Maica Veronica şi George Văsîi
CERCETĂRI ÎN LUMEA NEVĂZUTĂ (3)

Sunt prezentate dialogurile mediumnice întreţinute cu spiritele următoare:

DENSI | ALBERT PIKE  |  FAUR, CALEMNIS  |  MARCU EVANGHELISTUL  |  LUCA EVANGHELISTUL  |  MOISE  |  ISAIA, MIHEIA şi OSIE  |  GINGHIS HAN  |  DIOCLEŢIAN  |  ALEXANDRU LĂPUŞNEANU  |  CALIGULA  |  OLIVER CROMWELL  |  CAROL I  |  CAROL QUINTUL  |  IOAN HRISOSTOM, VASILE CEL MARE  |  IOAN HRISOSTOM  |  SF. SIMEON STÂLPNICUL  |  SF. PANTELIMON, DECEBAL  |  ION BARBU  |  VASILE VOICULESCU  |  NAPOLEON BONAPARTE  |  LUDWIG VAN BEETHOVEN  |  COSTICĂ SURDU  |  CĂLĂTORIE ÎN ZEFIRIUS  |  SIU KARTA  |  GALILEO GALILEI  |  SIU KARTA, CALEMNIS  |  BALSAMO, CONTELE CAGLIOSTRO  |  NOTOVITCH  |  MEDIUMUL MILLER  |

Bucureşti, 28 noiembrie 1965

DENSI - IOAN EVANGHELISTUL

- argintiu strălucitor

- Opal

Îi spuneam Veronicăi de dorinţa mea de a şti cum a fost chemarea Domnului, în înaltul cerurilor, pentru misiune pe Pământ. În timp ce-i vorbeam, l-am simţit pe Siu Karta aproape, voind să ne spună ceva. Veronica închise ochii.

Veronica: - Da, e Siu Karta...

George: - Ne închinăm feţei tale, iubite Siu!

Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi, dragii mei! Cam îndrăzneaţă dorinţa voastră, că m-a uimit şi pe mine câte vă mai trec prin minte!...

George: - Iubim pe Domnul nostru şi nu credem că e o îndrăzneală prea mare.

Siu Karta: - Chemaţi-l pe Densi. El ştie mai bine chiar decât Faur!...

La o jumătate de oră i-am chemat.

Au venit Siu, Calemnis şi Densi (Ioan Evanghelistul)

Densi: - În numele Puterii Divine, căreia i-aţi cerut încuviinţarea, pentru a veni la voi, vă binecuvântăm!...

...tăcere...

Preaiubiţii mei fii, prieteni şi fraţi!

Despre ceea ce vreţi voi să cunoaşteti, dacă vorbim pe limbajul vostru, e greu de înţeles pentru voi, şi nu numai pentru voi doi, ci pentru toţi care vor citi cele spuse de mine vouă.

Trebuie să mă mărginesc la înţelegerea pământenilor, făcând o asemănare care să fie uşor de înţeles...

Vă prezint omul! Hai să studiem omul! Luăm capul - dacă începem studiul omului, capul credem că este partea cea mai importantă din corpul uman. Şi de ce? La cap găsim ochii care văd şi transmit cele ce văd comandantului suprem. La cap găsim urechile, care aud, şi transmit cele ce aud comandantului lor... Mai găsim organe care simt mirosul, şi la fel, transmit comandantului. Cine-i comandantul care primeşte aceste ştiri? Credem că e creierul, care, la rândul lui dă o sumedenie de ordine şi diferite linii, cu diferite nuanţe.

Mergem mai departe...

Vedem trunchiul omului, de care sunt prinse două mâini. Acestea nu sunt numai pentru a te ajuta la treburile necesare... ele mai şi simt obiectele pe care le ating, şi transmit ceea ce simt şi întâlnesc. Am putea spune că mâinile îndeplinesc operaţiuni inferioare celor enunţate până acum, totuşi de mâini nu te poţi lipsi! Şi, dacă nu ai o mână, nu poţi face ceea ce poţi face cu amândouă...

Sa ne gândim la picioare. Ele nu numai că ne conduc pe unde vrem noi, dar mai şi simt că e rece sau cald. Da, sunt membre inferioare, dar omul nu se poate lipsi de aceste două picioare, şi dacă numai o labă lipseşte, nu mai simte integral şi nu mai poate lucra aşa cum poate atunci când e întreg...

Dar înăuntrul trunchiului omenesc, câte sunt care trăiesc într-o permanentă activitate, funcţiune şi efort, şi fiecare organ lucrează într-o disciplină extraordinară, şi toate sunt supuse marelui comandant - creierul, transmiţându-i fiecare ceea ce simte! Şi, iată, ne oprim la un organ mic, dar foarte important - INIMA! Dacă aceasta nu funcţionează, toate celelalte de care v-am vorbit, sunt paralizate, şi nu mai folosesc la nimic.

Tot ce simte omul, tot ce vede, ce pipăie, de toate se foloseşte şi pe toate le chibzuieşte după bunul plac.

După această descriere sumară a omului, ne întoarcem la MARELE OM - DUMNEZEU, PERSOANA DIVINĂ.

În scrierile pământene, pe care şi eu le-am parcurs, aţi auzit că se spune aşa:

Dumnezeu Atotputernicul stă pe un Tron mare şi puternic, înconjurat de lumină. În preajma lui stau cete de Heruvimi, Serafimi, Scaune, Domnii, Puteri, Slujitori, Arhangheli, Îngeri...

Ei bine, dragii mei, Scaunul cel mare şi puternic preînchipuieşte Creierul! Lumina ce-l înconjoară este GÂNDIREA DIVINĂ, şi fiecare în parte reprezintă ceea ce are omul - ochi, urechi şi toate simţurile, după grade şi necesităţi.

INIMA este puterea de înţelegere a MARELUI OM, care niciodată nu greşeşte. Slujitorii şi lăudătorii sunt toţi acei de care se foloseşte OMUL DIVIN, aşa cum se foloseşte Omul mic de toţi cei de care are nevoie.

Voi vreţi să ştiţi cum s-a făcut sfat, că aşa se spune, că s-a făcut sfat în Cer, ca să trimită pe însuşi Fiul Său între oameni. Cum credeţi voi că se spune că omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, decât în felul cum l-am descris, numai că omul se mai îmbracă şi cu o haina a atmosferei ce-l înconjoară. Câteodată, supus acestei haine, se mai face şi rob, uitând de unde a plecat...

De ce a fost numit Iisus, Fiul lui Dumnezeu?... Pentru că Iisus a fost slobozit din locul cel mai apropiat al Omului Divin, al Marelui Stăpân, locul pe care îl putea numi Fiu al Părintelui... adică rupt chiar din Persoana Părintelui, să spunem, un membru, un ochi pe care l-a numit Fiu, şi l-a trimis atunci când a simţit că trebuie să vină în ajutor celor ce s-au făcut robi hainelor pământene...

Pe cine era să trimită, decât pe cineva în care avea mai multă încredere, decât pe cel ce era mai aproape de Tron, de înţelegere, de lumină?...

Şi a zis Dumnezeu: "Să trimitem!"... nu a zis: "să trimit!" Cu cine s-a sfătuit?... Cu cei care-i aduc ştirile, cu cei care Îl însoţesc, Îl slujesc şi întreţin tot ce-L înconjoară!...

A trimis înaintea Lui mulţi alţii, înzestraţi, dotaţi, bogaţi!... Văzând însă că nu au făcut ceea ce credea El că trebuie făcut, a trimis pe cel mai apropiat, smuls din însăşi Fiinţa Sa, partea cea mai apropiată a Fiinţei Sale.

Călătoria făcută pe Pământ a fost scurtă, dar a răscolit întregul glob. A rămas nemuritoare povestea vieţii Lui, pentru că nemuritor este El. A îmbrăcat haina pământeană, supunându-se legilor pământene, dar nu s-a făcut rob, ci a dominat haina, arătând curaj, demnitate şi severitate la timpurile potrivite.

A fost trimis la însăşi acei care se băteau în piept că se închină Adevăratului Dumnezeu, ca să le dezvăluie ipocrizia şi făţărnicia.

Privesc şi acum peste călătoriile ce le făceam alături de El... Câtă bunătate, câtă înţelegere şi cât sprijin ar fi putut da, dar se lăsa să se arate totuşi asemănător celorlalţi, îmbrăcat în haina Pământului.

Întreaga fiinţă dumnezeiască, întregul Om Divin a suferit trimiţând părticica din Sine, ca să îmbrace haina omului pământean.

CÂND A FOST SĂ FIE TRIMIS CINEVA DIN MARELE OM DIVIN PE PĂMÂNT, A PRIVIT DIVINITATEA PESTE TOŢI ŞI A OBSERVAT ÎN "EL" DORINŢA ARZĂTOARE DE A-L SLUJI PE TATĂL, DE A MERGE ÎNTRE OAMENI, SĂ-I SLUJEASCĂ, SĂ-I AJUTE, SĂ-I RIDICE.

A FOST PE PĂMÂNT, A SLUJIT, A LUCRAT ŞI S-A ÎNTORS ÎNAPOI IZGONIT...

Au fost şi adepţi..., dar puţini!... Adepţii, la rândul lor, au căutat să arate cine a fost Cel ce a fost între ei, şi au fost şi dintre ei izgoniţi şi omorâţi de către ROBII HAINEI PĂMÂNTENE...

Eu atât am avut să vă spun!

George: - Mai pot întreba ceva?

Densi: - Da!

George: - Fiecare membru, fiecare organ al Omului Divin este o persoană, o individualitate unitară, aşa cum a fost şi Hristos?

Densi: - Da, fiecare organ al Omului Divin este o persoană, o individualitate unica în felul ei, dar în puteri şi funcţiuni diferite. Dar să fim bine înţeleşi - când spunem "Ochiul lui Dumnezeu", nu ne referim la o singură persoană, pot fi miliarde cu această funcţiune, de a privi în toate spaţiile Universului, în toate lumile. "Urechea lui Dumnezeu" care ascultă, de asemenea, sunt milioanele de persoane ce nu s-au rupt niciodată din Întregul Om Divin - dar care s-ar putea rupe la voinţa Marelui Maestru, pentru a fi trimise cu diverse misiuni absolut necesare.

"Dumnezeu" este o singură putere, alcătuită din tot ceea ce v-am spus eu până acum. CEEA CE NOI NUMIM "DUMNEZEU" ESTE DE FAPT "O CETATE", O LUME, CEA MAI ÎNALTĂ, ALCĂTUITĂ DIN MILIARDE DE FIINŢE, FIECARE FIIND O PERSOANĂ ŞI UN INDIVID APARTE, CU SLUJIRI DIFERITE, CU PUTERI DIFERITE, CU MISIUNI DIFERITE ŞI, TOATE LAOLALTĂ - ACESTE MILIARDE DE FIINŢE - SUNT ATÂT DE PERFECT ÎNCHEGATE PRIN ATRACŢIE, IUBIRE ŞI SLUJIRE, ÎNCÂT FORMEAZĂ UN SINGUR TOT, O SINGURĂ FORŢĂ, O SINGURĂ VOINŢĂ ŞI O SINGURĂ GÂNDIRE ŞI LUCRARE, ÎNCÂT NU GREŞIM DACĂ SPUNEM CĂ FORMEAZĂ O SINGURĂ PERSOANĂ!

Aşa deci, dragii mei, să ştiţi de acum că DIVINITATEA E O PERSOANĂ ALCĂTUITĂ DINTR-O LUME ÎNTREAGĂ.

Şi când stai să te gândeşti că toate celelalte lumi, de mai jos, sunt alcătuite după acelaşi tipar!...

George: - Care este locul Divinităţii în spaţiu, în raport cu straturile?

Densi: - Aşa cum îl numesc cei din Oraşul de Aur, OPALUL - adică Cetatea Divinităţii - este deasupra tuturor straturilor şi este vizibil numai de cei din Oraşul de Aur, adică Opalul este în vârful unui con..., conul reprezentând celelalte straturi.

