane, care dintr-un suflu al vântului de miazăzi am fost înfipt într-un pământ... nu vor ridica mâna, vor scoate ce e murdar, vor tăia şi vor arunca, arătând adevărul. Nu va fi uşor pentru acea "mână", va căuta chiar în foc să ardă ce va fi rău – de altfel, nu va fi posibil, numai că strălucirea falsă a popoarelor va fi stinsă, iar bătrâneţea lor năclăită va muri în propria mocirlă, atrăgând de asemenea pe toţi cei ce au făptuit asemenea lucrari. Gândurile mele sunt de mult aşternute între voi, însă, după atâta sclavie, pot să-mi exprim marea bucurie că s-a trezit în cineva ordinul ce până acum a dormit... să vadă adaosurile crude şi mincinoase ce vor să arate cele scrise, dar contrazicându-se singure. Noi toţi, cei care ştim câtă nedreptate s-a făcut muncii noastre, vom ajuta când cineva va căuta să arate partea murdară şi s-o elimine, partea murdară ce a fost băgată de cei ce au vrut să-şi ascundă propria vinovăţie cu reversul. "Popor ales de Dumnezeu"... în limba ebraica se traduce Israel, pentru că – spuneau ei – atâţia oameni iscusiţi, numai dintr-un popor prea iubit puteau să se nască.

George: - Drept vorbind, cum şi de ce în poporul evreu s-au născut atâţia prooroci?

Ezechiel: - Cei de Sus nu au vorbit numai cu evreii şi nu numai poporul evreu a avut oameni plăcuţi lui Dumnezeu. Şi alte neamuri au avut astfel de oameni, ştiţi asta foarte bine, cât de multe neamuri au dat oameni minunaţi în sânul lor... Evreii, fiind însă mai abili, au scris şi păstrat cele spuse pentru a creşte prestigiul neamului lor, pentru a predomina într-o presupusă superioritate şi sfinţenie. Alte popoare, fie ele mai înapoiate sau mai delăsătoare, nu au îngrijit aceste "danii" şi acestea s-au pierdut odată cu dispariţia celor ce au făcut-o. Să nu credeţi, deci, că Dumnezeu nu şi-a ales din toate neamurile aleşii şi proorocii Săi, marii gânditori. Dumnezeu şi-a ales în toate părţile, din toate neamurile "Stâlpi" pe care să se sprijine şi care să-i comunice voinţa. Nu se duce oare omul în pădure şi încearcă pe orice copac altoirea, aşteptând apoi să vadă ce iese? Oare cum ar putea Marele Horticultor să nu încerce să caute să aplice altoirile pe cât mai mulţi copaci, pe orice "tufărică"...ca să vadă ce iese? Se înşeală acela care crede că numai prin anumite popoare Dumnezeu a vrut să-şi arate Voia Sa, se înşeală! Sunt popoare despre care Cartea Cărţilor nici măcar nu vorbeşte, acestea fiind de fapt mult mai plăcute Celui Înalt, Voinţa Sa revărsându-se, desfătându-se, fiind primite şi apreciate eforturile şi credinţele lor. Aceştia sunt cei care au zburat cu uşurinţă către Acela care, experimentând, a reuşit în Voinţa şi Puterea Sa.

George: - Iubite prieten, te rog să-mi permiţi să citesc câteva versete din textele de tine scrise, pentru a-ţi cere părerea.

Ezechiel: - Citeşte!

Am deschis cartea la...capitolul V şi am început să citesc...pâna la versetul 9:5..."Apoi, veţi zice către Casa lui Israel – aşa grăieşte Domnul Dumnezeu. Acesta este Ierusalimul pe care Eu l-am pus în mijlocul oamenilor, neamurilor şi al ţărilor dimprejur"...6: "Dar el s-a răzvrătit împotriva Hotărârilor Mele mai mult decât neamurile şi împotriva Legilor Mele mai mult decât ţările ce-l înconjoară, căci el s-a lepădat de Legile Mele şi Poruncile Mele nu le-a ascultat!" 7: "De aceea aşa zice Domnul Dumnezeu"...pentru că tu ai înmulţit nelegiuirile mai mult decât neamurile dimprejurul tău şi Poruncile Mele nu le-ai urmat şi nici nu împlineşti Legile Mele, ba chiar nici după Legile neamurilor dimprejurul tău nu te porţi". 8: "De aceea, aşa zice Domnul "Iată, eu vin împotriva ta şi, în mijlocul tău, voi rosti osânda ta în faţa neamurilor" 9: "Pentru spurcăciunile tale îţi voi face ceea ce niciodată nu am mai făcut şi nici nu voi mai face asta vreodata". 10: "Voi aduce asupra ta osânda şi toate rămşiţele le voi spulbera în toate vânturile. ...Pentru că tu ai spurcat Lăcaşul Meu Sfânt cu ticăloşeniile tale, de aceea zice Domnul Dumnezeu "Precum este adevărat că sunt viu, tot aşa-i de adevărat că nu te voi cruţa, Ochiul Meu nu te va ierta, Mâna Mea nu te va milui".
Am oprit apoi lectura şi l-am întrebat:

George: - Este clar...nu există iertare pentru ei?

Ezechiel: - Clar! Citeşte mai departe!

Am reluat lectura de la acelaşi capitol V...

14: "În pustietate te voi face de ocară, în faţa popoarelor din jurul tău şi în faţa tuturor lucrătorilor". 15: "Vei fi de râs şi de batjocură, de pildă şi de groază pentru popoarele dimprejurul tău, atunci când voi săvârşi asupra ta Hotărârile Mele, cu mânie şi urgie, cu pedepse aspre, Eu, Domnul, am zis aceasta".

Am trecut apoi peste capitolul VIII, unde se arată ticăloşiile poporului lui Israel, am trecut şi peste versetul 10 din capitolul IX, unde, din nou, precizez pentru că nu va fi milă şi iertare, ca şi la capitolul VII, versetul 4, ajungând apoi la capitolul IX, discutând cu Ezechiel versetele 15-20.

Ezechiel: - "Spune, cine va fi... popor ales de către Dumnezeu?"

George: - Desigur, cei curaţi şi cinstiţi, drepţi în acţiunile lor.

Ezechiel: - Îti dai seama, e foarte clar că nu poate fi vorba doar de anumite naţiuni, o singură naţie plăcută lui Dumnezeu, ci de toţi cei ce sunt împrăştiaţi pe tot Pământul...

George: - Da, însă textul lasă impresia că ar fi vorba despre evrei...

Ezechiel: - Da, poate, despre ei, dar numai despre puţini dintre ei, sunt unii care nu au făcut toate aceste ticăloşii. Citeşte înainte de ce mi-ai prezentat şi ai să vezi. Eu însumi eram foarte uimit de pedepsele care vor fi date poporului meu, dar îmi dădeam seama că merită să fie şters de pe faţa Pământului, ...însă, totuşi, pe marginea drumului, unde cresc numai scaieţi, mai creşte ici-colo şi câte o biată floare de câmp de care cultivatorul nu se atinge, o lasă să trăiască... Despre aceste câteva flori nevinovate, care se mai aflau încă în acest neam era vorba anterior. Ei, însă au căutat să facă înţelesul că...ei sunt poporul Domnului...

(Tăcere...)

Cei care vor înţelege aceste lucruri vor fi cei care vor dărâma ideile diabolice strecurate printre scrierile profeţilor şi înţelepţilor, le vor descoperi înaintea oamenilor, arătând cât sunt de stricate aceste idei, cât sunt de goale şi lipsite de înţelepciune, cei ce le introduc fiind extrem de plini de vicleşug, răutate şi invidie. Din invidie, din vicleşug, au făcut pe Marele Dascăl ca fiind unul de-al lor şi, din vanitatea diabolica, fără de egal, au alterat scrierile Lui, aşa dupa cum am mai spus... şi alţii apoi nu au mai venit pe la voi. Eu sunt evreu şi oricât aş privi în jur, la fiecare de lânga mine... normal, ţin cît de cît la cei ce sunt de-o naţiune cu mine... dar mi-e şi silă de ea – asta fără să însemne ceva - , îi doresc nimicirea totală pentru tot ce a făcut din Marele, Luminosul şi Preaiubitul nostru Învăţător Iisus Hristos, Fiul Luminii. Te invidiez că eşti pe Pământ, regret că eu nu am trup ca tine, să pot urla nedreptatea făcută iubitului nostru Domn şi Învăţător, aş vrea să scriu, să spun tuturor, să arăt otrava strecurată până şi în cuvintele pe care le-a spus El, venin strecurat în inimile celor însetaţi de apă curată. Au dat venin, au chinuit oamenii cu otrava lor, cu minciunile lor mârşave. Nu poate fi mai mare mârşăvie decât aceea de a încurca omul care caută un drum, a adapă cu venin un om însetat, a da mâncare stricată, cu intenţie clară, celui înfometat. Toţi fiii, toţi cei ce au iubit pe Domnul lor, toţi au suferit şi dacă aţi şti voi că toţi văd acum unde a fost gaura prin care şarpele s-a strecurat... se vede neghina şi se văd cei ce au făcut-o, se văd cei ce au semănat-o. Şi cum toţi doresc acum să fie răscumpăraţi, însetarea şi dorinţa lor de pedepsire va să fie adusă până la capăt. Dragii mei, cred că v-am dat tot ce mi-aţi cerut. Acum (întorcându-se către Socrit...) cer permisiunea să mă retrag... problema...

George: - Iubite prieten, încă o întrebare...

Ezechiel: - Spune.

George: - Ai avut ceva cu egiptenii?

Ezechiel: - Absolut nimic, le-am respectat credinţele, le-am apreciat eforturile religioase, cu toate că neamul meu i-a socotit păgâni, închinători la idoli şi era plin de dispreţ faţă de ei...

George: - Cum se explică atunci că în multe capitole vorbeşti despre pedepsele ce vor veni asupra lor sau... nu cumva acestea erau proorociri asupra evreilor şi aceştia le-au trecut pe seama egiptenilor?

Ezechiel: - Întocmai! Toate erau pentru ei, atunci... pe unele le-au modificat, altele le-au trecut în spatele altor neamuri...

George: - Am căutat apoi şi am dat peste un verset în care era prezentată foarte clar o minciună... Capitolul XXX, versetul 23: "Voi împrăştia pe egipteni între popoare şi îi voi vântura printre ţări".

Ezechiel: - Dragii mei, asupra acestor evidente... nu mai insistăm.

Socrit: - Mai ales că prietena noastră nu mai rezistă... Aşadar, prieteni ai noştri, fiţi binecuvântaţi! Am plecat! Vă mulţumim!

Sus

Bucureşti, 11 februarie 1965

SIU KARTA şi PARCUL DE COPII

Veronica şi-a exprimat dorinţa de a-l vedea pe Siu Karta. În scurt timp, acesta sosi. L-am salutat cu tot respectul.

Siu: - Şi eu, dragii mei, vă binecuvântez cu tot respectul, în Numele Marelui Dascăl, în Numele Domnului nostru, Iisus Hristos. M-aţi chemat cu dragoste şi departe fiind de voi, totuşi dorul vostru m-a prins şi m-a adus la voi. Ai dorit să mă vezi, soră, şi tu prietene; acestei dorinţe nu pot să nu-i răspund.

Veronica: - A ridicat mâna dreaptă şi a apărut ceva. Ce o fi cu el?... Un parc cu tufe multe şi flori minunate. Printre tufe se află un fel de corturi şi de sub ele scot capete copilaşi drăguţi, în jur de 1-3 anişori, copilaşi foarte plăcuţi la vedere şi dulci. Vai, ce jucăuşi sunt! Parcă nu au sex, se îmbrăţişează între ei, râd unii de alţii, ...hop...unul a scos capul şi se uită încolo...e ca şi cum cineva dinăuntru l-a prins... Alţii ies şi intră pe sub corturi. Ce o fi însemnând aceasta? Ce este cu aceşti copii, prietene Siu? Tu ai făcut ceva ca eu să pot vedea sau există în realitate aşa ceva?

Siu: - Nu este o iluzie, nici măcar nu sunt ei veniţi aici. Am făcut doar distanţa dintre tine şi un colţ din stratul II să se micşoreze.

Veronica: - Ce frumoşi sunt! Stai, parcă am auzit un ordin. Ies toţi din cort şi se apropie. Ce drăguţi sunt...(Veronica era în culmea vervei şi a veseliei...) Uite, unul a căzut în poponeţ, altul l-a ajutat să se ridice, sunt toţi goi, doar o eşarfă le trece de pe umeri în jos... Acum, parcă sunt trimişi... fuguţa-fuguţa, cu pulpiţe durdulii, grăsuţi de-ţi vine să-i mănânci, nu altceva... Ei, interesant! Vin păsări în zbor, ceva ce seamăna cu fazanii şi păunii. Coboară spre corturi şi încep parcă să mângâie copiii cu ciocurile... Ei se bucură şi par că se joacă cu păsările.

(Nu mă puteam lămuri ce înseamnă, ce caută aceşti copii de această vârstă dincolo...)

George: - Siu, vrei să ne spui ce înseamnă, trecutul acestor copii?

Siu: - Sunt situati acum într-un anume loc din stratul III. Au fost şi ei pe Pământ, însă au fost luaţi şi aduşi aici pentru că nu aveau îndeajuns suport pentru misiunea ce ar fi urmat. Nu puteau realiza mare lucru din pricina locurilor în care se întrupaseră, atunci fiind răpiţi între vârsta de 1 şi 3 ani...

George: - Atunci... de ce au mai fost trimişi?

Siu: - Ei au dorit asta, dar nu s-a putut realiza pe deplin.

George: - Dar cum se explică faptul că sunt aşa de mici?

Siu: - La vârsta aceasta au fost luaţi, înapoi...

George: - Au fost spirite normale înainte de întrupare? Oameni întregi sau copii?

Siu: - Au fost la fel cum sunt eu acum.

George: - Atunci, unde le este ţesutul, fie el şi din substanţă spirituală?

Siu: - Ce vrei să spui?

George: - Nu înţeleg cum, având o înălţime normală la întrupare, nu înţeleg de ce acum sunt aşa de mici. Deci, substanţa lor spirituală este mai "mică"... unde e restul spiritului?

Siu: - Aceasta a făcut-o Rânduiala Divină a Marelui Guvernator...

George: - Dar tot din Legea Divină a Marelui Guvernator face parte şi "legea conservării substanţei". Cu alte cuvinte, legea aceasta nu exprimă doar conservarea caracterului şi a valenţelor intelectuale, ci şi întreţinerea "cantităţii de substanţă" spirituală a corpului spirtual, legate de anumite dimensiuni şi anumite forme. Formele exprimă trăsăturile de caracter, iar dimensiunile conturul spaţial, acestea menţinându-se în cadrul unei limite, fără de care legea de care vorbeam nu s-ar putea manifesta. Adica "Legea conservării substanţei"...

Siu: - Eu am spus ce am avut de spus!

Veronica: - A dispărut! A dispărut...şi Siu, şi Parcul de Copii...

George: - Iubite Siu, te-ai supărat pentru întrebările mele...

Veronica: - A plecat, degeaba mai întrebi...

Am rămas cu impresia că-l enervasem cu întrebările mele... oricum, gândeam că... poate s-a supărat pe noi, dar eram foarte apropiaţi ca să mă îngrijorez... Siu era foarte apropiat de cercetările noastre ca să considere ceva rău în ceea ce făceam...

Constat, de data aceasta, ceva foarte important – spiritele nu caută atât de multe explicaţii ca noi. Nu au un spirit analitic atât de dezvoltat, ei abordează cunoaşterea la un mod foarte sintetic, folosind deosebite calităţi intuitive... Această constatare o mai făcusem în cercetări alături de Hegheduş Ianoş. Şi el era de părerea mea... Spiritele nu au obiceiul să despice firul în patru, ca noi, pământenii. Ceea ce ele au foarte dezvoltat este simţul intuiţiei, dominant în cunoaşterea lumii în care trăiesc şi se mişcă. Mai e ceva. Spiritele care pleacă de pe Pământ nu reţin faptele nesemnificative. Ani, cifre, adrese, localităţi... în general vorbind, nu reţin nimic din ce nu este esenţial, nu reţin deloc ceea ce nu este semnificativ. Au, însă, o fantastică memorie a tot ce este semnificativ, a tot ce este Esenţial. De la Siu aşteptam o explicaţie ştiinţifică. Nu a recepţionat aceasta. Este foarte posibil şi cred că aşa este... Siu nu a avut o pregătire ştiinţifică. Este un Spirit Superior, un "argintiu luminos" cu fixare în stratul VII, nu am pretenţii, nu vreau să reproşez... Sper însă şi doresc foarte tare ca în cercetările noastre să găsim spirite cu limbaj şi pregătire ştiinţifică adecvată zilelor noastre. Aştept cu nerăbdare această zi! Mă gândesc în special la Tarnium, cel din Venus, cel ce mi-a promis odată că-mi va vorbi despre atomi. Deocamdată, scopul cercetărilor noastre este BAZA LUMII SPIRITUALE...

Sus

Bucureşti, 13 februarie 1965

IOAN HRISOSTOM şi SIU KARTA

Am vrut ca astăzi să continuăm studierea spiritelor de pe treptele inferioare, ale pribegilor şi rătăcitorilor, dar Veronica a vrut să mai schimbăm atmosfera. Am cerut atunci să vină cineva care doreşte să se manifeste. Am aşteptat cam 5 minute, mai mult ca de obicei, în cele din urmă prezentându-se Ioan Hrisostom şi Siu Karta.

Ioan: - În Numele Părintelui Ceresc prin care vin la voi, fiţi binecuvântaţi, iubiţi fraţi şi prieteni! Azi v-aţi gândit la mine şi m-am simţit obligat să vă răspund. Am dorit să vin la voi, deşi drumul nu a fost prielnic, am răzbit...

George: - De ce nu a fost prielnic?

Ioan: - Deschiderea drumului nostru spre voi – de voi depinde dacă e prielnic sau anevoie. Este legat de stările voastre sufleteşti şi cum sunteţi voi supuşi acestor legi ale trupului, aproape fără voia voastră uneori faceţi greoaie venirea noastră.

Veronica: - Nu înţeleg, cum adică?

Ioan: - Cercetează-te, vezi cum te simţi şi spune-mi: "Ai o linişte deplină sau o tulburare inexplicabilă?"

Veronica: - Da...e adevărat... Am o tulburare, dar nu ştiu de ce. Poate din motive fiziologice.

Ioan: - Da, e adevărat, stările tale sunt legate de trup... Şi dacă trupul nu este în echilibru perfect, nu poţi lucra cu noi...

(A urmat o scurtă tăcere...)

Veronica: - Ioan discută ceva cu Siu... Ioan a plecat, a rămas doar Siu.

George: - Cum asta? Ce s-a întâmplat?

Siu: - E solicitat de un cerc de teologi din Italia şi nu a putut respinge propunerea lor. Trebuie să se prezinte... Ei fiind teologi, multi bărbaţi, au probleme mai multe, îndeosebi şi pentru că sunt catolici... A dorit să vină la voi, însă în faţa altor dorinţe, cea a voastră a căzut. Nu te speria că eşti zdrobită. Când se strigă ceva către cineva... tot ce se găseşte pe cale trebuie să cadă... Nu vă necăjiţi! Ei fiind mai mulţi, aproape toţi semioficiali, au totuşi întâietate, de aceea Ioan s-a dus la ei. Eu am prevăzut de la mare distanţă dorinţele teologilor italieni pentru fratele meu Ioan, am prevăzut ce se va întâmpla şi de aceea am venit şi eu la voi. Nu aveţi de unde să ştiţi dacă atmosfera de lucru e prielnică. Amânaţi pe altă dată lucrul. Acum nu puteţi lucra. Fiţi binecuvântaţi şi rămâneţi în pacea Scumpului nostru Domn!

Sus

Bucureşti, 19 februarie 1965

DUCELE de ALBA – FERDINAND ALVAREZ de TOLEDO

- gri deschis cu diagonala galbenă-deschisă, lată de o palmă;

- stratul IV;

Ducelui de Alba nu i-am pus întrebări pentru că nu prezenta interes. I-am cercetat doar culorile şi Locul în care se afla, apoi am trecut la Attila.

Sus

Bucureşti, 19 februarie 1965

ATTILA

- gri deschis cu jumătate de piept violet deschis;

- stratul IV;

Veronica: - S-a prezentat! E un bărbat frumos, poartă pantaloni strânşi pe picior, tunică verzuie; are o stare potrivită climatului agreabil...

Attila: - Poate că am fost un bici, poate că am fost o sabie; oricum, am fost acolo unde trebuia să fiu. E necesar să ştiţi şi voi, cine e comandant de oşti e pus de cineva... spre apărare sau spre cotropire. Că am fost "biciul lui Dumnezeu"...se poate, dar nu am făcut nimic cu patimă, cu ură. Am făcut tot ce mi s-a ordonat. Nici cu mine nu am fost milos, singur mi-am aplicat pedepsele.

George: - Spui că ţi s-a ordonat. Cine o făcea, doar tu erai conducătorul!?

Attila: - Asupra noastră avea putere Marele nostru Preot Mattila, un om cu un suflet foarte mare... Era cu adevărat un sfânt, cu el mă sfătuiam în toate împrejurările.

George: - Se spune despre tine că ai fost un om crud...

Attila: - Multe se spun în istorie... altul este însă adevărul. Am fost cinstit şi mai ales drept. Nu am făcut fapte mai mari, deşi aş fi putut. De asemenea, nu pot spune că în locul în care mă aflu mă simt rău. Dimpotrivă, sunt respectat de cei din jur şi...

George: - Bine, Attila, îţi mulţumim. Am vrut să ştim despre tine ce culori de bază ai şi în ce strat te afli. Îti mulţumim încă o dată. Eşti liber să mergi!

Sus

Bucureşti, 20 februarie 1965

Galileo GALILEI (I)

Am aşteptat cu mult interes şi nerăbdare ora întâlnirii cu Galileo. Mă întrebam dacă voi găsi în el pe acela care să-mi lămurească neclarităţile pe care le aveam cu privire la existenţa straturilor. Am vrut de mai multe ori să se precizeze ce sunt Straturile şi dacă prin ele se înţelege planetele. Nimeni nu mi-a răspuns exact. Locurile în care ei stăteau spuneau că se numesc straturi, Oraşe, planete şi nu puteam înţelege clar. Planeta, se ştie, este un corp sferic care se menţine în spaţiu, într-un punct gravitational generat de un Soare, de un Astru. Nu puteam înţelege straturile ca fiind nişte planete, dar în acelaşi timp le consideram ca fiind nişte soluri materiale care trebuie că în spaţiu au formă şi dimensiuni. Având aceste intenţii, i-am chemat pe Galileo şi pe Socrit. I-am salutat pe amândoi, urându-le bun venit.

Galileo: - În Numele Aceluia prin care am venit la voi, fiţi binecuvântaţi, prea iubiţii mei prieteni. Aţi dorit să vin, am venit. Ce doriţi de la mine?

George: - Vrem să aflăm multe, Galileo. Însă, în primul rând cautăm o lămurire cu privire la Lăcaşurile de odihnă, dacă sunt planete sau straturi... Numai Doamna Georgina a spus că ar exista planete... Însă nu am avut timp şi nici momentul să insist. Ne interesează poziţia, locul acestora în univers, caracteristicile lor. Doresc apoi să discut problemele ce le ridică teoria relativităţii cu privire la spaţiu, timp, mod şi energie... Teoria cuantelor, precum şi multe alte nelămuriri.

Galileo: - Da, ai început cu nelămuriri asupra planetelor, straturilor sau Oraşelor... după limbajul nostru. Este adevărat că între straturi şi planete există asemănări, dar în realitate sunt diferite, având fiecare un înţeles aparte. Planetele sunt acelea pe care se perpetuează viaţa, vieţi omeneşti, mai avansate sau mai înapoiate. Voi cunoaşteţi planetele, dar nimeni nu ştie adevărul, dacă în acele planete există sau nu vieţi omeneşti, animale, sau altceva, de exemplu din natură. Sunt recunoscut în natură ca un om. Toată viaţa pe Pământ mi-a fost o continuă cercetare, dar când am rupt firul acestor lucrări şi am trecut în altă viaţă, am trăit ceea ce nu m-am aşteptat, căci cu o uşurinţă de mii de ori mai mare am putut pătrunde ceea ce eu niciodată în trup fiind nu aş fi putut crede că poate exista. Atunci am văzut cât de mic sunt, mi-am dat seama că nu am făcut nimic şi că nu ştiu nimic. V-a spus prietenul nostru Siu că merg şi prezint ceva, din cele ce ştiu, unui student englez...

(Într-adevăr, Siu ne spusese într-o convorbire despre Galilei, cum că ar avea un student în Anglia pe care îl iniţiază, îl îndrumă...)

Este întocmai o prezentare pe care o face o mamă unui copil, învăţându-l literele, în raport cu imensa cunoaştere a oamenilor pământeni. Nu poţi da unui om să mănânce decât cele cu care s-a obişnuit. Astfel, dacă îi dai ceva care ar putea să-i dăuneze este întocmai ca un curent puternic căruia i-ai da drumul asupra unui bec mic şi... ars, gata este becul. Mă uit la el şi mă minunez ce grozăvie i se pare lui că descoperă cu mintea şi parcă mă văd şi pe mine cum mă străduiam şi mi se părea că fiecare pas este mare, ca să ajung apoi să analizez totul, iar când am ajuns la capăt de drum, mă văd în faţa unui imens ocean de cunoştinţe în care mă pierd. Da, voi mă vedeţi pe mine ca pe un om mare, eu vă spun, sunt extrem de mic. Sunt planete pe care le-am pătruns în aprinsa mea dorinţă de cercetare, despre care voi oamenii de pe Pământ nici nu aveţi habar, planete pe care cultura şi civilizaţia este cu milioane de ori mai avansată ca la voi. Cei ce vin pe planeta Pământ să muncească sunt atraşi de anumite legi, de planeta respectivă, la o muncă cotată de energia acumulată de ei. Între ei nu există decât cinste şi corectitudine desăvârşită şi pentru aceasta ei se pot bucura mult mai mult decât voi, având felurite aparate, asemănătoare cu ceea ce voi numiţi televizor. Deci...să fim înţeleşi, prietena noastră a fost luată şi i s-au arătat diverse lumi... sau organizaţii de vieţi sau... cum le-a spus ea "oraşe suprapuse". E adevărat, acolo e o lume a fericiţilor, o lume aparte de cele ce se numesc planete. Între planete se comunică prin aparate de emisie-recepţie radio. Aparatele voastre vor putea prinde aceste emisiuni numai după ce Pământul va face o mişcare pe care nu a mai făcut-o niciodată. Recepţionarea semnalelor lor se va putea face precis cât mai curând şi veţi şti despre aceste planete. Cinci sunt, în total, în afară de Pământ. Pământul e mic pe lângă ele... Aceste planete dispun de atâta energie, încât oamenii de aici nu mai nevoie să depună eforturile voastre (munca brută), energia nucleară rezolvă tot ceea ce oamenii au nevoie. Ceea ce e mai important la acele fiinţe e faptul că aşa cum eu comunic cu sora noastră, în felul în care ea mă vede pe mine, ei toţi comunică cu toate oraşele pe care voi le numiţi "Oraşe ale Bucuriei şi ale Fericiţilor" - straturile, fără să mai vorbim de legăturile lor de la o planetă la alta, prin care comunică toate dorinţele şi interesele, vorbesc, se văd, se sprijină, este ceea ce ei numesc adevarăta frăţie. Eu, cercetând toate acestea, din curiozitatea mea nestăpânită, m-am simţit ca un bob de grăsime tare într-un cazan cu apă clocotită, descompus, desfiinţat. Despre planete avem foarte multe de vorbit. Pământenii habar nu au.

George: - Astronomii şi cercetătorii de la centrele noastre de studiere a radiaţiilor cosmice dispun de o aparatură destul de avansată.

Galileo: - Toata aparatura lor este nulă în faţa acelora pe care le avem noi. Şi, după cum animalele, reptilele, păsările nu pot avea raţiunea omului şi nu înţeleg ce face acesta, tot aşa sunt şi oamenii de pe Pământ faţă de imensa civilizaţie pe care am putut să o văd pe planete. A fost publicat şi la voi despre recepţionarea unor semnale extraterestre...

George: - Da, tocmai voiam să te întreb.

Galileo: - Adevărul e că Pământul, prin mişcarea de rotaţie, fără să vrea, e atras de imensa putere a acelor planete şi datorita acestui fapt s-au recepţionat acele unde radio. Pâna ce se va stabili o legătură curentă va mai dura. Şi aşa-numita "extraordinară minune" într-una din zile va înnebuni lumea când va afla că mai există planete ce comunică între ele şi formează o familie imensă. Vom vorbi de fiecare în parte, de ocupaţiile lor, de modul lor de viaţă. Vom proceda prin întrebări. Voi întrebaţi, iar eu răspund. Nu ştiu cu ce să încep şi ce să dau din materialul acesta imens. Veniţi voi cu întrebări din viaţa voastră practică şi la fiecare întrebare voi da răspunsul necesar.

George: - Cum e cu apropierea noastră de ei?

Galileo: - Puteţi sta într-un cazan unde se topesc metale? Nu. Ei, aşa nu puteţi voi, de pe Pământ, să comunicaţi şi să pătrundeţi ceea ce ei au, că vă puteţi topi. Trebuie să ajungeţi cât de cât la nivelul lor şi când veţi ajunge, Pământul va arde şi vor rămâne cei ce vor putea suporta. Adică, dacă ştiinţa şi tehnica de pe această planetă nu se va putea ridica şi nu va ajunge aparatura planetelor de care vorbim acum, atunci ori veţi arde, ori...dacă veţi pătrunde totuşi, asta însemnând contrariul celor afirmate până acum, veţi zbura de fapt, la temperatura cerută. Cine va intra în această lume a lor, această măiastră lume, merită, pentru că un bloc de gheaţă nu poate intra într-un cuptor la o temperatură de peste 3-400 de grade. Va sta un timp acolo şi se va topi apoi. De ce prietena noastră nu poate sta într-o permanentă legatură cu noi? Pentru că atmosfera e grea şi cei din jur sunt jos, nu o pot ajuta. Şi, mai spun ceva - câţi din jur vă înţeleg, ce s-ar întâmpla dacă v-aş spune acum ce vă aşteaptă? Ceea ce m-a aşteptat şi pe mine şi am evitat, poate încă o mai fac. Ei bine, când vor ajunge toţi să vorbească aşa cum vorbiţi voi între voi? Când vor ajunge toţi într-o permanentă legătura cu cei de dincolo? Voi nu aţi ajuns la nivelul atingerii legăturilor interplanetare! Deci, cât va trebui, câtă energie veţi avea nevoie. Vă pierdeţi energia în muncă brută, aşa cum am făcut şi eu în viaţa fizică, în activităţi şi muncă fără sens, pe când ei au ajuns să facă tot ce doresc. Poruncesc şi totul se face automat, dintr-o aparatură extrem de avansată.

George: - Pesemne că evoluţia noastră se apropie acum de un eveniment crucial.

Galileo: - Da, da, aşa e... Când o să ajungeţi la comunicare nu va mai fi nevoie de nici un aparat imens şi para-imens. Voi veţi fi aparatele şi veţi vedea, veţi transmite, ...dar asta nu acum, atunci...