George: - Tu eşti din Oraşul de Aur sau faci parte din Divinitate, din OPAL?

Densi: - Da, sunt din Opal, fac parte din membrele sale.

George: - Pentru tine există totuşi expresia "Tată",... "Părinte"...?

Densi: - Da, şi eu mă adresez Domnului cu cuvintele "Părinte", "Tată", pentru că El este Creierul! Tronul! Izvorul Gândirii!

George: - Este şi creierul o persoană, o fiinţă, aşa cum sunt şi celelalte funcţii opalice, membre şi organe ale Divinităţii?

Densi: - Da. Creierul este întruchipat de o persoană unică, Mai Marele tuturor celor mari, este Cel pe care toţi îl numesc "Tată", "Părintele", "Dumnezeul cel unic".

George: - Acest Creier este însăşi Hristos?

Densi: - Nu. Sunt persoane diferite. Creierul este "Părintele", "Tatăl". Hristos, ca să spunem aşa, metaforic vorbind, HRISTOS ESTE INIMA OPALULUI...

Este greu de conturat, cu exactitate, misiunea fiecăruia.

George: - Atunci, Sfânta Treime este de fapt, "SFÂNTA COMUNITATE"..., nu?

Densi: - Vedeţi! Ceea ce am scris noi a fost mult redus şi simplificat, ca să fie pe înţelesul oamenilor din acea vreme.

George: - Şi aşa nu a fost înţeles simbolul Treimii...

Densi: - Şi aşa nu înţeleg oamenii şi le numesc "taine"...

George: - Când spui Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, nu e prea puţin? Şi, în fond, Duhul Sfânt ce este?

Densi: - Duhul Sfânt este însuşi spiritul Tatălui, al Părintelui, ceea ce omul numeşte suflet sau spirit.

În tot ceea ce a spus, Hristos a arătat că El este subordonat Tatălui. "Vin de la Tatăl", "Mă voi duce la Tatăl",... "Eu sunt tulpina vieţii, iar El lucrătorul"... În toate a vrut să arate ca E SUBORDONAT TATĂLUI.

George: - În această expresie pământeană - "Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh" există vreo ierarhie?

Densi: - Noi nu ne închinăm decât Tronului, Creierului, Părintelui Divin. În lumea noastră nu există expresia "Sfânta Treime", există însă respectul faţă de fiecare membru şi organ, după funcţia şi slujirea ce o împlineşte.

George: - Acum, când am înţeles cele spuse de tine, mi se pare săracă şi incompletă expresia de "Sfânta Treime". Nu ar fi mai bine să nu se mai spună astfel?

Densi: - Nu poţi anula aşa ceva!...

George: - Între noi fie vorba - lăsăm acum ce trebuie spus în public - bine, nu voi combate această expresie, dar nu ţi se pare că sărăceşte terminologia şi simplifică prea mult bogatul conţinut al Fiinţei Divine?

Densi: - Uite ce e - dacă Tatăl a chemat lângă Sine pe unul din Organele Sale şi a făcut-o Inima, PRIMUL DINTRE CEI MAI APROPIAŢI AI SĂI, nu e firesc să se realizeze relaţia TATĂL-FIUL... ŞI PRIN FIU SĂ SE ÎNŢELEAGĂ ÎNSĂŞI INIMA TATĂLUI? EI, TATAL-FIUL AU FOST CA O SINGURĂ FIINŢĂ, O SINGURĂ PUTERE, O SINGURĂ VOINŢĂ ŞI LUCRARE... şi să ştii, dacă Tatăl a trimis Fiul, locul Fiului nu a rămas gol...

George: - Cum s-a putut realiza aceasta?

Densi: - Să ştiţi şi voi... HRISTOS A VENIT PE PĂMÂNT NUMAI O MICĂ PARTE DIN PERSOANA LUI INTEGRALĂ... DISCUL SĂU DE BAZĂ ÎNSĂ A RĂMAS LÂNGĂ TATĂL...

George: - Adică a plecat de acolo aşa cum se întâmpla la noi cu mediumii care realizează desprinderile, dedublările?

Densi: - Da, da! PRIN VOINŢA TATĂLUI A COBORÂT, S-A RUPT O PARTE DIN PERSOANA ÎNTREAGĂ A FIULUI - O PĂRTICICĂ DIN INIMA SA, SĂ ZICEM - ŞI ACEA PARTICICĂ DOAR A LUAT TRUP, A ÎMBRĂCAT TRUPUL PĂMÂNTEAN ŞI AŞA A FĂCUT CEEA CE NIMENI ALTUL N-A FĂCUT PÂNĂ LA EL...

George: - Acum, o întrebare foarte importantă - s-a înalţat cu trupul la cer? Cu trupul, cu cămaşa pământeană? Sau numai cu spiritul?

Densi: - Iată cum a fost, în momentul morţii pe cruce, spiritul s-a ridicat la cer, părăsind cămaşa pământeană. Apoi Hristos a coborât din nou şi, găsindu-şi trupul în mormânt, prin puterea Sa divină l-a pulverizat şi a dat piatra la o parte, pentru a da posibilitatea să se constate că El nu mai este acolo. Ceea ce ostaşii care păzeau mormântul au văzut şi au fost orbiţi de lumina Lui, aceasta a fost puterea cu care s-a întors pentru a realiza pulverizarea de care v-am spus.

George: - Deci, ca să întrebuinţez un termen ştiinţific, trupul pământean al lui Hristos "s-a dezagregat"?

Densi: - Da, şi a fost văzută persoana Omului Divin ce se înălţa la locul unde se desprinsese.

George: - Şi când s-a petrecut această dezagregare?

Densi: - Ţi-am spus! În timpul aşa zisei "Învieri"! De fapt, ostaşii care au fost acolo n-au văzut decât o lumină orbitoare care i-a trântit la pământ, dar nici unul n-a mărturisit că ar fi văzut vreun corp omenesc. După mine, şi după ceea ce simt eu, LUMINA PE CARE AU VĂZUT-O OSTAŞII A FOST TOCMAI ENERGIA CU CARE HRISTOS S-A ÎNTORS, SPULBERÂND CORPUL PĂMÂNTESC, ARĂTÂND CĂ NU A FOST UN OM CA TOŢI OAMENII.

"Şi a intrat la ucenicii săi, uşile fiind încuiate"... iată-ne şi pe noi la voi. Intrarea noastră la voi este la fel cu aceea. Acum eu am venit chiar la voi în casă, sunt cu voi în camera în care lucraţi, am pus o stavilă între radiaţiile mele şi ale voastre, ca să mă puteţi suporta, ca să putem discuta, ca să vă convingeţi de superioritatea substanţei spirituale, pentru care materia zidurilor voastre nici nu există. Nu văd în jurul meu, din materia voastră pozitivă, decât nişte umbre palide, atât şi nimic mai mult!...

George: - Deci tu nu vezi nimic din obiectele pe care le avem noi?

Densi: - În jurul meu e întuneric acum, nu vă văd decât pe voi doi şi, ceva mai departe de voi, o puzderie de rătăcitori, pribegi şi vagabonzi care s-au adunat cu miile în jurul nostru, care ne privesc cu ochii holbaţi...

Vă amintiţi că Hristos nu s-a lăsat pipăit de Maria Magdalena? Vă amintiţi că a intrat la apostoli, uşile fiind încuiate de frica iudeilor? Ei bine, toate acestea fiindcă era Spirit, şi nu putea fi pipăibil...

George: - Dar cum de a prânzit cu Luca şi Cleopa?

Densi: - Hristos n-a mâncat, a stat doar cu ei la masa, le-a vorbit, a binecuvântat pâinea şi a frânt-o şi le-a dat-o spre mâncare... dar El n-a mâncat! Era spirit, nu putea s-o facă!

George: - Dar cum totuşi s-a arătat lui Toma, care nu-L văzuse prima dată, şi i-a spus să-I pipăie rănile de la mâini?

Densi: - Dintre toţi apostolii, Toma era cu o raţiune foarte rece, cu o gândire foarte precisă, un fel de om cu structură ştiinţifică, era un om foarte cult şi citit, reprezentând omul care are nevoie de dovezi pentru a crede. Hristos l-a iubit mult pe Toma şi, de aceea, cu puterea Lui divină, a făcut - să zicem aşa - o minune, dându-i "iluzia" că pipăie rănile, pentru că Toma avea să însemne pentru posteritate tipul omului neîncrezător, care are nevoie de probe, care vrea să facă experienţe ca să ajungă să creadă.

Nu e mai puţin adevărat că Hristos a spus: "Fericiţi sunt cei ce nu au văzut şi au crezut"

George: - Asta înseamnă că Toma nu era un om prea evoluat, nu avea firea ta contemplativă şi extatică. Atât tu, cât şi ceilalţi apostoli nu aţi avut nevoie de proba pipăitului.

Densi: - Da. Toma, după cum v-am spus, era apostol, era ucenic al Domnului, dar aşa cum sunt astăzi oamenii de ştiinţă la voi, care nu cred decât ce verifică aparatele. Toma reprezintă oamenii buni, gânditori dar fără "SIMŢUL SACRULUI", fără să fie împietriţi, ei sunt buni, conştiincioşi şi cinstiţi, au curăţenie sufletească, sunt gânditori, dar nu au suficientă profunzime, şi, neavând acel simţ superior de pătrundere, nu au suficienta siguranţă în ceea ce le şopteşte cugetul lor, clătinându-se în credinţă, simt nevoia probelor materiale pentru a ajunge la certitudine. Acesta e Toma!

George: - Spune-ne, te rugăm, ai mai fost pe pământ de când ai fost apostol?

Densi: - Nu!

George: - Dar vreo parte din tine ai mai trimis să se întrupeze?

Densi: - Asta da! De multe ori, numai că nu ştiu cine am fost! Şi acum am o parte trimisă pe Pământ.

George: - Şi cine e?

Densi: - Nu ştiu! Numai Părintele ştie.

George: - Nu cred. Poate nu vrei să ne spui!

Densi: - Nu trebuie să ştii!

George: - Ştii?

Densi: - Ştiu, dar cel în care sunt nu ştie, parcă voi ştiţi cine sunteţi şi din cine?

A urmat o discuţie referitoare la un dialog din Noul Testament, dintre Hristos şi apostolul Petru, în care Hristos îi spunea lui Petru: "şi dacă Eu voiesc ca acesta să rămână până la venirea Mea, tu ce ai?"

Densi: - Da! Domnul nostru a spus atunci că, din mine, va fi mereu prezenţă pe Pământ, până la cea de a doua venire a Sa.

George: - Dar acum, la noi, cum eşti venit?

Densi: - Am venit tot numai o parte. Discul meu de bază e în Opal. Ceea ce vedeţi voi acum este partea cu care stau în Oraşul de Aur, spre a putea dirija şi ajuta PLANUL DIVIN DE INTERVENŢIE ASUPRA PĂMÂNTULUI.

George: - Ce fel de plan?

Densi: - Trebuie să ştii că Opalul, Părintele, Creierul a elaborat cu mult timp în urmă un "PLAN DE INTERVENŢIE ASUPRA PĂMÂNTULUI", prin care se pregătesc atât nimicirea împărăţiei întunericului, cât şi rezolvarea tragediilor pământene. Se are în vedere faptul că, până va începe arderea spiritelor inferioare, Pământul să fie pregătit cu misionari care să puna bazele unei noi filosofii, a adevăratei filosofii christianice, un fel de religie - filosofie nouă, pe care să o îmbrăţiseze toţi cei ce vor ramâne după marea ardere, marea nimicire...

Va fi un infern pe Pământ! Se vor clătina munţii, râurile vor ieşi din matca lor, vor fi cataclisme şi cutremure, dar mai ales se vor umple oamenii de groază, vor urla şi vor striga, cerând salvare şi iertare, dar salvare, iertare nu va exista pentru cei ce au culori închise, cei care, milenii de-a rândul au făcut pe Pământ tot ce au vrut. Nu va ierta Creatorul! Nu va ierta nimănui nimic pentru că, mai presus de milă şi bunătate, Creatorul este DREPT, şi această dreptate va însemna intransigenţă severă faţă de păcat.

Dumnezeu nu iartă nimănui nimic. IERTARE NU EXISTĂ, EXISTĂ ÎNSĂ CEVA CU CARE DUMNEZEU SE CONFUNDĂ - DREPTATEA!

DE ACEEA VA INTERVENI DUMNEZEU PE PĂMÂNT, CA SĂ FACĂ DREPTATE CELOR CURAŢI, CELOR DREPŢI, CELOR CINSTIŢI, CELOR HARNICI.

Va interveni Dumnezeu pe Pământ ca să facă dreptate celor ce au lăcrimat, au suspinat şi, mai ales, să facă dreptate sângelui sfinţilor martiri, celor care au fost jertfiţi pentru bunătatea, credinţa, bărbăţia şi curajul lor, ca să răscumpere eforturile tuturor celor care au lucrat cu cinste şi corectitudine...

Acum vă las... Rămâneţi în pacea Domnului şi Stăpânului nostru! Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu - Tatăl să fie cu voi, iubiţii mei fii şi prieteni!

Veronica: - A ridicat ambele mâini şi le ţine îndreptate spre noi... Din degete au ţâşnit firicele subţiri, luminoase, care se îndreaptă spre noi... A lăsat mâinile în jos... Se depărtează rapid de noi... Îl văd din ce în ce mai mic... A dispărut!

 Sus 

Bucureşti, 9 decembrie 1965

ALBERT PIKE

- prinţ al întunericului;

- colaborator al lui Belzebut.

Am chemat pe ilustrul gânditor, cel mai mare metafizician al organizaţiei francmasonice universale. Iată enumerate acum titlurile pe care le avea în forul suprem de conducere al francmasoneriei mondiale:

- Mare Maestru - păstrator al Paladiului sfânt;

- Suveran pontif al francmasoneriei universale;

- Suveran şef de acţiune politică.

Siu Karta: - L-am chemat, dar se lasă greu de adus... numai cu misiuni mari vine pe Pământ. Este mâna dreaptă a celui mai mare care stăpâneşte întunericul...

George: - Da, există, deci, un şef suprem al întunericului!

Siu Karta: - Desigur!... E Belzebut... căruia i se mai spune şi Lucifer...

Au trecut 10 minute de când l-am chemat şi tot nu vine.

Siu Karta: - Greu vine!

M-am uitat la ceas, se scurseseră în total 14 minute.

Veronica: - În sfârşit, a apărut!... Vai, ce miros greu are!... S-a plecat în fata lui Siu... Siu nici o mişcare..., este de o seriozitate şi o severitate de nerecunoscut! Pike e îmbrăcat într-o mantie neagră, este uscăţiv şi are ochii ca de jăratec... Are cam 70 de ani. Înalt, sever, dârz totuşi... Parcă e afumat la nări..., pielea arămie închisă..., priviri încruntate, duşmănoase.

Albert Pike: - Pentru ce m-aţi deranjat? Eu, când mă deplasez, merg numai cu misiuni importante din partea stăpânului meu, domn şi împărat al întunericului, cel mai adânc pe care l-am iubit, pe care l-am slujit, pe care l-am apărat, căruia i-am arătat calităţile ce m-au ajutat în viaţa pământeană, care m-au făcut slugă vrednica a sa, şi care îşi desface voinţele sale prin mine.

George: - Cine este acest atât de onorat stăpân al tău?

Albert Pike: - Este cel ce stăpâneşte lumea întunericului, cel ce dă ordine, din cele de mai jos locuri până la rătăcitori.

George: - Cum îl numiţi voi?

Albert Pike: - Belzebut!

George: - Ce părere ai despre cealaltă lume, de deasupra?

Albert Pike: - Între lumea planetară şi între stăpânirea luminii, există legi pe care nimeni nu le poate deranja sau schimba, nici chiar Stăpânul Întunericului, şi de aceea, oricât ai nega pe Domnul Luminii, în momentul în care pământeanul rupe legătura cu haina Pământului, este atras, printr-o lege aparte, în faţa Domnului Luminii. Pe acest drum poţi vedea fel de fel de categorii şi societăţi de oameni, până ajungi în faţa celui numit Conducător şi Stăpân al Luminii.

Acolo am ajuns şi eu. În viaţa pământeană am citit despre o împărăţie a Luminii şi una a întunericului. Prin faptul ca am fost dotat, am scris despre aceste două împărăţii, urând şi dispreţuind Împărăţia Luminii, în care am socotit eu că, din orgoliul de a nu fi doi stăpâni, s-a făcut această ruptură.

Am fost devotat cu întreaga mea fiinţă crezului meu, prin care am primit tot sprijinul şi ajutorul, dar nici eu nu m-am închinat. L-am privit cu ură şi, într-o miime de secundă, m-am văzut lângă acela pe care l-am apărat şi căruia i-am dăruit toate simţămintele mele şi ale tuturor celor ce m-au înţeles şi au fost credincioşi cauzei susţinute de mine. La intrarea în împărăţia întunericului, cei ce predomină peste "gradurile" mulţimilor...

George: - Ce înseamna "grad"?

Albert Pike: - Gradurile sunt mulţimile de înrăiţi şi sălbăticiţi, care nu au ascultat sfaturile noastre până la capăt şi peste care noi am pus paznici, ca mai mult să-i mustre...

Deci, vă spuneam că la venirea mea în împărăţia întunericului, cei din graduri voiau să mă sfâşie, dar fraţii mei şi prinţii întunericului mi-au făcut o primire triumfală, cum se cuvine unui adevărat slujitor credincios "cauzei noastre".

Am ajuns lângă acela pe care l-am apărat, şi în faţa lui m-am plecat. Atunci am simţit că întreaga mea fiinţă s-a încărcat cu o puternică forţă de ură faţă de Cel ce stăpâneşte Lumina, văzând cum stă Acela pe Tron de Lumină şi văzând sărăcia celui slujit de mine...

I-am jurat atunci credinţă, şi am cerut să fiu trimis în cele mai iscusite treburi pentru a mări împărăţia noastră şi a împuţina pe cea a Aceluia care se complace să primească numai cântari şi laude, pornind de la cel mai subţire fir de iarbă, până la cei mai falnici arbori, şi de la stratul I până la Oraşul de Aur, Cel ce se desfată în tot felul de bogăţii, Cel ce se complace în bucurii şi cântări, iar stăpânul nu culege decât vaietele şi blestemele celor zănateci, celor răi şi îndobitociţi.

George: - Aţi vrea şi voi o împărăţie a cântecelor?

Albert Pike: - Nu, nu! Noi nu avem nevoie de cântece. În această împărăţie a noastră nu încape nici cântec, nici odihnă!

AICI E ÎMPĂRĂŢIA RĂZBUNĂRII!

PUŢINI SUNT CEI CARE AU NEGAT LUMINA ŞI NU SUFERĂ! NU SUFERĂ PENTRU CĂ E PREA PUTERNICĂ URA ŞI DORINŢA DE RĂZBUNARE. PENTRU A TE SIMŢI BINE AICI TREBUIE CA, ÎNCĂ ÎNAINTE DE A VENI ÎN ACEST LOC, SĂ TRĂIEŞTI ÎNTOCMAI CA STĂPÂNUL TĂU, URÂND CEEA CE URĂŞTE EL, NEGÂND TOT CEEA CE NEAGĂ EL ŞI CĂUTÂND SĂ CORUPI TOT MAI MULŢI PENTRU A-I ADUCE ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI. NUMAI ACEŞTIA NU SIMT CHINUL ŞI SUNT PUŞI LUCRĂTORI PESTE MULŢIME...

George: - Voi nu aveţi regret?

Albert Pike: - După ce să regretăm? Noi suntem îmbrăcaţi în platoşele luptei!

VREM SĂ NIMICIM TOT, TOT CE-I CÂNTEC ŞI BUCURIE!...

Veronica: - Acum a devenit dârz şi feroce!...

George: - De ce să nimiciţi cântecul şi bucuria?

Albert Pike: - Voi nu slujiţi pe Stăpânul vostru? Şi noi îl slujim pe al nostru! Toate cântecele şi bucuriile sunt îndreptate către cel pe care noi îl urâm şi îi dorim distrugerea!

George: - Şi ce puteri aveţi?

Albert Pike: - Ştim că nu ne putem atinge de Împărăţia Lui!... Aşa de fapt cum nici ei nu pot veni la noi. CUM NE ZVÂRLE PE NOI LUMEA LOR, ŞI PE EI ÎI ZVÂRLE ATMOSFERA NOASTRĂ... NOI DUCEM MARI LUPTE PENTRU A ÎNMULŢI ÎMPĂRĂŢIA NOASTRĂ, PENTRU A SMULGE ÎMPĂRĂŢIEI LUMINII CÂT MAI MULTE SUFLETE...

NOI LUPTĂM, ŞI LUPTA NOASTRĂ NU E ZADARNICĂ! PĂMÂNTUL E ÎN MÂINILE NOASTRE! ÎN CURÂND, BIRUINŢA ASUPRA PĂMÂNTULUI VA FI DEFINITĂ, ŞI ÎN ACELAŞI TIMP, VEŞNICĂ!

Siu Karta: - Aşa credeţi voi, pui de năpârci! Credeţi voi că Domnul şi Stăpânul nostru va mai răbda mult mârşăviile voastre? Nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! Ştiu că nu credeţi nimic!...

DAR RĂZBUNAREA CERULUI VA FI CRUNTĂ!

Albert Pike: - Am mai auzit noi de-astea!... Poveşti...

George: - Ţie îţi plac vaietele şi scâncetele celor de jos? Celor din gradurile de care pomeneai?

Albert Pike: - Drept să-ţi spun, deşi nu-mi plac locurile şi duhorile lor, totuşi vaietele lor îmi dau o satisfacţie nebună! Sunt semnele biruinţei noastre! Ale puterii noastre ce o avem peste miliardele de netrebnici... Mă încarc cu mai multa ură privindu-i, MĂ FACE SĂ CLOCOTESC MAI MULT DE DORINŢA DE A ATRAGE MAI MULŢI LA NOI... N-AŞ FI CREZUT CĂ E O ATMOSFERĂ ATÂT DE GREA AICI. DE ACEEA ÎL URĂSC PE "EL", CĂ A AZVÂRLIT PE CEL MAI DEMN COLABORATOR AL LUI ÎN CELE MAI CHINUITOARE ŞI PUTUROASE LOCURI... "EL" ŞI-A ALES PARTEA CEA MAI FRUMOASĂ, CEA MAI LUMINOASĂ, ŞI PE DOMNUL MEU L-A ARUNCAT ÎN CELE MAI RESPINGĂTOARE LOCURI...

George: - Se spune că el singur a căzut şi nimeni nu l-a izgonit!...

Albert Pike: - Păi, da! Când Belzebut a vrut să-şi impună punctul lui de vedere, a fost aruncat de "EL" în prăpastia întunericului...

George: - Lasă poveştile astea!... Belzebut nu a fost niciodată înger!... Nu putea ca o fiinţă DIVINĂ să cadă, să se revolte, cum spune povestea, şi apoi să fie azvârlit!

Dintru început, Belzebut şi spiritele lui s-au separat de Împărăţia Luminii! Asta-i realitatea! Altceva mă interesează: cum sunt locurile în care staţi voi?

Albert Pike: - Stăm foarte aproape de soare, şi aşa cum vedeţi voi soarele de pe cer, aşa are el un tron de la care pornesc fierbinţelile în sus.

George: - Şi "fierbinţeala" asta îi face bine lui?

Albert Pike: - Da, şi lui, şi nouă, numai că are o însuşire proastă: strică aerul şi împuţeşte atmosfera, în schimb, dă tuturor lucrătorilor putere.

George: - Acest Belzebut, cum îi spui tu, poate veni pe Pământ?