Vor rămâne puţini pe această planetă. Cei care, totuşi, vor rămâne vor avea aici o viaţă fericită, deşi pe Pământ va continua aceeaşi rulare între suflet şi trup. Desigur, nu vor fi la fel, dar se vor completa unii pe alţii.

George: - Cum se poate rezolva legătura între planete?

Galileo: - Cu aparatură complicată care dispune de surse imense de energie... Dispun de o altfel de sursă de energie şi de aceea semnalele pe care le-aţi primit sunt atât de puternice.

(Veronica duse mâna la cap...)

George: - Ce-i...?

Veronica: - O uşoară ameţeală. Nu-i nimic, continuăm.

Galileo: - Uite, vezi, acesta este omul. E strâns de trup şi nu poate zbura.

George: - Deci, şi pe celelalte planete există cicluri de reîntrupare?

Galileo: - Sigur, şi acolo este viaţă ca pe Pământ, adica... ciclurile acestea de reîntrupare alternează între viaţa trupească şi părăsirea trupului, numai că acolo nu vine bărbatul decât cu discul lui să ia trup, acolo e altă viaţă. Adică, aici, pe Pământ, vii, cauţi, transformi... evoluezi până găseşti adevărata parte a ta, discul tău. După ce l-ai găsit, ai rupt-o cu Pământul. Abia atunci poţi merge în celelalte planete. Într-una din cele 5 de care v-am spus. Acolo se nasc automat cei doi, adică într-un trup potrivit, să poată duce o viaţă armonioasă. Acolo nu există bărbat atras de femeie prin forţă, acolo acţionează doar Legea Discoziei, prin care se trag numai cei asemenea. Părinţii nu se opun deoarece cunosc Legea şi ştiu că numai aşa se pot atrage doi, se pot dori, când sunt asemenea... şi astfel se respectă, se unesc.

George: - Tânărul despre care spuneai că îl ai în grijă, studentul englez, ce studiază?

Galileo: - Electronica... Mă duc la el pentru că e o fire aparte; extrem de nemulţumit pentru el de tot ce face, se chinuieşte enorm că nu înţelege şi nu poate exprima ce simte şi intuieşte. Antenele lui au vibrat şi au atins inima mea, căci s-a rugat la toţi fizicienii, la Dumnezeu, să-i acorde un strop de înţelepciune, îşi doreşte să fie "inundat" şi vrea să-şi dea seama de imensul cosmos necunoscut. Era vorba mai înainte de o stea care străluceşte şi acum este la miliarde de ani lumină. Ei, câte stele din acelea sunt, stele pe care nu le cunoaşteţi, la distanţe într-adevar miliarde de ani lumină.

George: - Planetele de care vorbeşti sunt locuite, se văd de pe Pământ?

Galileo: - Nu se văd şi nu aveţi cunoştinţă de ele... Ei vă văd pe voi, dar voi nu-i puteţi vedea, lumina lor e prea mare, adică vibraţiile lor depăşesc spectrul vizibil ce l-aţi putea vedea.

George: - Atunci, nu din pricina depărtarii nu se văd, ci din cauza luminozităţii...

Galileo: - Trei dintre ele nu le vedeţi din cauza atât a distanţei mari, cât şi din cauza luminozităţii. Două sunt mai aproape de voi şi le-aţi putea vedea, însă luminozitatea le face să nu fie vizibile.

George: - Ai fost acolo ca vieţuitor în trup, de le ştii pe toate acestea?

Galileo: - Am fost ca cercetător, din locul în care mă găsesc, nu ca vieţuitor în trup, ci în spirit...

George: - Dar te-ai putea duce să te întrupezi acolo?

Galileo: - Nu, pentru că nu mi-am găsit completarea discului...

George: - Şi dacă ai găsi completarea?!

Galileo: - Da, în acest caz da, aş putea merge pe o altă planetă, dar nu doresc asta. Nu doresc nici pe Pământ să revin. Viaţa cea mai mizerabilă e acolo unde este ură şi nedreptate, minciună şi tot felul de murdării care nicidecum nu te pot lăsa să te înalţi...

Sus

Bucuresti, 21 februarie 1965

Galileo GALILEI(II)

Galileo: - În Numele Marelui Dascăl al Întregului univers... în Numele Celui prin care vin la voi, fiţi binecuvântaţi, bunii mei prieteni. Şi pentru că nu aveţi timp de pierdut, să începem lucrul nostru. Cum am descoperit cele 5 planete... În locul de odihnă şi lumină în care mă găsesc, care e împodobit cu atâta măiestrie, în ceea ce priveşte formele şi natura înconjuratoare, cu orice vietate gata oricând să ne slujească, spiritul meu de cercetător a început să se mişte pentru a putea descoperi ceea ce nu şi-a închipuit vreodată, să întâlnească ceea ce a crezut că nu va întâlni vreodată. "Oprit" de anumite forţe, am fost îndreptat spre frumoasa, măreaţa şi binecuvântata planetă ZEFIRIUS, despre care niciodată în cercetările mele nu am auzit că ar exista şi despre care nu se ştie nimic în acest secol pe Pământ. Am fost îndreptat acolo de cei ce păstrează legătura cu celelalte planete din stratul VIII. Când am ajuns, am căutat să iau legătura cu un mare fizician, locuitor al planetei şi cercetător. Astfel, am putut afla datele care mă interesau – mărimea, tainele, numărul de fiinţe, şi aşa mai departe... Am aflat lucruri minunate de la el. Am stat de vorbă cu el aşa cum stau acum cu voi.

George: - Era în trup pozitiv?

Galileo: - Da. Planeta din care veneam eu nu era o noutate pentru el. Mi-a fost recomandat contactul cu el de prietenul meu Caius. Caius este un mare cercetător, fizician al indienilor, el fără să fie propriu-zis indian. A mers acolo cu 800 de ani înaintea mea. El ţinea legături foarte strânse de prietenie cu cel căruia îi fusesem recomandat şi care se numeste Pinki. Am stat mult de vorbă cu noul meu prieten. Nu am cercetat "personal" Tainele Planetei, m-am mulţumit cu cele spuse de el. Zefirius este cea mai îndepărtată planetă faţă de Pământ şi cea mai apropiată de Cetatea Luminii, Oraşul de Aur, pe axa Zenit-Nadir. Acolo, fizicienii numesc straturile "Ceruri ale Păcii", "Cerul Păcii I", "Cerul Păcii II", etc. După numărul respectiv ei înţeleg gradul de energie, oamenii, culorile lor şi coeficientul de fixare. Sunt cei mai avansaţi dintre cei aflaţi pe toate planetele, în cultură şi îndeosebi în civilizaţie, în ceea ce priveste posibilităţile de comunicare generate de energie. Cei mai avansaţi în sensibilitate şi energie spirituală. Dispun, fiecare, de o energie dinamică nemaipomenită. Viaţa în trup e foarte lungă, între 500-600 de ani ai noştri. Unii ating chiar 800 de ani. Când i se curmă viaţa, un zefirian trece la locul ce i se cuvine, direct şi numai în straturi înalte, acolo fiind ei atraşi şi fixaţi. Nu există la ei, pe planeta lor, hotare. Au o singura limbă şi o singură conducere. De fapt, nici nu au nevoie să fie conduşi, deoarece fiecare îşi cunoaşte datoria şi se conduce pe el însuşi cu perfectă exactitate. Fiecare execută în sectorul lui ceea ce este necesar întregii societăţi. Corectitudinea fiind absolută şi inalienabilă, forţe din afară nu au nici un sens sau rost. De aceea, nu veţi găsi acolo judecători sau penitenţi, armate de contabili sau de controlori. Fiecare e un atent controlor al propriei activităţi, pentru că fiecare urmăreşte altceva, fiecare este preocupat de studiul său, există doar bună înţelegere, armele şi iniţiativele armate sunt inexistente...

George: - Dar în celelalte planete? Există aceeaşi situaţie? Poate ar fi fost bine să începem cu cea mai apropiată de noi.

Galileo: - Eu merg des în Zefirius deoarece noi nu stăm acolo unde nu ne simţim bine, plecăm repede de acolo. Stăm cât stam, dar nu ştim cum să facem să plecăm mai repede din locurile în care nu ne simţim foarte bine! Depinde, de exemplu, de voi, dar şi de atmosfera înconjurătoare. Eu, fiind o fire cercetătoare, m-am străduit să descopăr mereu şi mereu mai mult. În Zefirius merg pentru că mă satisface ceea ce văd... De aceea, am şi început discuţiile noastre cu ea. Pe Zefirius... până la cel mai mic fir de iarbă am găsit o măiestrie şi o perfecţiune nemaiîntâlnită. Fiecare se manifestă în proporţia nivelului şi felului particular de a fi. Toate lucrurile răspund cu aceeaşi perfecţiune încât uit să mă mai întorc la locul meu. De aceea am început cu această planetă, pentru că mi-a fost prima prezentată de Caius şi mi-a devenit cea mai dragă.

George: - Te rugăm să ne dai câteva date referitoare la mărimea acestei Planete.

Galileo: - Da! Le-am comunicat lor dimensiunile pe care le folosesc pământenii... ei mi-au comunicat apoi date despre planeta lor în sistemul de măsura pământean. Bineînţeles, le-a fost foarte uşor să transforme în unităţi de măsură pământene, aceasta deoarece şi ei folosesc sistemul metric. Mi s-a spus că diametrul acestei planete este de 87000 de kilometri, populaţia în trup este de 9 miliarde de oameni... aşa că vă daţi seama de ce... 30000 de ani, în Oraşele Fericiţilor... nu ar fi suficienţi spre a cunoaşte tainele acestei planete. Cei pe care voi i-aţi mai intervievat referitor la dimensiunile straturilor şi planetelor nu v-au răspuns deoarece nu sunt interesaţi de aceste lucruri. Pe nimeni nu interesează toate aceste date, lungime, număr, etc, deoarece toţi sunt foarte fericiţi aici, aceste date nu le aduc mai nimic. Poate acum o să vă întrebaţi de ce pe Zefirius sunt atât de mulţi locuitori... Păi, longevitatea... Naşterile sunt puţine şi... nu toate femeile nasc. După ce o femeie naşte, este scutită de toate obligaţiile, iar femeile care nu nasc ajută bărbaţii lor în munca intelectuală. Dacă e să privim aşa, toţi, absolut toţi, într-un procent de 100%, au munci intelectuale. Acolo nu există ţărani sau muncitori simpli care să presteze doar muncă fizică. Totul este mecanizat, totul cerând, pentru a putea fi exploatat, o pregătire intelectuală. Astfel, rolul cel mai important este luat acolo de către şcolile ce pregătesc oamenii pentru viaţă, instituţii superioare pe care oricine le frecventează, toţi, absolut toţi, fără nici o excepţie. Electricitatea este pretutindeni, cel mai "încărcat" fiind, totuşi..."omul"... mai bine zis, încărcat cu încărcătură electromagnetică.

George: - Ce fel de mişcări are planeta Zefirius?

Galileo: - Zefirius are mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi alta, tot de rotaţie, în jurul Oraşului de Aur.

George: - Au Soare?

Galileo: - Pentru ei, Soarele este Oraşul de Aur, cum spunem noi. Uite că nu mi-am dat seama dacă ar mai exista vreun Soare, pentru că acolo e mult mai multă Lumină, chiar noaptea. Hai să zicem că ar exista un fel de amurg, dar toată atmosfera luminează. Trebuie să ştiţi că sunt sute de ani de când merg acolo şi tot nu m-am pus la punct cu toate. Noutăţile lor depăşesc posibilitatea mea de a cunoaşte. De exemplu, acolo nu există iarnă. Există doar vară foarte frumoasă şi toamnă caldă şi plăcută. Să ştiţi, nu am discutat cu ei despre mişcările planetei lor. Toate aceste lucruri sunt minim importante pentru ei. În privinţa legilor, de exemplu, nu am dedus, dar am observat că sunt aceleaşi. Ei nu caută să desfacă firul în patru, ca pământenii. Au un simţ analitic mult mai evoluat şi privesc fenomenele în sinteza lor, într-o largă şi amplă corelaţie. Vedeţi? Cu totul alte metode de studiu şi cercetare. M-aţi întrebat despre mişcările planetei, gândindu-vă la un lucru extrem de important. La ei, aceste date sunt nimic, nu se interesează de atâtea lucruri ce pe voi vă preocupă atât de mult.

George: - În ce constă, de fapt, progresul la ei?

Galileo: - Într-o automatizare extrem de avansată, bazată pe surse extrem de puternice de energie imensă de care dispun şi prin care fac totul. Da! Nu se interesează de mişcările planetei lor... În schimb, hai să spunem că vor să vorbească cu cineva aflat la foarte mari distanţe. Nu au aparat telefonic... Au un aparat foarte miniaturizat, cât o jumătate de palmă, apasă pe un buton şi, oriunde ar fi interlocutorul, imaginea acestuia apare pe un ecran mic şi astfel comunică fără nici un fel de complicaţii. Îl cheamă celălalt, îl văd, vorbesc... asta e. Aceasta fără o centrală intermediară sau alte complicaţii.

George: - Ei au stele pe firmament? Astre, comete sau corpuri cereşti...

Galileo: - Vezi? Pe Pământ voi vedeţi aceste lucruri din cauza nopţii... Acolo, după cum v-am spus, neexistând noapte, aceste lucruri nu se văd.

George: - Ce mediumnitate au?

Galileo: - Perfectă! Toţi văd şi vorbesc cu orice spirit. Cel care nu are mediumnitate, singur se aruncă într-o prăpastie, special amenajată pentru aşa ceva, deoarece se consideră nedemn de a locui cu fraţii săi.

George: - Şi ce efect are acest act?

Galileo: - Prin acest sacrificiu ei primesc apoi mediumnitatea de la Părintele Ceresc şi atunci se reîntrupeaza din nou. Ei nu spun "Dumnezeu" acolo, în lumea lor, ei spun "LUMINĂTORUL"! Ceea ce voi denumiţi "Dumnezeu", pentru ei înseamnă Energie, Lumină, Putere... Şi mai ştiu că Dumnezeu este o forţă, o putere, ceva care acoperă totul. Aceluia ei îi spun Luminătorul, Cel ce Cuprinde Totul, considerându-l, de altfel, o persoană asemănătoare Omului. Numai că nu-i spun "Dumnezeu", ci "Marele Om" sau "Luminătorul".

George: - Ce fel de religii au?

Galileo: - La ei nu există aşa ceva. Religia lor este corectitudinea şi cinstea. Corecţi cu înşişi, cinstiţi cu ce-i înconjoară... De aceea pot avea legături cu cei din Lumile Fericiţilor. Acesta este obiceiul lor. Este important de ştiut că ei merg doar de la stratul V în sus. Straturile I-IV sunt doar ale pământenilor.

George: - Cam câţi ani de-ai noştri învaţă ei în şcoli şi în facultăţi?

Galileo: - Vezi tu, la ei nu se spune "an". Când vine vara spun că bate vântul de miazăzi, iar toamna spun că bate vântul de miazanoapte... Ei..., ajunge pe această seară!

George: - Iubeşti mult pe studentul acela... Să spunem că va ajunge un fizician foarte mare?

Galileo: - Nu merg la el acum, am şi eu alte treburi.

George: - Pe unde?

Galileo: - Haideţi că plec! Fiţi binecuvântaţi!

George: - Să-şi fie răsplătită bunăvoinţa, dragostea şi strădania!

Veronica: - Gata... a plecat...

Sus

Bucureşti, 24 februarie 1965

Galileo GALILEI (III)

L-am chemat din nou pe Galilei şi a venit foarte trist...

Galileo: - ...Ucenicul meu din Anglia, studentul... este pe moarte...

George: - Cum aşa? Ce s-a întâmplat?

Galileo: - Are aprindere la plămâni.

George: - Cum asta?

Galileo: - Fără să ştie, a stat într-un curent puternic de aer. Acum e internat într-un spital, dar nu sunt asigurări că va scăpa. A vărsat mult sânge. Ceva mai mult, am aflat că peste 3 zile va pleca de pe Pământ... Îmi puneam foarte mari speranţe în el... Era un bun teren de lucru.

George: - Avea mediumnitate?

Galileo: -...auditivă. Nu vedea, dar auzea foarte bine.

George: - Şi nu-l poţi ajuta să scape?

Galileo: - Mă duc să încerc... Mă duc să stau cu el toată noaptea. Am să alerg la Scaunul Luminii să-i înnod firul pentru mai departe.

George: - Cum? Doar nu El o să decidă dacă o să moară! Fatalitatea şi mizeria Pământului... ea ucide...

Galileo: - Cum? Cine? Fatalitatea?! Ce spui? Nu EL?

George: - Cum îl cheamă?

Galileo: - Igor Ludovic. Şi mai are un nume. Era cât pe ce să nu mai vin la voi.

Veronica: - Când are câte un prieten de-al nostru necazuri (de pe Pământ) suferiţi şi voi?

Galileo: - Suferinţa noastră e cu atât mai mare, cu cât în măsura efortului pe care l-am depus pentru a lucra cu el, nu am reuşit să ducem lucrul la capăt. Suntem distruşi, văzându-ne dorinţa rămasă pe drum... Şi tu, Veronica, erai să fi plecat în "Cer", dar s-au pus curmeziş prietenii tăi şi ai rămas mai departe acolo unde eşti acum...

Veronica: - În '42? Cum asta? Dar nu am trecut prin nici un pericol...

Galileo: - Atunci a căzut o bombă lânga zidurile...

Veronica: - Adevărat. A căzut o bombă lângă noi şi nu a explodat... Da, îmi amintesc...

(am vrut să continuăm discuţia, însă Galileo îşi exprima îngrijorarea pentru bietul student şi astfel... plecă).

Sus

Bucureşti, 27 februarie 1965

Galileo GALILEI (IV)

Am rostit chemarea, am aşteptat mai mult ca de obicei şi, în sfârşit...

Galileo: - Am venit mai greu, dar sunt foarte bucuros că am scăpat pe ucenicul meu de la întreruperea firului vieţii. Nu e încă bine, dar este salvat. Am fost tot timpul în preajma lui, eu şi prietenii mei. Nici o secundă nu a stat singur şi permanent i-am dat din energia noastră. Aceasta a fost "baza" alimentara a lui, alimentarea cu energie din noi. Acum, mă puteţi întreba ce vreţi...

George: - Ai pomenit data trecută de posibilitatea intrării pământenilor în rândul planetei de care ne-ai povestit... şi ai arătat că acest lucru este posibil numai pentru o parte dintre aceia care vor rezista la "temperatura" acelei lumi.

Galileo: - Da! M-am referit la încercările voastre de a ajunge pe unele planete şi, într-adevăr, puteţi reuşi, numai că acolo pot ajunge cei ce au culori bune şi luminoase. Cei ce sunt inferiori din punct de vedere spiritual, cei ce au culori închise, nu vor putea depăşi o anumită "distanţă" faţă de Pământ, pentru că spiritul lor va fi atras înapoi, fără să poată părăsi trupul material. Dar şi cei ce vor putea atinge în trup planetele nu vor putea convieţui cu "băştinaşii". Acolo...sunt alte condiţii. Acolo sunt aceleaşi legi, dar cu caracteristici proprii care nu permit amestecul. Legile corpului pozitiv pământesc impun existenţa unei anumite condiţii atmosferice, anumite fluxuri de radiaţii şi densităţi electrice dincolo de care viabilitatea nu poate fi asigurată. Poate numai nişte costume speciale care să izoleze ar putea fi folosite. Dar şi aici este o problemă: păstrarea proprietăţilor materiale din care aceste costume vor fi confecţionate. La ora actuală, voi nu dispuneţi nici de suficientă energie ca să trimiteţi rachete la distanţe atât de mari şi nici nu aveţi materiale corespunzătoare care să poată rezista călătoriilor la foarte mari distanţe.

George: - Te referi la materialele din care sunt confecţionate rachetele noastre, nu?

Galileo: - Da. Va trebui să găsiti un material superior, care să poata rezista la radiaţiile ce vor fi întâlnite.

George: - Cei de pe alte planete realizează astfel de călătorii?

Galileo: - Nu se ocupă cu aşa ceva. Nu au nici un folos. Au realizat legături perfecte prin radio şi televiziune, prin acestea comunicând scopurile, descoperirile, ideile, obiceiurile, spectacolele, aşa că nu au ce căuta de pe o planetă pe alta, mai ales că nu ar putea trăi, din cauza condiţiilor specifice de care vorbeam.

George: - Care sunt sursele marilor energii pe care le folosesc? De unde scot aceste energii şi prin ce metode?

Galileo: - Sursele importante de energie sunt elementele radioactive. Aurul îl au aşa cum voi aveţi cărbuni, metodele de folosire fiindu-mi necunoscute. Nu am fost în laboratoarele lor, m-am mulţumit cu ce mi-au spus ei.

George: - Nu te-a interesat mai mult?

Galileo: - Te vezi atât de mic când eşti acolo, încât ai sentimentul că te pierzi şi nu mai ştii ce să întrebi. Începi să studiezi, să analizezi şi, la un moment dat pierzi firul ideilor, nu mai ştii ce vroiai să întrebi, nici dacă ai căpătat sau nu răspunsurile dorite. Cât am fost pe Pământ, am fost extrem de activ. Îmi amintesc ce mult m-am chinuit până ce am reusit să fac primul termometru. Câtă trudă, câtă insistenţă, câtă răbdare. Acum nu ştiu de ce, dar nu mai am această energie, parcă totul a fost şi s-a oprit la un moment dat. Am închis o uşa şi m-am îndepărtat de ce a fost dincolo de ea. Nu mai vreau să vin pe Pământ.

George: - Cum se explică faptul că unele spirite mai mari vor să vină pe Pământ?

Galileo: - Depinde de cum ai plecat din trup. Dacă şi-a rămas dorul de muncă sau ai plecat dezgustat... Eu am plecat scârbit de toate, alţii au plecat deoarece nu au reuşit să termine lucrurile la care lucrau. Eu am dorit să scap de chinul vieţii pământene şi a ajuns ca dorinţa să se împlinească. Merg încoace şi încolo, mai mult din curiozitate, calitate ce am avut-o mereu... Aici, în Zefirius, am găsit oameni de o puritate deosebită, întocmai ca cea a Divinităţii Supreme. Şi aceşti oameni, în orice clipă, stau de vorba cu Divinitatea, într-o înţelegere perfectă. Au o gândire perfectă şi un sfat absolut profetic. Există acolo cineva care are mai bine de 800 de ani, în floarea vieţii fiind, om în deosebită putere, de o curăţenie nemaivăzută, cu o înţelepciune de o adâncime ce nu a mai fost întâlnită, cel ce se numeşte DIHTA-NAHTI, în traducere – Gânditor în Dumnezeu. Aceşti oameni sunt ţinuţi ca nişte desăvârşiţi conducători spirituali, al căror sfat este căutat de toţi cei ce se ocupă cu diferite sectoare ale vieţii. Răspunde tuturor la toate problemele. Aceasta e aşa şi aşa... faci cutare şi cutare lucru, ...şi toate se împlinesc după cuvântul lui. Acolo, societatea nu este organizată ca la voi. Automat, fiecare activează în sectorul lui, realizând menţinerea perfectă a unui echilibru, chiar economic, fără intervenţii dinafară. Omul este atât de evoluat, încât singur se orientează şi "intervine" cu sectorul lui, când acesta e solicitat în societate.

George: - Să te mai întreb ceva, pe Hristos l-ai văzut vreodată?

Galileo: - Da. Atunci, dupa părăsirea trupului pentru fixarea Locului.

George: - Şi, unde erai, unde L-ai văzut?

Galileo: - În Locul măririi Sale, care se numeşte "Scaunul Luminii Divine – Lumina Veşnică"...

George: - De atunci L-ai mai văzut?

Galileo: - Nu.

George: - Altceva mai ştii despre locul unde se află? Ai cercetat Oraşul de Aur?

Galileo: - Nu am cercetat în totalitate nici stratul meu, darămite Oraşul de Aur? Acolo sunt doar oameni avansaţi, care nu vin pe Pământ decât în misiuni speciale.

George: - Dar...locul lui Hristos...unde e? Este în Oraşul de Aur?

Galileo: - Nu. Hristos nu e din Oraşul de Aur... el este din Opal – GIGANTICA FIINŢĂ DIVINĂ. Mai mult nu ştiu să vă spun. M-am închinat în Faţa Marelui Guvernator Divin, Cel ce stă pe Scaunul de Fiinţe Vii în jurul căruia... sunt milioane de fiinţe... într-un veşnic cântec şi la "picioarele" cărora stă Doamna Luminii. Noi nu discutăm despre Puterea Divină, este o Putere în faţa căreia nici măcar cât un bob nu te vezi. Dacă ai lucrat, te-ai ridicat, eşti atras de Locul potrivit, atât. Acum plec.

George: - Trebuie să recunoaştem, esti cam grăbit. Nu ştiu ce treburi ai, desigur mai importante. Sau nu te simţi bine cu noi? Ori una, ori alta!

Veronica: - Eu sunt de vină. Nu ştiu ce am, dar simt o inexplicabilă durere de cap care îmi dă indispoziţie.

George: - Sper că ai înţeles, dragă Galileo, şi nu ai să te superi.

Galileo: - Înţeleg greutăţile voastre, rămâneţi în pace şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi...

George: - Îţi multumim, iubite prieten...

Veronica: - A plecat...

Sus

Bucureşti, 22 martie 1965

ELIFAS LEVI

- gri deschis cu guler alb şi o diagonală galbenă pe piept;

- stratul IV;

George: - Te-am chemat pentru a ne lămuri asupra surselor tale de inspiraţie. Am citit în scrierile tale despre o "împărăţie a spiritelor", în categorii, clasificate după criterii ce mie mi s-au părut confuze şi arbitrare. Puneai pe Iisus alături de Ilie şi Moise, făcându-i pe toţi trei conducători succesivi ai spiritualităţii pământene. Eu caut să lămuresc sursele de informaţie ale tuturor celor care au mai scris câte ceva despre cunoaşterea lumilor de dincolo, iar cum cele scrise nu se identifică cu cele aflate de noi până acum...

Levi: - Am crezut că Iisus e un prooroc ca toţi ceilalţi, deoarece societatea din care am venit aşa îl considera şi eu credeam acelaşi lucru. Am fost în viaţă un cercetător. Mi-a plăcut să cercetez de toate, să văd şi să cunosc de toate. Până la urmă, a trebuit să mă rezum doar la ce cuprindea carapacea sufletului meu. Am iubit pe Iisus ca pe un prooroc. nu ca pe un Dumnezeu, aşa cum i-am iubit şi pe ceilalţi prooroci, în special pe cei ce-i simţeam mai aproape de sufletul meu. Îi vedeam în închipuirea mea, le simţeam fluturarea în preajmă, printr-o scuturare a hainelor şi, cîteodată, o şoaptă pe care foarte rar o înţelegeam. Mi se părea că vine aşa de departe, încât abia puteam ghici fraza care se desfăşura în mine. Ce aş mai fi cercetat aşa cum voi auziţi şi vedeţi! Multe le-am dibuit cu fantezia şi imaginaţia, potrivit puterii de pătrundere, altele le-am scris după placul meu, după părerile mele. E mult de atunci, dar să ştii că am dus o viaţă corectă, mai întâi cu mine şi apoi cu cei din jurul meu.

George: - Ce naţiune ai fost?

Levi: - Evreu. Am făcut parte dintr-o familie de evrei foarte credincioşi.

George: - Bine, îţi mulţumim, poţi pleca.

Sus

Bucureşti, 12 iunie 1965

LUDOVIC al IX-lea al FRANŢEI

- fost preot şi învăţător în Japonia secolul XVI;

- gri deschis cu guler galben;

- stratul IV;

L-am chemat cu obişnuita chemare rostită după scurta rugăciune.

Ludovic: - Eu sunt Ludovic al IX-lea, fost rege al Franţei. În Numele Aceluia prin care m-aţi chemat, vă spun: Bine v-am găsit! Deşi am fost rege, am căutat să am sufletul pios, am căutat să-mi dau seama că nu sunt un Dumnezeu pe Pământ, dar nu am făcut atât cât aş fi putut face. ÎMI PARE RĂU că stau alături de oameni care în viaţă au fost mai mici şi nu au avut posibilităţile pe care eu le-am avut; din puţinul lor pot sta alături de un "fost rege". Cum au reuşit... nu ştiu. Sunt în stratul IV, unde este şi mama mea, de asemenea alţi oameni simpli, nevoiaşi care nici măcar pe la curtea unui rege nu au trecut. Au diverse locuri, veşminte minunate, spre marea mea ruşine. Căci alţii s-au învrednicit să aibă mai mult decât am eu.

George: - Ştii ce au spus oamenii despre tine?

Ludovic: - M-au considerat evlavios şi bun, poate nu am fost aşa cum aş fi putut să o fac cu întreaga forţă. Nu am făcut nici un sfert binele pe care îl puteam; aşa că... de m-au numit "bun" au greşit. Iar de m-ar fi numit "rău" ar fi spus adevărul. Îmi pare rău, nu sunt mulţumit acolo unde sunt. Mi-ar fi plăcut să fiu într-un loc mai de cinste, mai de onoare, dar nimeni nu poartă vina, în afară de mine.

George: - Cum e îmbrăcat, Veronica?

Veronica: - E îmbrăcat în haină de cavaler medieval.

George: - În Numele Părintelui Ceresc, dorim să-ţi vedem culorile spirituale de bază.

Veronica: - Predomină griul deschis, foarte frumos, are guler galben în jurul gâtului...

Ludovic: - ...Orgoliul ce l-am avut datorită tronului pe care am urcat.

Veronica: - Mai are un semn... un triunghi în dreptul inimii... vrei să ne spui ce semnificaţie are?

Ludovic: - E un semn pe care l-am primit în momentele grele, dar luminoase, când am văzut că totul în jurul meu nu e decât nimicire, abur, gunoi şi fum... Am strigat în acele momente la Maria, mama lui Iisus, tot timpul şi, mai ales... în ceasul desprinderii mele de trup. Atunci ea a venit la mine, a pus mâna pe inima mea... lăsând acest semn, ca o "decoraţie" pentru strigătele mele curate şi deznădăjduite... Mi-a spus "De în viaţă nu ai dat prea multe daruri în Numele Meu, totuşi... îţi dau posibilitatea să stai în IV".

George: - Tot Doamna Luminii te-a pus în faţa Tronului Ceresc?

Ludovic: - Da, fraţii mei, am avut fericirea, cinstea ca însăşi Maica Domnului şi Stăpânului meu să mă ducă acolo, în faţa... El nu mi-a vorbit, m-a privit doar cu blândeţe. Nu mi-a reproşat nimic... M-a privit şi atât. Am coborât apoi atras de locul visării în stratul IV. De atunci, Lumina Doamnei şi Privirile Lui le-am păstrat în suflet, le păstrez şi acum ca pe tot ce am mai sfânt. Cinstea ce mi-a făcut-o Doamna nu o are oricine, decât cei ce strigă la Ea cum am strigat şi eu...

George: - Ai vrea să mai vii pe Pământ?

Ludovic: - Aş vrea, dar mă tem să cobor, pentru că acum sunt condiţii foarte grele acolo... şi, în loc să sporeşti, poţi să te distrugi şi să pierzi locul pe care-l ai.

George: - Ai mai fost în trup după ce ai fost rege?