Albert Pike: - Nu, el nu părăseşte locul lui niciodată. Suntem destui care împlinim orice poruncă. Unii sunt lucrători permanenţi, alţii lucrători curieri, care merg oricând şi oriunde în afara împărăţiei. Pe Pământ sunt trimişi cei mai iscusiţi.

George: - Voi puteţi veni oricând pe Pământ?

Albert Pike: - Nu, sunt perioade când nu putem veni nici noi pe Pământ.

George: - "Dondo" (nume conspirativ ce nu-l dezvăluim - n. aut.) e de-al vostru?

Albert Pike: - Dondo e alături de mine în lumea noastră. El şi-a împlinit cu cinste şi corectitudine misiunea pe care a avut-o pe Pământ, astfel că face şi el parte din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Belzebut.

George: - Cum numiţi voi stadiul acesta al "scăpării de chin"?

Albert Pike: - E rangul de "Fiu al întunericului", nu fac parte dintre cei munciţi! Una e să fii chinuit şi alta să simţi chinul! Unele sunt treptele robilor, altele ale fiilor.

George: - Ce părere ai de noi?

Albert Pike: - Ce părere să am? Sunteţi nişte luptători ai Împărăţiei Luminii, căutaţi să descoperiţi şiretlicurile luminii şi ale celor ce au căutat să arate, aşa cum au văzut şi înţeles ei, ascunzişurile luminate.

Vă urăsc! Vă urăsc pe toţi!

George: - Bine, bine! Tu ce lucrezi acum?

Albert Pike: - Eu am multe de strecurat în minţile oamenilor! Intenţia principală e de a arăta cu seriozitate nedreptăţile aplicate împărăţiei întunericului, de a se spune şi public pământenilor, în mod radical, că tot ce ni s-a făcut nouă este o cruntă nedreptate, şi vrem să stârpim pe cei necinstiţi care, în laşităţi milogitoare, îşi îndreaptă rugile lor către Împărăţia Luminii.

George: - Cum vezi tu sfârşitul acestei lupte a voastre? Unde veţi ajunge?

Albert Pike: - Asta numai stăpânul meu ştie. Interesul este să ne mărim împărăţia.

George: - Ce misiune ai?

Albert Pike: - Misiunea mea este să fiu prezent în cele mai înalte trepte ale francmasoneriei terestre. Mă ocup cu îndrumarea lor, îi învăţ cum să lucreze pentru nimicirea şi suprimarea adepţilor luminii. Eu nu am rupt legătura cu ei niciodată. Sunt atât de puternici şi întăriţi, cum nici nu vă puteţi închipui. Aţi vrea voi să fiţi şi voi aşa tari pe Pământ, cum suntem noi! Pământul e în mâinile noastre. În curând va fi al nostru întru totul! Suntem mai tari ca voi pe Pământ.

George: - Ce argumente ai?

Albert Pike: - Nu-i nevoie să vă spun. Priviţi mai bine şi veţi vedea cât de inteligent şi ascuns lucrează...

George: - Unde este sediul vostru central?

Albert Pike: - America!

George: - De ce?

Albert Pike: - Eeee, avem noi mai multe ţări: Anglia, Franţa, Elveţia, dar în America sunt izvoare băneşti foarte mari.

George: - În Rusia parcă aţi fost descoperiţi...

Albert Pike: - Da, şi ne-au omorât slujitorii. Avem timp de răzbunare. Noi, în orice ţară, avem oamenii noştri, dar în unele nu prea avem capete lucide. La voi merge cam prost treaba. Ţara voastră e cam defavorabilă de la un timp. Înainte cu 10-15 ani în urmă mergea mai bine...

George: - De câte ori ai fost pe Pământ şi în ce naţie?

Albert Pike: - Nu am fost decât o singură dată, evreu. Nu ştiu să mai fi fost. De fapt, n-am mai fost, pentru că lucrul meu este important aşa cum îl fac acum, nu în trup.

Veronica: - Siu îl priveşte sprijinindu-şi barba cu mâna...

George: - Ce spui, Siu?

Siu Karta: - Fiecare, la locul în care se găseşte, ascultă de voinţa şefului său.

George: - Vezi că ei nu se urăsc între ei?!

Siu Karta: - Nu se urăsc, pentru că nu au ce împărţi. Fiecare e fixat în lucrul lui şi se sileşte să aducă rezultate cât mai mari.

George: - Nu-i spui ceva?

Siu Karta: - Nu am ce să-i spun!

Albert Pike: - (Către Siu) Ştii că te urasc, nu?!

Siu Karta: - Eşti format din ură şi nu poţi iubi decât pe stăpânul tău sau misiunea ta. Oriunde mergi, tu nu poţi da linişte, nici iubire, nici înălţare. Îndobitoceşti doar, prin întunecata ta prezenţă. Nu suntem acum pentru a ne lupta în cuvinte. Ne cunoaştem fiecare locul şi lucrul!

Pleacă!

Veronica: - Pike a dispărut!...

Siu Karta: - V-aţi lămurit, preaiubiţii mei, de lucrul acestora! De acum mă retrag şi eu! Fiţi binecuvântaţi!

 Sus 

 

Bucureşti, 19 decembrie 1965

FAUR - IOAN BOTEZĂTORUL

CALEMNIS

SIU KARTA

FILIP şi SERAFIA

 

Am formulat o veche dorinţă, aceea de a-l asculta pe Calemnis, în legătură cu cele ştiute de el despre Domnul nostru, Iisus Hristos. În timp ce ceream binecuvântarea, am simţit că o altă persoană manifestă o puternică dorinţă de a discuta cu noi. Am simţit radiaţii puternice, care mi-au "încins" tot trupul; o singură dată se întâmplase aceasta, cu Faur - Ioan Botezătorul.

Într-adevăr, venise Faur. Împreună cu el au venit Siu Karta, Calemnis, Filip şi Serafia. I-am salutat.

Faur: - În numele dragostei voastre, în numele dragostei noastre de a expune cele cerute de voi, în numele Aceluia care a încuviinţat venirea noastră la voi, fiţi binecuvântaţi!

Aţi dorit să vină la voi prietenul vostru Calemnis, pentru a vă povesti ceea ce ştim, ceea ce a auzit, ceea ce-şi mai reaminteşte el despre copilăria lui Iisus. Ca unul ce am fost în preajma lui Iisus, m-am jucat cu El, m-am bucurat de jucăriile lui, am simţit în mine dorinţa de a veni şi de a povesti momente din nevinovata copilărie.

Am stat puţin laolaltă cu Iisus pentru că mama mea a mers cu mine, de la o vârstă fragedă, în pustiile Iordanului, unde a şi murit, şi eu am rămas, ieşind atunci când m-a chemat duhul ce mă purta, ce-mi şoptea ceea ce trebuie să fac.

Din câte îmi amintesc, lui Iisus, când era copil, îi plăcea foarte mult să fie singur. Stătea ore întregi privind undeva. Dacă îl întrebai, aveai impresia că e plecat, şi nu-ţi răspundea repede, şi când îţi răspundea, cu delicateţe nu de copil, ci de matur, spunea: "Am fost să privesc acolo unde e frumos şi mă simt bine!" Câteodată îl târam să ne jucăm, şi îi plăcea tare mult să se joace, dar toate jocurile lui erau simbolice, aveau în ele ceva divin. De foarte multe ori, făcea cu mânuţele Lui, din pământ moale, chipul unui părinte care stă şi priveşte pe fiii săi. Îi plăcea să facă tot felul de jucării, păsări, şi, în special, avea o deosebită dragoste pentru măgăruşi, spunând: "Pe acesta a fugit cu Mine Mama!" Şi, de foarte multe ori, se rupea de copii şi se ducea între vârstnici şi bătrâni, nu pentru a le asculta poveştile lor, ci pentru a le vorbi, de stăteau toţi cu barba în palme, mirându-se de unde ştie un copil să spună atâtea lucruri de înaltă înţelepciune.

Erau şi copii mai mari, care veneau să se joace cu noi. Îmi aduc aminte de Iuda - vânzătorul, deşi era mai mare, avea o ură fantastică faţă de tot ceea ce ieşea din gura şi din mânuţele Lui. În faţa mea a vrut să zdrobească un cârd de păsărele făcute din lut moale, iar Iisus, zâmbindu-i, i-a întors mâna, şi, la un suflu al gurii, păsărelele şi-au luat zborul. Acestea au umplut târgul şi ochii bătrânilor au fost aţintiţi asupra copilului cu minunea. Ura lui Iuda creştea, şi totuşi dorea prietenia noastră şi a lui Iisus.

Odată, Mama Lui îl privea cum doarme, şi pentru că dormea atât de profund, am vrut să-l gâdil la tălpi, să-l trezesc, dar mama m-a oprit. Cum s-a sculat, mi-a spus: "Ai vrut să te joci cu Mine, să mă trezeşti?" şi m-am minunat, pentru că nu mă văzuse.

Câteodată voia să arate că vrea să lucreze ceva, şi era întrebat de Mama Lui: "Ce vrei să faci?" - "O lume mai bună ca aceasta care ne înconjoara pe noi!" - "O lume mai bună?", îl întreba, mirată, Mama Sa. "Da, o lume mai bună, şi aş vrea să o fac cu mâinile mele!" Şi Mama râdea , dar cădea pe gânduri.

Altădată mergeam cu El în livadă, şi mi-a arătat, dând jos coaja unui copac, că în dosul cojii era o adâncă scorbură, roasă de carii, şi totuşi, copacul avea fructe. "Vezi, Ioane, aşa-s bătrânii din templele noastre. Dau fructe bune la gust, dar ei sunt putregaiuri."

Altădată am mers cu El într-o grădină frumoasă, cu flori nobile, şi El s-a apucat şi a smuls o floare atât de frumoasă, care avea aşa de mulţi boboci în jurul ei, şi a dat-o deoparte, încât l-am întrebat: "De ce ai făcut asta?!" - "E prea frumoasă, mai bine să nu fie privită de oameni, să se ducă la locul ei!" - "Dar uite, de ea se ţineau atâţia boboci, şi pe toţi i-ai nenorocit!" Mi-a răspuns: "Toţi acei ce sunt din ea vor trăi alături de ea mai departe, căci ea n-a murit... S-a mutat!"

Am mers cu El odată într-o piaţă, unde erau mulţi negustori care-şi vindeau mărfurile. A văzut o cuşca cu vreo 20 de porumbei, pentru cei ce voiau să-şi cumpere daruri de jertfă la templu. Tiptil, tiptil, cum a putut, nu ştiu, a deschis uşa de la cuşca porumbeilor pentru jertfa la templu, şi, fără să vadă negustorul, a dat drumul păsărilor, care au început un adevărat spectacol de mulţumire pentru Cel ce le dăduse drumul. Negustorul nu observase încă, iar El zâmbea mulţumit. "Cum poţi fi mulţumit când ai făcut un rău, şi ai lipsit atâţia oameni care voiau să prezinte la templu jertfa lor?" Şi mi-a răspuns cu severitate: "Tatăl Meu nu vrea sânge de animale, ci inimile oamenilor!" Nu l-am înţeles. "Ce spui Tu de Tatăl Tău?"... Şi, văzând negustorul trist, i-a pus câţiva bănuţi în palmă, zicându-i: "Nu ştii că i-ai vândut? Uite banii!" Negustorul se uita la copil, număra banii, văzu ca sunt întocmai, şi privi mirat, neştiind când şi cum i-a vândut. Şi omul s-a liniştit, Iisus însă s-a întristat, şi a oftat zicând: "Aceştia-s oamenii!" Eu nu am putut înţelege cele spuse de El, şi eram într-o permanentă mirare.

Când vedea o nedreptate, se tulbura, şi, fiind un copil, legat de mâini, nu se putea opune nedreptăţii. Îl întrebam: "Ce ai?" Răspundea: "Sunt aşa, că trebuie să tac. Nu mi-a venit timpul să vorbesc." "Ce să vorbeşti?", îl întrebam. "Ceea ce trebuie... fiecăruia."