Ludovic: - Da, am fost în Japonia, pastor şi învăţător, un fel de dascăl religios, învăţând copiii cinstea, evlavia, disciplina, iubirea de patrie.

A urmat studiul culorilor de bază:

1. înainte de a fi rege - gri deschis de tot, fără nici un fel de pată;

2. culorile de bază după ce a murit ca rege - gri semideschis cu guler galben semiînchis, cordon roşu şi dungă albastră în dreptul sexului;

3. culorile de bază actuale, după întruparea ca pastor şi învăţător: - gri deschis cu guler galben în jurul gâtului, triunghi în dreptul inimii...

E de precizat că venirea Doamnei Luminii la el a fost la sfârşitul vieţii de pastor, şi nu de rege...

Sus

Bucureşti, 12 iunie 1965

LUDOVIC al XI-lea al FRANŢEI

- gri închis, guler galben închis, brâu rosu lat, bandă albastră jos;

- stratul I;

Veronica: - Poarta haine foarte frumoase de cavaler, cu o togă scurta pe o parte.

Analiza culorilor de bază:

1.înainte de a fi rege -gri închis cu guler galben închis;

2.dupa ce a fost rege - gri închis cu guler galben închis, brâu lat roşu, bandă albastră în dreptul sexului.

Nu s-a mai reîntrupat dupa viaţa sa ca rege.

George: - Ai vazut, Ludovic... Înainte de a fi rege ai avut culori mai bune, ca rege mai tare te-ai pătat.

Ludovic: - Aceasta este nenorocirea tuturor oamenilor înconjuraţi de linguşitori, de vipere otrăvitoare ce te trag în întuneric şi te doboară în loc să te înalţe. Este târzie acum căinţa... Destul mi-e chinul văzându-mă la un loc cu ceilalţi, care niciodată nu aş fi crezut că pot ajunge la mine. Chinul cel mai mare este ca eşti alături de toţi cei pe care nu-i învrednicisei nici măcar cu o privire. Pentru un rege atât de mândru, care a crezut că în mâna lui se află puterea, e un chin îngrozitor acesta, de a fi în starea mea actuală...

Mi-am văzut baza spirituală în momentul în care m-am prezentat în faţa Marelui Stapân. A fost pentru mine o ruşine înfiorătoare privirea lui. Nu mi-a spus nimic, nici nu a fost nevoie... Am simţit mustrarea, mi-am văzut netrebnicia, micimea şi păcatul! Venirea mea în stratul I nu a fost o simpla coborâre, ca o cădere, asemenea uni pietroi. M-am prăbuşit la locul hărăzit fără să ştiu de nimeni şi de nimic. Nici acum nu mă simt prea bine. Stau în stratul I, dar în mintea mea e întuneric şi căinţă. Am vrut de multe ori să revin pe Pământ, ca şi călugar cerşetor, să cutreier pădurile, pustiurile. Aş vrea să sufăr de arşiţa dogorâtoare a Soarelui... Să sufăr de foame, de sete, să-mi crestez cu unghiile carnea de pe mine, numai să scap de mizeria în care mă aflu. Mi-e frică totuşi să vin. Mă tem că voi deveni şi mai rău decât sunt. Mă tem că voi fi iar un necredicios, un om străin de biserică şi rânduielile ei.

George: - Dar, în viaţă, nu mergeai la biserică? În Evul Mediu toţi regii mergeau la biserică şi încă cu ce alai!

Ludovic: - Ce folos că mergeam la biserică, că ascultam predicile, ce folos că eram împărtăşit de episcop şi de cardinali! Ce folos!... e drept, pe undeva credeam şi eu în ceva, dar credinţa mea era leşie... Totul îmi era tronul şi gloria, bogăţia şi huzurul... Nu mă interesau decât femeile, cât mai frumoase... si oştenii pe care-i puneam să ucidă spre a-mi consolida tronul...

George: - Ei...Ludovic, vorbeşti ca un filosof...

Ludovic: - Ce folos! Zadarnice sunt acum toate! Voi doi aţi putea, totuşi, face ceva pentru mine...

George: - Ce anume?

Ludovic: - Să vă rugaţi pentru mine în rugăciunile voastre.

George: - Dragă Ludovic, am putea face ceea ce spui tu, dar rugăciunile noastre nu pot face nimic pentru tine. Nu te putem scoate din starea în care eşti. Există o lege care se numeşte "...a recompensei", ce fixează pe fiecare în locul meritat. Înţelegem starea sufletească în care te afli, dar, crede-mă, nu te putem ajuta. Roagă-te singur, tu, fierbinte şi cu forţa şi... vei fi ascultat...

Ludovic: - Aveţi dreptate. Ştiu... aveţi dreptate.

George: - Fă aşa şi...va fi bine. Îţi multumim pentru sinceritatea ta şi-ţi dorim cele mai alese binecuvântari.

Ludovic: - Vă mulţumesc!

George: - Îti mulţumim şi noi!

Sus

Bucureşti, 12 iunie 1965

LUDOVIC al XIV-lea al FRANŢEI

- zis "Regele Soare"

- gri semideschis cu guler mare galben închis, pată mare albastră jos;

- stratul IV;

Veronica: - E îmbrăcat ca un cavaler, cu mulţi nasturi pe piept, pantaloni lipiţi de picior şi o togă foarte mare pe umeri.

Ludovic: - Ceea ce m-a despărţit de pronia divină a fost faptul că m-am zeificat pe mine însumi. Am luptat pentru a-mi stăpâni poporul şi, de asemenea, altele... Am fost întruparea orgoliului... Nu m-am rugat la Dumnezeu niciodată, deşi credeam în existenţa Lui; mi-a plăcut să fiu slăvit, aplaudat, mi-a plăcut să fiu considerat de supuşii mei "reprezentantul lui Dumnezeu". Regret că nu am fapte vrednice pentru chemarea mea. Regret că stau pe aceeaşi treapta cu umilii mei ostaşi, care acum sunt mai luminoşi ca mine. Ostaşi... cărora nici măcar o privire nu le aruncam...

George: - Pe cine ai mai apropiat în stratul în care te afli?

Ludovic: - Alături de mine se afla Ludovic al II-lea şi al IX-lea, cel din urmă măcinându-se că nu a făcut mai mult, deşi baldachinul lui e mai mare ca al meu...

George: - Ce vrei să spui prin acest "baldachin"?

Ludovic: - Sunt un fel de mici acoperăminte, mici construcţii în care stau cei care au luptat cât de cât ca să facă ceva pe Pământ.

George: - Te-ai mai reîntrupat?

Ludovic: - Nu, şi... nici nu doresc asta.

George: - De ce?

Ludovic: - Vedeţi voi, noi nu avem prea multe informaţii de pe Pământ decât de la cei ce vin proaspăt de acolo... Ei ne spun că pe Pământ domneşte confuzia şi rătăcirea, rătăcirea filosofică... Că oamenii fac totul pentru a trăi în lux, neexistând cineva care să trezească, să orienteze, să arate drumul cel mai bun. Unii dintre cei întorşi, mai savanţi, ne spun că şi credincioşii sunt rătăciţi, aşa că... vedeti şi voi, într-o astfel de lume, lipsită de filosofi şi de luminători nu ne putem îndrepta nici noi... Nu avem încredere, nu avem siguranţă...

George: - În Numele Părintelui Ceresc... vrem să-ţi vedem culorile de bază înainte de a fi rege.

Veronica: - Griul e mai închis, gulerul galben mai micuţ, în schimb are un cordon foarte mare maro...

Ludovic: - Cordonul... Hoţiile pe care le-am făcut înainte de a fi rege. Am fost negustor necinstit. De aceea...

George: - Deci...ca rege, nici nu ai urcat, nici nu ai coborât. Nu ai făcut decât să schimbi cordonul maro cu banda albastră...

Ludovic: - Da, ştiu, ca rege am fost un afemeiat fără nici o limită. Dar să ştiţi că regret sincer.

(Pare abătut. Se adresează, parcă, mai mult Veronicăi)

Noi, cei care am avut mari posibilităţi, când ne vedeam lângă oameni mici, lângă cei "cu vulgul", pe care îi dispreţuiam, "ne simţeam rău". Acesta este chinul nostru. Că... din multul pe care l-am avut, am făcut aproape nimic. Ne roade trecutul, recunoaştem asta... dar nu avem ce face. Mă tem să revin pe Pământ, v-am mai spus. Mi-e teamă să nu-mi pierd locul. Mulţi dintre noi au plecat. Dacă cineva trecea, la întoarcere, în sus, asta se întâmpla foarte rar, foarte rar s-a întâmplat ca cineva să depăşească locul din care era plecat. Noi, cei mici, ne bucurăm mult dacă cineva îşi depăşeşte condiţia, pentru că urmeaza intervenţia lui la Scaunul Slavei, în favoarea noastră... Ce zarvă printre români, când au văzut-o pe Veronica alergând spre straturile înalte, purtată de două braţe şi ne-am mirat când am văzut că a fost adusă înapoi... Am auzit un glas care a spus: "Nu s-a despărţit de trupul material! Nu s-a despărţit... Păcat!"

George: - De ce?

Ludovic: - Pentru că se trece foarte greu de un strat la altul. Noi am gândit că mai bine ar fi fost dacă ar fi rămas acolo unde a fost dusă. Ne-am zis noi – "Să ajungi până acolo şi să te întorci? Asta nu e bine. Se va mai ridica oare ea vreodată acolo unde a fost?" Suntem geloşi pe cei ce se înalţă, plângem pe cei ce ce coboară... Privim jinduitori la cei de pe Pământ, care se înalţă spre straturile superioare, ţâşnind ca fulgerele, şi atunci regretăm cel mai mult.. Regretăm că nu am fost mai silitori, mai sârguincioşi, mai harnici pe Pământ. Tu ştii unde o să stai? (întrebarea a fost adresată Veronicăi).

Veronica: - Nu, şi nici nu vreau să cunosc aşa ceva. Nu vreau altceva decât ca Acela ce m-a făcut să mă trimita în locul ce corespunde meritului meu.

Ludovic: - Ce mult invidiem oamenii ca tine... Noi credeam că aşa cum este pe Pământ este şi în Ceruri dar, nu, nu, ...aici e dreptate. Nimeni nu are decât ceea ce merită. Dacă nu eşti curat, dacă nu ai lucrat, dacă nu ai fost suficient de activ, nu vei primi nimic, nici un loc de frumuseţe şi încântare... Vei primi doar un loc modest, sărăcăcios, lucru ce te va face să simţi şi mai puternică mustrarea de conştiinţă... Aici nu eşti liber. Eşti fixat de stratul în care stai şi nu poţi merge unde vrei. Eşti aruncat de o forţă necruţătoare care nu te lasă nici măcar să atingi locuri mai înalte în Cerurile mai luminoase decât tine.

George: - Tu ai spus: "Statul sunt eu!"...

Ludovic: - Am spus-o atunci, pentru ca acum să regret. Mi-am propus să ma gândesc mereu la măreţia avută, unde aş fi putut să ajung şi ce am făcut de fapt!

George: - Bine, Ludovic, îţi mulţumim!

Ludovic: - Şi eu vă mulţumesc... Şi să munciţi mereu mai mult; să nu ajungeţi să regretaţi asemeni mie. Mă retrag de acum...

Sus

Bucureşti, 6 iulie 1965

PAPA ALEXANDRU VI BORGIA

- negru cu pete albastre, roşu, galben, sepia

- fixat în locuri grele de chin.

CEZAR BORGIA

- negru şi o mulţime de pete murdare;

- fixat în locuri grele de chin.

LUCREŢIA BORGIA

- neagră, cu pete roşii, albastru, maron închis

- fixare în întuneric, cu puterea de a activa în rău printre oameni

L-am chemat pe Siu Karta şi i-am spus dorinţa noastră de-a cunoaşte familia Papei al 6-lea Borgia. Siu este încordat şi cu o expresie poruncitoare. A întins ambele mâini. De obicei, întorcea doar capul şi cei chemaţi veneau. Alteori întindea doar o mână. Acum le-a întins pe amândouă ca să forţeze venirea celor 3 Borgia: Papa Alexandru al 6-lea şi cei doi copii ai săi - Cezar şi Lucreţia.

Veronica: -Vin, vin... sunt afumaţi de parcă ar fi trecut prin fum şi simt o duhoare grea, dezgustătoare. Parcă ar fi ieşit dintr-un coş de fum. Faţa, mâinile, toţi 3 la fel... Parcă băiatul e ceva mai puţin, dar tatăl şi fata, negri ca funinginea... Stau toţi 3 cu capetele plecate în piept...

Siu Karta: - Dezbracă-te!

Veronica: - Groaznic! Fondul e negru, are albastru pe piept mânjit ca dat cu bidineaua, sepia roşu şi maron, toate extrem de închise... E groaznic de urât! Parcă e umflat la faţă, buhăit de nu-mi dau seama de trăsături...

George: - Spune-ne, unde stai?

Alexandru: - De ce m-aţi chemat?

George: - Să-ţi vedem roadele transpuse pe spirit.

Alexandru: - Credeţi că asta va fi de folos?

George: - Da sau nu - este o curiozitate de-a mea.

Alexandru: - Nu este destul cât a cântat istoria? Mai vreţi să daţi date şi voi?

George: - Te deranjează cu ceva?

Alexandru: - Mi-e tot egal!

George: - Atunci spune-ne unde eşti şi ce faci?

Alexandru: - Stau în infernul adâncurilor suferinţelor celor mai crunte.

George: - Eşti liber sau eşti fixat?

Alexandru: - Eu nu mai pot să mă mişc din locul în care mă aflu. Umblă ei. (arată cei 2 copii ai săi).

Veronica: -De ce esti aşa murdar pe faţă?

Alexandru: -Cum să nu fiu? Pot fi curat unde stau? Sfâşietoarele suferinţe mă murdaresc şi mă chinuiesc.

George: - Ce chinuri? Te chinuie cineva?

Alexandru: -Propriile mele fapte... că ce a fost să nu fi făcut? Nimic! Toate le-am făcut. Cu acea sete cu care le făceam, aceea mă chinuie acum.

George: - Şi acum nu îndemni şi pe alţii?

Alexandru: - Am avut timp destul când am pribegit şi am îndemnat pe mulţi din cler să facă blestemăţii şi într-o măsură mai mică sau mai mare am fost ascultat.

George: - Spune-ne, ce-ai căutat sub mitra papală?

Alexandru: - Să compromit şi să-mi bat joc de Dumnezeu, de creştinism, de tot!...

George: - Nu setea de mărire te-a făcut să fii papă?

Alexandru: - Şi mărirea, pentru că vedeam că sunt inteligent, mult mai inteligent decât alţii, dar adevărata dorinţă a fost de a-mi bate joc...

George: - Ce naţie eşti în fond?

Alexandru: - Nu a ştiut nimeni că sunt evreu. Am fost educat în secret de dascăli iscusiţi, jurându-mă pe Talmud să nu am linişte până ce nu voi necinsti totul...

George: - Şi eşti satisfăcut?

Alexandru: - ... Cu aceeaşi furie cu care am acţionat în viaţa pământeană, aceeaşi furie şi ură mă roade şi acum, aruncându-mă dintr-un adânc într-altul şi mai mare.

Veronica: - Cum de slujeai lui Dumnezeu dacă nu credeai?

Alexandru: - Eu nu-i slujeam Lui... Slujeam juramântului depus în faţa dascălilor mei.

George: - Dascăli ai avut în haină preoţească?

Alexandru: - Unii da, alţii nu! Eu aveam pregătire aparte, afară de cele teologice, pe care le-am făcut pe toate. Nenorocirea mea a fost inteligenţa pe care am avut-o.

George: - Când slujeai la altar ce făceai?

Alexandru: - Îmi era scârbă de tot, că nu credeam în nimic.

George: - Acum să-l cercetăm pe Cezar, Siu!

Siu Karta: - Apropie-te Cezar! Arată-ţi "comoara"

Veronica: - ... Ce sunteţi aşa de afumaţi?

Cezar: - Dacă tot ce ne înconjoară este murdar, cum să nu fim afumaţi!

George: - Ai fost şi tu în faţa Luminii?

Cezar: - Toţi ne ducem. Pe atâta pedeapsa este mai grozavă.

Veronica: - E negru ca şi celălalt şi se văd vag celelalte culori...

George: - Ai fost şi tu tot evreu?

Cezar: - Nu ştiu!

Veronica: - Dar cum se poate papă şi cu copii?

Cezar: - Interesele politice l-au ridicat pentru a compromite creştinismul.

George: - A fost însurat taică-tu?

Cezar: - Destul că a avut copii- ce trebuia să fie însurat.

Veronica: - Hai s-o chemăm pe ea! Lucreţia, din istorie ştim că ai fost o femeie frumoasă. Unde ţi-e acum frumuseţea? Poţi spune ce ai făcut în viaţă?

Lucretia: - De toate!

George: - E adevărat că ai trăit cu taică-tu?

Lucretia: - Cine mă putea opri?

George: - Dar cu fratele?

Lucretia: - Asta era mai uşor!

George: - Ia spune - ce acte mai grave ai făcut?

Lucretia: - Dacă am spus că nimic nu mi-a rămas nefăcut, ce mai vrei? Nu vreau să mi le mai amintesc! Destul că alerg cu iuţeala fulgerului să îndemn să mai faca şi alţii ce am făcut eu. Este singurul lucrul care mă mai linişteşte. Niciodată nu m-am săturat de bărbaţi şi îndemn şi acum femeile să facă ce am făcut eu.

George: - Nu esti fixată? Pleci oricând vrei?

Lucretia: - Am libertatea să fac ce vreau, pentru că sunt în locul răului absolut.

George: - Veronica, e frumoasă la corp?

Veronica: - Nu se vede, că are haine lungi...

George: - În numele Părintelui Ceresc, să ţi se vadă culorile spirituale de bază!

Veronica: - Ca şi taică-su... negru, roşu închis, albastru închis, galben şi maron închis...

George: - Dar în locul tău te chinuieşti?

Lucretia: - Unde stăm noi, în adâncurile cele de mai dedesubt, este o temperatură înfiorătoare şi o permanentă vijelie, care te trânteşte în dreapta şi în stânga într-o mocirlă puturoasă, pe care nu ştii cum s-o numeşti. Este o fierbânţeală de cuptor cu un aer îmbâcsit de tot ce poate fi mai greu şi nu vezi nimic frumos şi nimeni nu te priveşte cu bunătate.

George: - Spuneai că eşti liberă să alergi; de ce spui totuşi că stai în adânc?

Lucretia: - Acolo mi-e locul. Setea însa de a mă satisface prin alţii mă scoate.

George: - Acolo unde eşti, mai vrei să ai bărbat?

Lucretia: - Parcă mai ai timp şi chef! Singura liniştire a dorinţei este când îndemni pe altii, şi ei fac.

George: - Lucreţia, locurile de chin de care vorbeşti sunt în pământ sau în afara sferei pământului?

Lucretia: - În afara planetei... în alte locuri.

George: - Deci adâncimea de care vorbeai nu se află în adâncurile pământului?

Lucretia: - Nu.

George: - Deci tot există o lege care te cheamă la locul tău.

Lucretia: - O fi, nu ştiu.

George: - Plante pe acolo, animale sunt?

Lucretia: - Sunt monştri de oameni ca noi, care numai chip de oameni nu avem!

George: - N-ai mai vrea să vii pe pământ?

Lucretia: - Chiar dacă vin, tot unde sunt ajung. Degeaba! Aş aduce numai nenorocire în jurul meu şi atât!

George: - Se spune de tine că ademeneai bărbaţii la pat şi după aceea îi omorai!

Lucretia: - Nu pe toţi, ci pe cei care aveam interes politic şi-mi poruncea tatăl meu.

George: - Crezi în Dumnezeu?

Lucretia: - Nu!

George: - Păi nu ai fost în faţa Lui după moarte?

Lucretia: - Am fost, dacă aş fi avut putere, L-aş fi dărâmat!

George: - Dacă ai văzut Lumina, cum spui că nu crezi?

Lucretia: - Cum să cred? El stă în lumină orbitoare, şi eu în mizerie şi putoare. O fi El o forţă... dar o dispreţuiesc!

George: - De ce?

Lucretia: - Mi-e urâtă că a rânduit să fim aruncaţi unde suntem.

George: - Dar nu-ţi dai seama că numai tu eşti de vină şi nu El? Uite, a fost la noi acum un ceas un rătăcitor care...

Lucretia: - Ce-l pui pe el cu mine? Eu, care am făcut tot ce-i posibil şi imposibil pentru un om?

George: - Deci "există" un Dumnezeu... Acela care te-a aruncat în locul unde eşti.

Lucretia: - Faptele mele sunt de vină - ştiu. Dar dacă nu erau asfel de trepte ale adâncurilor, poate rămâneam şi eu mai la suprafaţă.

Siu Karta: - Treptele acestea însă tot voi le-aţi creat, nu Dumnezeu.

George: - Într-adevăr, stranii prezenţe!

Veronica: - Să se ducă, Siu, n-o mai suport!...

Siu Karta: - O să trebuiască să mai schimbaţi atmosfera. Acum plec. Cerescul Părinte să vă binecuvânteze munca voastră!

George: - Îţi mulţumim, Siu. Binecuvântarea Părintelui nostru să te însoţeasca şi pe tine, iar celor ai tăi, discului şi slujitorilor tăi, Pinki şi Sireni, toată dragostea şi salutul nostru.

Sus

Bucureşti, 6 iulie 1965

ADRIAN ATY

Cerşetor

- murdar spălăcit, semiînchis

- pribeag, rătăcitor

Siu Karta: - Acela prin care m-aţi chemat la voi să vă binecuvânteze, iubiţii mei prieteni şi fraţi!

George: - Am observat în ultimele cercetări că spiritele sunt grupate pe aceeaşi abatere. Mai există şi astfel de grupuri?

Siu Karta: - Sunt! Ce se întâmplă: aceştia care sunt fixaţi în diferite locuri de chin şi suferinţă nu fac rău, adică nu sunt răi activi, cum i-ai numit tu. Ceilalţi se sfâşie între ei, producându-şi chinuri mai mari şi sunt într-o permanentă alergare printre oameni. Pământenii spun: "I-a şoptit dracul... cutare şi cutare" sau "L-a îndemnat dracul la cutare şi cutare" Aceştia sunt care fac rău şi şoptesc - răii activi. Depinde de dibăcia fiecăruia, de intensitatea acţiunii şi de intensitatea dorinţei de a face rău. Există însă şi vagabonzi care nu fac nimic bine, nici rău, nu sunt nici rău activi, nici fixaţi de vreo patimă. Şi uite - pentru că în serile trecute voiaţi să vorbiţi cu astfel de vagabonzi sau rătăcitori, o să chemăm acum unul. (Parcă se uită undeva... după circa 1 minut):

Veronica: - A apărut un pişpirică prăpădit... mic de stat... om de rând... nimic deosebit. O haină murdară pe el, ca o manta. Se închină într-un genunchi în faţa lui Siu...

Siu Karta: - Hai, ridică-te! Spune cine eşti şi ce ai făcut în viaţa pământeană?

Veronica: - Pare intimidat de momentul pe care-l trăieşte...

Necunoscutul: - Sunt italian, dintr-o familie foarte săracă. Am plecat de mic de la părinţii mei, aproape că nu-i mai ştiu! Părinţii mei îmi spuneau Aty, numele meu adevărat era Adrian. Am pribegit, învăţând doar o singură meserie: cerşitul. Permanent aş fi tot dormit. Nu am dorit niciodată nimic decât să mănânc şi să dorm. Cerşeam pe la colţuri de stradă şi eram mulţumit când aveam ce mânca. În viaţa pământeană nu am făcut nici un efort pentru a dezvolta ceea ce era bun în mine. Nu am făcut nici bine, dar nici rău nimănui. Socoteam că aşa sunt eu sortit şi mă complăceam în a întinde mâna. Am ajuns până la adânci bătrâneţi. Nu am căutat nici măcar să duc mulţumire lui Dumnezeu pentru că îmi puteam scoate hrana. O făceam nu din necredinţă, ci dintr-o obişnuinţă care mă învăluia ca şi cum ar fi fost cineva care trebuia să mă întreţină.

George: - Nevastă, copii?

Adrian: - Nu eram în stare de mine, dar de familie? Lipsa în care eram mă făcea să nu simt nici o plăcere.... A venit şi ziua când am rupt-o cu pământul şi când am văzut în drum spre Stăpânul a toate câţi fericiţi pot fi îmi ziceam: Ce-or fi făcut ei de au ajuns aşa fericiţi? Ăştia trebuia să fie oameni mari! Şi am fost atras în joc. Cine - nu ştiu! M-a lăsat să umblu pribeag de ani şi ani... tot timpul parcă aş căuta ceva, dar nu ştiu ce caut şi nu găsesc nimic! Nu doresc nimic şi nici nu văd ceva care să mă îndemne spre ceva. În hoinăreala mea am văzut multe suferinţe, vaiete şi blesteme. Şi parcă am fost mai fericit, văzându-mă că nu fac parte dintre ei, că nu simt ceea ce simt ei, ci doar tristeţe şi lipsă totală. Mă ocărăsc cei din jurul meu, zicându-mi: "Oameni mari şi bogaţi au fost trântiţi de tentaţiile lor, dar tu prăpăditule cum de-ai ajuns aici?". Le răspund: "Am ajuns, dar nu simt şi nu sufăr ceea ce simţiţi şi suferiţi voi. Vagabondez şi în lumea voastră şi în cea de unde am plecat. Asta-i viaţa mea!".

George: - Vezi lumea pozitivă, case, flori?

Adrian: - Da, văd!

George: - Ce vezi în cameră?

Adrian: - Un tablou... masa unde stai tu...

George: - Pe ce stă cea prin care vorbeşti?

Adrian: - Nu ştiu cum se cheamă... poate pat.. scaun... nu am văzut în viaţa pământeană.

George: - "Tatăl nostru" ştii?

Adrian: - Nu. Cu multă greutate am învăţat rugăciunea către Maria. O spuneam când mă duceam la locul meu de cerşeală ca să capăt...

George: - Spune-ne 2-3 cuvinte din această rugăciune!

Adrian: - Nu o spun, că nu m-a ajutat şi tot ce se spunea despre Maria a fost o minciună.

George: - Adică?...

Adrian: - Nu mi-a răspuns decât cu un blid de mâncare şi astăzi stau în suferinţă şi rabd ocările tuturor. Nu cred în Dumnezeu! Nu există nimic şi ăştia care se închină o fac ca să ajungă mari şi să aiba... Mai bine lăsaţi-mă în pace să mă duc în ale mele...

Siu Karta: - Dă-ţi hainele jos!

Adrian se uita prostit la el şi nu-şi da seama ce se întâmpla cu el.

Veronica: - N-are nici o culoare... e tot o murdărie, ceva fumuriu semi-închis.

Siu Karta: - Acum poţi să pleci! (Siu e gânditor).

George: - La ce te gândeşti Siu?

Siu Karta: - Mă gândesc la prăpădiţii ăştia, care nu ştiu de ce vin şi nici unde se duc. Mă indispun şi pe mine. Fiţi binecuvântaţi! Am plecat.

Sus

Bucureşti, 7 iulie 1965

CLAUDIA QOURQUI

Rătăcitoare

SF. ARSENIE CEL MARE

- alb cu potir şi triunghi

- stratul VI

În timp ce discutam despre treptele energiilor cereşti, acumulate prin efort, a trosnit icoana cea veche şi cum, ori de câte ori trosnea, careva dintre prieteni noştri se afla aici, am rugat-o şi de data aceasta pe Veronica să vadă dacă este cineva. Într-adevăr, văzu pe zelosul Siu Karta, pe care l-am salutat în numele Marelui Dascăl.

Siu Karta: - În numele Aceluia prin care calc pământul, încântând inimile oamenilor spre înălţimi, fiţi şi voi binecuvântaţi! Eram aici. Sunt mai de mult la voi.

Veronica: - De ce a troznit icoana?

Siu Karta: - Când vorbiţi, înălţându-vă cu întreaga voastră fiinţă spirituală spre o persoana din lumea noastră, şi în special spre Doamna noastră, a tuturor, ca un fulger se întoarce răspunsul de admiraţie. La voi răspunde prin icoană, care reprezintă pe Omul ce întruchipează Dreptatea, Bunătatea, Pacea şi Adevărul.

Mă bucură momentele când voi discutaţi, înălţându-vă din conditţile pământene cu dorinţe şi gânduri înalte.

George: - Dragul nostru, afirmai într-una din serile trecute posibilitatea ridicării unui căzut printr-o întrupare plină de suferinţă. Problema este de foarte mare importanţă şi în special trebuie ca din cercetările noastre să rezulte clar limitele acestor posibilităţi de ridicare a unui căzut.

Siu Karta: - EXISTĂ STĂRI DIN CARE NU MAI ESTE POSIBILĂ RIDICAREA: NEGRII TOŢI NU SE MAI POT RIDICA, PRECUM ŞI TOŢI ACEI CARE AU AVUT PATIMI GRAVE PE CARE LE-AU PRACTICAT CONŞTIENT, ADICĂ : TOŢI CEI CE AU CULORI ÎNCHISE.

Depinde cât este de căzut. Sunt stări care se pot ridica, şi prin ridicare înţeleg ajungerea cel puţin în stratul I - al aşteptărilor. Voi gândeaţi că cenuşiul face un spirit apt pentru stratul I. Nu! Sunt SPIRITE CARE AU CENUŞIU ŞI TOTUŞI NU AU PĂTRUNS ÎN STRATUL I, PENTRU CĂ ATÂRNAU MAI GREU CELELALTE CULORI CARE, DUPĂ CUM ŞTIŢI EXPRIMĂ PATIMILE.

George: - Să ilustrăm un caz.

Siu Karta: - De acord!

Veronica: - Siu cheamă pe cineva...

Apare o femeie, parca ar avea pe ea o mantie învechită şi murdarită. E cu capul descoperit, cu o expresie care nu e respingatoare... se înclină către Siu, se ridică, se dă doi paşi înapoi şi se uită către mine...

Siu Karta: - Spune cine eşti, din ce neam, ce ai fost în viaţa pământeană şi ce faci acum!

Necunoscuta: - Mă numesc Claudia Qourqui, am fost soţia unui demnitar la curtea regelui Filip al II-lea al Franţei. Treceam printre femeile frumoase şi pentru că ştiam că sunt atrăgătoare, căutam să ademenesc cât mai mulţi bărbaţi. Nu am fost cinstită cu soţul meu şi nu a ştiut de la mine adevărul. L-am înşelat şi în ziua nunţii, dând sărutul unui alt iubit. Căutam să nu fiu întrecută în cochetărie, îmi plăcea să fiu laudată şi curtată.

Preocupările mele pe pământ nu au fost altele decât să mă prezint cât mai bine pentru a umbri pe celelalte. Şi reuşeam. Ce am avut bun, atât reţin: îmi plăcea să miluiesc pe cei lipsiţi. Bani aveam destui, nu era o problemă pentru noi.

Acum vagabondez. Mă trag uneori adâncimile, dar nu rămân; sunt aruncată.

George: - Şi când te atrag?

Claudia: - Când îmi vine dorul de a mai face ceea ce am făcut pe pământ, sunt atrasă şi când văd ce-i acolo, mă înspăimântă şi fug. E ca un flux şi reflux... şi cum fluxul dorinţelor mele este cam des, aceste coborâri îngrozitoare le fac destul de des.