Stătea rezemat pe poala Mamei Lui, gânditor ca un om cu multe treburi de rezolvat. Mama Îl privea şi-L întreba: "La ce te gândeşti, odorul meu? Ce ai de gând să faci?", iar El, pierdut în gânduri, răspundea cu întârziere: "Mamă, ce multe am de făcut!... Dar încă sunt mic; şi acum aş putea face ceea ce voi face când voi fi mare, dar nu voi fi luat în seamă, pentru că sunt şi par un copil." Eu îl priveam ca pe o altă fiinţă, îl priveam şi stăteam lângă El, că tare bine mă simţeam în preajma Lui. Îmi plăcea să dorm lângă El, simţeam atâta fericire când mă apropiam de El! Eu, în preajma Lui nu vorbeam niciodată. Eram fericit să stau cu El, să-L ascult, să-L privesc, să-I văd jucăriile... şi El mă iubea grozav!...

De multe ori, stăteam muţi, privindu-ne, şi doar ne zâmbeam unul altuia. Vedeam în El autoritate, vedeam în El un Stăpân al meu... Îl iubeam cum nu s-ar putea spune!

Când eram cu mama în pustiul Iordanului, foarte des o provocam să vorbească despre Iisus, ruda noastră...

George: - Iartă-mă că te întrerup. De ce mama ta te-a dus în pustie?

Faur: - De frica lui Irod, şi pentru că descoperise acolo o peşteră a unui om ce dusese o viaţă retrasă, şi se ducea şi ea acolo uneori pentru liniştire.

Îmi povestea mama că: "Iisus e un copil aparte! Gândeşte ca un matur şi răspunde tuturor la orice întrebare." Mama lui îmi spunea că era condusă de El, sfătuită de El, ca unul ce vedea altcum de cum noi vedem, şi Mama lui îl privea nu ca pe un Fiu, ci ca pe un "părinte"! Eu nu mai înţelegeam aceasta. Îmi spunea mama mea: "Tu ai venit pe lume printr-o bătrână, El a venit printr-o copilă!" Nu înţelegeam cuvintele mamei mele, dar nu am uitat niciunul, şi, atunci când am rămas singur în pustie, am făgăduit să-mi cultiv orice cuvinţel, orice joc, orice vorbă de-a lui şi, pe lângă acestea, vedeam cum mi se deschide o carte pe care trebuie să o citesc şi să o arăt şi oamenilor!

Atât am avut să vă spun!

Calemnis: - Se dusese vestea peste tot de autoritatea matură a unui prunc, fiul unui sărac şi modest teslar. A ajuns şi la mine vestea, şi-mi ziceam: "Dacă acest copil ar creşte într-o casă de împărat, ar fi normal să împrumute de la tatăl lui autoritate şi orgoliu, dar dacă este într-o casă săracă, în preajma unui teslar modest, de unde a împrumutat şi a văzut ceea ce El prezintă?"

Apoi, se mai spunea că El cunoaşte la perfecţie, de la o vârstă foarte fragedă, scrierile vechi şi explică celor învăţaţi, de rămân aceştia nemişcaţi, încremeniţi la auzul celor spuse de copilul minune.

Se mai vorbea că e totuşi un copil jucăuş şi vesel, dar că, prin jocurile lui, El dădea lecţii celor din jur. Nu ştiu dacă e adevărat, dar se spunea că a mers odată la curtea unui bogătaş, să se joace cu copii lui, şi a improvizat două tabere de copii - pe unii îi îndemna să-şi facă jucării şi să le pună bine, pe alţii îi îndemna să-şi facă jucării şi să le dea drumul animalelor ce erau jucării, ca şi cum acestea ar vrea să fie libere. Punea păsărelele pe crenguţe, ca şi cum ar trebui să zboare fără oprelişti, iar ei, rămânând la nişte mesuţe unde serveau de-ale gurii, spuneau: "Acestea ni le-au adus păsărelele ce le-am pus în libertate, ca drept recunoştinţă; acestea ni le-au adus animalele pentru că le-am pus în libertate." Şi căutau să arate că toţi sunt fericiţi şi au tot ce le trebuie. Văzând acestea, bogătaşul care avea foarte mulţi slujitori, le-a dat libertate tuturor. Se spunea că acel stăpân bogat asista deseori la jocurile Lui, învăţa din ele şi apoi pleca gânditor.

Se mai spune că, odata, l-a chemat pe Iisus, care avea numai 5 ani, şi l-a întrebat: "Cine te-a învăţat jocurile acestea?" - "Le ştiu de la Tatăl meu!" - "Dar tatăl tău este un om simplu, abia ştie să tragă cu rindeaua, nu poate fi el aşa de iscusit cum ştii tu să prezinţi jocurile!" Iar El, foarte liniştit spunea: "Dacă l-aţi cunoaşte pe Tatăl Meu, şi pe Mine m-aţi cunoaşte!" Iar ei, stupefiaţi se întrebau: "Ce vrea să spună copilul acesta?"...

Foarte multe din jucăriile lui Iisus prezentau ceea ce El nu voia să exprime în cuvinte, acoperind înţelesul, sau, mai bine zis, arătându-l figurat. Şi pentru că erau jocuri de mustrare şi prea mature, nu s-au luat în considerare pentru a fi scrise. Numai ceea ce a convenit celor ce au scris, aceea au scris.

Când iese vorba de un copil minune, dacă descoperirile în el sunt de altă natură decât dojana ce o aplică micuţul nostru, de data asta, desigur, toate cele scăpate de El ar fi fost scrise cu multă atenţie, dar au fost neglijate, condeiul fiind, mai ales, în mâna celor care erau mustraţi mai mult. De aceea nu s-a scris nimic, decât cele ce le-au convenit.

Atât am avut de spus!...

George: - Vă mulţumim la toţi!

Faur: - Să vie peste voi ploaia harică a Părintelui nostru!

 Sus 

 

Bucureşti, 30 decembrie 1965

MARCU EVANGHELISTUL

- alburiu de la gât până la mijloc;cenuşiu deschis până jos;

- stratul V

 

Marcu: - Fac parte din neamul evreilor. M-am născut în Ierusalim, fără să stau tot timpul acolo. Am mers şi în alte locuri pentru a învăţa meşteşuguri. Aveam talent la scris şi de aceea mai şi scriam. La un timp, am auzit că exista un om prin locuri nu prea îndepărtate, aproape că nu se ştia din ce ţară, care uimea lumea. Unii spuneau că ar fi din Betleem, alţii din Ierusalim, alţii că ar fi din Egipt, alţii că ar avea sânge roman, căci era din fire foarte hotărât. Eu, ca evreu, nu ştiu să spun din ce naţie a ieşit, de unde a coborât, pentru că aveam o fire ce nu se grăbea la răspunsuri. Ascultam, urmăream, analizam gândurile unora asupra faptelor Aceluia de care se vorbea.

Mi-era greu să mă rup de neamul meu, unde aş fi putut ajunge mare, primind onoruri, dar nu ştiu ce s-a întâmplat şi, într-o bună zi, n-am mai putut suporta această necunoaştere; am început să caut pe acei care erau mai aproape de El, fapt care mă liniştea cum nu se poate mai mult.

Stă scris că: "A fost Iisus în cutare oraş cu apostolii săi", dar nu se specifică cine anume a fost de faţă. Eu l-am urmărit, dar nu m-am bucurat atât cât s-au bucurat alţii de hrana ce o dădea cu prisosinţă acest Om şi Învăţător al omenirii.

Am scris ceea ce am aflat din faptele Lui, dar am scris puţin. Fiecare frază de-a mea, însă, s-a lungit, s-a înflorit de la fiecare cu ceva ce-i convenea. Eu nu am putut face nimic ca să opresc, şi, de la secol la secol, au mai adăugat, care cu interes, care cu evlavie, şi, cum a spus Doamna noastră, se simte ceea ce este adevăr, pentru că atrage ca cel mai desăvârşit magnet, unindu-se cele scrise cu cel ce citeşte. Altnimeri, cu unele texte care sunt înflorituri ale oamenilor, făcute din interes, cât şi cu alte adaosuri, sunt citite ca o lectură oarecare, fără interes, şi nu se prind cititorii, ca nişte coji ce nu au miez, doar esenţa adevărului rămâne...

Noi nu suntem de vină decât că nu i-am oprit în chip tainic. I-am lăsat, pentru că nu ne-a deranjat prea mult, văzând că nu au efect adaosurile. Cei ce au înflorit din evlavie au fost lăsaţi pentru că atâta mângâiere aveau şi ei, pentru că orice lucru ce se face între voi, contează, nu atât lucrul, cât scopul lucrului. Cei cu interese au fost lăsaţi pentru că, înţelegeţi, pe Pământ fiecare are liberul arbitru să facă ce vrea, cum vrea şi cât poate...

Nimeni nu-l opreşte pe om dacă el nu se poate opri. Nimeni nu-l îndreaptă dacă el nu se poate îndrepta prin sine sau prin alţii. Răul rămâne cu rău, cel bun cu ce e bun. Negrul rămâne cu negrul, albul, alb rămâne...

George: - Asta se numeşte KARMA, Veronica! Aşa am observat şi eu, că pe Pământul acesta, planeta suferinţei şi a mizeriei, în care domnesc fiii întunericului, aruncată undeva, în acest Univers, de însăşi contradicţiile şi dezacordurile ei, această planeta, în care greu intuieşti ce înseamnă armonia, şi dacă scrii despre ea, eşti socotit visător şi nebun, pe această planetă domneşte dezordinea, haosul. Parcă nici nu ar avea conducător; toţi şi toate se conduc singure pe cât ştiu, pe cât pot, pe cât cuprind.

Nimeni nu dă Pământului viaţă şi echilibru, decât are el prin sine. Ticăloşii îşi fac de cap şi nimeni nu le stăvileşte răutatea, prin vicleniile lor se îmbogăţesc şi domină pe cei buni şi merituoşi, sunt unii care au, avuţia lor este din munca lor, iar netrebnicii au putere asupra lor să-i răstignească.

Marcu: - Aşa este, din păcate, numai că totuşi mulţi din cei răi îşi iau plata fărădelegilor lor chiar pe Pământ, în trup fiind.

George: - Dar când sunt distruşi cei buni, ce fărădelegi mai plătesc?

Marcu: - E altceva!...

George: - Înţeleg! Distrugerea unui om bun este relativă. Trupul suferă această distrugere în urma luptei şi activităţii lui, a jertfei lui, dar lumina ce o acumulează rămâne veşnica, şi amintirea faptelor lui nu se stinge în mintea oamenilor, rămânând ca un indicator viu în viaţa celor ce tind spre perfecţiune. Pe când distrugerea unui ticălos este absolută, şi absolută este putrezirea lui, a trupului şi a luminii spiritului său.

Îmi vine în minte ceva: "Să iertăm de 70 de ori câte 7"... Dacă ar fi spus Hristos asta, tu, Socrit, i-ai fi iertat pe ucigaşi? Sigur că aceste cuvinte nu-i aparţin lui Hristos, după cum nu-i aparţine nici cruţarea nedreptăţilor.

Marcu: - Chiar de ar fi spus Hristos să ierţi de 70 de ori câte 7, ar fi spus-o ca să arate bunătatea ce o avea atunci între oameni, a spus-o atunci, dar când va veni acum, NU VA MAI IERTA, CI VA APĂSA DOAR PE UN BUTON ŞI VA ARDE PE CEI NETREBNICI. Deşi este scris să ierţi de 70 de ori câte 7, nimeni nu a iertat niciodată de 70 de ori câte 7, şi o susţin şi o întăresc cei ce se spovedesc, mângâindu-se că Dumnezeu iartă de 70 de ori câte 7. APLICĂ FIECARE CUM ÎI CONVINE, CA SĂ FIE LINIŞTIT, NEŞTIIND CĂ ACEASTĂ LINIŞTE NU-I CLĂDEŞTE NIMIC PENTRU VEŞNICIE. CHIAR ÎNCREDEREA ACEASTA CĂ DUMNEZEU IARTĂ ÎNTR-UNA, ŞI TU REPEŢI GREŞEALA, ESTE O GREŞEALĂ. DUMNEZEU ESTE BUN, DAR, PE CÂT ESTE DE BUN, PE ATÂT ESTE DE DREPT.