George: - Ai văzut pe cineva acolo din cei cunoscuţi de tine în viaţa în trup?

Claudia: - Însuşi regele Filip e pe acolo şi pe mulţi de la curte am văzut. Şi soţul meu e tot pe aici.

Veronica: - O duce mai greu ca tine?

Claudia: - Mai greu, că are crime făcute din ordinul regelui.

Siu Karta: - Arată-ţi acum culorile!

Veronica: - Un simplu guler gri închis, baza este fumurie murdară, peste care sunt benzi albastru închis, de cca. 30 cm. lăţime, incluzând şi sexul. Are o bandă galbenă în partea de sus a abdomenului şi deasupra ca de o palmă maron.

George: - Ei, Siu, acest spirit s-ar putea ridica?

Siu Karta: - Da!

George: - DAR UN SPIRIT CARE NU ARE CENUŞIU PE EL, AR MAI PUTEA SĂ SE RIDICE?

Siu Karta: - NU! ESTE NECESAR SĂ AIBA CÂT DE CÂT GRI PE EL; ORICÂT DE ÎNCHIS AR FI GRI-ul, TOT REPREZINTĂ UN MIC CAPITAL BUN PE CARE L-AR PUTEA ÎNMULŢI, PRIN CARE S-AR PUTEA RIDICA ÎNCET, ÎNCET, PAS CU PAS, PRINTR-UN SUPRA-EFORT SPIRITUAL ŞI O SUFERINŢĂ TRUPEASCĂ.

George: - De ce tocmai suferinţă? Cum acţionează suferinţa?

Siu Karta: - Suferinţă, în sensul luptei cu patimile care zac în cel ce ia trup. Trebuie să sufere chinurile autoînfrânării, căci sunt mari chinuri când cineva din tine te tot îndeamnă la păcat, iar tu mereu să rabzi, să te opreşti. E asemeni unei biciuiri permanente, care, încetul cu încetul, se opreşte când omul se acoperă cu răbdarea şi nelăsânde-se pradă împingerilor dinlăuntru, pune stavilă până ce zăgăzuieşte torentul întunecat al unei patime. Iar dacă omul este conştient şi îşi dă seama că e grea lupta, cere o suferinţă sau şi-o provoacă singur, chinuindu-şi trupul pentru a-l supune şi pentru ca durerea şi suferinţa să-i anuleze strigătul păcatului din el, să-l amuţească, şi în felul acesta să se poată înălţa. Nu cunoaşteţi voi parcă din cărţile voastre bisericeşti atâţi şi atâţti oameni care s-au retras din lume în pustii şi schimnicii, în crăpături şi peşteri, singuri luându-şi pedepse, singuri chinuindu-se, silind trupul să tacă, să se oprească? De ce? Dumnezeu i-a îndemnat? Poruncile sau voia Lui? Nu! Din ei, un glas le-a arătat drumul salvării lor: suferinţa, şi cu atât mai rapidă a fost înălţarea lor cu cât de bună voie s-au chinuit singuri, neaşteptând ca destinul sau soarta să-i chinuie.

George: - Şi au existat oameni care să se curăţească realmente prin asceză?

Siu Karta: - Puţini, dar au existat.

George: - Doresc să vedem un astfel de om, care, împătimit fiind, având culori clare de patimi, să fi ajuns curat, şi dacă se poate solicităm pe cineva care a intrat în rândurile sfinţilor.

Siu Karta: - Bine. Să fac chemarea!

Veronica: - Vine un bărbat foarte distins... se înclină către Siu. Siu răspunde tot prin înclinare... E înalt, puţin uscăţiv... subţire, trăsături plăcute, expresie vioaie şi blândă, acoperit parcă cu o manta de lână albă, cu un luciu de mătase pe ea...

Siu Karta: - Spune cine eşti!

Necunoscutul: - Da, spun. Au dorit aceşti prieteni ai mei să se prezinte cineva cunoscut din cărţile lor religioase, care să fi avut o viaţă căzută înainte de ultima vizită pe pământ şi prin ultima vizită s-a ridicat într-un strat superior.

Siu Karta: - Am strigat la întâmplare şi ai venit repede! Înseamnă că iubeşti pe aceşti prieteni ai mei!

Necunoscutul: - Am venit pentru că, în momentul când s-a făcut strigarea, unul din prietenii mei, care este de origine român, m-a rugat să vin eu şi am venit! Şi acum, dragii mei, să vă spun cine sunt. În cărţile voastre aţi auzit de cineva numit Arsenie cel Mare?... Eu sunt! Ştiţi cine am fost eu, nu? Ştiţi cum am fost un om mare la curte, lăudat şi cinstit de oameni, dar toată stima ce mi se oferea din partea tuturor nu-mi aducea nici o mulţumire, ci permanent un glas îmi şoptea:

"De vrei să ai stima şi veşnicie, schimb-o pe cea de pe pământ!" Şi am schimbat viaţa de mângâieri şi plăceri în asceză şi lipsuri de bunăvoie. Nu aş putea spune că am fost luptat, dar m-am luptat ca un taur pe care-l prinzi de coarne şi vrei să-l înfrângi. M-am luptat cu mândria, cu curvia, cu lăcomia... şi am biruit!

George: - Dorim să vedem cum ai fost înainte de a intra în trup.

Veronica: - Pieptul gri semi-închis, bandă lată galbenă, bandă lată albastru închis, restul murdar...

George: - Acum, culorile spirituale când erai demnitar!

Veronica: - Gri-ul predomină, galben identic, albastrul e deschis, un bleu-ciel...

George: - Acum să vedem culorile când se retrage din lume şi se duce în pustiu!

Veronica: - Tot este gri... iar galbenul şi albastrul ca niste tente vagi... spre gât începe o albire uşoară...

George: - Acum să vedem culorile actuale, finale!

Veronica: - Alb tot, şi are un potir, iar în potir se vede un triunghi desenat în lumină...

George: - Spune-ne, dragul nostru, ce sunt aceste semne?

Arsenie: - Am trăit preoţia în viaţa pământeană, am gustat-o în întregime, m-am hrănit cu ea şi am lăsat inima şi mintea mea pradă cerului, prin care puteam vedea frumuseţile la care năzuiam şi pentru care plângeam, dorindu-le să le ating măcar din când în când în veşnicie. Nici eu nu ştiu prin ce miracol mi s-a rezervat loc între fericiţii gradului VI. Merg foarte des în V, că am foarte mulţi prieteni acolo. Când m-aţi chemat eram în V.

George: - Cu cine erai?

Arsenie: - Cu al vostru părinte, pe care îl cunoaşteţi cu numele de Calinic de la Cernica, cu care ne împărtăşeam bucuriile şi gândurile.

George: - Aha! Şi el te-a îndrumat să vii!

Arsenie: - El!

George: - Spune-ne, dacă vrei, şi întrupările dinainte!

Arsenie: - Nu o să vă favorizeze ce vă spun, teologii ortodocşi vor respinge aceste date...

George: - Nu mă interesează ce vor spune teologii!

Arsenie: - Bine, vă voi spune. Am fost prima dată egiptean şi am făcut parte din marea clasă a stratului I. Mai înainte de aceasta, am fost indian, vânător de animale. Venisem tot din stratul I şi tot în I am mers.

George: - Vă mulţumim tuturor!

Siu Karta: - Rămâneţi în pacea Domnului vostru! Binecuvântarea Părintelui Ceresc să fie cu voi!

Sus

Bucureşti, 8 iunie 1965

SF. EFREM SIRUL

- alburiu mat cu trapez;

- stratul V;

George: - Bine ai venit, iubite Siu Karta! Fii binecuvântat în numele Părintelui Ceresc!

Siu Karta: - Tot în numele Lui fiţi şi voi binecuvântaţi, prea iubiţii mei prieteni!

George: - Te-am chemat să continuăm cercetările noastre.

Siu Karta: - Doriţi unul mai activ sau unul ce s-a retras?

George: - Deci se deosebesc între ei!

Siu Karta: - Da, activii au realizat o jertfă pentru aproapele, fie o slujire, o dăruire sinceră şi totală, fie chiar şi-a dat viaţa. Ceilalţi retraşi au reuşit prin posturi, prin suferinţe trupeşti în chinovii sau chiar pustii să-şi înnobileze sufletele. Sunt două categorii şi activităţi distincte, şi uneori cu rezultate asemănătoare. Trebuie să ştiţi însă că CEI CARE sunt MAI APROAPE DE TRONUL LUMINII sunt ACEIA CARE ÎN VIAŢA PĂMÂNTEANĂ AU DEPUS EFORTURI MARI PÂNĂ LA SACRIFICIUL VIEŢII LOR APĂRÂND ADEVĂRUL SAU LUCRÂND LA STATORNICIREA, DEZVĂLUIREA LUI. CEI CARE S-AU NEVOIT PENTRU A SE RIDICA NUMAI PE EI ÎI VEŢI GĂSI NUMAI PÂNĂ ÎN STRATURILE V ŞI VI.

George: - Sunt mulţi din aceştia?

Siu Karta: - Ei, cine-i ştie la număr? Nu vă miraţi, pentru că una e a te strădui numai pentru tine şi alta e să-ţi sacrifici viaţa, să o închini slujirii semenilor tăi. Una e să te străduieşti ca să te desăvârşeşti pe tine însuţi, alta e să te chinui să munceşti şi chiar să te războieşti fie şi cu oamenii pentru arătarea unui adevăr sau demonstrarea unei realităţi absolute, din dorinţa de a lăsa ceva urmaşilor tăi, trăind mai mult pentru alţii decât pentru tine. Neglijenţa faţă de propria ta persoana o completează Acela în numele căruia te osteneşti sau îţi dai viaţa. Dar să nu mai lungim vorba - hai să chemăm, aşa cum vreţi, încă un ascet care să fi dispreţuit toate în jurul lui.

George: - ... şi să fi fost spirit rătăcitor, dacă se poate.

Siu Karta: - Nu, nu! Rătăcitorii şi vagabonzii nu fac aşa ceva! Unul din stratul I şi II reuşeşte să facă salturi, rătăcitorii însă nu! După cum aţi văzut rândul trecut.

George: - Bine, cheamă pe cineva...

Veronica: - Apare cineva... vine, vine... acum se vede bine, e un bărbat îmbrăcat în alb, cu părul tot alb... se apropie şi se înclină către Siu şi Siu îi răspunde... Stă cu mâinile pe piept, e îmbrăcat cum e Siu şi Calemnis... Pare bătrân, are barbă şi mustăţi... expresia cam severa, puţin rece... Nu pare prea blând! Dar totuşi e un chip bun.

Siu Karta: - Spune, prietene, cine eşti, din ce neam, ce ai făcut în viaţa pământeană şi unde te odihneşti acum?

Necunoscutul: - (Se înclină către Siu, cerând parcă încuviinţare). Eu sunt Efrem, cel care şi-a dus viaţa în pustiul Siriei. În familia creştină sunt cunoscut ca un dispreţuitor a tot ce poate fi frumos şi plăcut ochilor şi tuturor simţurilor, dispreţuitor a toate în scopul de a vedea frumuseţile nemuririi. M-am chinuit pe mine cu postiri şi cu plecări de genunchi în cele mai colţuroase pustietăţi, pentru a-mi chinui trupul spre a fi vrednic să văd pe Împăratul Luminii. Aceasta am făcut-o pentru mine şi am sfătuit şi pe alţii s-o facă... Dar... când am ajuns să văd frumuseţile nemuritoare, am putut să aflu că OAMENII CARE AU IUBIT TOTUŞI FRUMUSEŢILE PĂMÂNTULUI, ÎN CARE AU VĂZUT PE DUMNEZEU ŞI INSUFLÂNDU-SE DIN ELE ŞI DIN ACELA PE CARE-L VEDEAU PRIN ELE, AU JERFIT DIN DRAGOSTE TOTUL, PÂNĂ ŞI VIAŢA LOR... zic ACEŞTIA M-AU DEPĂŞIT PE MINE CU STAREA LOR DE VECI.

Eu mă găsesc în cerul Fericiţilor, al V-lea. Mă simt foarte bine şi într-una dau laudă Aceluia care m-a ajutat să ajung aici.

George: - Părinte Efrem, în jurul tău ai dintre cei activi care, în mijlocul oamenilor fiind, sunt deopotrivă cu tine?

Efrem: - Da, sunt! Dar noi prea mult nu ne cunoaştem între noi trecutul fiecăruia, viaţa pământească. Unii se simt străini de locul unde stau, iar alţii parcă acolo s-ar fi născut.

George: - Cunoşti vreunul care nu se simte bine în stratul tău?

Efrem: - Sunt destui! Dar nu contează numele lor. Ei NU VOR AVEA LINIŞTE PÂNĂ CE NU SE VOR ÎNTOARCE DIN NOU CA SĂ-ŞI FACĂ HAINA POTRIVITĂ LOCULUI FIXĂRII. POŢI SĂ FII FIXAT, DAR SĂ NU AI HAINA POTRIVITĂ LOCULUI. Fixarea ţi-o faci tu, haina ţi-o face suferinţa- pentru unii, iar activitatea- pentru alţii...

George: - Nu te-ai interesat să stai de vorbă cu unul care nu se simte bine, să-l întrebi de ce nu se simte bine?

Efrem: - Dacă aş face aceasta, m-aş asemăna cu unul care zgârie altuia o rană ce a prins coajă. Nu pot! Îl priveşti şi îl înţelegi. Dând impresia că nu-i înţelegi jena, îi dai mai mult curaj, mai mult încredere în el şi se simte mai bine.

George: - Dacă ai reveni pe Pământ, părinte, te-ai mai face călugar?

Efrem: - Dacă aş mai reveni? M-aş face un OSTAŞ CU O SABIE BINE ASCUŢITĂ ŞI NU AŞ OMORÎ; AŞ ÎNSEMNA PE TOŢI ACEI CARE MĂNÂNCĂ CARNE DIN SEMENUL LUI ŞI PE TOŢI ACEI CARE NEAGĂ PE ACELA CARE I-A DAT VIAŢĂ. Dar bineînţeles... nu cu puteri pământene. De fapt, cred că nici nu mai e timpul. Destul mi-a fost. NU AŞ VREA SĂ MAI VIU DECÂT CU PUTEREA DE A ARĂTA TICALOŞILOR OTRAVA ŞI BEŢIA LOR.

George: - Dorim acum să-ţi vedem culorilor spirituale de bază!

Veronica: - Alburiu... alb mat... în dreptul inimii are un trapez... Ce înseamna acest trapez, părinte?

Efrem: - Semnul renunţării a tot ce este pe Pământ.

George: - Vreau să-ţi cunoaştem acum întrupările anterioare şi stratul în care ai fost.

Efrem: - În prima mea întrupare am coborât din V şi am revenit tot acolo. În a doua mea întrupare am coborit în III, în a treia întrupare am mai coborât o treaptă, în II, pentru ca în ultima mea călătorie pe Pământ să revin în V.

George: - Îţi mulţumim, bunule părinte!

Efrem: - Şi eu vă mulţumesc de chemare, fiţi binecuvântaţi!

Veronica: - S-au retras şi Siu, şi Efrem!...

Sus

Bucureşti, 20 iulie 1965

SF. ALEXE "OMUL LUI DUMNEZEU"

- alb mat cu potir si triunghi;

- stratul VI;

AVVA AGATHON

- alb mat şi potir;

- stratul VI;

Am chemat pe Siu Karta şi pe cei doi mari asceţi, adepţi ai suferinţei: Alexe, zis "Omul lui Dumnezeu" şi pe Avva Agathon.

Veronica: - A sosit Siu!... încă unul, şi încă unul...

Unul din cei doi: - În numele Aceluia prin care am venit la voi, fiţi şi voi binecuvântaţi, iubiţii noştri! Eu sunt Alexe, despre care s-a zis că aş fi "Omul lui Dumnezeu". După cum ştiţi, eu în ultima călătorie, până la vârsta bărbatului desăvârşit am fost cunoscut ca fiul unui mare nobil. În mine striga într-una dorul după o viaţă aspră şi singură, o viaţă retrasă, necunoscută. Am părăsit bogăţia şi moştenirea mea, am părăsit totul şi am îmbrăţişat viaţa aspră a pustiei. Poate mulţi s-au întrebat de ce am făcut asta? Nici eu nu am ştiut chiar atunci de ce am făcut, pentru ca să aflu că era cerută de mine pentru a putea să-mi îndrept slăbiciunile pe care le aveam, printr-o viaţă severă. Măiestria scrisului pământesc a făcut din viaţa mea o poezie frumoasă şi impresionantă. Mai târziu, când am putut să-mi dau seama de ce clocotise în mine dorul de a mă chinui, am văzut şi am înţeles. Trebuia să ascult într-una de şoaptele ce băteau în fiinţa mea. Am ascultat şi nu am greşit! Abia după ce am dezbrăcat haina pământeană am putut să vad de ce am fost atâta timp aşa de mult în umilinţă. Îmi ziceam chiar eu: "De ce mi-oi fi chinuind eu părinţii?" Dar nu puteam face altfel.

Ei bine, în penultima viaţă am făcut multe din cele ce nu trebuia, care m-au coborât şi în ultima călătorie m-au făcut să înţeleg că eu trebuia să zbor prin renunţare.

George: - Vreau să-ţi vedem culorile.

Veronica: - Tot este alb mat, cu triunghi şi potir!

George: - În ce strat eşti, părinte?

Alexe: - În VI.

George: - Vrem să vedem culorile înainte de a intra în trup.

Veronica: - Un gri semi-închis şi o diagonală mare roşie, fără potir şi triunghi.

Alexe: - Am fost oştean şi aveam o sete nebună de a omorî, nu pentru a-mi satisface o plăcere a mea, ci pentru a fi stimat de comandanţii mei. Adică o vitejie oarbă... Aceasta m-a adus în stratul I.

George: - Vrem să ştim, prima dată din ce strat ai coborât şi cu ce culori?

Veronica: - E un gri foarte deschis spre alb, coborât din V cu potir...

George: - Acum, culorile după prima călătorie!

Veronica: - Alburiu... a revenit tot în V.

Alexe: - ... Şi în a doua călătorie am fost oştean şi am primit acea diagonală roşie care m-a adus în I...

(Veronica nu se simte bine... )

George: - Alexe, eşti cu discul tău acolo?

Alexe: - Da.

George: - Îţi mulţumim, părinte Alexe! Acum voi discuta cu Avva Agathon! Părinte Agathon te rugăm să ne spui ce te-a determinat să duci o viaţă atât de aspră, plină de renunţări şi suferinţe, pe care singur ţi le-ai creat.

Agathon: - Dragii mei, nici o dată nu am ştiut de ce fac aceasta, însă îmi dădea cea mai mare mulţumire şi linişte când ascultam de acest îndemn. AVEAM DE ISPĂŞIT VIAŢA DE LUX ŞI ÎNBUIBARE CARE MĂ ROBISE ÎNTR-O VIAŢĂ ANTERIOARĂ CU FRUMUSEŢILE ŞI TENTAŢIILE EI.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile de acum!

Veronica: - Alb mat cu potir- stratul VI...

George: - Acum culorile din viaţa anterioară.

Veronica: - Un gri semi-deschis, dungă galbenă pe piept... Dungă albastră jos... nu are potir, stratul I.

George: - Acum viaţa de mai înainte.

Veronica: - Gri semi-deschis, şi cu dungă galbenă... stratul II

George: - Şi mai înainte?

Veronica: - Alburiu, fără nici o dungă, stratul IV.

George: - Şi acum, culorile cu care ai venit prima dată în trup.

Veronica: - Tot alburiu, mai curat... şi are potirul... iniţial a fost tot în V.

George: - Vă mulţumim tuturor!

Sus

Bucureşti, 21 iulie 1965.

PĂRINTELE DANIIL TUDOR

- alb mat cu potir şi triunghi;

- stratul VI;

Azi am dorit grozav să schimb câteva cuvinte cu părintele meu duhovnicesc, cu îndrumătorul meu spiritual, părintele Daniil. L-am chemat pe Siu ca să ne asiste, iar părintele Daniil nu întârzie să sosească.

Veronica: - A sosit... se înclină către Siu şi acesta îi răspunde la salut...

George: - În numele Aceluia către care împreună ne-am îndreptat rugile, în numele Aceluia a cărui prezenţă am simţit-o de atâtea ori în timpul încercărilor noastre de a-L apropia de noi, în numele Fiului Luminii, fii binecuvântat părintele nostru drag şi bine ai venit la noi.

P. Daniil: - În numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiţi binecuvântaţi iubiţii mei copii şi vă mulţumesc că m-aţi chemat. Când eram în viaţa pământeană, vorbeam foarte mult. Acum, vorbesc foarte puţin. Bucuria mea este că cineva dintre fii mei duhovniceşti urcă trepte sănătoase şi sigure. Mare bucurie îmi făceţi!

George: - În ce strat eşti, părinte?

P. Daniil: - Sunt în al VI-lea.

George: - Părinte, ştim că ai avut ulcer perforat; cum ţi-a fost despărţirea de trup? Grea?

P. Daniil: - N-a fost grea. Am dat repede mantaua, că începuse să slăbească.

George: - Ai discul cu tine?

P. Daniil: - Nu ştiu dacă este sau nu; nu sunt sigur. Am pe cineva, dar nu sunt convins că este partea mea.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile de bază.

Veronica: - Alb mat cu potir şi triunghi...

George: - Părinte, cândva ai avut şi alte culori.

P. Daniil: - Le-am plătit cu vârf şi îndesat!

George: - Vrem să vedem culorile la 30-35 ani, înainte de a te călugări!

Veronica: - Are şi galben, părintele! Are şi albastru... dar e adevărat că e pe un gri foarte frumos, deschis...

George: - Acum să vedem culorile cu care ai intrat în trup.

Veronica: - Gri curat, semi-deschis...

George: - Din ce strat ai venit?

P. Daniil: - Din IV.

George: - Cum te simţi, părinte, acolo unde eşti?

P. Daniil: - Păi, cum poţi să te simţi decât fericit!

George: - Îţi mai aminteşti de locurile pe unde ai fost? De schitul la care am fost împreună? Şi de terenul pe care voiai să faci un nou schit?

P. Daniil: - Îmi amintesc cum îţi aminteşti de un vis şi situaţii de tot felul.

George: - Asculţi muzică pe acolo?

P. Daniil: - Ascult corul de păsări, cântă şi cei ce au talent.

George: - Tu ai talent?

P. Daniil: - Nu prea... Vreau să-ţi spun că mă bucur din tot sufletul pentru lucrul ce-l faceţi. Fii tare, fii încrezător în Cel ce ţi-a dat lucrul acesta. Să nu te impresioneze nimeni şi nimic, să lupţi pentru adevărurile ce ţi s-au descoperit şi să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te binecuvânteze cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni!

Sus

Bucureşti, 21 iunie 1965

SF. ISIHIE SINAITUL

- alb luminos cu potir şi triunghi;

- stratul VIII;

În anii de neobosită strădanie de a trăi isihasmul ("isihie"=linişte, reculegere), de a sădi în adâncul fiinţei mele chemarea plină de dor a lui Iisus, în acei ani de străinătate de tot ce mă înconjura, retras din toate problemele vieţii şi dispreţuind tot ce era frumos în jur, în acei ani, în afară de grupul de misteri în care trăiam, prietenii mei cei mai dragi şi apropiaţi erau autorii filocalici (filo-calia=iubire de frumuseţe, de virtute): Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teofan Zavoritul, Sf. Nichita Stitat şi îndeosebi, Sf. Isihie Sinaitul, cel cu care cel mai bine mă înţelegeam şi cu care simţeam că mă identific pe acelaşi registru spiritual. Azi l-am chemat pe iubitul meu preferat, Sf. Isihie.

Isihie: - În numele prea dulcelui şi Marelui Stăpân A-toate, Domnul nostru Iisus Hristos, fiţi binecuvântaţi, bunii mei prieteni şi fraţi! Vă mulţumesc de invitaţia făcută şi vă stau la dispoziţie să mă întrebaţi ce vreţi.

Te ştiu de mult, fiul meu George, ca un loc de unde a clocotit de multe ori Numele Lui şi eram atât de fericit că din puţinele sfaturi lăsate am putut smulge inimi, care au fost topite şi consumate în cuptorul dragostei divine. Cunosc foarte bine întrebările care au început să te chinuiască, după ce ai realizat în tine "liniştea" pe care eu o consideram ca fiind fondul urcuşului în iubirea desavârşitului nostru Domn şi Stăpân.

Iată ce spun la aceasta : dacă un om pământean îşi dă inima în mâna Celui care a făcut-o, apoi El, care este bogat în daruri, picură în inimă doruri diferite. Câteodată, dorurile se bat între ele, care mai de care vrând să fie rezolvată. Cârmaciul, dacă nu are posibilitatea de a le rezolva pe toate, le contopeşte, iar în inimă începe cearta şi răzvrătirea şi lupta lăuntrică. Adevăratele mame care nasc au dureri. După ce-şi vede pruncul, se bucură. Aşa este şi cârmaciul dorurilor: din lovituri, strădanii şi chinuri, câteodată durând ani de-a rândul, ajungi să ai bucuria să-ţi vezi luntrea vâslind cu pricepere printre stâncile colţuroase şi, ca prin minune, apare printre stânci un prund. Îţi dai seama că este un loc minunat de răsuflare, te opreşti şi, în această liniştitoare odihnă, dorurile încep să se ordoneze, iar cârmaciul care are împuternicirea de la Cel care a picurat dorurile începe să le desăvârşească. Câtă mulţumire are cârmaciul când vede că, după chinurile uriaşe, a reuşit să salveze, să desăvârşească ceea ce i s-a dat în păstrare. Dacă îţi dai seama că ceea ce ţi-a fost hărăzit să desăvârşeşti ai gustat şi ai cunoscut, ţi se pare că nu e suficient să ţii numai pentru tine, ci să dai şi la altul. Vântul dragostei îţi transmite doruri noi, încep să izvorască soluţii şi mijloace noi din loviturile primite, pe care Făuritorul A-toate se apleaca să le crească şi să le desăvârşească. Cârmaciul care are grija să scoată corabia la liman în stare buna nu are grijă numai pentru el, ci şi de toţi care sunt în corabie. Aşa sunt cei care au primit doruri şi vederea de a desăvârşi ceva, dar nu le vede. Atunci adierea vântului venit din meleagurile înţelepciunii arată limpede şi dibăcia dorinţelor începe să le înţeleagă şi să le rezolve.

Aşa s-a întâmplat şi cu tine! Te-ai răzvrătit, te-ai chinuit la răscrucea multor doruri, vâslind neobosit în dreapta şi în stânga, dar mereu înainte, până când a apărut vântuleţul care a limpezit totul şi, cu lopata ce ţi-a fost încredinţată, împingi acum corabia de la mal şi te avânţi în larg, unde poţi vedea atâtea şi atâtea frumuseţi...

Tăcere... .....

George: - Îţi multumesc, părinte! Cuvântul tău a fost scurt, dar foarte clar şi cuprinzător. Vreau să-ţi pun o întrebare: tu, şi alte vârfuri asemenea ţie, aţi fost întreţinători ai focului mistic. Această stare, aş putea spune, şi astăzi este considerată de teologi cea mai dreaptă cale, cel mai abrupt urcuş, dar şi cea mai periculoasă potecă pentru desăvârşirea spirituală, şi care dă rezultatele cele mai bune. Eu sunt sincer faţă de tine şi vreau să-mi exprim părerea mea, ba chiar mai mult, convingerea că grupul misticilor care au trăit mai mult pentru ei, pentru perfecţionarea lor, este depăşit de acei care, depăşindu-se pe ei înşişi, se avântă cu corabia de care spuneai în mijlocul furtunilor şi valurilor, şi cu ajutorul Aceluia care potoleşte valurile şi întăreşte braţul luntraşului, biruiesc şi aduc rod din care să se împărtăşească semenii lor, fie că e vorba de o cucerire filosofică, fie că este vorba de o realizare pozitivă în sectorul ştiinţific sau a artelor.

Isihie: - Aşa este! Aprob întru totul. Cel ce a auzit şi a primit dorurile tale să-ţi împlinească dorinţele şi intenţiile şi eu, cu dragostea ce ţi-o păstrez, mă rog să ajungeţi la liman şi să arătaţi ceea ce acum ţineţi ascuns.

George: - Îţi multumesc, Părinte! Acum dorim să-ţi cunoaştem culorile şi locul unde te afli.

Veronica: - Hainele au căzut... alb luminos, are şi potir şi triunghi...

Isihie: - Sunt în locul de odihnă al VIII-lea.

George: - Ai mai venit de atunci pe Pământ?

Isihie: - Nu; şi nici nu doresc!

Veronica: - Are o pace în jurul lui... o linişte, dăruire şi bunătate. Nici nu găsesc cuvinte potrivite pentru ce simt... Parcă ar fi într-un loc unde aerul este mult prea tare pentru mine...

George: - Ce călătorii ai mai făcut pe Pământ, părinte?

Isihie: - Afară de aceasta, încă două. Aproape că nu le mai ştiu. Parca prin sudul Africii şi prima dată în Mesopotamia... iubeam tot ce era frumos, iubeam pe toţi şi toate, dar nu-mi mai amintesc decât că am ajuns în V. A doua oară, am venit cu un dor mare de a ajuta pe oameni să cunoască frumuseţi care nu se trec, şi am făcut un lucru bogat, care m-a făcut să fiu atras în locul de fericire VII. De ultima călătorie ştiţi. Acum nu mai simt nevoia să mă întorc pe Pământ. Eu sunt o fire mai meditativă, mai mult completez lumea în care mă aflu. Cei ce sunt mai activi, care nu se pot odihni, care au zestre mare, din aceştia mai sunt care doresc să călătorească. Eu însă, nu! Am terminat cu vizitele pe Pământ. Mi-am îndeplinit dorul. Acum sunt fericit, echilibrat.

George: - Deci există şi în stratul tău diferenţe între activi şi pasivi!

Isihie: - Da, avem toată admiraţia pentru cei activi...

George: - Tu din ce categorie faci parte?

Isihie: - Din admiratorii Tronului de Lumină... Nu, nu sunt prea activ. Ştii bine.

George: - Care sunt mai activi?

Isihie: - Crezi că sunt numai câţiva? Sunt milioane...

Veronica: - Parca ai fi obosit, părinte!

Isihie: - Nu sunt obosit, dar n-am vrut să lucram prin ecran, nici să te aduc la mine, ci să vin eu la voi. Iată, am venit, dar climatul pământean simt că nu mă primeşte... simt că mă azvârle şi mă face să nu mă simt bine... Nu pot explica mai mult!

George: - Din ce strat ai coborât prima dată?

Isihie: - Nu-mi mai amintesc...

George: - Dar când ai venit prima dată, prin ce an a fost?

Isihie: - Nici asta nu mai ştiu!

George: - Cere să apară scris când a fost asta.

Isihie: - Da... (pauză)... Da! Prin 1200 şi ceva, înainte de HRISTOS. A doua oară pe la 700 înainte de HRISTOS, în Mesopotamia, a treia oara ştiţi, prin secolul VII, în muntele Sinai...

Veronica: - Vrea să plece.. se vede că nu se simte bine...

Isihie: - Dragii mei, eu rog Scaunul Luminii să vă lumineze şi să vă ajute să duceţi lucrurile la bun sfârşit, spre împlinirea multora!

George: - Îţi mulţumim, prea iubitul meu părinte!

Sus

Bucureşti, 22 iulie 1965

SF. IOAN AL CRUCII

MARE MISTIC SPANIOL

- alb curat cu potir şi triunghi;

- stratul VII;

SF. IERONIM

MARE MISTIC CATOLIC

- alburiu cu potir şi triunghi;

- stratul VI;

SF. IGNATIE DE LOYOLA

MARE MISTIC CATOLIC

- alb cu potir şi triunghi;

- stratul VII;

Veronica: - Au venit toţi trei... vai ce feţe luminoase!... ce blândeţe, ce linişte... ce aer de nobleţe emană din ei... s-au înclinat către Siu şi Siu către ei... Am salutat pe cei veniţi. Unul din cei trei: - În numele Aceluia prin care ne-aţi chemat vă binecuvântăm şi noi, iubiţii noştri fraţi şi prieteni. Ne-aţi chemat la voi şi iată că am venit să vă sprijinim în dezlegarea problemelor ce va frământă.

George: - Dragii noştri! Cercetând o seamă de spirite ce au părăsit trupul şi al căror nume s-a păstrat, am constatat că, generalizând, am găsit trei soluţii de STIL DE VIAŢĂ, care au condus la cumulări apreciabile de energie şi lumină, care i-a făcut să fie atraşi de înalte nivele, şi anume:

1 - Soluţie ascetică

2 - Soluţie mistică

3 - Soluţie activă

Mi-am dat seama că fiecare din aceste soluţii se completează totuşi reciproc. Fiecare însă înclinând mai mult sau mai puţin către una din cele trei.

Necunoscutul: - Prima este foarte bună, dar este numai pentru sine... A doua este şi mai bună, dar e tot numai pentru sine. În a treia se cuprind şi celelalte două, şi voi explica cum...

George: - Scuză-mă, te rog, pe cine ascultăm?

Necunoscutul: - Ioan, zis al Crucii! A treia am spus că cuprinde pe amândouă celelalte, şi iată cum: ACTIVITATEA TE SMULGE DIN TOT CE POATE FI HAOS LUMESC ŞI RISIPIRE. STRĂDANIA DE A PĂTRUNDE, DE A CREA, DE A DESCOPERI NECUNOSCUTUL, NU PENTRU SINE, CI PENTRU CEI MULŢI ESTE O ÎNĂLŢARE ASEMENEA CELEI IZVORÂTE DIN CEA MAI PERFECTĂ RUGĂ... PENTRU A PUTEA DESCOPERI ŞI CREA TREBUIE SĂ TE ÎNALŢI LA NIVELUL ÎNALTELOR SFERE GÂNDITOARE, LUPTÂND NU NUMAI PENTRU TINE, CI PENTRU CEI MULŢI. ACEASTA ESTE CEA MAI PERFECTĂ SCARĂ!

Veronica: - Vai, ce pot oamenii aceştia să-mi dea... nu se poate spune... ce balsam... ce parfum...

Ioan: - Înghite cât poţi! Aceasta este "forţa" pentru vremuri secetoase. Nu este din noi, ci din locurile de unde venim. Deci, frate George, cred că am fost destul de clar!

George: - Da, foarte clar, dar eu ştiam de tine ca fiind un mare mistic şi ascet.

Ioan: - Bineînţeles! Eu însă am arătat realitatea adevarată, nu ceea ce am îmbrăţişat eu. Depinde pe care scară te urci. Într-una se pot contopi toate trei şi nu poate oricine urca pe ea. Depinde către ce eşti atras şi ce putere ai să le cuprinzi într-una pe toate.

George: - Din cele trei soluţii enumerate, aş dori să ştiu pe care ai îmbrăţişat-o.

Ioan: - Eu am fost o fire meditativă, contemplativă. Am trăit şi asceza, dar dominantele mele căutari au fost în tărâmul misticii. Fixarea nu am făcut-o eu. Legea fixării nu este a mea. Cântarul drămuirii eforturilor nu-l ţine nimeni, decât Cel ce păstrează legile şi pentru unul sporit, şi pentru unul scăzut. Sunt atât de diferite scările, încât nu ne putem da seama ce am avut şi cum am avut. Se ţin minte numai momentele de cădere, iar cele de înălţare se uită şi se pierd în bucuria finală şi veşnică a fixării în locul potrivit. Mă consider un miluit.

George: - Nu mai ţii minte nimic din eforturile tale? Din marile tale tensiuni interioare?

Ioan: - Nu mai ştiu nimic!

George: - Din scrierile tale se degajă o anumită nuanţă sumbră, dramatică, tenebroasă, plină de temeri, o prudenţă interioară dusă la extrem. S-ar putea spune că echilibrul mai mult îl căutai decât trăiai în el.

Ioan: - Poate asta mi-a fost mie de folos pentru urcare. Poate dacă nu aveam temerea de care spui tu, cădeam. Prin teama ce mi-o făuream, mă urcam pe trepte mai sus.

George: - Şi acum, în ce strat ai ajuns?

Ioan: - În stratul VII.

George: - Vrei să ne arăţi culorile de bază?

Veronica: - Stai, că nu am spus cum sunt îmbrăcaţi... Toţi sunt la fel, dar parcă cel care a vorbit este mai autoritar. Îmbrăcaţi însă sunt toţi la fel, cu vălurile acelea ale lor aruncate pe ei... Ioan al Crucii este alb curat, are şi potir şi triunghi.

George: - De câte ori ai venit pe Pământ, părinte?

Ioan: - De două ori.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile înainte de ultima călătorie!

Veronica: - Neschimbat, decât fără triunghi.

George: - Să vedem cum ai fost şi la prima coborâre pe Pământ!

Veronica: - Tot alb, dar fără potir... Ce înseamnă potirul, părinte?

Ioan: - Jertfa în viaţa pământeană pentru desăvârşire.

George: - De la ce strat apare potirul?

Ioan: - De la V.

George: - Ce te-a făcut să cobori prima dată pe Pământ?

Ioan: - Nu ştiu. Există o lege care hotărăşte întruparea, pentru o mai bună fixare sau pentru binele altora. Eşti supus acestei legi!

Veronica: - Ştii ce aş vrea să ştiu? Înainte de coborârea unui spirit pe Pământ, aş vrea să ştiu ce eşti acolo? Ce poţi fi acolo de unde vii?

Ioan: - Dacă te găseşti de la cerul al V-lea în sus, spre Tronul Divinităţii, te numeşti fiinţă care lauzi frumuseţea şi perfecţiunea legilor. Eşti răsfăţatul tuturor acelora care sunt fixaţi. Eşti înconjurat de prieteni şi între toţi există o prietenie şi o înţelegere totală. Ce poţi fi acolo decât un spirit, o fiinţă care te delectezi în frumuseţile stratului în care ai fost fixat! Există spirite care sunt trimise pe Pământ cu misiuni speciale.

Aceştia care au misiuni speciale sunt pregătiţi, educaţi, turnaţi în forma dorită de cei ce i-au trimis, de aceia din mijlocul cărora a coborât spre a-şi manifesta voia şi dorinţa. Nu există doi oameni care să aibe valori egale. Oamenii nu au toţi aceeaşi valoare, de aceea există straturile şi locuri diferite în fiecare strat, potrivit energiei şi luminozităţii fiecăruia. De aceea, unul are o haină, iar altul, alta. De aceea, unul poate fi respingător şi să nu-i poţi suporta prezenţa, iar altul să te atragă şi să nu-ţi mai vină să pleci de lângă el. (Veronica dă semne de oboseala).

George: - Îţi mulţumim, părinte Ioane. Acum continuăm cu ceilalţi!

Ieronim: - Eu stau cu fraţii mei în stratul al VI -lea.

George: - Dorim să-ţi vedem culorile de bază.

Veronica: - Alb curat, cu potir şi triunghi...

George: - De câte ori ai fost pe Pământ?

Ieronim: - Nu ştiu!

George: - Ai vrea să ne spui...

Veronica: - Nu mai pot... Simt că-mi pierd minţile...

Siu Karta: - Să nu vă miraţi. Aşa se întâmplă când două substanţe diferite ca intensitate stau în acelaşi loc. Am venit la voi şi lumina noastră e prea puternică...

Înaintează cel de-al treilea - Mă numesc Ignatie, zis de Loyola.

Veronica: - Este alb, are potir şi triunghi...

George: - Unde stai, prietene?

Ignatie: - Cu fratele meu Ioan, în VII.

George: - De câte ori ai coborât pe Pământ?

Ignatie: - De 2 ori. Am coborât din VI, am ajuns tot în VI, iar în a doua călătorie am reuşit să intru în VII.

George: - Vă mulţumim, dragii noştri!

Sus

Bucureşti, 22 iulie 1965

NICOLAE DUMITRAŞ

PREOT ORTODOX DIN BUCOVINA

- fumuriu;

- rătăcitor;

Mă culcasem şi era gata să adorm, când deodată simt cum se pune în mişcare o anumită zonă din creier care parcă acţiona asupra ochilor. Ca şi cum nişte izvoare de radiaţii porneau spre ochi şi răzbăteau dincolo de ei, în afară, în spaţiul suprasensibil. Am înţeles că este pregătirea de intrare în priză spre a vedea o fiinţă în spirit, ceea ce peste câteva secunde se şi adeveri: în faţa ochilor mei (eram cu ochii închişi şi perfect treaz şi conştient) se contura bustul unui bărbat în vârstă de cca. 45 de ani, cu o expresie tristă, aproape dureroasă, cu sprâncene groase şi accentuat arcuite, având şi o barbă neagră potrivit de lungă. Mă privea ca unul ce se simţea bine sub privirile mele şi-l văzui cum se depărtează. Avea hainele fumurii.

Sentimentul de repulsie pe care oarecum îl încercam m-a făcut să înţeleg că era vorba de un rătăcitor.

- Cine eşti? M-am adresat eu, căutând să-l reţin. L-am întrebat şi cum îl cheamă, dar întorcând capul, a dispărut.

Am trezit-o pe Veronica ca să intercepteze persoana pe care o văzusem, ca să mă verific. Îl văzu imediat. Am rugat-o să-l descrie şi identitatea fu perfectă. Era un preot ortodox din Bucovina, cu numele de Nicolae Dumitraş, care văzuse mai devreme "doi albi" venind pe rând la noi şi privise de la distanţă cum discutară cu noi. Îşi regreta necinstea şi conduita nedemnă din timpul vieţii pământene. Nu avea deloc cenuşiu pe el, avea numai culori închise, fumurii. Era deznădăjduit, căci, chiar în cazul că ar veni pe Pământ, aceleaşi lucruri le va face, care le făcuse şi mai înainte şi pe care, în mod fatal, le dorea şi în starea în care se afla. Înainte de vederea celor 2, nu suferea ca acum şi se simţea oarecum liniştit. Acum îşi mărturisi neliniştea pentru soarta lui şi ne ruga să-l ajutăm cu ceva.

Am încheiat, spunându-i că nici noi, nici alţii nu avem nici o putere şi nimeni nu-l poate scoate din groapa în care singur coborâse prin faptele şi activitatea lui.

Sus

Bucureşti, 23 iulie 1965

LEONARDO DA VINCI

- alb luminos;

- stratul VIII;

Am declarat discuţia deschisă, invitând şi pe prietenii noştri dispuşi să asculte.

Veronica: - A venit Siu, Calemnis şi Serafia... Iată, vine şi Leonardo, invitatul nostru... Este îmbrăcat ca şi Siu şi Calemnis, în alb, cu hainele acelea aruncate pe el... se înclină unul către celălalt. Calemnis face un gest cu mâna, ca şi cum i-ar da cuvintul. Am rostit salutul către toţi.

Leonardo stă cu mâna ascunsă sub haină, sprijinindu-şi barba. Pare un gânditor profund, are o lumină aparte.

Leonardo: - În numele Aceluia care m-aţi chemat, fiţi şi voi binecuvântaţi, bunii mei prieteni! Mare bucurie este pentru noi - şi când zic noi, mă refer la toţi aceia care au trăit pe Pământ într-o permanentă activitate, punând în practică din zestrea acumulată, dând-o în folosinţa urmaşilor lui - zic, mare bucurie pentru noi când suntem invitaţi într-un cerc activ. Sunteti singuri, munca voastra stă acoperită, dar câtă satisfacţie sufletească veţi avea în momentele descoperirii ei.

George: - Unde locuieşti, dragul nostru?

Leonardo: - În cerul de odihnă al VIII-lea.

George: - Cum îţi petreci timpul?

Leonardo: - De când am părăsit Pământul, am terminat cu cercetările, pentru că ceea ce am întâlnit şi descoperit aici depăşeşte cu milioane de ori ceea ce aş fi putut dibui prin gândire şi experimentare pe Pământ. Aşa, ca să spun, zi de zi nu pot spune pentru că la noi nu este nici zi, nici noapte. În continuu este bucurie, linişte, odihnă, o permanentă contemplaţie. Necontenit privesc frumuseţile care ne înconjoară, frumuseţea lor, energia lor, varietatea lor şi absolut tot ce poate fi construit şi aplicat nu de noi, oameni de rând, ci de Acela, care prin degetele Sale lasă să cadă în inima fiecăruia un dram de frumuseţe şi sfinţenie.

George: - În viaţa ta ai făcut multe şi felurite lucruri: ai pictat, ai modelat, ai studiat anatomia, scripeţii, troliile, ai cântat din gură şi din liră şi ai...

Leonardo: - Cânt şi acum! Cânt foarte mult, dar mă depăşesc de multe ori stolurile serafice ale fiinţelor divine, care sunt hărăzite prin legile lor să se roteasca în frumuseţea cerurilor din VII, VIII, căci în IX au lăcaşurile lor de odihnă, dând atmosferei un climat şi mai dulce şi mai lin şi contemplată de tot ce poate fi trebuincios celor ce-l stăpânesc. Iar eu, ca şi mulţi alţi cântăreţi, ne vedem ca pe niste bieţi scripcari, care încep să înveţe să cânte, le arătăm dragostea şi preţuirea eforturilor lor pentru a ne face viaţa mai dulce pe meleaguri fericite. Acum, în viaţa ce o duc, toate strădaniile mele, toate preocupările mele pe care le-am avut pentru a înjgheba ceva, aici le desavârşesc prin tot ce mi se dă la îndemână şi care, prin viaţa lor activă şi vie, permanent îmi dă posibilitatea de a-mi vedea lipsurile, de a-mi vedea stângăcia şi de a-mi vedea dorurile pe care le-am avut ca să le pun în aplicare. Aceste doruri care m-au chinuit, pentru a face ceva pentru urmaşii mei, mi-au fost treptele pe care am urcat aici unde mă găsesc, nelăsându-mă să mă risipesc în deşertăciuni. Niciodată nu am avut un timp pentru mine. Distracţia mea era atunci când puteam să desăvârşesc un dor, să materializez o idee care striga în mine să fie aplicată. Nu m-am văzut niciodată un om "duhovnicesc". Nu am crezut niciodată în puritatea mea, pentru că permanent trăia în mine omul pământului, omul legat de pământ, de materia cu care şi el se însoţise, pentru a o ridica la o treaptă de la care putea comunica ceva. Linguşirile şi flatările celor din jur le priveam ca pe nişte fructe alterate, de care nu mă apropiam niciodată să le gust. Mirosul lor mă respingea. Tentaţiile nu ajungeau la inima mea, le priveam însă, le zâmbeam, simţind cum clocotesc atât de puternic în mine dorurile mele, atât de superioare tentaţiilor. Mi-a plăcut să cunosc totul şi, pentru că spaţiul pe care-l puteam cuprinde cu raţiunea mea pământeană, unde aveam diverse sertare şi unde puteam să imaginez tot ce vedeam, tot ce mă inconjura, aveam totusi grijă ca acele sertare care nu-mi desăvârşesc şi nu-mi împlinesc şi nici nu-mi sprijină strigătele ce erau în mine, să le ţin încuiate pe veci.

Numai aşa poţi urca, numai aşa poţi fi sprinten, şi câte bucurii poţi avea când urci treptele cu sprinteală menţinuta de tine însuţi, şi nu ajutat de alţii. Îţi poţi menţine sprinteneala dacă eşti treaz şi poţi să înţelegi muzica ce cântă în tine şi cere să fie desăvârşită fiecare notă la locul ei.

NU mi-am pedepsit în nici un fel trupul în viaţa pământeană, dar mi-a plăcut să-l ţin în cea mai perfectă ordine. Altfel, nu aş fi putut fi numit de confraţii mei "omul cu desăguţe multe", adică omul care se ocupă cu mai multe.

Aceasta este o poreclă din timpul vieţii mele. Unii au mai multe "desăguţe", alţii mai puţine, depinde de cel ce le poartă şi cum le foloseşte. Dacă le foloseşti din orgoliu propriu, nu numai că te distrugi pe tine, dar nu sunt nici pentru alţii de efect...

Eu am uitat să mă opresc... mi-am dat drumul la vorbă...

George: - Şi bine ai făcut!

(Tăcere). Leonardo se uită la Siu şi Calemnis, spunând: - Mă simt bine şi de aceea mi-am dat drumul.

George: - Dragul nostru Leonardo, când am vorbit cu Beethoven, spunea că ceea ce a făcut el pe Pământ face şi acolo. Din mâini a dat pe Pământ, şi acolo tot din mâini dă; cântă şi cântă mereu.

Leonardo: - Nici nu poate altceva.

George: - Tu ai desenat, ai pictat, ai modelat lutul, ai cioplit pietre şi marmure, ai calculat, ai făcut planuri - adică ţi-au mers şi ţie mâinile mereu... Acum nu-ţi mai merg?

Leonardo: - Şi acum îmi mai merg, numai că nu mai desăvârşesc nimic din ceea ce făceam pe Pământ. Doar le mângâi, doar le aranjez. Am impresia că le îndrept într-un fel, cu toate că ele sunt mult mai perfecte decât intenţile mele de aranjare. Văd în ce minoritate poate fi măiestria mea de pe Pământ aici. Eu aici mă văd atât de mic, şi totuşi atât de fericit că pot vedea şi pune în aplicare tot ceea ce doream să fie desăvârşit.

George: - Ce anume doreai să desăvârşeşti?

Leonardo: - Orice! Tot ce faci aici, tot ce doreşti sunt desăvârşite. Pe Pământ, ca să fac ceva depuneam efort, mă chinuiam ani şi ani de-a rândul. Aici, dacă-mi răsare în minte ceva frumos, numai din dorinta de a le vedea apar fără efort, fără strădănii, s-a terminat cu efortul! Şi totul iese mult mai desăvârşit şi perfect decât doresc eu.

George: - Fii bun, Leonardo, şi dă-mi un exemplu de o astfel de dorinţă pe care ai avut-o în cerul al VIII-lea şi cum s-a îndeplinit!

Leonardo: - Îmi vin multe în minte, multe îmi vin. De exemplu, am dorit odată să avem între noi frumuseţea întruchipată a Doamnei noastre. N-a fost nevoie să iau pensula şi altele, ci a apărut o frumuseţe, o lumină, însăşi chipul Ei real, care a înviorat cerul al VIII-lea... N-a mai fost nevoie de penel... s-a terminat cu el. Vezi, se vorbeşte de "Cina cea de Taină", de străduinţele mele de ani de-a rândul pentru a putea s-o prezint cât mai perfectă şi altele... Aici nu eşti în lipsă nici de timp, şi nici de strădanii. Se împlineşte totul fără efort, totuşi te bucuri şi te îndulceşti datorită dorinţelor care nu dispar din omul spiritual. CEEA CE TE-A PREOCUPAT ÎN VIAŢA PĂMÂNTULUI, TE STĂPÂNEŞTE ŞI DINCOLO!

George: - Întâlniri aveţi între voi?

Leonardo: - Avem, pentru că suntem într-o permanentă comunicare unii cu alţii, într-o permanentă bucurie, gândire şi odihnă... Să nu mă credeţi că sunt un om sfânt! Să mă socotiţi o mică slugă la curtea Împăratului. Nici cei de la curte nu sunt toti împăraţi, unul singur este Împărat. Am cam lungit vorba.

George: - Nu, deloc. Voiam să te întreb dacă-ţi pui problema apariţiei omului şi evoluţiei lui?

Leonardo: - Nu, nu mă preocupă aşa ceva, mai ales acum.

George: - Cum îţi explici atunci - pentru că pe toţi pe care i-am intrebat, nici unul nu-şi pune problema aceasta - cum îţi explici că noi, cei de pe Pământ suntem pasionaţi după evoluţionism şi apariţia vieţii omului şi mărturisesc că eu însumi de ani de zile sunt urmărit de fazele prin care a trecut omul, atât noi, ce suntem în trup, cât şi cei ce sunt în straturi.

Leonardo: - Uite ce e! Climatul vostru vă solicită prin excelenţă raţiunea de a pătrunde în fel şi fel de probleme.

CLIMATUL NOSTRU ANULEAZĂ ÎNSINGURAREA RAŢIUNII ŞI TENDINŢELE EI DE A EXPLORA RECE, LOGIC ŞI ANALITIC PROBLEME CARE DE FAPT NU SE POT CUNOAŞTE DECÂT PRIN CONTEMPLAŢIE, adică mai curând printr-un SPIRIT DE SINTEZĂ, DE CUPRINDERE AMPLĂ, COMPLEXĂ A FENOMENELOR, privite în ansamblu şi în strânsă corelaţie, decât privite singular dintr-un prea apropiat punct de vedere. Cu cât te apropii de alt obiect, cu atât îl vezi mai clar - e drept, dar cu atât îţi scapă celelalte din jur care îl inconjoară şi fără de care existenţa lui nu se poate aplica. Aici este - aş putea spune - piatra de poticnire a pământenilor, jocul între apropierea şi depărtarea faţă de cele ce sunt privite de ei. Poţi deopotrivă greşi atunci când priveşti de la distanţă prea mare, după cum poţi cădea în eroare tot atât de gravă dacă vrei să diseci la nesfârşit un fenomen, uitând de celelalte. Noi, cei ce am părăsit trupul şi am fost atraşi de locuri cu adevărat fericite, trebuie să ştii, iubite prieten, că privirile noastre aici sunt astfel. Totul privim. N-aş putea spune că este o distanţă mai mică sau mai mare. AVEM UN ALT MOD, O ALTĂ CALE DE CUNOAŞTERE. Dispunem de o punte care ne face să putem intra în comunicare directă cu esenţa fenomenului sau a obiectului pe care-l privim în aşa numita contemplaţie...

DA, CONTEMPLAŢIA ESTE ACTIVITATEA NOASTRĂ DE BAZĂ şi mulţi din cei ce au fost în trup au bănuit aceasta - că poate cândva şi pe Pământ oamenii vor putea gusta ceea ce noi în cerurile fericirii numim... contemplaţie!

George: - Ai întâlnit în stratul în care eşti oameni de pe alte planete?

Leonardo: - Da. Şi sunt mult superiori faţă de cei de pe Pământ.

George: - Te referi la număr sau ca superioritate spirituală?

Leonardo: - Şi ca una, şi ca alta.

George: - Straturile sunt deci populate şi cu ei.

Leonardo: - Bineînţeles!

George: - Dar cei din alte planete din care vin în VIII sunt mai înţelepţi decât cei ce vin de pe Pământ?

Leonardo: - Ne depăşesc din multe puncte de vedere, altfel văd, altfel gândesc, altă creştere au avut, alte preocupări.

George: - Şi sunteţi amestecaţi cu ei sau despărţiţi?

Leonardo: - Stăm în locuri diferite, dar îi cunoaştem.

George: - Tu ştii câte planete populate sunt?

Leonardo: - Da, am auzit. Două sunt cu un număr foarte mare de oameni.

George: - Le ştii şi numele?

Leonardo: - Nu.

George: - Dar toate la un loc câte sunt?

Leonardo: - Eu nu ştiu precis, dar parcă sunt 4.

George: - Voi aţi putea să mergeţi în alte planete să vă întrupaţi?

Leonardo: - Nu doresc, şi drept să spun, nu ştiu dacă aş putea sau nu. Nu cunoaştem hotărârea sau legile acestor repartizări, ca să spun aşa. Nu cunosc!

George: - Siu, tu care umbli atât de mult, ştii cumva vreun pământean care să se fi întrupat pe altă planetă?

Siu Karta: - În miliardele de oameni or fi fost, dar eu nu cunosc nici unul.

Veronica: - Parcă vor să plece...

George: - De ce sunteţi grăbiţi?

Leonardo: - Trebuie să mergem la locul nostru. Nu putem lipsi nici noi prea mult. Se apropie ora când trebuie să fim cu toţii în locul nostru. Este un fel de verificare a noastră, un fel de completare şi încărcare.

George: - Cine face aceasta?

Leonardo: - Se face automat, este legea locului. Noi nu simţim decât că trebuie să fim acolo.

George: - Noi vă mulţumim!

Leonardo: - Fiţi binecuvântaţi!

Sus

Bucureşti, 25 iulie 1965

O DISCUŢIE CU CALEMNIS

Am invitat pe Calemnis, Siu Karta şi Filip.

George: - În numele Părintelui Ceresc, al Marelui nostru Învăţător, fiţi binecuvântaţi şi bineveniţi la noi, iubiţi prieteni şi fraţi!

Calemnis: - În numele Aceluia care ne-aţi chemat, fiţi şi voi binecuvântaţi, iubiţii noştri prieteni şi fraţi! Ne-aţi chemat? Ce doriţi?

George: - Doresc să aflu o serie de lucruri în legătură cu începuturile întrupărilor, adică a fazei în care fiinţele negative, imateriale, au început să ia trup, să se pozitiveze. După câte am auzit din mărturisirile celor ce veneau la noi, marea majoritate ne spunea că veniseră de 2-3 ori pe Pământ, rareori mai mult. Aceasta înseamnă că întruparea este o fază în evoluţia fiinţelor care, până la un moment dat, au evoluat numai în negativ şi a intervenit posibilitatea întrupării. Aceasta înseamnă că soarta pământeană a avut o linie aparte de evoluţie şi la un moment dat s-au creat condiţii favorabile pozitivării.

Calemnis: - Nu înţelegem pentru ce intri în aşa ceva!

George: - Mă interesează, pentru că urmăresc apariţia şi evoluţia vieţii şi a straturilor, precum şi formarea Opalului.

Calemnis: - Nu putem sta de vorbă în privinţa aceasta, nu te înţelegem!

George: - Dragul meu, s-o iau altfel - negrii sunt negri. Înainte de a fi intrat prima dată în trup cum erau?

Calemnis: - Depinde! Puteau fi într-un strat, puteau fi vagabonzi, în orice caz erau mai puţini ca acum.

George: - Altă întrebare. Înainte de a începe pozitivarea, unul negru putea să se ridice?

Calemnis: - Nu.

George: - Dar căderile erau posibile?

Calemnis: - Fără să treaca prin trup nu era posibilă căderea. Iată cum am aflat noi despre cei căzuţi în adâncurile întunericului, invidiei şi urii: În lumea fericiţilor, care cântau pe Dumnezeu, s-a născut o neînţelegere. În momentul neînţelegerii, trecând în cântarele dreptăţii, automat au căzut. Nu se scrie numărul lor. Din aceşti rătăcitori şi vagabonzi ai întunericului, au răsărit pe scoarţa Pământului, din care nu au putut fi decât moştenitori ai întunericului.

George: - Dragul meu, de când, ştii asta?

Calemnis: - Nu mă întreba pe mine de date. S-a discutat. Nu mă întreba când.

George: - Dar acum ar mai fi posibilă o astfel de cădere?

Calemnis: - Nu, nu există. Imposibil!

George: - De ce atunci a fost posibilă şi acum nu?

Calemnis: - Acum îi susţin cei ce stăpânesc straturile.

George: - Adică aceia au căzut pe vremea când nu erau populate straturile?

Calemnis: - Da. Voi ştiţi de draci. Ăştia sunt. Ei pot apărea înaintea oamenilor pentru a le da temeri şi groază şi sunt din aceştia care nu au trecut niciodată prin trup. Aceştia sunt stăpânitorii întunericului.

George: - Dar printre oameni pot ajunge?

Calemnis: - Desigur, dar, bineînţeles, fără să fie văzuţi.

George: - Stau şi mă gândesc: în ce stadiu spiritual au fost ei de le-a fost posibilă căderea? Vor fi avut pe atunci raţiune sau nu?

Calemnis: - Trebuia să fie Lumea Luminii şi Lumea Întunericului. Trebuia să se formeze două lumi.

George: - Iartă-mă, iubit prieten, dar acest "trebuia" este foarte ciudat. Cum adică, trebuia să fie răul? Adică lumea nu putea apare decât având atracţia răului?

Calemnis: - Libertatea a fost dată omului ca să poată alege.

George: - Eu consider că libertatea nu a dat-o nimeni şi este o coordonată, sau mai bine zis, o condiţie fără de care nu se poate evolua spre lumină. Unde este lumina, acolo nu este constrângere şi cel ce tinde spre lumină nu-şi poate împlini voia lui decât liber fiind. Şi apoi, referitor la "căderea" celor de lângă Tronul Măririi, de care spuneai, eu nu cred că acea cădere a lor a fost bruscă. După cum aurul nu poate ajunge cenuşă decât cine ştie în câte sute de mii de ani, aşa şi "căderea" spiritelor de care spuneai nu se petrece decât printr-un proces lent şi sunt convins, iartă-mă te rog, că aceia nu au fost din cei din straturi superioare, ci undeva în sectorul spiritelor pământene, care au născut în ei gradat răutatea, din invidie faţă de deasupra lor.

Calemnis: - Niciodată nu am aprofundat care şi cum au fost căderile. Am ştiut că exista o lume a întunericului şi una a luminii, că aceştia pot veni pe Pământ ca să se înalţe sau să cadă, în funcţie de zestrea lor şi climatul în care veneau, şi atâta tot. Că răul a apărut aşa şi aşa, ce contează? Au fost cercetători mari care au venit în straturi şi când au ajuns aici, au uitat de toate. Trebuie să ştiţi odată pentru totdeauna că voi aveţi o altă libertate de gândire şi noi alta. Noi putem înţelege unele lucruri pe care voi nu le puteţi cuprinde, iar altele nici noi nu ne putem gândi la ele, iar pentru voi nici nu există. De asemenea, la voi puteţi să vă chinuiţi o viaţă întreagă să descoperiţi legi şi fenomene, iar pe altele nici să le atingeţi cu mintea voastră.

George: - Acum îmi amintesc că prietenul nostru, Siu, a afirmat odată că au existat negri care s-au putut ridica până în stratul IV. Aş dori să văd unul!

Siu Karta: - Da, s-a întâmplat aceasta, trecând de 2-3 ori prin trup.

Calemnis: - Eu nu ştiu! Cu aşa ceva nu m-am ocupat niciodată. Dar este clar: evoluţia depinde de zestre, strădanie şi climat. Ce o să-ţi spună un chemat? Eforturile? Se ştiu, se cunosc.

George: - Bine. Cu toate că tot ce s-a afirmat am şi exemplificat, dacă voi consideraţi că nu este nevoie să chem o probă, renunţ. Sau trecerile se fac gradat, aşa să zic cum mergi pe o şosea de munte ca o serpentină, încât pe nesimţite înalţimile se depăşesc (Se uită unii la alţii zâmbind).