Învăţătura Lui este dreaptă, iar judecata Lui NECRUŢĂTOARE!

George: - Cunoşti pe cineva care a schimbat unele versete şi condiţiile în care a putut face aceasta?

Marcu: - Da, a fost cineva care mi-a purtat chiar numele, zicând că-mi este rudă apropiată şi, în realitate, era străin de mine. Acesta a căutat cu cea mai mare sete să se introducă pentru a-şi prezenta neamul cât mai favorabil - un neam iubit de Dumnezeu, Dumnezeu care a privit peste el şi a ridicat un prooroc şi mulţi altii. Acesta despre care vă spun, s-a ocupat numai de mine, şi în numele meu a arătat ce a vrut el.

George: - Când a fost aceasta?

Marcu: - Pe la sfârşitul secolului I. Scrisul meu a fost păstrat într-o comunitate creştină de câteva femei, în special de una, Salomeea, foarte frumoasă, căreia falsul Marcu a căutat să-i dovedească iubirea şi ataşamentul lui faţă de învăţătura Marelui Dascăl. A susţinut că în evlavia lui este dornic să afle scrierile mele, şi copleşind-o cu tot felul de daruri, pentru că era săracă, a convins-o de devotamentul lui faţă de Hristos, iar femeia i-a dat scrierile mele, pentru a le copia şi el. Copiind, a pus ceea ce a vrut el, şi a înapoiat femeii copiile, spunând că originalul îl păstrează el, mascând o neţărmurită evlavie pentru scrisul meu, spunând că ceea ce i-a lăsat este mai bogat şi mai frumos scris.

Femeia, neştiind, a primit şi a dat mai departe, iar secolele au mai adăugat pe ici pe colo, pentru ca textul să se prezinte aşa cum îl aveţi voi astăzi...

George: - Dacă textele, fiind unul într-o parte, unul în cealaltă, şi care pe unde a fost scris şi copiat, dacă toate au primit modificări, cum se face totuşi că există date identice în toate Evangheliile de la Matei, Marcu şi Luca?

Marcu: - Punerea la unison a fost făcută de un mare înţelept pe care voi îl cunoaşteţi, Pavel, zis apostolul neamurilor, care avea talent oratoric, şi care a vrut să prezinte unele pasaje povestitoare ca o cântare. El a fost bine intenţionat, dar când le-a adunat, erau deja transformate, şi aşa cum le-a găsit, aşa le-a şi pus în acord, rămânând cele scrise de acei care au adăugat cu scopul de a împodobi sau de a ţine viu şi în prezent, în texte, neamul evreiesc.

George: - Prietene Socrit, nu te plictisesc aceste discuţii ale noastre?

Socrit: - Nu, nu! Nu ne plictisim! NOI ŞTIM CÂT DE "EVREIZATĂ" ESTE BIBLIA ŞI NU PUTEM FI PASIVI CÂND SE IA O ATITUDINE, NUMAI SĂ AVEŢI GRIJĂ, CĂ ACEST FAPT O SĂ VĂ APRINDĂ PAIE ÎN CAP...

George: - Îmi dau seama, dar nu am ce să fac; mi-am dat seama şi eu demult că Noul Testament are prea multe elemente care dovedesc că a fost alterat de evrei, cu toate că pentru mine, şi astăzi Noul Testament este Cartea Cărţilor, şi îndeosebi Evanghelia lui Ioan reprezinta pentru mine prisma prin care privesc în tot şi în toate. Cu toate că e "evreizată", Biblia mi-a fost şi-mi va rămâne izvor nesecat de meditaţie, din care mă adap la răstimpuri, fără să ţin seama de unele "alterări" care rămân minore faţă de conţinutul ei dens şi major...

NOUL TESTAMENT RĂMÂNE CA O PIATRĂ FILOSOFALĂ, CARTEA DE CĂPĂTÂI A TUTUROR CELOR CE CAUTĂ IZVORUL DE ÎNVĂŢĂTURA AL MARELUI NOSTRU ÎNVĂŢĂTOR, CARTE ÎN CARE GĂSIM O NESECATA FÂNTÂNĂ DE SIMBOLURI, METAFORE ŞI PARABOLE CE VOR RĂMÂNE VII ŞI TRAINICE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL VEACURILOR.

George: - Doresc să ştiu altceva acum: - Ioan Botezatorul a existat şi a botezat aşa cum ai scris?

Marcu: - Da, era un predicator înţelept şi proorocea despre venirea Luminii, boteza, avea acest obicei care a rămas în tradiţia creştinilor.

George: - Şi Domnul nostru a primit botezul?

Marcu: - Aşa se vorbea, şi eu am scris ce am auzit.

George: - Cum de apare în textele scrise de tine că Hristos este evreu, născut în Palestina? Te întreb aceasta pentru că însuşi Marele nostru Învăţător ne-a spus nouă că s-a născut în Egipt, în Alexandria.

Marcu: - Eu am scris ceea ce povesteau bătrânii noştri evrei, precum că El ar fi evreu născut în Betleem. Şi eu am crezut că este evreu. Adevărul este că El iubea toate neamurile şi mustra pe cei răi din toate neamurile...

Recunosc, îmi iubeam neamul, dar eu m-am rupt de el prin învăţătura ce am primit-o de la Marele Învăţător şi eram multumit de faptul ce se spunea, că El ar fi scos dintre noi, şi nu am mai cercetat, fiindcă mi-a părut bine.

George: - Ce părere ai despre ispitirea de pe munte, în pustie, a Domnului nostru?

Marcu: - Se spunea că postind, a avut momente de slăbiciune, fiindu-i foame; aceasta a fost socotită ca o "ispită". Povestea a fost înflorită de noi, pentru că am vrut să dăm ceea ce ştiam şi cum înţelegeam noi. Dacă a flămânzit şi a căutat să înlăture această slabiciune, noi am arătat că un duh rău a intervenit. Orice scriitor dă un colorit, spre a fi plăcută citirea.

George: - În scrierile tale, te-ai ghidat şi după alte texte?

Marcu: - Nu. Mergeam şi culegeam din gurile celor ce îmi povesteau cum şi ce a predicat, cum şi pe cine a vindecat. Eu culegeam toate cele ce auzeam şi fiecare îmi spunea după înţelegerea lui, mai mult sau mai puţin înflorit, adăugând sau pierzând ceva, iar eu îi dădeam culoarea ce o aveam în pana mea.

George: - Exegeza noastră teologică a vizat de multe ori extremele multor idei. De pildă, s-a considerat maximum de iubire pentru Hristos când omul părăseşte bunurile, bogăţia şi celelalte condiţii civilizate ale existenţei sale materiale... Pentru că sta scris: "cel ce mă iubeşte pe Mine, să se lepede de sine..., să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze Mie!"

Marcu: - Eu îţi spun acum ceea ce am văzut şi scris. Pe timpul Învăţătorului erau mulţi oameni foarte bogaţi şi alţii foarte săraci.

Învăţătorul se adresa celor bogaţi, de nenumărate ori, pentru ca ei să dea o parte din averea lor comunităţilor sărace, spre a se îndestula şi cei lipsiţi. La aceasta se referea "lepădarea de sine". Unii, decât să dea o parte din bogăţia lor comunităţilor sărace, mai bine se lipseau de a rămâne în preajma Învăţătorului. Pentru astfel de oameni a spus El ceea ce am scris eu sau alţii.

Când zicea: "să se lepede de sine", se înţelegea îndemnul ca omul să lucreze nu numai pentru el, ci şi pentru altul, ca bogaţia lui să o ţină nu numai pentru el, ci să dea şi celui lipsit. Se adresa bogaţilor, pentru ca aceştia să se lepede de grija excesivă ce o aveau pentru bogăţia lor pământeană. Învăţătorul nu a spus ca omul să nu aibă mult, bun şi frumos.

ÎNVĂŢĂTORUL A URÂT PATIMA CARE PUNEA STĂPÂNIRE PE OM ŞI "GRIJA" CARE-L COBORA PE TREPTELE INFERIOARE.

CEL CE A DEVENIT ROBUL AVUŢIEI NU POATE FACE DIN EA O GRĂDINĂ ÎNFLORITĂ, CU BUN MIROS, DIN CARE SĂ SE POATĂ ÎMPĂRTAŞI ŞI ALŢII, ŞI DE FRUMUSEŢEA CĂREIA SĂ SE POATĂ BUCURA MULŢI.

ACEASTĂ RENUNŢARE, ACEASTĂ LUPTĂ CU ROBIA LUI ESTE CA O CRUCE, CA O GREUTATE.

"CRUCEA" se ştia că era ceva greu, o povară; ei bine, cine putea să-şi calce pe acestă dorinţă? Prea puţini!

Hristos căuta să îndepărteze mereu pe om de ceea ce-l robea, nu pentru ca omul să nu lucreze pentru el şi aproapele său, nu pentru ca omul să fie sărac şi să aştepte de la alţii, nu pentru ca el să considere ca scop al vieţii sărăcia, neaverea...

George: - De ce apare "sânul lui Avraam" locul veşnicei răsplate a cerului?

Marcu: - Într-adevăr, evreii socoteau locul de odihnă cel mai fericit lângă Avraam, şi aşa obişnuia să se spună. Avraam a fost din neamul evreiesc şi a dus o viaţă deosebită, pentru că nu toţi dintre noi merităm pedeapsa veşnică. Sunt mulţi care s-au străduit să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, au fost salvaţi.

George: - Ce ştii de Moise, proorocul Vechiului Testament?

Marcu: - Moise a fost permanent căutator de mărire. I-au plăcut laudele, arătând că vorbeşte cu Dumnezeu şi că face câte alte minuni. El a împrumutat de la egipteni ce i-a plăcut, a crezut şi le-a asimilat pentru el şi neamul lui, spre a-şi arăta meritele.

(Veronica manifestă semne de oboseală.)

Socrit: - De-ajuns pentru astăzi.

George: - Vă mulţumim, dragii noştri, pentru dragostea şi răbdarea voastră, ce le arătaţi pentru noi.

Socrit: - Binecuvântarea Părintelui să fie peste voi!

Veronica: - Socrit a ridicat ambele mâini spre noi. Au plecat...

 Sus 

Bucureşti, 1 ianuarie 1965

LUCA EVANGHELISTUL

- alb curat;

- stratul VIII;

 

Dupa obişnuita chemare, soseşte Socrit, căruia îi aducem salutul nostru.

Socrit: - În numele Marelui Dascăl, fiţi binecuvântaţi, prietenii mei! Nu trebuie să vă necăjiţi. Aceştia care nu au nici un stăpân (se referea la Sava Truditul - vezi vol. I) îşi fac lucrul lor cu neruşinare. Mai mult decât atât însă, nu pot face. Atâta satisfacţie au şi ei, să vă necăjească, şi, dacă nu şi-o duc la îndeplinire, tânguirea lor este mare.

Şi acum să începem lucrul de unde l-am lăsat.

Să vină Luca!

Veronica: - A ridicat o mână şi spune ceva...

... A venit... E îmbrăcat ca şi Calemnis; în alb, nu prea înalt..., poartă o mică barbă.

George: - În numele Domnului Hristos, să se arate culorile spirituale!

Veronica: - Nu se mai vede veşmântul... a rămas acoperit cu acei solzi. Alb curat până mai sus de genunchi, de la genunchi în jos devine cenuşiu deschis.

George: - Iubite Luca, primeşte iubirea şi consideraţia noastră. Fii binevenit la noi!

Cercetăm soarta textelor din Noul Testament, ale Evangheliilor şi influenţele pe care le-au suferit. Te rugăm, de aceea, să ne spui ce cunoşti despre problema aceasta, dar mai înainte, câteva cuvinte despre viaţa pe care ai avut-o pe Pământ.