Calemnis: - Între straturi există din lumea lăudătorilor care înfrumuseţeaza şi formează graniţele.

George: - Şi dacă nu ar fi aceşti paznici, s-ar putea trece dintr-un strat în altul?

Calemnis: - Fiecare strat îşi are fiinţele lui care sunt acolo, odată cu formarea straturilor evoluate, odată cu straturile care nu se întrupează, care nu vin pe Pământ.

George: - Şi sunt oameni ca şi noi?

Calemnis: - Vi s-a mai spus că sunt de mărimea unor copii.

George: - Toate straturile au astfel de copii?

Calemnis: - Absolut! Numai că nu sunt cei din I ca cei din VII.

George: - Înţeleg! Tu ştii cumva şi pe altcineva care a fost şi în altă planetă întrupat?

Calemnis: - Da! sunt, deşi foarte rari, sunt totuşi. Ei nu se deplasează decât în VII, VIII şi foarte puţini în IX. Cei care stau într-o permanentă legătură cu Scaunul Luminii vin direct în IX. Aceştia trăiesc până la 8-900 de ani de-ai voştri. Lucru cert este că cei ce vin din alte planete în lumea noastră nu pot veni în lumea voastră. Nu suportă climatul. Este întocmai cum v-aţi duce voi în adâncurile întunericului.

George: - Dar voi v-aţi putea duce într-o planetă de-a lor?

Calemnis: - Sigur că da!

George: - Dar voi dacă chemaţi pe altcineva din altă planetă, care este în straturi, poate să vină?

Calemnis: - Sigur că da!

George: - Nu sunt lămurit acum cu separările între straturi - sunt două posibilităţi: sau sunt ca nişte etaje plane, ceea ce n-aş crede, sau straturile sunt asemenea unor şosele care înconjoară în serpentină un munte conic ca să ajungă la vârf şi e mai firesc să fie aşa pentru că acumulările de energie cresc gradat şi ar fi normal ca unii să fie mai aproape de VII şi ca loc în spaţiu, întrucât şi energia lor se apropie de cea a celor din VIII.

Calemnis: - Asta da. Sigur sunt unii aproape de VII şi, cum spui, trecerea se face în formă de serpentină. Aşa este!

George: - Mulţi din cei cu care am discutat spun că au acces şi în stratul imediat superior şi merg acolo oricând vor!

Calemnis: - E adevărat. Uite, Socrit merge în IX oricând vrea, în timp ce alţii tot din VIII nu pot ajunge decât dacă sunt chemaţi.

George: - Noi vă mulţumim. Veronica a obosit.

Calemnis: - Rămâneţi în pacea Domnului nostru!

Sus

Bucureşti, 26 iulie 1965

IOAN HRISOSTOM, SOCRIT, GALILEI ŞI SIU KARTA

Discuţia de aseară cu Calemnis mă lăsase nelămurit şi într-un fel nemulţumit de faptul că nu reuşisem să aprofundez câteva idei, răspunsuri pe care le frământam în mintea mea în legătura cu modul în care a apărut şi a evoluat "răul", cu întreaga gamă de anomalii sprituale. Nu mă mulţumea "legenda căderii lui Lucifer", la care şi Calemnis renunţase. Spre seară, am pornit cu Veronica discuţia mai departe ca să nu-i stric dispoziţia. Am reuşit cu una, în schimb, m-am împotmolit în momentul când am extins termenul de legendă şi la alte istorii scrise de cărţile bisericeşti.

A început să mă acuze că eu dispreţuiesc scripturile şi că vreau să fac o nouă sectă pentru că nu am încredere în cele scrise. E adevărat că eu cred într-o preoţie care mă cucereşte prin eforturi şi strădanii, cred în preoţia celor care slujesc cu credinţă şi devotament oricărui ideal. I-am spus punctul meu de vedere. De fapt, i l-am reamintit, pentru că mi-l ştie şi mereu este de acord şi îmi ştie şi intenţia - aceea de a vorbi unei societăţi de mâine, acelei societăţi care nu se va mai opri la graniţele trasate de religii şi filozofii speculative. Pentru a putea vorbi tuturor, simt nevoia unui limbaj nou în spiritualitate şi acesta nu poate fi altul decât cel ştiinţific.

M-am ambalat şi am făcut afirmaţii îndrăzneţe pentru un ortodox, dar permise unuia care se simte situat pe o poziţie supraconfesională. I-am repetat necesitatea unui singur sistem filozofic cu caracter ştiinţific, care să permită unificarea concepţiilor despre lume şi întreaga creaţie. I-am afirmat că intuiesc acest sistem şi-l simt cum se conturează în mintea mea şi mă chinuieşte, obligându-mă să formulez ceea ce intuiesc la măsura posibilităţilor mele. I-am spus că nu mă pot înşela pe mine şi nici pe alţii şi, cu orice risc, ceea ce înţeleg voi mărturisi deschis şi pentru că vedeam în ochii ei îndoiala, chiar o neîncredere, al cărui izvor îl descopeream în sincera ei intenţie de a nu greşi cu ceva.

Am trecut discuţia în rugăciune, cerând Celor de Sus să-şi spună cuvântul faţă de poziţia şi intenţiile mele. La un moment dat, Veronica mă opreşte...

Veronica: - Stai... simt că vine cineva... Uite că vin... se apropie! Este Ioan Hrisostom, Socrit, Galilei şi Siu Karta.

Eram într-o tensiune deosebită şi am făcut eforturi mari pentru a rosti salutul de primire.

Ioan Hrisostom: - În numele Aceluia prin care vă străduiţi să pătrundeţi adevăruri necunoscute de oameni, fiţi binecuvântaţi şi întăriţi în eforturile voastre!

În lumea noastră se recepţionează cu multă plăcere gânduri sau discuţii, sfărâmând coaja unor necunoscute, scoţând miezul şi punându-l la dispoziţia tuturor. Tot ce ne înconjoară pe noi este balsamul bucuriilor şi fericirilor, care nu apun niciodată, dar ceea ce primim de la voi, transformate în doriri de fericire şi echilibrul obştesc, dă atâta bucurie încât aproape nu ştim pe care să alegem. Căutăm să se îmbrăţişeze aceste bucurii şi să le trimitem în semn de recunoştinţă mai sus, către Tronul Slavei, şi primindu-le şi binecuvânându-le, ele merg să se concretizeze în fapte, fiecare de unde au plecat. Pentru că fiecare din noi, cei prezenţi, avem un rost în eforturile voastre, a desăvârşi anumite acţiuni prin voi, am venit la chemarea voastră să arătăm că am auzit cele discutate şi suntem alături de voi pentru a le desăvârşi şi a le pregăti, ca în dimineaţa zilei hotărâte, când soarele va străluci, să le aveţi pregătite, prezentându-le tuturor. Atunci Tronul Marelui Guvernator va primi miile de glasuri de admiraţie pentru El, care în chip tainic a lucrat totdeauna prin servitorii Săi. Răsfrângerile acestor laude vor împodobi eforturile voastre, din care vă veţi alimenta şi fixa la locul hotărât.

George: - Îţi multumesc, părinte, şi vouă ce aţi venit la chemarea noastră, şi mă bucur că prin prezenţa voastră confirmaţi poziţia şi intenţiile mele.

În faţa mea stau problemele greu de rezolvat, idei care cer o formulare limpede şi logică, explicaţii care cer o informaţie largă în lumea negativă. Deseori, mă împotmolesc şi, fiind extrem de ocupat de munca pentru câştigarea pâinii, recurg la prietenii din lumea nemuririi.

Aseară am căutat să privesc un sector dificil alături de Calemnis, care-mi este deosebit de drag, şi de la care de multe ori am primit idei şi sfaturi preţioase, dar de data aceasta aproape că a minimalizat sectorul de care pomeneam mai înainte, problema "căderii" Ce să fac? Cum să procedez? Pe cine să întreb, cu cine să mă consult atunci când potecile par că se înfundă şi îmi par de neurmat? Ce să fac?

Galilei: - În toată viaţa mea pământeană am fost într-o permanentă cercetare. Şi pe un firicel de iarbă l-am cercetat pentru a descoperi ceva. Am cercetat şi eforturile înaintaşilor mei, dar ceea ce am văzut eu prin propriile mele pătrunderi mi s-au părut mai reale. Dacă stai şi meditezi profund asupra unor fapte sau fenomene la care vrei să le dai de cap, este imposibil să nu pătrunzi în esenţa lor. În viaţa Pământului nu eşti mulţumit nici de tine, nici de ceea ce te înconjoară şi permanent, dacă eşti un spirit activ, te vezi scormonind pentru a descoperi ceva care aparent este nou, şi în realitate dăinuieşte de milenii. Nu toţi au această nelinişte de a pătrunde şi de a cunoaşte. Unii au anumite preocupări, alţii au altele. Şi acestea sunt legate de fiinţa spirituală, de zestrea, de bagajul lui şi chiar trecând în lumea nemuririi. Deşi cordonul fericirilor te strânge pentru a te face să vezi numai ceea ce te încojoară, ceea ce este legat de fiinţa ta te împinge să cauţi, răscolindu-ţi dorurile pe care nu le-ai desăvârşit. Nemaiputând să le desăvârşeşti, esti silit să-ţi cauţi pe cineva asupra căruia să torni dorurile tale şi-ţi îndrepţi privirea către Împlinitorul a toate, rugându-L să le desăvârşească. Nu poate să-ţi dea ce ceri tu unul care nu are aceste doruri, pe care tu le simţi că trăiesc în tine. De aceea, discuţiile devin greoaie, obositoare chiar, şi dacă vrei să supi îţi produce dezgust. Aşa că, atunci când vezi ceva că se deschide ca un orizont în faţa ta, închide-te în tine, pătrunde ceea ce întrezăreşti şi toarn-o în forma posibilităţilor tale, azi pe cât poţi, mâine mai mult, fără să ai pretenţii să-ţi vină în ajutor sau să-ţi desăvârşească alţii ceea ce vezi tu, fie ei şi cei din lumea noastră. Ceea ce vezi tu nu poate vedea altul, fie din ce lume ar fi. Aceasta o spun ca unul ce am trecut prin pătrunderi şi acum afirm cu tărie că şi asupra mea turna cineva doruri nedesăvârşite de el. Fiecare dă ce are din dorurile lui nedesăvârşite, toarna asupra aceluia pe care l-a ales şi-i arată cum să prelucreze. În liniştea ta, priveşte în tine o masă cu multe sertare şi în fiecare vei găsi ceva, dar nu două la fel. Ceea ce nu înţelegi din manuscrisul prezentat, cheamă la telefon pe cel bănuit că şi l-ar fi pus în sertar. Nu încurcaţi manuscrisele, ca să nu aveţi dificultăţi în muncă.

George: - Iubite prieten, îţi mulţumesc pentru cuvintele tale. Văd şi înţeleg şi eu acum mai bine neliniştile şi căutările mele. Îţi mărturisesc că, din clipa când aţi venit voi, au apărut şi cele 4 sectoare ale cercetărilor mele. Acum, după cele ce ai spus, văd precizată aceasta corespondenţă. Fiecare din cei de faţă sunteţi de fapt pilonul principal al uneia din temele luate în cercetare de noi, fiecare aţi polarizat o anumită problemă.

Hrisostom: - Ia să vedem care şi ce!

George: - Siu este cel ce mă sprijină în cercetarea culorilor spirituale, marele capitol al corespondenţei dintre energie, efortul depus şi rezultatele obţinute, legea meritului, fixarea şi atracţia; splendorile locurilor înalte, frumuseţea celor ce au lucrat şi dezastrul celor căzuţi.

Siu Karta: - E mai mult decât crezi!

George: - Hrisostom! Tu eşti cel ce susţii în mine dorinţa de a formula adevărul, depăşind graniţele dintre religii, de a arăta adevărata misiune a Domnului nostru, de a-I prezenta adevăratul Lui chip. Simt, părinte Hrisostom, că tu regreţi că nu ai trup să poţi vorbi despre adevăratul stil cristianic. Simt că ai vrea să-l prezinţi pe Hristos altfel decât ai făcut cu 14 secole în urmă. Este adevărat?

Hrisostom: - Aşa este! Nu puteam mai mult; pentru acel timp, aşa trebuia, pentru acum trebuie mai mult!

George: - Tu, Socrit, reprezinţi intenţiile mele de a demasca mârşăviile iudaice şi de a curăţi textele de adaosurile tendenţioase ale evreilor, care au schimonosit adevarul şi l-au deformat cu intenţii diabolice. Această stare de lucruri îl frământă şi pe Hrisostom, care îl simt mereu cum clocoteşte, după cum a şi vorbit în primele lui cuvinte.

Socrit: - Da!

George: - Iar tu, Galilei, îmi sprijini dorinţa de a cunoaşte configuraţia spaţială a universului, viaţa pe celelalte planete şi legile existenţei straturilor cu disciplina legilor care se manifestă relativ şi proporţional.

Galilei: - Aşa este!

George: - Acum vă întreb eu: cine mă încânta cu atâta putere pentru rezolvarea evoluţiei?

Galilei: - Cred că aceasta aparţine de mine!

George: - Deci?

Galilei: - Împărţim munca, fără să pui totul laolaltă, ci fiecare în parte.

George: - Deci merg înainte, să scot ce-oi putea!

Galilei: - Nu trebuie să te îndoieşti. De vrei, de nu vrei ele trăiesc în tine, se agită şi clocotesc ca să iasă la iveală.

George: - Atunci Veronica trebuie să fie şi ea întru totul de acord cu intenţiile mele şi să nu le mai considere în afara unei concepţii constructive.

Galilei: - Da, suntem de acord. Voi căutaţi să păstraţi înţelegerea, acordându-vă unul cu celălalt, îndeplinind unul altuia dorinţele care produc un câmp liniştitor pentru ducerea la bun sfârşit a manuscriselor ce stau pregătite în sertare. Tu le poţi scoate din sertare, le poţi privi, dar poate nu le poţi pe toate înţelege, şi atunci trebuie să fii ajutat de aceea ce ţi-a fost dată să o foloseşti. Ea nu se poate împotrivi, ca una ce este dăruita nouă, şi nu nouă, ci misiunii care i-a fost încredinţată de mult.

Socrit: - Eu voi fi totdeauna alături de voi, sprijinindu-vă direct şi indirect la nelămuririle create de dorinţele mele. Privind cele prezentate, vă veţi lămuri cui aparţin şi îl veţi chema să le lămureasca atunci când nu le înţelegeţi. E foarte bine de un copil când are un profesor şi-l ajută să înveţe lecţia, dar e şi mai bine când şi-o învaţă singur, pentru că îi rămâne pentru totdeauna. Mă refer la înaintaşii noştri, care, neavând telefoane reale, s-au chinuit să descifreze şi prin mari eforturi au dat la iveala ceea ce găsiseră ei. Munca voastră este mult mai uşoară, pentru că tălmăcitorii îi aveţi la îndemână prin portiţa chemării. Voi aveţi nevoie şi veţi avea mare multumire.

Siu Karta: - Da, este adevărat. Mulţumirea că s-a împlinit ceea ce noi nu am desăvârşit.

Hrisostom: - Acum vă părăsim, dragii noştri. Împărţiţi-vă munca şi începeţi lucrul atunci când simţiţi că puterile sunt gata să vă ajute.

George: - Vă mulţumim pentru confirmarea care ne-aţi adus-o; fie ca Domnul şi Învăţătorul nostru să întreţină în noi focul acestor dorinţi şi să le desăvârşească, fie ca darurile Lui şi înalta Sa înţelepciune să coboare peste noi, iar vouă să vă asculte dorinţele şi să vă ajute să le aduceţi la o strălucitoare îndeplinire prin cei pe care voi îi găsiţi apţi de a materializa intenţiile voastre!

Hrisostom: - Să fie aşa cum ai spus! Noi vă promitem ajutor şi sprijin, şi ori de câte ori veţi căuta lămuriri, chemaţi pe acei ce simţiţi şi ştiţi că se ocupă cu aceleaşi probleme. Acum vă las cu binecuvântarea Părintelui Ceresc să avansaţi în lucrul vostru!

Veronica: - Au ridicat toţi mâinile în semn de binecuvântare. Au plecat...

Sus

Bucureşti, 29 iulie 1965

MICHELANGELO BUONARROTI

- alb luminos cu potir şi triunghi;

- stratul VIII;

Am invitat pe Siu Karta şi pe cele două celebrităţi ale Renaşterii: Michelangelo Buonarroti şi Rafael Sanzio.

Veronica: - A venit Siu şi cei doi...

I-am salutat.

Cel mai bătrân: - În numele Aceluia care ne-aţi chemat la voi, fiţi şi voi binecuvântaţi, iubiţi prieteni şi fraţi!

Veronica: - Amândoi sunt îmbrăcaţi ca nişte romani, cu vălurile acelea aruncate pe umeri. Unul mai tânăr, altul ceva mai bătrân, cu barbă... Parcă cel mai tânăr îi poartă un respect...

George: - V-am chemat în cadrul cercetărilor pe care le facem pentru a cunoaşte corespondenţa dintre eforturi şi rezultatele obţinute. Vreau să ne cunoaştem şi de aceea vă dăm cuvântul să ne prezentaţi activitatea voastră în trup şi în locurile în care aţi fost fixaţi.

Cel cu barbă: - Pentru a ne cunoaşte, foarte bine aţi făcut că aţi citit cele făcute de noi în viaţa pământeană, dar pentru că voi faceţi un studiu şi nu numai o curiozitate de a şti de unii oameni, pentru că aţi apelat la Tronul Divinităţii de a veni la voi, vă vom spune ceea ce cărţile nu au putut spune.

Orice studiu pentru mine a fost şi o creaţie. Notaţi bine şi voi. Am înţeles din discuţiile voastre că m-aţi apreciat pentru creaţiile mele. Meritul nu este al meu, ci al Aceluia care mi-a sprijinit zestrea, întârind-o şi luminând-o, dându-mi puteri să pun în aplicare ceea ce simţeam şi vedeam în mine. Am avut satisfacţii mari pe Pământ de pe urma celor celor ce ieşeau din mâna mea. Mi-a lipsit însă ceva: căldura care ar fi putut da mai multa viaţă creaţiilor mele, căldura unei fiinţe care să întreţina lumina permanentă în ochii mei şi desfacerea jgheaburilor, pentru a putea ajunge adâncurile mari, către care mă simţeam atras să le ating. Meritul desigur este mai mare când lupţi singur în întuneric, dar în acelaşi timp îţi brăzdează fruntea şi abureşte oglinda sufletului, pe care nu o poţi şterge, oricât efort ai depune. Dacă în cămara ta ai sobă care nu dă căldura să-ti facă climatul dulce, nu are rost să o ţii numai ca ornament, preferi s-o dărâmi, s-o dai afară pentru a lărgi spaţiul. Măcar să ai aer, dacă nu căldura. Studiul meu abia acum îl desăvârşesc... (Bătrânul se întoarce către Siu, adresându-i-se): Dă-mi voie, prietene, să prezint ceva din studiul meu, care a apus acum 10 ani!

Veronica: - Nu înţeleg, ce-o fi vrut să spună?!...

Michelangelo: - Ai să înţelegi! Acum 10 ani am părăsit un studiu la care am lucrat 40 de ani de-ai voştri. (Îmi vine fulgerător în gind că o fi Brâncuşi).

George: - Ai fost Brâncuşi? întreb eu stupefiat.

Veronica: - Zâmbeşte către Siu, întorcându-şi capul...

Michelangelo: - Da, am fost Brâncuşi!... Am căutat să pun în aplicare rămăşitele zestrei. Am cerut permisiunea să răsar acolo unde mă simt bine. Şi acum, dacă singur m-ai ghicit, fără să spun eu, nu rămâne decât să ne facem prieteni şi să legăm între noi o prietenie temeinică, pe care nimeni, niciodată să n-o rupă.

George: - Doreşti să fim prieteni? am întrebat eu mirat.

Michelangelo: - Doresc, pentru că o să ai nevoie în viaţă de mine şi trebuie să gaseşti o prietenie pentru a putea duce la bun sfârşit ceea ce trebuie să duci. Omul pământean care nu are ghid nu va putea crea nimic. Nu te poţi opri la un singur ghid, dacă câmpul de lucru îţi este mare.

George: - Ce te-ar putea lega, din ceea ce este în mine, de tine? Ce puncte comune avem noi ca să se poată face prietenia de care vorbeşti? Ce-aş putea eu avea care să merite prietenia ta?

Michelengelo: - Eu am fost recunoscut ca mare sculptor în marmură. Sculptura mea a avut viaţă şi n-a avut... Tu vei fi un mare scluptor în formarea fiinţelor vii, noi, care nu vor fi reci, ci vor clocoti la fel ca cel ce i-a trezit sentimentul frumosului. Nu am fost străin de poezie şi frumos. Tu ai nevoie să pui în poezie tot ce ţi se prezintă prin aceea ce ţi-a fost dată să facă contactul între noi şi voi.

Eu am fost mare arhitect, am căutat ca planurile mele să nu aibă asemănare, prezentând marea biserică închinată apostolului Petru. Tu să fii arhitectul fără asemănare a unui plan nou, al unei lumi noi, sub cupola căreia să vă bucuraţi cu toţii. Să întreci pictura bolţii făcuta de mine cu penelul dragostei, pictând pe bolţile miilor care vor sta sub marea cupolă chipul cel minunat şi plin de bunătate al Aceluia pe care ştiu că îl iubeşti, a Omului care s-a facut Om pentru a ridica pe om la înălţimea cuvenită. E destul să-l zugrăveşti pe El, în care se cuprinde toată frumuseţea şi arta.

Poţi vedea valoarea artei atunci când nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru alţii. Marele merit poţi să-l ai când te laşi dus ca altul să-ţi pună tocul în mână, iar tu să scrii şi atunci totul se desăvârşeşte, atât pentru tine, cât şi pentru alţii. De ce oamenii când ajung în locuri de fericire mai doresc pogorământul în viaţa încătuşată a Pământului, unde atunci când nu eşti treaz poţi aluneca pe pante îmbietoare, unde este greu să te opreşti, fiind înclinarea abruptă?! Este mult mai de preferat să urci pe o potecă cu multă greutate în sus, pe un pisc de munte, pe unde te mai poţi odihni, găsind o piatră sau o buturugă, decât pe potecile care sunt în pantă şi pe care de multe ori omul alunecă cu iuţeala fulgerului şi foarte des nu se mai pot întoarce îndărăt. Şi aceasta este o taină. Libertatea acestei perpetue vieţi îţi poate da satisfacţia unor înalţimi sau jalnica tânguire a nefericitei căderi.

Când am părăsit Italia, m-au luat în primire ghidurile sau mai bine zis maeştrii mei şi m-au dus să-mi văd Stapânul care ma îmbogăţise cu atâtea zestre. M-am închinat cu respect şi recunoştinţă, dar tot atunci am mai dorit o călătorie pe Pământ. Am înţeles că o voi primi, dar va mai trece până atunci timp. Am fost dus într-un loc unde mă simţeam atât de mic, văzând imensele castele cu o arhitectură vastă şi impunătoare, în forme pe care nu le puteam numi, căci trebuie sute de ani de-ai noştri să le poţi dibui tainele şi îmi dădeau o satisfacţie atât de înălţătoare, încât nu ştiam dacă sunt în trup pe Pământ, visez sau sunt în altă planetă. Unde eram, nu ştiam.

Frumuseţile mă îmbătau şi această permanentă beţie mă înălţa, mă fericea, îmi dădea tot ce-mi trebuia, mă completa. Ei, vă daţi seama cam ce oraş putea fi acesta! Puteam să nu-l mai părăsesc, puteam să nu mai doresc încă o vizită, dar prima dorinţă prezentată în faţa Guvernatorului Divin, pe care se pusese pecetea aprobării, a trebuit să se treacă în faptă şi a trecut. Şi am venit şi m-am făcut şi român, cu apucăturile şi caracterul românilor şi, cu zestrea păstrata, m-am apucat de treabă.

Ei, şi acum mai spuneţi şi voi ce ştiţi de mine, căci eu am tot spus.

George: - Esti singurul căruia am încercat să-ţi scriu o poezie.

Michelangelo: - Tu care m-ai dibuit, vorbeşte şi am să te completez eu. Ştiu că m-ai iubit şi de aceea te-am îndemnat să mă chemi, ca să ştii că şi la dorinţele noastre se trezeşte dorul în voi. Acum spune-i prietenei noastre din ce ştii că am cioplit!

George: - Dragă Veronica, trebuie să ştii că operele lui, pe care le-am văzut într-un album acum 15 ani, au fost pe atunci o totală enigmă pentru mine. Nu le-am înţeles, poate că fiind prea tânăr puştan de 15-16 ani, dar m-au obsedat. Târziu, cu câţiva ani în urmă, meditând asupra esenţei pe care o ascunde metafora, mi-am închipuit-o ca pe un miez luminos şi care luminează cu o putere cu un tâlc ascuns în sine, în chip tainic şi miraculos. În clipa în care am înţeles-o astfel, mi-am adus aminte de "Pasărea Măiastră" a lui Brâncuşi.

Veronica: - Da, mi-a apărut această "Pasăre Măiastră" în faţă, o văd...

George: - De ce ai numit-o "pasăre", asta nu înţeleg?!

Brâncuşi: - Ia gândeşte-te!

George: - Că zboară?

Brâncuşi: - Da! Că se ridicî spre înălţimi, că poate cânta cu lumina ei printr-o măiestrie tainică, închisă în ea, cum ai spus.

George: - Vezi, Veronica, faptul că are o concavitate cu raza variabilă face ca apropiindu-te de ea, punctul de convergenţă al razelor luminoase pe care le adună din afară să se mişte. Adică strălucirea ei, punctul de strălucire se ridică pe măsura ce te apropii.

A doua lucrare pe care am înţeles-o s-a petrecut în felul urmator: Într-un timp, în meditaţiile mele, am văzut potirul ca un simbol al vieţii active, exprimând efortul şi acumularea de energie, cu două faze: una de muncă, de cercetare, de înţelegere care priveste spre pământ, cuprinzând o sferă largă şi, pe măsură ce se ridică, ideile se sintetizează, se densifică, se comprima, se subtilizează pentru ca să intre apoi în faza a doua de revelaţie, de deschidere către cer, asemeni unei cupe capabile să primeasca în sine o băutură veşnică, nectarul înaltei cunoaşteri, esenţa existenţei. O viaţă, un potir. Mai multe vieţi, mai multe potire suprapuse, care formează un ciclu nesfârşit, care poate exprima şi o infinitate de acţiuni şi eforturi, având ca sens lumina înaltelor lumi în contemplaţie. Atunci mi-am amintit de "Coloana Fără Sfârşit" şi află, Veronica, a devenit această coloană o adevarată emblemă, prin care decoratorii exprimă românescul cel mai autentic şi pentru faptul că sugerează stâlpul prispelor de la casele ţărăneşti.

De asemenea, adu-ţi aminte că, săptămânile trecute, schiţând principiul sinergiei straturilor, ţi-am arătat că, fără să vreau, am dat peste silueta "Coloanei Fără Sfârşit" şi ţi-am arătat schiţa, pomenindu-ţi de Brâncuşi.

Veronica: - Nu-mi aduc aminte de el, dar de schiţa ta, da.

Georghe: - Vreau să te întreb ceva: cum ţi se spune ţie în lumea ta?

Brâncuşi: - Mi se spune "Rumengel". Mi-a fost drag numele Roman şi Angelo, iar prietenii mi l-au combinat, zicând-mi Rumengel.

George: - Dorim să ştim acum în ce straturi ai fost!

Brâncuşi: - Am avut un glas care a vorbit permanent în mine. Ştii că doar nu este totul să vezi. Văzul este într-adevăr o dovadă, însă ceea ce este important este înţelegerea.

George: - Am vrea să ştim acum ce întrupare ai mai avut înainte de a fi Michelangelo?

Brâncuşi: - Am fost în India sub numele de Dilu Bumb. M-am ocupat cu filozofia indiană, am şi sculptat ceva şi am intrat în stratul V.

George: - Dar înainte de Dilu Bumb ce ai fost?

Brâncuşi: - Am fost tot în India înainte de Hristos, prima mea călătorie, după care am fost tot în V.

George: - Vă mulţumim, dragii noştri, şi, pe mâine!

Bucureşti, 30 iulie 1965

MICHELANGELO BUONARROTI

- continuare -

L-am chemat pe Siu Karta şi pe Brâncuşi-Michelangelo

George: - Fiţi binecuvântaţi şi bineveniţi!

Brâncuşi: - Fiţi şi voi binecuvântaţi, dragii mei! Să legăm firul de unde l-am rupt. Tu rămăseseşi cu o poveste în urmă.

George: - Adică să continui cu explicarea lucrărilor tale?

Brâncuşi: - Da!

George: - O altă lucrare care m-a emoţionat în mod deosebit este "Cuminţenia Pământului". Este uneori foarte greu să vorbeşti direct, să exprimi prin cuvinte o anumită idee şi poate ţi-ar trebui foarte multe cuvinte să explici ceea ce conţine o formă. E vorba de o formă creată într-o simplitate şi o stilizare pe care o poate face numai cel ce cu adevărat deţine esenţa şi trăieşte ideea, numai acela să o poata plăsmui. Aşa ai făcut tu în "Cuminţenia Pământului", în acea siluetă îngenuncheată, exprimând supunere, cu privirile în jos, parcă meditând asupra materiei cu care a făcut corp comun. Poate ai vrut să spui mai mult, eu nu am înţeles prea mult. M-a emoţionat însă într-un chip inefabil. Statuia aceasta m-a făcut să lăcrimez, sugerându-mi îngenuncherea, puterea cu care pământul atrage şi caută să subjuge, să îngreuneze zborul, înălţarea spirituală. Statuia îmi sugerează în acelaşi timp o luptă, lupta de a înţelege cele de sus, privind pământul.

Desigur, vei fi vrut poate să spui mai mult prin aceasta lucrare şi de aceea te invit să mă completezi!...

Veronica: - A apărut statuia de care vorbeşti... o văd clar...

Brâncuşi: - Parcă ieri făceam umbră pământului şi căutam să pun în forme neînsufleţite ceea ce nu aveau cei ce aveau viaţă.

Veronica: - Parcă este un om îngenuncheat, privind în jos şi parcă este una cu pământul... Dar mâini de ce n-o fi având?...

Brâncuşi: - N-am pus mâini pentru că în acest duh al cuminţeniei atât mâinile, cât şi picioarele dispar, lăsând toată puterea şi completările să le facă trunchiul. Dacă se uită cineva fără atenţie, desigur că trece fără să înţeleagă nimic, zicând ce poate avea această cioplire? O cioplitură neisprăvită! Dar cel care trăieşte arta priveşte prin această cioplitură şi vede ceea ce autorul ei a vrut să exprime.

George: - Aceeaşi idee o reiei şi în "Rugăciune"?

Brâncuşi: - Da. Aşa am simţit eu, că rugăciunea se face într-o anumiţă cuminţenie, care înseamnă recunoaşterea neputinţei de a înainta şi a lucra fără ajutorul celor de sus.

George: - Mi-a plăcut mult "Sărutul"!

Brâncuşi: - Hm... Da. "Sărutul" este rece pentru că majoritatea săruturilor sunt reci şi false. Dar nu mai îmi place, pentru că sărutul e pervertit de oameni. Am fost un om ciudat în viaţă: nu mi-a plăcut nimic din ceea ce mă înconjura. Mi-am iubit un singur lucru: dalta şi ciocanul!