Luca: - M-am născut în Samaria; mama mea era de origine egipteană, tatăl meu arab. Am crescut împrumutând obiceiuri de la egipteni, de la arabi şi de la evrei. În viaţă mi-a plăcut mai mult pictura decât scrisul.

Când am auzit de un oarecare Învăţător Iisus, eram înaintat în vârstă. Mai întâi am stat deoparte, să văd ce predică. După aceea, I-am cunoscut şi învăţătura, simţind o atracţie care m-a făcut să părăsesc totul şi să stau în preajma Lui, pentru a putea auzi şi vedea ceea ce făcea El. Femeile erau mai arzătoare decât noi, mai neastâmpărate în râvna lor. Noi nu mergeam la El decât atunci când auzeam de evenimente mai importante; când întâlneam pe una din acele femei, o rugam să ne spună pe unde a mai fost, ce a mai făcut, şi ce a mai auzit de la El.

Caută, te rog, şi citeşte la capitolul 12.

Am deschis şi am început să citesc. Când am ajuns la: "Nu vă amestecaţi aluatul vostru cu cel al fariseilor", Luca m-a oprit.

Luca: - Stai! Ce înţelegi prin "aluatul fariseilor"?

George: - Este un sfat privind neamestecul oamenilor curaţi cu cei vicleni şi perfizi. Nici un amestec cu viaţa lor, cu scopurile lor, cu gândurile, cu doctrinele şi cu obiceiurile lor.

Luca: - Da, şi mai precis - aluatul fariseilor este miezul doctrinelor şi conceptelor false prin care cei sus-puşi căutau să speculeze buna credinţă a oamenilor, să-i supună, să-i întunece, ca să-i respecte şi să-i asculte orbeşte pe ei, făcând din cei slabi instrumentele lor, robi care să le muncească, pentru ca ei să aibă toate bunurile şi cinstirile.

Textul se adresează tuturor celor din alte neamuri care veneau însetaţi de Lumină, cum vin fluturii în jurul unei lumini aprinse, ca să salte şi să se bucure, să-şi încălzească sufletul şi să-şi liniştească inima de cele auzite. Pe aceştia îi avertiza să se ferească de tot ce este fals şi tendenţios.

Acum citeşte mai departe!

Am continuat să citesc, după care din nou m-a oprit.

Luca: - Aceasta trebuie să sune aşa: "Ceea ce oamenii spun în ascuns, pe întuneric, voi să spuneţi la lumină; ceea ce unii şoptesc la ureche, voi să strigaţi de pe acoperişurile caselor"... Ce înţelegi prin asta?

George: - Curajul afirmării adevărului, îndemnul de a spune deschis tuturor opinia ta, atunci când ştii că este adevărată. Atacul direct şi public împotriva nedreptăţii şi a minciunii.

Luca: - Asta este!

Vezi totuşi că noi am scris extrem de simplu, atunci când am scris. Unii, din evlavie, alţii neînţelegând, alţii din meştesugul penei lor, iar alţii cu interes, au mai adăugat, au schimbat sau au lăsat deoparte din cele scrise de noi. De aceea, ceea ce simţiţi că este adaos, să nu vă împiedice studiul. Bine este ca într-o zi să se cureţe tot ceea ce este necurat, dar pentru aceasta trebuie mult curaj şi multă muncă.

George: - Cel mai bun lucru cred că ar fi dacă s-ar scrie o singură Evanghelie a Domnului nostru, completă şi corectă, direct de la cei ce au stat pe lângă El.

Luca: - Cel mai bine poate şti cea care L-a purtat pe braţe. Noi, care multe le-am aflat din gura unuia sau altuia, şi chiar noi înşine am adăugat câte ceva, pentru că trebuia să faci o legătura, o completare în unele locuri, noi nu suntem cei mai indicaţi.

Aşa că vezi cum stau lucrurile...

George: - Trebuie să mărturisesc că nu m-am aşteptat la ceea ce aud acum. Dar aşa credem noi, oamenii, că toate sunt legate de Cel de sus, şi făcute cu aprobarea şi supravegherea minuţioasă a Cerului. MAI TREBUIE SĂ TREACĂ MULT TIMP PÂNĂ CÂND OAMENII VOR AJUNGE SĂ ÎNŢELEAGĂ CÂT DE LIBERI SUNTEM PE ACEST PĂMÂNT.

Dar despre naşterea Lui, ce ştii? Pentru că textul tău prezintă aceleaşi date ebraice, cum că Hristos s-ar fi născut în Betleem.

Luca: - Auzeam pe mama mea cum spunea că este fericită că din neamul ei egiptean s-a ridicat un Învăţător, care totuşi nu a îmbrăţişat legile Egiptului. Avea o învăţătură aparte de celelalte popoare. Tuturor li se părea că strică legile. Fiecare ţinea să spună că e din neamul lui, dar de urmat... prea puţini îl urmau.

Nu-l urmau, pentru că avea un obicei: căuta să-l despartă pe om de avutul lui - nu să părăsească avutul lui, ci robia şi grija - pentru a nu mai fi stăpânit de PATIMA DE A AVEA şi a tot strânge. Se ţinea mulţime multă după El ca să-L asculte, dar prieteni devotaţi... puţini au fost.

Nu putea nimeni şti cine e, nu puteai să-L întrebi, nu puteai, pentru că era ceva care te oprea. Stau şi eu şi mă gândesc că aş fi putut să-L întreb atâtea... Eee, atunci nu puteam. Parcă nu mai aveam nimic să-l întreb.

George: - Ai fost apostol de-al Lui?

Luca: - Desigur!

George: - Biserica nu te socoteşte printre cei 12!

Luca: - Parcă numai 12 au fost?!

George: - Pe unde a propovăduit Domnul nostru?

Luca: - Cel mai mult în Egipt, dar şi în Palestina, însă la distanţe mari nu a fost. A căutat să fie anonim, şi numai în ultimii ani a trecut la o intensă activitate.

George: - Cu ce scop a venit Hristos pe Pământ?

Luca: - ÎŢI SPUN SINCER CĂ, PE PĂMÂNT CÂND ERAM, NICI EU NU AM ŞTIUT. ACUM ŞTIU.

A VENIT ÎNTRE OAMENI SĂ LE DESCOPERE UNORA MÂRŞĂVIA, PE ALŢII SĂ-I UNEASCĂ, SĂ ARATE TUTUROR CÂT POATE SUFERI UN OM CARE A VENIT DIN ALTĂ LUME PENTRU A LE DESCOPERI DRAGOSTEA ŞI CERTITUDINEA LOR.

Crezi că, dacă ar veni din nou, nu ar patimi?... Mai rău!

George: - De ce a stat totuşi atât de mult printre evrei?

Luca: - A stat, într-adevăr, mai mult prin părţile Ierusalimului, pentru că evreii se considerau "cei mai buni şi cei mai apropiaţi de Dumnezeu". Şi a rămas între ei ca să le descopere mizeria şi minciuna, pentru că ei se considerau "poporul ales de Dumnezeu", iar pe celelalte popoare le dispreţuiau total, numindu-le idolatre. Hristos le-a arătat pe faţă răutatea, viclenia, făţărnicia, orgoliul şi falsitatea lor; i-a ruşinat şi au văzut celelalte neamuri cum "POPORUL ALES" RĂSTIGNEŞTE PE ÎNSUŞI FIUL LUI DUMNEZEU.

George: - Scrii în textele tale despre evenimentele Bunei Vestiri. Fără îndoială că venirea Lui a fost anunţată, şi, cu atât mai mult, va fi fost anunţată cea care avea să-L poarte pe braţe, însă această Bună Vestire, povestită de tine, are un aspect de poveste, mai ales că aceasta se petrece în preajma templului iudaic, poveste care se continuă şi la 40 de zile după naştere, pasămite, Hristos ar fi fost chiar tăiat împrejur. De unde provin aceste poveşti?

Luca: - Buna Vestire o ştiu de la bătrânii cărturari evrei. Ei povesteau că Fecioara este din neamul lor; ei povesteau şi despre Zaharia din templu, cum Ea a fost dusă în "Sfânta Sfintelor"... Mi-aduc aminte că povesteau foarte frumos şi mie mi-au plăcut şi le-am scris. Interesant, totuşi, că şi bătrânii evrei au recunoscut că acest Învăţător nu se putea naşte din bărbat şi femeie.

George: - Aşadar, l-ai cunoscut personal pe Hristos şi i-ai cunoscut activitatea?

Luca: - Eram foarte des în preajma Lui, şi mă uitam la El ca la ceva care-mi dădea hrană şi putere. Simţeam că-mi cunoaşte toate gândurile şi intenţiile. Niciodată nu am avut curaj să-l întreb de ce aşa şi nu aşa, şi, dacă făceam ceva fără să observe, se întorcea către mine şi, cu multă bunătate, zâmbea! Niciodată nu L-am văzut râzând, dar zâmbind L-am văzut. Pe faţa Lui era atâta Lumină şi veselie laolaltă, totuşi cu... O PERMANENTĂ TRISTEŢE.

George: - Acum unde eşti, ce faci?

Luca: - Merg din loc în loc şi mângâi pe cei care mi-au fost cunoscuţi şi dragi, însă mai mult timp stau în lumea mea. Este atât de mare locul odihnei noastre, încât niciodată nu poţi merge de la un capăt la celălalt.

George: - Locul de care spui este tot o planetă sferică?

Luca: - Este ca un fel de planetă, însă nu ştiu ce formă are; poate că este sferică, eu nu am avut timp să cercetez asta. Sunt atâtea de văzut, încât nu poţi analiza fiecare lucru în parte, cu toate că nu sunt neînsufleţite, ci toate sunt vii, şi poţi şti ce gândesc, ce vor să facă, şi atâtea ai de făcut, încât parcă nu ai timp să le cunoşti pe toate.

George: - În care loc de odihnă stai?

Luca: - Stau, ca şi ceilalţi prieteni ai mei, în locul de odihnă al VIII-lea, unde stau bătrânii înţelepţi, marii gânditori.

George: - În Oraşul de Aur ai acces?

Luca: - Putem privi cu uşurinţă spre Oraşul de Aur. Când suntem chemaţi, mergem, mergem şi la Învăţătorul nostru, şi dacă ne spune să facem ceva misiuni, ne prezentăm cu mult respect.

George: - Altfel, în lumea ta, cu ce te ocupi?

Luca: - Merg printre arbori, copaci impunători, fiecare altfel, majestuoşi şi graţioşi, te ocupi cu fiecare, te întreţii cu ei, merg să privesc flori şi câte feluri de plante, merg nu să le dau culoare şi parfum, nici viaţă, ci să văd cu câtă măiestrie sunt aranjate, ce parfum minunat şi intens au unele, cât de neobişnuit şi discret au altele, încât te minunezi de unde pot ieşi!...

George: - Ai mai fost şi prin alte locuri?

Luca: - Nu am reuşit să cuprind decât trei locuri de odihnă, locul meu, stratul VIII, precum şi straturile VII şi VI. Sunt spirite care stau la 30 de mii de ani aici, şi nu au reuşit să ajungă de la o margine la alta.

George: - Dar băştinaşi sunt?

Luca: - Marea majoritate sunt ai locului, ei nu au fost niciodată pe Pământ.

George: - Unde sunt mai mulţi?

Luca: - CEI MAI MULŢI SUNT ÎN STRATUL ÎNTÂI. SUB EI ESTE PĂMÂNTUL, SUB PĂMÂNT SUNT "NEGRII" BLESTEMAŢI DE EI ÎNŞIŞI. SINGURI ŞI-AU ALES SOARTA LOR.

George: - Sub aceşti negri ce mai este?

Luca: - ADÂNCURILE nu le ştiu!...

George: - Aveţi şi voi Soare, stele, astre?

Luca: - Soarele nostru nu are asemănare cu al vostru. Stele, lună, de fapt nu avem; nu avem nevoie de lună, pentru că nu este noapte..., permanentă zi, lumina, activitate, fiecare în direcţia lui.