George: - Mi-aduc aminte de "Masa Tăcerii", scaunele fiind făcute din 2 semisfere lipite la polurile opuse în jurul unei mese. Ce-ai vrut să spui cu acea "Masă a Tăcerii"?

Brincuşi: - Ei, dragii mei, acea masă a vrut să preînchipuiască marea masă a Împăratului, care, prin tăcere şi privire, aplică legile, care tot cu o permanenta muţenie hotărăşte soarta veşniciei.

George: - Şi de ce 5 scaune?

Brâncuşi: - Da, am să-ţi spun. Unul, mi-am zis eu, pentru Marele Împărat; 2 pentru cei ce prezintă cartea binelui şi a raului; unul pentru ostenitul vieţii pământene şi altul pentru însoţitorul pământeanului.

George: - Şi masa?

Brâncuşi: - Păi, se înţelege! Ea este realitatea, destinului trăit, rezultatul celor cinci şi a raporturilor care se stabilesc între ei.

George: - Ce reprezintă semisferele lipite la poluri? Este o alegere arbitrară sau exprimă ceva?

Brâncuşi: - Am arătat două forţe strâns legate între ele: forţa pozitivă şi cea negativă, care sunt, aş putea spune, aproape contopite între ele.

George: - La Hobiţa ai o masă cu 12 scaune rotunde, iar la o distanţă 12 scaune pătrate. Ce-ai vrut să spui?

Brâncuşi: - Desigur că eu nu le-am făcut fără rost. Pesemne că am prezentat ceva, dar uite că nu-mi aminte, deşi nu-i de mult!

George: - Să trecem acum la alte probleme. Spuneai că acum îţi desăvârşeşti studiul. Vrei să ne spui cum realizezi acest lucru? Şi ce anume studiezi?

Brâncuşi: - Îmi desăvârşesc studiul prin aprofunderea frumosului care mă înconjoară...

(Veronica îşi exprimă accentuarea durerilor de ficat).

Brâncuşi: - Şi eu în viaţa pământului sufeream cu ficatul. De multe ori mă rugam să mă lase şi, dacă am văzut că nu mă părăseşte, mi-am zis: pe acest drum de necaz, dacă nu guşti necazul, nu doreşti părăsirea lui. M-am supus şi am dus-o cu căderi, cu ridicări, până a venit foarfecul care a curmat suferinţa pentru totdeauna. Am suferit mult şi cu stomacul.

Veronica: - Durerile astea îmi produc o oboseală şi o epuizare totală...

George: - Brâncuşi, acolo unde stai ai o locuinţă?

Brâncuşi: - Aici totul este schimbat. Locuinţele sunt aproape la fel, dar cu diferite ornamentaţii. Unul cu o ornamentaţie mai săracă, la alţii mai bogată. Bineînţeles, materialele nu sunt ca pe Pământ! Te vezi aşa de mic în faţa acestor măreţe opere. Toate au legătură cu oamenii, adică fiecare ce are este în legătură cu preocupările din viaţa Pământului. Aici, prin atracţia zestrei tale, se face o legătura între ea şi obiecte, potrivit caracterului şi lucrului său.

George: - Ai observat cumva ce legătură există între obiectele pe care le ai acolo şi activitatea ta?

Brâncuşi: - Vezi, aici sunt atâtea, că nu ştii ce să mai spui. Parcă totdeauna m-au atras prezentările tainice, care conţin o viaţă în ele, o viaţă ascunsă, densă, care are o mare putere evocatoare. Am tot gândit o viaţă întreagă asupra formelor care se dăruiesc celor din jur pentru a le comunica cele gândite. Aşa sunt şi formele care mă înconjoară, au ceva care exprimă intenţiile şi gândurile mele, modelaţia lor parcă este în stilul meu, conform modului meu de a gândi.

George: - Acum poţi modela un ornament din palatul tău?

Brâncuşi: - Nu! Prin ceea ce faci în viaţa pământeană, fixezi totul pe totdeauna!

George: - Admitem, de pildă, că ai vrea să schimbi o uşa, nu-ţi place cum arată, poţi s-o schimbi?

Brâncuşi: - Nu! Nu poţi decât să foloseşti ceea ce ai, dar totul e atât de perfect, că nu simţi nevoia nici unei schimbări.

Veronica: - Hai să întrerupem, că nu mai pot...

Am mulţumit şi ne-am despărţit.

Sus

Bucureşti, 31 iulie 1965

RAFAEL SANZIO

- alb cu triunghi;

- stratul VII;

MICHELANGELO BUONARROT şi SIU KARTA

Am chemat pe Siu Karta, Michelangelo şi Rafael Sanzio.

George: - Draga Brâncuşi, spuneai rândul trecut că eşti singur şi acum şi că nu ai, nici în locul în care eşti, o fiinţă lângă care şi prin care să te simţi completat!

Brâncuşi: - Aşa este!

George: - Înseamnă că nu eşti perfect mulţumit!

Brâncuşi: - Aici nu mai ai nevoie de o completare. Desigur, dacă ar fi, bucuria ar fi mai mare. În corpul negativ, imaterial nu simţi necesitatea aceasta ca în corpul pozitiv.

George: - Totuşi, unii mărturisesc că simt lipsa.

Brâncuşi: - Vezi, eu m-am simţit mai bine singur. Nu am găsit niciodată pe aceea care m-ar completa. Dacă o fi să vină vreodată... mă rog, va fi atrasă şi fixată. Eu sunt obişnuit singur din viaţa pământeană.

George: - Acum să discutăm cu Rafael Sanzio. Ei, maestre, te rugăm să ne spui şi tu câteva cuvinte de dorul cu care ai venit pe Pământ şi dacă ai mai venit vreodată de atunci!

Rafael: - N-am făcut decât 2 vizite pe Pământ: o dată, înainte de Hristos, şi o dată în timpul Renaşterii.

George: - Pe când înainte de Hristos?

Rafael: - Cam 60 de ani. A doua oară am venit cu extraordinarul dor de a prezenta oamenilor frumuseţea întruchipată în acea tânără fecioară care s-a învrednicit să poarte în braţele Ei pe Divinul Fiu al Împăratului. Am căutat pe cât am putut, dar am constatat că nu prea am reuşit să prezint adevărata frumuseţe. Nu ştiu de ce, dar nu am putut reda ceea ce aveam în mine. Nu m-au mulţumit lucrările mele şi acum, ca să mai vin, nu mai e climat prielnic. Trebuie să execut la comandă, nu să fac ceea ce simt.

George: - În ce strat eşti?

Rafael: - Sunt în VII.

George: - Dorim să-ţi vedem baza spirituală...

Veronica: - Eşti alb, cu un triunghi...

George: - Cum s-a manifestat triunghiul?

Rafael: - Cred că a fost simţul inimii, care a primit comunicările în ceea ce priveşte lucrările mele din lumea spiritualizată.

George: - Dragă Siu, iată un triunghi care face abatere de la regulă! De obicei, înseamnă mediumnitate!

Siu Karta: - A avut-o şi el, dar n-a lucrat-o. N-a avut nici cine să-l îndrume şi a fost şi robit de meseria lui, abandonându-le pe celelalte.

George: - Din ce strat ai coborât prima dată?

Rafael: - Am coborit din V pe malul Mării Roşii şi am fost un om de rând. Îmi plăceau toate, dar nu m-am reliefat cu nimic. Nu am avut mediu prielnic.

George: - Şi în ce strat ai intrat?

Rafael: - Tot în V. Acum sunt foarte mulţumit în stratul VII, mai ales că sunt completat de aceea care mă aşteptase să-mi iau locul hărăzit.

George: - Dragă Rafael, vrei să ne arăţi locul în care eşti, comprimând spaţiul?

Rafael: - Am să încerc...

Veronica: - S-a întors şi a întins mâinile - una spre noi, cealaltă - spre un loc necunoscut... Ce crezi că văd?! Acum s-a conturat perfect imaginea, dar cum să spun, nu ştiu... parcă un părculeţ şi în mijlocul lui, parcă din cristal, ceva transparent şi lucitor... o ornamentaţie în formă de suliţi; parcă totul este lumină electrică, dar nu-i nici un bec... Din acest castel, care nu are etaje, cu un acoperiş foarte înalt... a ieşit o persoană feminină, foarte împodobită, cu coroniţă, care întinde mâinile către el...

Rafael: - Vreţi să ştiţi cine este cea care mă aşteaptă?

Veronica: - Da, vrem...

Rafael: - Este aceea cu care împreuna am lucrat ceea ce vedeţi şi am pus totul la un loc, pentru că amândoi suntem una. Şi ea a fost tot de 2 ori în trup, dar nu ne-am întâlnit în timpul vieţii. Ea m-a aşteptat. Când eram în trup, o visam de multe ori, dar nu ştiam că ea este completarea fiinţei mele pe veci. Este o persoană cunoscută de voi, o cheamă Tecla!

Veronica: - Muceniţa Tecla?

Rafael: - Da, prima muceniţă ucisă pentru credinţă, şi eu îi datorez ei recunoştinţă pentru că mai mult ea a împodobit locuinţa ce o vedeţi.

George: - Fă, te rog, să apară Madona de la Sodia!

Veronica: - A apărut... Vai, ce seamăna cu Tecla... ce perfectă asemănare...

Rafael: - Da, mi se părea că altă frumuseţe mai mare nu poate exista, decât aceea care-mi apărea în vis.

George: - Şi acesta este castelul în care locuiţi?

Rafael: - Da, "cocioaba" noastră!

George: - Sunt şi mai mari?

Rafael: - Sunt, dar nouă nu ne trebuie mai mult.

George: - Dar care nu au casă, sunt?

Rafael: - Dacă nu au casă, au copaci.

George: - Îţi multumim, prietene Rafael, mergi în pace! Te rugăm pe tine, Michelangelo, acum să ne arăţi locul şi casa ta.

Veronica: - Uite, că-l văd... seamăna cu un templu indian...

George: - Pesemne, de pe timpul când ai fost în India; vei fi lucrat mult pe atunci.

Brâncuşi: - Probabil că s-a acumulat din toate vieţile.

Veronica: - Acoperişul este ascuţit şi plin cu ornamente, cu fel de fel de flori... şi figuri de copii parcă... păsări şi alte animale.

George: - Îţi mulţumim şi ţie, Brâncuşi!

Brâncuşi: - Fiţi binecuvântaţi, şi rămâneţi cu bine!

Sus

Bucureşti, 1 August 1965

SF. SERAFIM DE SAROV

SF. IOAN DE KRONSTADT

SF. NICHITA STITAT

- toţi 3 albi luminoşi, cu potire şi triunghiuri;

- stratul VIII;

Am chemat pe Siu Karta şi pe cei 3.

Veronica: - Au venit cei 3 - toţi au barbă. A venit şi Siu, care se înclină către ei, şi ei către Siu, cu mâinile încrucişate pe piept...

Au rostit cei trei: - În numele Tronului Divin, din a cărui binecuvântare am venit la voi, fiţi binecuvântaţi cu aceeaşi binecuvântare, iubiţii noştri fii şi fraţi, în aceeaşi râvnă pentru lucrul în grădina iubitului nostru Stăpân! Ce doriţi de la noi?

George: - V-am chemat, prea iubiţi părinţi, pentru că sunteţi din aceia care faceţi parte din cei ce au practicat rugăciunea interioară, căruia i se mai spune şi "rugăciunea inimii" şi "rugăciunea lui Iisus". V-am chemat ca să mă conving de rezultatele ce le-a avut această practică mistică, ca să mă conving şi eu, şi să vadă şi alţii că multe căi au dus către aceeaşi lumină, că variate activităţi au rodit aceeaşi bucurie şi fixare veşnică. Vor urma încă 3 din aceeaşi ceată a rugătorilor lui Iisus, celor ce au contopit respiraţia şi bătăile inimii lor cu necontenită chemare a cerescului nume al lui Iisus. Ceea ce vă rog acum este ca unul dintre voi să prezinte activitatea de pe Pământ şi simţămintele trăite prin rugăciune, precum şi rezultatele de care a luat cunoştinţă după părăsirea trupului. Aveţi cuvântul!

Veronica: - Stau toţi, parcă meditează... Toţi trei sunt la fel, îmbrăcaţi ca Siu, cu un alb parcă mai curat şi cu bărbile foarte frumoase!... sunt extrem de curaţi, parcă au o transparenţă şi o lumină deosebită...

Unul din cei trei: - Să încep eu, Ioan, vorba! Discuţia noastră nu va fi prea lungă, pentru că niciodată în viaţă nu am iubit vorba prea multă. Deşi acum nu mai avem nevoie de nici o strădanie şi discuţia cu voi nu poate decât să vă încarce ca pe nişte acumulatoare, iar pe noi să ne bucure încărcarea voastră, pentru că orice înălţare a unui pământean nu poate să facă decât să salte de bucurie inima noastră şi a celor ce vă iubesc, înălţând mulţumiri către Luminatele Slăvi cereşti.

Dragii noştri, fiecare pământean râvnitor de a urca pe treptele scării spirituale nu poate să urce dacă nu are o dorinţă, o sete, care cere să fie satisfăcută, îndeplinită. Poţi avea sete de o apă, poţi avea sete de a împlini o lucrare, de a descoperi o taină, poţi avea setea de a cunoaşte tainele naturii, tainele divinităţii... sunt atâtea şi atâtea dorinţi care chinuie pe pământeni, şi această sete îi mobilizează spre a vedea numai câmpul lui de lucru, iar restul ca şi când nu ar fi în jurul lui nimic şi nimic nu ar exista. Toţi aceştia au urcat pe trepte, aproape fără să ştie unii de alţii. Unii mai uşor, alţii mai greu. Unii au fost ajutaţi de către cineva, alţii s-au ridicat prin propriile lor forţe, şi aşa vizita pe Pământ s-a terminat.

Ajuns la capătul scării, Cel care turnase seceta binecuvântării Sale, acum o udă din plin cu ploaia răsplătirii, dându-i mâna în semn de prietenie şi trimiţându-l la locul de odihnă şi contemplaţie. Eu am dorit numaidecât să simt în mine dorul de ceva frumos, liniştitor, de ceva înalt şi nu putea să mi-o dea nimeni decât le desăvârşea. Eu am practicat şi spovedania în comun, pentru că veneau prea mulţi. Am avut neplăceri din cauza asta, dar s-au lămurit că nu se putea altfel. Pe atunci, era focul mare aprins în mii de oameni pământeni. Holdele erau coapte, spicele grele, aşteptând care a venit repede. Vezi, eu am activat mult. Nu am fost aşa, ca să zic cuvântul tău, "pasiv". Nu! Îmi plăcea să vorbesc oamenilor, spuneam esenţialul. Nu stăteam la sfat. Când voiam să creez, plecam în natură; natura mă odihnea, mă făcea să înţeleg ceea ce între zidurile lavrei de la Kiev nu puteam.

Aproape de sfârşit, am simţit că se apropie firul de sfirşit, am căutat să mă adun mai mult în casa sufletului meu, să trăiesc mai mult pentru Cel ce trăia în mine şi m-am văzut ajuns la capătul scării şi acolo o mână care mi s-a întins, apoi un drum, o închinare copleşitoare şi în sfârşit odihna în stratul de contemplaţie al VIII-lea.

Nu simţi nevoia de somn. Te odihneşte tot ce te înconjoară, fiind într-o continuă activitate. Trupul spiritual are o sensibilitate mult mai mare decât cel pozitiv şi pătrunderea lui nu se poate înţelege. Atât de incompatibile sunt cele 2 stări, pozitiv şi negativ. Dar noi nu avem cântarul pământesc; nu putem gândi aşa cum gândeam în trupul pământean. Voi aveţi posibilitatea de a raţiona mai în detaliu, noi privim mai în general, voi vă opriţi mult şi vă puteţi fixa asupra unui punct, lăsându-le deoparte pe cele din jur. Noi nu putem asta, pentru că le vedem laolaltă pe toate, în legătura şi condiţionarea lor reciprocă.

George: - Înţeleg. Noi suntem mai analitici şi suntem incapabili de sinteze largi; voi, dimpotrivă, aveţi posibilitatea de sintetizare, de privire în ansamblu, şi nu vă puteţi îngusta sectorul. Spune-ne, părinte, câte călătorii ai făcut?

Ioan: - Numai 3, dragii mei. Prima dată am fost indian, cu numele Ediumt, administrator al lui Budha. Am părăsit familia încă din tinereţe, am urmat învăţătura lui Budha într-un cerc yoga, de admiratori ai lui Budha. Mi-am petrecut viaţa în înaltă meditaţie, şi aşa am trecut în stratul VII. Am venit a doua oară în Egipt, prinzând primii ani ai Marelui Om şi Dumnezeu. Pe atunci eram un filosof care nu gândeam decât a pătrunde taine neînţelese şi necunoscute. M-am numit Kalium. Auzeam despre Marele Profet Iisus, despre activitatea Lui, dar pentru că eram foarte bătrân si simţeam paharul plin, am rămas în ceea ce ştiam eu. Nu am combătut însă. La întrebări răspundeam.

Fiecare timp are oamenii lui şi nu este bine să ne sculăm asupra nimănui, pentru că nu cunoaştem lucrul lui. M-am sfârşit mai înainte ca El să-şi înceapă patimile şi eu m-am întors în VII, de unde am făcut a treia călătorie, care m-a adus în VIII.

George: - Dorim să-ţi vedem baza spirituală...

Veronica: - Alb luminos, cu potir şi triunghi...

George: - Îţi multumim, părinte. Acum poate vorbi cel de-al doilea.

Nichita: - Eu, Nichita, ce aş putea să vă spun? Pentru că ne-aţi chemat, eu vă mulţumesc şi repet - ce aş putea să vă mai spun pe lângă fratele nostru Ioan? Despre viaţa mea pământeană nu s-a scris. Eu am avut scrierile mele, în care am scris ce am simţit.

George: - Îţi cunosc scrierile, părinte, şi m-am adăpat mult din ele. Zilele, orelele când citeam erau o adevărată sărbătoare pentru mine. Dorim acum să-ţi vedem baza spirituală.

Veronica: - Alb cu potir şi triunghi, şi sub potir are parcă o semilună...

Nichita: - E clar, dragii mei: cândva, în călătoriile mele, am urcat pe treptele scării spirituale în numele semilunii, pentru că vizita mea a fost între mahomedani.

George: - De câte ori ai venit pe Pământ?

Nichita: - De 2 ori. În prima călătorie am venit din V şi am intrat în VI. În cea de-a doua, când am fost Nichita, am intrat în VIII.

George: - Îţi multumim, părinte, fii rugător pentru noi!

Nichita: - Cel ce v-a chemat la lucru să vă dea putere şi câmp prielnic, să aduceţi rod bogat, spre mărirea Lui, spre folosul multora şi ridicarea voastră!

Serafim de Sarov: - Eu ce să vă spun? Acelaşi parfum al Divinităţii ne-a parfumat pe toţi. Aceeaşi apă ne-a adăpat pe toţi, aceeaşi scară de argint poleită cu binecuvântările chemării ne-a fost întinsă în faţă la toţi, acelaşi glas ne-a chemat pe toţi. Râvnele şi dorurile au răsărit când au fost semănate, ploaia a venit la timp, iară Cel ce avea sămânţa a căutat să ne călăuzească ca să poată vărsa ploaia binefăcătoare, ca sămânţa să încolţească, să rodească şi la timp să fie pusă în hambarul divin, de unde va trece în fabricările desăvârşirii, pentru a fi rânduite la locul lor, unde i se cuvine. Mai mult ce să vă spun?

George: - Ai întâlnit discul tău acolo?

Serafim: - Da, dar vezi că noi, care am dus o viaţă de retragere, ne bucurăm lângă fiinţa ce completează totul, pentru că adevărata completare a veşniciei nu poate fi desăvârşită dacă nu eşti întreg. Când aprinzi în cămara ta un bec, te bucuri de ce vezi şi ţi-e plăcută starea. Când aprinzi două, e mai plăcută. Aşa-i şi când eşti completat: vine şi unul, şi celălalt cu ale lui merite, cu a lui zestre şi se completează un întreg frumos, un întreg castel, un adevărat palat. Eu nu am crezut aşa ceva în viaţa pământeană şi, sincer să fiu, am considerat îmbrăţişarea o degradare, dar acum aceasta nu mai are nici o urmă de păcat. Toate sunt înălţătoare, toate te ridică şi nicidecum nu te coboară.

George: - Dorim să-ţi vedem baza spirituală!

Veronica: - Alb luminos, cu potir şi triunghi...

George: - De câte ori ai fost pe Pământ?

Serafim: - De 2 ori. Am coborit din V şi am fost om de rând în Franţa, nebăgat în seamă de nimeni până la 20 de ani, când m-am ridicat printre oamenii care se ocupau cu gândirea, cu pătrunderea, plăcându-mi mult filozofia. Numele meu era Paul.

George: - Vă rugăm acum pe toţi să ne arătaţi locurile unde staţi.

Veronica: - Le văd... foarte frumos. Sunt un fel de copaci, ca un covor de crengi... parcă un suport cu multe talere, adică o tulpină care se întinde ca nişte braţe... în care sunt fixate diferite forme...

George: - Ce sunt aceste forme de talere?

Ioan: - Când primeşti musafiri, îţi trebuie camera pentru musafirul invitat. Ceea ce vezi tu este foarte mic, imaginea e micşorată. Fiecare creangă prezintă o terasă, unde putem sta cu invitaţii noştri, de unde putem privi, unde putem gândi şi fiecare terasă are genul ei, atmosfera ei de înţelegere aparte, care se completează la dorinţa noastră, specifică fiecărei situaţii în parte. Fiecare castel, fiecare copac este o podoabă! Vezi, mai sus parcă sunt niste candele aprinse. Ei bine, acolo sunt stoluri de păsări ce cântă. Tot ceea ce avem aici, a fost legat de ceea ce am dorit în trup.

George: - Intuiesc că undeva fiecare avem, ca să zic aşa, un mic sector cu o natură a noastră care evolueaza prin noi şi odată cu noi.

Serafim: - Aşa este! Noi vă binecuvântăm, rămâneţi în pacea Domnului nostru!

Sus

Bucureşti, 2 august 1965

PAISIE VELICIKOVSKI

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL

IOAN - PELERINUL RUS

- toţi alb cu potir;

- stratul VII;

Am invitat pe încă 3 rugători ai lui Iisus - isihaştii: Paisie Velicikovski, stareţ al mânăstirii Neamţ, propovăduitor al practicii isihaste, Sf. Teofan Zavoritul, autor al tratatului despre rugăciunea inimii "Sbornicul" şi, în sfârşit, pe autorul cărţuliei "Spovedania sinceră a unui pelerin rus", al cărui nume nici nu-l cunosc.

Am rostit invitaţia pentru Siu Karta şi cei trei.

Veronica: - Au sosit cu toţii.

Unul din cei trei: - În numele Aceluia prin care am venit, fiţi şi voi binecuvântaţi, iubiţi fii, fraţi şi prieteni. Am iubit Ţara Românească mult de tot, încât ajunsesem cu inima bătându-mi şi pomenindu-i numele, când mi-am dat seama că în locul acestui nume trebuie să stea alt nume, numele dulcelui Iisus. Am căutat să păşesc dintr-o iubire în alta, ţinând-o totuşi şi pe prima, strâns legată de inima mea. Acum, când am primit anunţul dorinţei voastre, m-am bucurat cum nu vă pot spune şi am venit să vă dau ceea ce pot şi mă pricep, ca să vă vin şi eu în ajutor, în studiul vostru.

Veronica: - Cine eşti?

Necunoscutul: - Paisie Velicikovski.

Veronica: - Paisie pare mai înalt ca ceilalţi, puţin slăbuţ, cu o luminozitate plăcută... De fapt, toţi au acelaşi aer de bunătate şi pace, toţi îmbrăcaţi în alb, cu hainele ca romanii, prin zale acelea aruncate peste umeri...

George: - Părinte, dorim să ne spui ce părere ai despre practicarea rugăciunii lui Iisus şi dacă acum mai continui această practică.

Paisie: - Când fiinţa omului pământean este contopită cu fiinţa Omului- Dumnezeu, comandantul direct în fiinţa ta este El. El trăieşte în tine şi devine o muzică plăcută rostirea numelui Lui, care îţi aprinde inima şi-ţi înalţă mintea, îndulcindu-ţi sufletul. Am iubit foarte mult pe cei ce practicau urcuşul acesta; şi eu am practicat-o, dar mai târziu, pentru că am fost o fiinţă ce mi-a plăcut să creez în lumea pământeană. La temelia oricărui efort am strigat să se pună pecetea binecuvântării Împăratului Divin. Acum nu mai practic, pentru că tot ce ne înconjoară este dulceaţă, linişte şi bucurie, nu mai e nevoie, pentru că în orice vezi simţi dulceaţa Aceluia pe care L-ai slujit în viaţa pământeană.

George: - Vrei să ne arăţi baza spirituală?

Veronica: - Alb cu potir...

George: - Ştii câte călătorii ai făcut pe Pământ?

Paisie: - Trei. Am coborât prima data din V, înainte de venirea lui Hristos şi am fost un om neînsemnat. M-am întors tot în V. Apoi am venit pe vremea lui Diocleţian, fiind oştean în armata lui. Am asistat la toate cruzimile ordonate de el şi am simţit un glas care-mi spunea ce trebuie să fac şi de ce trebuia să mă feresc. Mi-am dus viaţa fără să fiu cunoscut de nimeni, în ascultarea glasului. Şi a venit ziua când s-a rupt firul vieţii şi am ajuns tot în V, pentru ca ultima dată să vin, aşa cum ştiţi, şi să ajung în VII.

George: - Te rog, părinte, să-ţi arăţi prin ecran locul în care stai acolo!

(pauză - 2 minute).

Veronica: - Nu stiu ce să zic... un fel de copac... parcă e o temelie groasă şi din acest pilon, să-i zic, ca un trunchi de copac, pleacă nişte console, de parcă ar fi ramuri de copac şi pe aceste console sunt un fel de baldachine, terase cu fel de fel de draperii, care mai de care mai frumos colorate...

George: - Ce sunt aceste baldachine, părinte?

Paisie: - Variaţia bucuriilor noastre, fiecare reprezintă împlinirea unei dorinţe.

Al doilea: - Eu sunt Teofan, "zăvorâtul"- deoarece trăiam retras de cei din jur.

George: - Dorim să-ţi ştim culorile de bază!

Veronica: - Alb tot, cu potir...

George: - Câte călătorii ai făcut pe Pământ?

Teofan: - Două. Am coborât din VI şi nu ştiu decât că am revenit tot în VI, iar în ultima călătorie am ajuns în VII.

Al treilea: - Eu mă numesc Ioan. Toată viaţa am umblat cu o traistă din păr de cămilă, în care aveam o bucată de pâine şi un ulcior pentru apă. Tot timpul călătoriei mele am practicat înălţarea inimii prin rugăciune, spre unirea cu Marele Stăpân. Căutam şi aprindeam pe cât puteam mici focuri din care să se ridice limbi spre marele şi veşnicul foc al iubirii divine. Nu plecam dintr-o localitate până ce nu eram sigur că se aprinsese într-un grup de oameni măcar focul iubirii, îndreptat spre Cel slăvit. Aşa a fost toată viaţa mea, şi de aceea am şi scris despre acel pelerin rus. Acum am terminat cu călătoriile pe Pământ.

George: - Vrei să ne arăţi baza spirituală?

Veronica: - Alb tot, cu potir...

George: - Câte călătorii ai făcut pe Pământ?

Ioan: - Nu ştiu, dragii mei, nu mai ştiu nimic.

George: - Vă mulţumim la toţi trei.

Sus

Bucureşti, 7 august 1965

IISUS HRISTOS

PĂRINTELE CERESC

Obosit de munca de proiectare şi epuizat, am încercat un sentiment de durere în faţa neputinţei de a mă ocupa exclusiv cu cercetarea lumii suprasensibile. Ne-am aşezat la rugăciune şi ne-am rugat liber, intens, din toată fiinţa noastră. Am cerut schimbarea condiţiilor de viaţă, am strigat cum numai în zilele de suferinţă strigam către Domnul şi Stăpânul nostru.

Veronica: - Se conturează un cerc luminos... e perfect rotund şi luminos!... A apărut bustul lui Hristos, Stăpânul nostru, are puţină barbă, pe un umăr aruncat ceva, parcă o spumă imaculata, albă...

Nu mi-am mai putut reţine lacrimile...

Iisus Hristos: - Pace vouă, iubiţii Mei! Pacea Mea o dau vouă! Fiţi binecuvântaţi!

Nici un dor, nici o strigare, nici o lacrimă cu sens ceresc nu se pierde.

Dorinţele voastre, de noi sunt întreţinute. Planurile voastre, de noi sunt trasate. Câmpul de lucru, noi vi l-am oferit. Voi sunteţi ai noştri şi dacă totul este al nostru, nu vom lăsa nimic nedesăvârşit! Dacă secerătorul trece repede prin holdă, înseamnă că holda a fost săracă şi se vor aduna puţine boabe în hambar. Secerătorii care lucrează mai mult în loc, din cauza desişului holdelor, vor strânge multe boabe în hambare. Socotiţi-vă şi voi, dragii Mei, ca acei seceratori care în lucrul lor nu au nici un spor, dar snopi se adună destui în jurul lor. Vom şti să dăm rouă bogată, ca boabele să se menţina în teaca lor şi încet-încet vă veţi vedea în fruntea holdei şi mare va fi bucuria când veţi vedea îmbulzindu-se ajutoare nenumărate pentru strângerea boabelor din snopii legaţi cu atâta greutate. Nimeni n-a mers cu paşi repezi pe un drum care a fost greu de urcat. Chiar dacă unii nu au ajuns la capătul drumului pe care mergeau, au răsărit alţii, luând sculele din mâna lor şi ducând mai departe gândurile şi ideile lor.

Drumul vostru nu e deloc uşor, nu e uşor pentru că sunteţi obosiţi sufleteşte, pentru că sunteţi strânşi în chingi care nu vă dau voie să respiraţi atât cât aţi putea. Drumul este greu pentru că sunteţi singuri, drumul este greu pentru că nu vă pot înţelege cei din jur. Vă bate vântişorul de la miazăzi, va netezi glodurile drumului şi, cu dulcele lui suflu, veţi fi împinşi cu uşurinţă în susul drumului.

Zeci de ani au muncit, pironiţi, oameni ca şi voi pentru a descoperi tainele fizicii, tainele naturii, tainele cosmosului.

De câte ori nu au căzut ei pe drumul pătrunderii, s-au ridicat, s-au odihnit şi au luat-o mai departe. Priviţi şi voi la înaintaşii voştri; mulţi din ei nu au fost înţeleşi, ba au fost duşi la eşafod, unde au negat de teamă toată pătrunderea pe care, prin uriaşe eforturi, o cuceriseră.

Drumul vostru e greu, dar în capătul lui există un far puternic care luminează cum nu bănuiţi voi. Dacă s-a mers pe drumuri care au fost luminate doar numai de un beculeţ, cum nu veţi putea voi merge pe un drum care-i luminat de un imens far?

Cel care duce şi desăvârşeşte munca voastră va şti unde şi când să ancoreze pentru a vă putea linişti din zdruncinările trăite. Nimeni nu a mers cu paşi rapizi. Chiar dacă a luat-o careva cu asalt, poate în goana lui a şi strivit snopi sub el şi odată cu strivirea lor a adormit şi el pe totdeauna.

Prin aceasta nu trebuie să vă încetiniţi lucrul vostru, doar atât cât să fiţi cât de cât multumiţi sufleteşte, cântărind totul ce va stă în faţă, fiind drepţi şi cu voi şi cu viaţa voastră şi cu tot ce va înconjoară. Zic: privind totul şi fiind drepţi, nu veţi mai cădea în genunchi, doborâţi de vânturi neprielnice, ci vă veţi uita spre minunatul far unde trebuie să şi ajungeţi, când împinşi de vântişor, când cu paşii voştri, şi vă veţi vedea înconjuraţi de holda agonisită, pe care nu va mai fi nevoie să o munciţi voi, doar veţi conduce pregătirea ei, bucurându-vă de frumuseţea, de parfumul şi de bogăţia ei.

Repet: lucraţi cât puteţi şi aveţi încredere că nu vă vom lăsa la jumătate de drum. Nu şchiopătaţi când viaţa arată în trupul vostru amărăciunea ei. Decât să şchiopătaţi, mai bine vă odihniţi, căpătând forţe noi şi luând instrumentele ce vi s-au dat în fiinţa voastră pentru a desăvârşi lucrul ce va stă în faţă. Aşa veţi avea mai mult spor. Lucrul făcut târât pe genunchi poate fi şi el strivit, neavând calitatea dorită şi te poţi juli şi tu pe genunchi, în urma cărora să ai suferinţe grave.

De aceea, sfatul Meu este să priviţi spre Far, să aveţi încredere că holda este a altcuiva, iar voi numai "angajaţi" s-o lucraţi şi Cel ce v-a angajat are cu voi un legământ făcut, în faţa căruia voi nu puteti da înapoi, fiind atraşi de legea pusă peste voi, ajutaţi fiind chiar de Cel care are Legea, pentru că muncitorii care sunt aleşi să desăvârşească un lucru sunt cunoscuţi de Stăpânul lor că pot duce la bun sfârşit lucrul angajat. Când holda este mare-mare, desigur că lucrătorul se sperie şi se gândeşte când o va termina? Dar Stăpânul, care ştie cât poate să ducă un bun lucrător, nu îi oferă mai mult decât poate să ducă şi nu-şi lasă el holda neterminată. Sunt apreciate şi mult plăcute salturile unui lucrător cu râvnă mare, dar nu ajunge la capăt, cade pe drum de oboseală.

Voi căutaţi cu paşi rari, dar siguri, încet, dar bine, să urcaţi pe piscul ce vă stă în faţă şi care e pândit de vulcani necunoscuţi de voi, pentru a-l nimici. Aceşti vulcani însă sunt neputincioşi în faţa Aceluia ce stă în vârful piscului!

La orice lucrează omul, orice lucru început dă o satisfacţie atât lucrătorului, cât şi celui care oferă lucrul. Sunt oameni care lucrează la câte ceva cu multă plăcere, iar la altele cu multă greutate sau chiar cu sila. Voi sunteţi cei care lucraţi pe 2 drumuri: pe un drum mergeţi spre holda oferită de un stăpân, lucru care vă dă satisfacţii şi înălţări spirituale, pe alt drum mergeţi spre un lucru care este oferit tot de acelaşi stăpân pentru viaţa voastră, dar pe care îl faceţi cu sila. Desigur că s-ar putea anula acel drum spre lucrul zilnic, dar acum, când nu vă găsiţi nici la sfertul holdei voastre, nu puteţi avea credit în faţa celor ce v-ar privi holda, atât cea lucrată, cât şi cea prezentată. De aceea, sfatul Meu este să mergeţi paralel cu ambele munci, făcând popasuri de odihnă atunci când simţiţi nevoie şi într-o zi se vor contopi cele 2 drumuri, pentru că, mărindu-se suprafaţa holdei, nu puteţi rezista la două, şi Stăpânul holdelor vă va opri să lucraţi la cea mai puţin valoroasă.

Nădăjduiesc că am fost înţeles în felul cum am vorbit şi de vrei să mă întrebi ceva, întreabă-mă!

George: - Am înţeles, Domnul meu, şi-ţi mulţumesc! Mi-ai răspuns tuturor problemelor pe care le prezintă starea mea.

Iisus Hristos: - Ţi-am răspuns pentru că ţi le cunosc, pentru că mă iubeşti. De aceea, ţi-am şi pus în faţă o holdă bogată, pentru că M-ai iubit şi Mă iubeşti. Ţi-am dat o răspundere pentru care nu am găsit pe nimeni s-o împlinească. De aceea, ai încredere în chemarea Mea! Ai încredere în sprijinul dat, pentru că Eu nu-mi voi lăsa holda neispravită, fiind o holdă de o calitate din care se vor hrăni miliarde de oameni, veacuri de-a rândul.

Fiţi binecuvântaţi!

George: - Pot să te mai întreb ceva?

Iisus Hristos: - Da.

George: - Am o dorinţă: să mi se comunice de către cei care te-au cunoscut direct adevărata Ta viaţă, cu anii petrecuţi în Egipt, cu toată învăţătura pe care ai lăsat-o celor ce Te-au cunoscut şi înţeles!

Iisus Hristos: - Bine, am înţeles! Vă va povesti persoana care cunoaşte cel mai bine viaţa Mea pământească. Atunci când veţi dori, cereţi şi va veni persoana indicată.

George: - Îţi mulţumim, Domnul nostru!

Iisus Hristos: - Fiţi binecuvântaţi şi munca voastră!

Sus

Bucureşti, 5 septembrie 1965

PIERRE TEILHARD DE CHARDIN

- alb luminos;

- stratul VIII;

Profund impresionat de activitatea părintelui Pierre Teilhard de Chardin, de munca lui asiduă, tenace, curajoasă şi iniţial complet necunoscută, de încercările sale de a-şi publica lucrările "Le fenomene humaine" şi "Le milieu divin" şi de a ocupa postul de profesor la "College de France", cerere adresată superiorilor săi şi respinsă. Un om care moare necunoscut, exilat şi suspectat de erezie de acei pe care el voia să-i lumineze. După o atmosfera de respect şi preţuire pentru nobleţea acestui "om-far", l-am chemat.

Veronica: - Îl văd... vine... se apropie. L-am salutat.

Pierre: - În numele dragostei voastre de muncă, în numele aflării adevărului, în numele Marelui Guvernator divin, cu a cărui încuviinţare am venit la voi, fiţi binecuvântaţi, iubiţii mei fii şi prieteni!

Veronica: - Are aceeaşi îmbrăcăminte ca şi Siu Karta, Hrisostom şi ceilalţi... Alb, cu capul descoperit, cu sandale romane... Emană din el o lumină, o linişte, o bucurie... E radios, zâmbeşte, tot e un zâmbet...

George: - Spune, părinte Teilhard, cum priveşti acum eforturile tale din viaţa pământeană şi întreaga ta viaţă în general? Te-am chemat să te cunoaştem, să ne spui care au fost rezultatele strădaniilor tale, prin ce locuri eşti şi cum petreci?

Pierre: - Iubiţii mei fii şi prieteni! Am venit pe Pământ ca oricare muritor. Am venit posesor al unei zestre pe care am avut-o din altă lume şi care m-a silit prin intermediul Stăpânului tuturor zestrelor s-o adâncesc, să-i văd coloritul, să-i simt parfumul şi gustul. M-am coborit în sufletele oamenilor, în tainele naturii, în emoţiile tranşeelor, am rătăcit printre oameni care nu cunoşteau pe Dumnezeu la care noi ne închinam, dar la care am găsit cinste, la care am găsit o desăvârşită corectitudine şi prin care am înţeles cum trebuie să fie "omul". Am cules ca o albină polenul tuturor florilor, l-am prelucrat nu cu a mea putere, ci cu Lumina care radia din Lumina Divinităţii. Am lucrat, adevărat, cum aţi citit... la întuneric. Deşi aveam posibilităţi mult mai favorabile decât aveţi voi astăzi, regret că n-am făcut mai mult. Când ajungi în locuri pe care niciodată mintea ta nu le-a bănuit şi n-a putut să le priceapă, ochiul tau nu putea să le vadă, numai inima le simţea când se ridica în dorurile ei. Zic: - când ajungi acolo, regreţi despre lucrul pe care l-ai avut că nu l-ai cultivat cu mai multă sârguinţă. Mustrarea şi regretul vine atunci când posibilitate ai avut, dar ca un muritor ai căzut sub povara vieţii pământene, sub povara trupului muritor. Adesea, căderile vin şi din cauza singurătăţii şi a tristeţii, care e legată de trupul muritor. Bine este ca omul să nu fie singur în lucrul lui, în gândirea lui. Dar nu toţi au acea binecuvântare de a se sprijini ca doi stâlpi, unul de celălalt...

Am lucrat tot ce am simţit, tot ce am văzut, nu cu ochii pământului, ci cu ochii spiritului, cu simţul care nu a murit, ci doar s-a mutat la locul lui. Simţurile care sunt legate de viaţa noastră pământeană nu trebuie despărţite. De foarte multe ori ajută fiinţa spirituală să se înalţe, dar când e treaz simţul spiritului în fiinţa ta umană, atunci îţi prezintă ca o carte deschisă lucruri nebănuite, taine necunoscute. Ca om pământean, am suferit enorm pentru neînţelegerea lucrului meu... Dar dacă nu m-aş fi frecat de suferinţă, n-ar fi strălucit lucrul meu după apusul vieţii pământene... Am închis ochii îndurerat că nu mi-am văzut fructul copt, pus la locul lui... L-am lăsat în seră, nu în lăzi, nu între oameni, dar am încetat când, ajungând la Cel care mi-a zâmbit şi mi-a gonit toată tristeţea mea, mi-a vestit prin zâmbetul Lui triumful muncii mele - nemurirea mea între cei muritori. M-am închinat, zicându-I că Lui i se cuvine cinstea şi nemurirea, că binecuvântarea pe care El mi-a dat-o să o dea şi celor pe care atât de mult am vrut să-i ajut, să-i luminez.

Am închis ochii fericit, ducându-mă cu mintea la micuţul bob din care, putrezind în pământ, răsare firul care dă spic cu boabe multe. Am întâlnit aici fraţi care, la fel, au muncit, poate mai mult ca mine şi nu au fost înţeleşi. Nu au fost înţeleşi între semenii lor din cauza unui duh ce stăpâneşte omenirea, pretutindeni, şi pe toţi, din orice clasă ar fi: ridicarea unuia asupra celorlalţi. Abia când nu mai au în faţă omul, abia atunci îi văd roadele, sau mai bine zis cel care a plecat, având lumina şi bunătatea aceea în faţa căreia s-a închinat, vine şi îşi luminează şi-şi roureaza holda pe care a lăsat-o nedesăvârşită, şi fie ca îşi pune un altul care să-i cultive mai departe şi să desăvârşeasca lucrul, fie că suflă cu dorinţa desăvârşirii cuiva şi aşa nu rămâne nimic nedesăvârşit.

... ... ... ... ...

Dacă Fiul Luminii nu a fost înţeles şi iubit... cum o să fie înţeleşi micii Lui lucrători!? Ca să-ţi vezi în viaţa pământeană holda strânsă, pusă în hambarul bucuriilor şi apoi dată spre folosinţă celor însetaţi şi înfometaţi, asta ar însemna că acel muritor a primit mult har şi a fost favorizat să guste chiar în viaţa pământeană din dulceţile biruinţei, în numele şi sub egida Celui pe care l-a slujit.

Priviţi în urmă, dragii mei, şi o să vedeţi că niciunul din cei care au avut în mâinile şi mintea lor instrumentele pătrunderii, că aceştia nu au reuşit să-şi vadă munca lor la locul ei de cinste, nu s-a lăsat până nu şi-a pus urmaşi să-i desăvârşească munca lui începută. Se zice: "Ferice de el, că a trecut să se odihnească când a terminat cu viaţa Pământului". Ei dar, ce se întâmplă? De abia atunci, când ai putere de a pătrunde cu uşurinţă şi de a vedea lucrurile clare, de abia atunci nu ai astâmpăr şi aluneci cu binecuvântarea Marelui Guvernator Divin pe bila aceasta să-ţi cauţi omul potrivit muncii tale, pentru a-ţi desăvârşi ceea ce tu ai trasat, ceea ce tu nu ai terminat şi poate ceea ce tu n-ai văzut destul de clar...

Veronica: - Parcă stă şi gândeşte... cu capul plecat...

Pierre: - Da! Şi voi... şi voi sunteti nişte lucrători care v-a găsit tot cineva însetat de a-şi satisface dorinţa de a-şi desăvârşi lucrul început. V-a crescut, v-a învăţat, v-a chemat şi v-a arătat ceea ce trebuie să faceţi, v-a şoptit şi vă şopteşte... Nu toţi au lucrul la fel. La unul mai greu, la alţii mai uşor... Unul are un climat favorabil, altul o duce mai greu... dar nu dă înapoi! Nu dă înapoi, nu că nu vrea el, e chemarea, e angajamentul făcut între două fiinţe, între două lumi. Unul e cu munca, altul cu desăvârşirea.

Nu se lasă pînă nu-şi vede holda pusă la locul ei.

Munca voastră e necunoscută şi nici nu trebuie cunoscută, pentru că s-ar asemăna întocmai când o mamă începe să dea copilului de 1 an carne friptă, care l-ar îneca şi poate chiar l-ar pierde. Cine ar da la iveală munca voastră şi-ar pierde copilul şi l-ar plânge... Copilul e ceea ce produceţi voi. Copiii tuturor oamenilor uită pe părinţii lor. Copii pe care îi creşte un astfel de părinte trăiesc în veac şi-i ţine pe părinţii lor mereu treji în amintirea lor. Gingăşia unui copil face viaţa fericită şi frumoasă, care se bucură de orice gest al lui. Copiii pe care îi nasc părinţii prin condei şi hârtie, de multe ori le aduc surghiun, suferinţe şi lacrimi şi chiar trântire în adânc, dar ei sunt neiertători pentru acei ce s-au ridicat asupra lor, îşi înalţă părintii lor pe cele mai înalte şi desăvârşite piscuri şi dă semnalul să privească bunătatea şi frumuseţea din care au ieşit ei.

Când te vezi ridicat de propriile tale mâini sau de mâinile Aceluia care ţi-a umplut gândirea ta, care ţi-a îmbogăţit priveliştea, atunci te pierzi ca un fir de nisip într-un ocean de bucurie, ocean de fericire peste care soarele nu mai apune niciodată...

George: - Ai putut găsi pe cineva căruia să-i transmiţi dorul tau de a-ţi desăvârşi lucrul?

Pierre: - Da, am găsit şi nici nu aş fi avut linişte. Cel pe care l-am găsit face parte chiar din ucenicii mei, dintre aceia care mi-au cunoscut strădania, în care am turnat râvna şi îndrăzneala pe care am avut-o, şi când încep să vorbesc prin el, nu mai este el, ci eu, omul din lumea unde mă găsesc acum, cu forţele de aici, cu curajul de acum şi cu îndrăzneala pe care n-am avut-o în viaţa pământeană, şi aşa încep să deschidă şi alţii, şi alţii ochii să înţeleagă, şi fiind holda mare, este ajutată de mulţi.

George: - Cel pe care l-ai găsit te-a prins în viaţă?

Pierre: - Da, este chiar între fraţii mei iezuiţi.

George: - Regreţi cumva că n-ai luptat mai mult ca să birui?

Pierre: - Nu aş fi avut puteri suficiente, pentru că cei din jurul meu erau mai slabi ca mine şi m-aş fi văzut ca un copac transplantat dintr-un loc în altul, şi eu nu credeam, nu vedeam şi nu puteam să supravieţuiesc, ştiindu-mă smuls dintr-o gradină şi plantat în altă parte.

George: - Te temeai de excomunicare?

Pierre: - Da! N-aş fi mai putut supravieţui, nu m-aş mai fi putut gândi, simţindu-mă ieşit de sub un acoperiş care credeam că mă apără de vânturi şi ploi. Această suferinţă a umilirii mele, a supunerii şi a încrederii oarbe în ascultare nu mi-a ştirbit frumuseţea care mă aştepta să mă îmbrăţişeze.

Sigur că curajul şi îndrăzneala este un martiraj, dar nu toţi sunt martiri.

Poţi pleca pe un drum, unde ştii că te aşteaptă coroana nemuririi.

Neîncrederea în puterea ta sau chiar teama te întoarce înapoi şi cazi într-o ruşine totală. Eu m-am temut să nu cad în această ruşine şi am lăsat ca totul să vină peste mine şi să treacă mai departe, lăsând sau nelăsând urme...

George: - Nu regreţi că n-ai înfruntat ostilitatea cu care te-au întâmpinat oficialităţile catolice?

Pierre: - Nu aş fi putut face mai mult. Dimpotrivă, prin tăcerea mea, au crescut oamenii ce adorau pe Dumnezeu. Dacă m-aş fi rezolvat, aş fi făcut 2 cete: unii care mă admirau, alţii care mă osândeau. Să ştii că am drămuit toate, fiule! Şi am găsit că mai bine este să pleci capul şi să laşi să treacă ceea ce este dat să treacă... Eu n-am venit cu puteri neobişnuite şi nici cu forţe ca să stăpânesc sau să domin. Am fost un om simplu, ca toţi ceilalţi, care m-am supus legilor şi obligaţiilor ce le aveam.

George: - Fii atât de bun şi ne arată baza spirituală!

Veronica: - Alb tot... luminos.

Pierre: - Iubiţii mei fii şi prieteni, mă găsesc între fericiţii muritori care nu numai pentru ei au trăit în viaţa lor, ci mai mult pentru alţii. Mă găsesc în locul de odihnă, fericire şi intensă activitate, locul care se numeşte Cerul VIII, unde mă simt fericit şi mă închin Sfinţilor mei Părinţi, care şi acum sunt activi şi ţin legătura cu fii Pământului, pentru că energia în ei, atât în viaţa pământeană, cât şi acum, este de o forţă nebănuită şi face priză cu acei pe care i-a găsit apţi pentru lucrul şi desăvârşirea unor misiuni... sau mai bine zis pentru prezentarea tainelor pe care nu au avut timp să le cuprinda în viaţa pământeană, iar acum îşi deschide cartea dorinţelor lui şi-i pune să citească şi să prezinte pe acei cu care a făcut contact şi legături.

Unul din marii ostenitori în faţa căruia m-am închinat şi în viaţa pământeană şi acum mă închin cu respect este acel ce a fost numit Ioan-Gură de Aur- sau Hrisostom.

Umiliţi-vă, şi în umilinţa voastră înălţaţi-vă că v-aţi făcut priza lui, în care şi-a fixat firul de legătură, îmbogăţindu-vă cu puterile pătrunderii.

George: - Poate că este un răspuns la nişte doruri care ard în mine.

Pierre: - Nu ar arde dacă n-ar aprinde cineva în care clocoteşte focul dorinţelor... Trebuie să ştiţi că oamenii pământeni sunt întocmai ca nişte prize care primesc contactul, fie cu oamenii care introduc prin fire lumină, fie cu acei care introduc curenţi ce-ţi ard aparatele şi te aruncă în întuneric. Nu există să nu fii priza cuiva!... depinde de cine te-ai făcut priză.

Poţi s-o simţi şi poţi să n-o simţi, dar când nu o simţi înseamnă că instalaţia e prost făcută. Marele Instalator este cel care numai cu o privire a desăvârşit-o. Pot fi fire proaste, se pot arde... nu instalatorul este de vină, ci proprietarul care veghează asupra instalaţiei.

Veronica: - Am uitat să vă spun că pe spirit are şi potir şi triunghi...

George: - Părinte, vrem să-ţi vedem diferenţele de luminozitate între penultima viaţă şi cea de acum!

Veronica: - Da! Nu mai e luminos, e alb fără triunghi, dar are potir...

George: - Vrei să ne spui acum, părinte, ce-ai activat în viaţa anterioară?

Pierre: - De câte ori mi-aduc aminte, ştiu că am fost un muritor de rând în preajma Egiptului, lucrând îmbrăcăminte pentru preoţi şi oameni de rând. Din ceea ce câştigam opream strictul necesar, restul dând la cei mai lipsiţi ca mine şi trăiam din bucuria lor.

George: - Şi în ce strat ai intrat?

Pierre: - În VI.

Veronica: - Hai, că am obosit...

Am rostit salutul de încheiere, dorindu-i desăvârşirea celor pe care, în trup fiind, nu le-a putut realiza.

Sus

Bucureşti, 10 septembrie 1965

RICHARD WAGNER

-alb mat, gâtul şi umerii alb deschis;

-stratul V;

La 29 de ani, scria Wagner: "Pentru ceea ce eu voi compune, nu vor fi nici solişti care să poată cânta, nici public ca să înţeleagă".

Este unul dintre marile genii ale omenirii, care a creat probleme criticilor din cauza marilor paradoxuri întâlnite în concepţia lui Wagner, care dă o operă unitară, complexă, polivalentă. Siegfrid, eroul său preferat, e un om liber în adevăratul înţeles al cuvântului, cu o vigoare interioară către care însuşi Wagner năzuia. Siegfrid în aparenţă este un păgân, în esenţă nu putem spune că e un catolic, ci este un viteaz, cu toate virtuţile proprii unui viteaz. Temperamentul său arzător, dorinţa sa plină de pasiune de a trăi, de a fi fericit, îl fac să pară a fi optimist şi păgân. Pe de altă parte, adâncirea în sine însuşi îl face să fie tenebros, plin de mister până la distrugătoarele stări de pesimism, pe care i le strecoară viaţa, prin crudele ei evenimente, care uneori îl copleşesc.

Toţi eroii lui Wagner caută drumul adevăratei fericiri, sensul vieţii, drumul slăvirii. Toţi aproape sunt nişte oprimaţi de nişte destine complicate, grele, implacabile. Destinul ca un jug atârnă de grumajii falnicilor săi eroi, pentru că el însuşi lupta cu propriul său destin.

Lohengrin este însuşi Wagner, care se simte izolat şi neputincios în mijlocul unei societăţi reduse intelectual şi ostile. Wagner e tratat de critici ca un şarlatan şi desconsiderat, nefiind lăsat să-şi pună în scenă operele lui. Sunt motivele care îl determină să ia parte la revoltele din 1848, să fugă apoi în Elveţia de teama unei condamnări. Sub influenţa lui Feuerbach, devine ateu şi anticreştin, pentru ca Schopenhauer să-l pună pe poziţie pesimistă. Şi motive reale existau: Mina, soţia lui, îl acuza de egoism, că distruge viaţa unei femei prin visele lui politice şi artistice irealizabile. Rupe relaţiile cu ea, pentru ca nişte prieteni ai săi din Zurich, d-l si d-na Wezendok să-i ofere ospitalitate şi prietenie. Curând însă, între d-na Wezondok şi Wagner se aprind tumultuos flăcările unei iubiri pasionate. Wagner, pentru a evita o "nerozie" pleacă sfâşiat. Acestea sunt câteva din numeroasele sale drame pe care le trăieşte şi care justifică climatul din Tristan şi Isolda: moartea ca singură ieşire din impas. Toată viaţa i-a fost o luptă, dar niciodată nu s-a dat bătut.

"O, bunul meu prieten -îi scrie Wagner lui Liszt- arta nu e pentru mine decât un expedient ca să uit dezastrul meu; atât şi nimic mai mult".

În măsura în care oamenii au înţeles spiritele superioare, în aceaşi măsură au fost înţelese şi operele şi viaţa lui Wagner. În zilele noastre, s-au descoperit stele atât de luminoase încât depăşesc pragurile de sensibilitate oftalmica şi nu se pot vedea. Numai marile radio-receptoare le-au putut preciza locul, după direcţia radiaţiilor pe care le emit ciudate stele...

L-am chemat.

Veronica: - A venit... e îmbracat în pânze albe-gălbui, înfăşurate pe corp ca la romani; capul descoperit, parcă se uită undeva liniştit... L-am salutat. A întors capul brusc...

Wagner: - Vă mulţumesc de invitare şi rog pe Acela în numele căruia m-aţi chemat să vă dea tot ce doriţi! De ce m-aţi chemat?

George: - Din dragostea pe care o avem pentru tine, din preţuirea lucrărilor tale, din dorinţa de a-ţi cunoaşte părerea despre eforturile tale pe care le-ai făcut pe Pământ. Te-am chemat pentru a-ţi cunoaşte rezultatele eforturilor, locul şi înălţarea... (Tăcere).

Wagner: - Cât priveşte lucrările mele, nu mi se cuvine nimic, deoarece toată atenţia şi preţuirea se cuvine Celui ce a dat. Eu numai am împlinit, şi ca drept răsplată a acestei supuneri în ducerea la bun sfârşit, mi s-a oferit loc de cinste, un loc unde mă simt extrem de bine, care se numeşte Locul Fericiţilor din V. În cuvinte nu pot spune cât de bine mă simt, aşa că înalţ laudă şi recunoştinţă Aceluia căruia dă viaţă în perfectă viaţă, unde nu ai decât bucurii, linişte şi fericire.

Dragostea pe care o au pământenii pentru operele lăsate în urmă, desigur că are în sine ceea ce e prielnic pentru bunul contact cu frumosul şi armonia înălţării. Locul în care stau eu scapă descrierilor în cuvinte, iar petrecerea în locurile acelea se confundă cu o nesfârşită muzică pe care o ascult, pornind din atingerea frunzelor arborilor şi tot aşa făurind în capul meu coruri şi orchestre pe care le evocă întreaga natură. Îmi fac şi intrumente, mi le fac singur din ceea ce mă înconjoară. Aici nu mai e distanţă între dorinţă şi împlinire. Dorinţa însăşi face să se prezinte obiectul.

George: - Cum sunt, ce fel de instrumente?

Wagner: - Nu prea au asemănare cu cele de pe Pământ.

George: - Nu vrei să ne arăţi unul?

Wagner: - Ce rost are să vă arăt? Nu sunt în posesia mea. Le folosesc şi le dau.

George: - Cui?

Wagner: - Celui ce mi le prezintă.

George: - Se prezintă vreo persoana şi le oferă?

Wagner: - Da, se prezintă cei ce ne servesc.

George: - Spune-mi, te rog, cum stai? Ai casă?

Wagner: - Nu, casă n-am. Dar nici nu se simte nevoia. Avem însă tot ce ne trebuie. Când o să cercetaţi, o să vedeţi ce avem şi cum stăm!

George: - Poţi să ne arăţi locul tău?

Wagner: - Nu, nu pot.

George: - Discul tău l-ai găsit? Este cu tine?

Wagner: - Da, ea m-a atras.

George: - Te rugăm să încerci să ne-o arăţi în ecran!

Wagner: - Nu pot!...

George: - Încearcă, te rugăm...

Veronica: - Se roagă cu mâinile încrucişate... acum dreapta o lasă în jos... apare ca un oval ecranul cu cineva foarte neclar... poate se clarifică. Wagner se uită la ecran concentrat...

Wagner: - Apropie-te!

Veronica: - Ecranul a venit foarte aproape şi e foarte clar, se vede bine o femeie ca la 35 de ani, îmbrăcată cu ceva alb, ca un stihar, cu părul până la umeri. Figură radioasă, veselă, luminoasă...

George: - Cum te numeşti?

Femeia: - Luiza.

George: - Ai fost pe Pământ în timpul lui Wagner?

Luiza: - Înainte de a pleca, am auzit de el. Aveam o neobişnuită atracţie pentru numele şi operele lui. Le simţeam ca o hrană, ca tot ceea ce poate fi mai complex pentru mine... Nu am avut soţ în viaţă, am fost misionară în Italia... nu călugăriţă... o comunitate care se îngrijea de educaţia copiilor şi ajutorarea săracilor...

George: - Ai trăit mult?

Luiza: - Din câte mi-aduc aminte, aveam 48 de ani.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile spirituale.

Veronica: - E un alb în 2 nuanţe - pieptul este alb curat, deschis, de la piept în jos un alb mai mat...

George: - Îţi mulţumim! Arată-ne şi tu, Wagner, baza ta spirituală!

Veronica: - Are alb mat până la gât. Gâtul şi umerii, un alb deschis... are şi un triunghi! De ce oare? Cum ai dobândit triunghiul?

Wagner: - Conlucrarea cu Divinitatea!

George: - Cum socoteşti că a fost conlucrarea ta?

Wagner: - Ceea ce am făcut au fost transmise, le-am văzut, le-am ascultat şi le-am desăvârşit.

George: - Nu prea te ştiu bisericos din cele citite!

Wagner: - Da, n-am fost, dar ca să primeşti ceea ce tu nu ai gândit vreodată nu înseamnă să fii neapărat bisericos! Dacă aş fi fost, sigur n-aş fi putut face nimic!

George: - Dar prin ce crezi tu totuşi că ai putut să beneficiezi de ajutorul divin prin conlucrare? Te-ai rugat?

Wagner: - Nu! Am dorit, am simţit, am ascultat şi am lucrat.

George: - Şi religia? Ai considerat că nu e pentru tine?

Wagner: - Nu... dar n-am simţit atracţie. În ce m-am simţit bine, în aceea am stat. Aş fi putut să fiu atras de ea şi să nu simt... să fiu la număr... Omul trebuie să se lase dus acolo unde simte că nu este înşelat de mulţumirea sa sufleteasca pentru a putea lucra liber şi fără complicaţii. Atracţiile sunt multe şi de multe feluri, dar tu, fiind conştient, trebuie s-o alegi pe aceea care simţi că nu te încurcă şi-ţi dă viaţă.

George: - Crezi că religia te-ar fi încurcat?

Wagner: - Poate da, poate nu, dar dacă nu am simţit nimic pentru ea...

George: - Cu cine eşti în relaţii mai strânse în stratul tău?

Wagner: - Cu toată lumea la fel! Eu am "parfumul meu" cu mine, care mă îmbată şi prin el sunt toate plăcute şi frumoase... Mă refer la Luiza...

George: - Şi dacă n-ar fi ea cu tine?

Wagner: - Aş fi ca un însetat, ca un neîmplinit, într-o permanentă căutare... aşa cred, cel puţin...

George: - Fii bun şi spune-ne câte călătorii ai mai făcut pe Pământ?

Wagner: - Din câte ştiu, numai una... Nu-mi amintesc. Ştiu doar atâta - că am fost în preajma lacului Ghenizaret, în imediata perioada după venirea lui Hristos şi am murit la adânci bătrâneţi, învăţând copiii. Aşa am ajuns în IV, venind tot din IV.

George: - Şi mai înainte n-ai mai fost?

Wagner: - Nu mai ştiu...

George: - Îţi mulţumim pentru toate!

Veronica: - Mi-ai părut cam tăcut... Esti trist cumva?

Wagner: - Aşa mi-i felul! Gândesc mai mult decât vorbesc!

Sus

CONTINUARE >>

Sursa: http://www.geocities.com/ligurdahesontineovella/Cercetari2.html

Maica Veronica şi George Văsîi CERCETĂRI ÎN LUMEA NEVĂZUTĂ (1)

CONTINUARE >>

Maica Veronica şi George Văsîi
CERCETĂRI ÎN LUMEA NEVĂZUTĂ (1)