Vrei să-l chem şi pe Ioan Evanghelistul?

George: - Da! ABIA AŞTEPT SĂ DISCUT CU IOAN EVANGHELISTUL!

Luca: - Zadarnic aştepţi! IOAN EVANGHELISTUL ESTE TRIMIS PE PĂMÂNT CU TREBURI IMPORTANTE, aşa că nu-l mai chema, pentru că o să-ţi răspundă cum ţi-a răspuns şi Matei.

George: - Unde sunt întrupaţi aceştia? În ce ţară sunt?

Luca: - Nu cercetaţi, nu încercaţi să cunoaşteţi, pentru că vă e destul ce ştiţi! TREBURILE LOR SUNT CU ROSTURI MARI, IMPORTANTE, ŞI TREBUIE SĂ LE DUCĂ LA BUN SFÂRŞIT.

George: - Noi ştim totuşi de ei?

Luca: - Dacă ştiţi, e bine. Noi nu avem voie să vorbim.

IOAN ESTE UN DUH CARE, CA UN VÂNT DE PRIMĂVARĂ, VA USCA NOROAIELE VOASTRE, ŞI CARE CAUTĂ SĂ ÎNFLOREASCĂ DIN STRĂDANIA RĂDĂCINILOR MATURITĂŢII, FLOAREA CE SOSIND, DĂ PRIMĂVARĂ...

George: - Revin la o întrebare de mai înainte, în legătură cu naşterea Domnului, cum de a rămas între oameni că Maria l-a "născut fecioara fiind", şi nu s-a ştiut adevărul - primirea pe braţele ei a unui prunc care abia putea fi pipăit.

Luca: - DACĂ VOI AŢI SPUNE CEEA CE SCRIEŢI, AŢI FI LOVIŢI CU PIETRE. Dacă s-ar fi spus că a venit pe braţele unei tinere un prunc în chip minunat, nu ar fi omorât-o cu pietre, considerând-o necinstită? A primit şi a tăcut, fără să spună nimănui nimic. Pleca dintr-un loc în altul, pentru a i se pierde urma, ca mânată de un vânt ce o purta, pentru a-şi ascunde taina.

George: - Ce vrea să spuna proorocia lui Osie?

Luca: - Cu 2-3000 de ani înaintea lui Hristos, şi în mijlocul poporului evreu erau gânditori care povesteau anumite întâmplări minunate, cum a proorocit Osie. Putregaiul pătrunde în copac, şi-l macină până ce-l trânteşte la pământ. Aşa a spus şi Osie: când poporul evreu a fost tânar, atunci când putregaiul nu-l pătrunsese, Dumnezeu l-a iubit, dar pe Fiul Lui l-a chemat din Egipt, unde Lumina pătrunsese.

George: - Da, acum textul e clar! Dar despre Moise ce părere ai? A făcut el atâtea câte spune? A avut el tangenţă cu sfinţenia?

Luca: - Moise a fost o persoană însemnată pentru poporul evreu, însă el nu avea talent nici la vorbă, nici la scris. Nu a făcut el atâtea câte s-au pus pe seama lui. Au scris aceia care au căutat să-l păstreze viu şi nemuritor în faţa poporului, şi, după aceea, foarte mulţi, pe parcursul secolelor, au mai adăugat, pentru a-l prezenta ca un mântuitor al lor, pe care însă nici unii evrei nu-l respectă cum îl respectaţi voi...

Veronica: - Dragul nostru Siu, văd că te interesează discuţiile noastre.

Siu: - Mă interesează, pentru căş din lucrul pe care-l fac cu unii oameni, nu se poate să nu mă bucur dacă cineva ocupă un loc mai sus decât îl avea, mai ales ajutat şi de mine. Acum vă las, pentru că sunt chemat. Rămâneţi cu bine!

Veronica: - Siu s-a înclinat către Socrit şi către Luca... A plecat.

Socrit: - Siu este foarte activ. Nu vă uitaţi că se ocupă cu lucruri mici. El are mari activităţi. Mie mi-e foarte drag, mi-e prieten, când îl cauţi, e în Oraşul de Aur, unde are libertatea să pătrundă, primeşte ordine, aleargă, apoi se întoarce. Atât că, în activitatea lui, nu-i place să miroasă prea multe flori şi să filosofeze! Când vine, o mulţime de entităţi se adună în jurul lui şi el mereu povesteşte, şi ele nici că se satură.

Acum, iubiţii mei, se cuvine să vă las.

George: - Vă mulţumim la amândoi pentru participare, şi ţie, stimate Socrit, şi ţie, stimate Luca, pentru bunăvoinţa şi dragostea voastră!

Socrit: - Pacea Marelui Dascăl să fie cu voi!

Veronica şi George: - Amin!

 Sus 

 

Bucureşti, 2 ianuarie 1965

MOISE, mare prooroc evreu

- gri închis

 

Am chemat pe Socrit şi am rostit salutul.

Socrit: - În numele Luminii, fiţi binecuvântaţi, fraţi şi prieteni ai mei! Iată, am venit. Cereţi ceea ce doriţi.

George: - Vrem să-l cunoaştem pe Moise.

Socrit: - Da, am să-l caut!

Veronica: - Socrit priveşte pieziş în jos, parcă vede prin pământ şi caută... cheamă... cu mâna întinsă parcă indică locul...

Vine... A venit! E tare mohorât!...

Auzi ce interesant, s-a înclinat înaintea lui Socrit şi el i-a răspuns.

Socrit: - Iată, Moise, te-am chemat, pentru ca tu singur să răspunzi la ceea ce vei fi întrebat.

Veronica: - Este un gri mohorât, închis de tot, aproape fumuriu. Hainele sunt aruncate pe el, capul gol, poartă barbă, şi e bătrân, piele arămie. Statură potrivită, mai mult scund, nasul încovoiat, capul mare, ţuguiat. Nu are trapezul pe care spuneai tu că-l au înţelepţii.

George: - Să-l vezi fără haine, să-i vedem baza spirituală!

Socrit: - Nu-i nevoie, are aceeaşi culoare ca şi hainele.

George: - Te-ai mai întrupat vreodată de atunci?

Moise: - Niciodată.

George: - Unde ai locul?

Moise: - Locul meu este laolaltă cu toţi bătrânii şi învăţătorii poporului din care mă trag.

George: - Unde?

Moise: - Nu a văzut nimeni din cei de faţă locul unde stăm noi, şi, ce aş putea să vă spun?

George: - Ce activitate ai desfăşurat?

Moise: - De când mă ştiu, am urmărit să realizez ceva. Tot ce am făcut, am făcut pentru salvarea şi triumful poporului din care mă trăgeam.

De scris nu am scris nimic. Nici la vorbă nu aveam talent, şi totuşi, nu tăceam o clipă, iar confraţii mei, care mi-ascultau orice poruncă, cei ce aveau meşteşugul scrisului, aşterneau pe hârtie.

Poporul din care mă trag şi eu, este şi va fi un popor şovăielnic şi nehotărât, un popor căruia i-a plăcut să se dea după cum bate vântul. De aceea a trebuit să spun că am primit Legile de la Dumnezeu din Cer, ca să pot să-i stăpânesc, să nu se închine la prea mulţi dumnezei, afară de unul singur, care spuneam noi că este în Cer.

George: - Cum de s-au pus pe seama ta atâtea minuni?

Moise: - Mă socoteau cel mai mare prooroc al lor, pentru că îi scăpasem din robia egipteană şi multe alte încurcături. Devenisem din timpul vieţii "atotştiitor", "atoateîmplinitor", iar după moartea mea, poporul aştepta şi se ruga la mine ca la un Dumnezeu, pentru ajutor şi izbăvire.

George: - Cum de ai pretins că ai întrecut pe egipteni în ştiinţă şi înţelepciune, şi cine a spus despre tine că ai vorbit cu Dumnezeu în rug, şi cum e cu coşul de nuiele şi creşterea ta la curtea faraonului?

Moise: - Este adevărat că am crescut în Egipt; dar cum am ajuns acolo şi am crescut la curtea faraonului, nu ştiu. Dar ştiu că sunt evreu, ca mi-am iubit şi ajutat neamul.

Vorbea nervos, parcă nu-i conveneau întrebările noastre.

Am urât de moarte pe egipteni...

George: - Spune, cum e cu statul de vorbă cu Dumnezeu apărut în rug aprins?

Moise: - De câte ori poporul evreu aluneca în diverse erezii, le spuneam că mi s-a arătat Dumnezeu şi că mi-a spus cum şi ce trebuie să fac. De câte ori nu s-au răsculat ei împotriva mea!

Ce-i drept, mă rugam cu multă credinţă unui Dumnezeu ce este undeva sus, şi simţeam adeseori o îndrumare pentru a potoli pe cei răzvrătiţi...

Socrit: - Te-oi fi rugat tu, dar nu ai reusit să pui pe tine nici o bandă cenuşie curată!

...

George: - Care sunt faptele care socoteşti că te-au adus să ai această culoare?

Moise: - Am făcut rău egiptenilor. Am omorât pe egipteni, ca să pot fugi din Egipt.

Am fost nevoit să ucid.

George: - Ai ucis oameni dintr-un popor care aveau multă trecere înaintea lui Dumnezeu datorită spiritualităţii lui avansate!...

Moise: - Eu nu am făcut nimic. Duşmănia între noi şi egipteni este recunoscută. Ceea ce am făcut, nu am făcut la întuneric, ci se ştie de toate popoarele. Aşa cum am fost eu bâlbâit, totuşi am ştiut să ţin poporul meu în mână, în urma rugăciunilor ce le făceam.

...

George: - Nu se poate spune că nu împărtăşiţi aceeaşi soartă.

Nu mi-ai spus însă cum au apărut minunile tale în Biblie, cu Marea Roşie despărţită în două, cu pedepsele aruncate peste egipteni, cu disputa cu magii şi vrăjitorii lor, pe care i-ai întrecut, precum şi cu transformarea acelui baston în şarpe, şi câte alte poveşti.

Moise: - Ce te interesează? Acestea sunt lucruri care mă privesc pe mine şi pe poporul meu.

Socrit: - Moise, răspunde la ceea ce eşti întrebat!

Lui Moise nu-i convenea că este descusut, şi părea că regretă şi cele spuse mai înainte, însă... era forţat.

Moise: - Aruncarea bastonului era o metaforă; însemna aruncarea a tot ce este rău de pe om, care, ca un şarpe alunecă spre prăpastie, de unde nu-l mai poţi scoate! Întâmplările din viaţa mea nu trebuie citite direct, ci indirect, căci fiecare simbolizează ceva, fiecare are un înţeles, fiecare capitol are alt înţeles, şi fiecare îl înţelege cum poate.

Le-au scris primii mei confraţi, şi nu ştiu de câte ori s-au mai transcris, fiecare adăugând câte ceva. Dacă eu aş fi scris tot ceea ce am făcut, nu aş mai fi avut timp să mă ocup de poporul meu. Nici nu era nevoie să scriu, pentru că eu nu vedeam ce vedeau alţii în jurul meu.

Ce e drept şi susţin este că am crezut într-un singur Dumnezeu, care este atotputernic, şi este undeva. Acum, în locul în care stau, nu aş putea spune că mă chinuiesc.

George: - Unde stai?

Moise: - Unde stau este mult mai bine decât în viaţa pământeană, şi nu doresc să mai vin pe Pământ, ci doresc să vină "Salvatorul" peste noi toţi.

George: - Cine este acesta?

Moise: - Ultima venire şi privire îndeobşte de la o margine la alta, recunoscută de toţi, din toate locurile de odihnă şi chin.

Mulţi au plecat dintre noi odată cu privirea Marelui Dascăl.

George: - Cum adică?

Moise: - După ieşirea Sa din trup, după moartea Sa pe cruce, Marele Dascăl, a trecut şi pe la noi, cuprinzând totul şi pe toţi. Cei ce au fost sinceri cu ei înşişi, din privire s-au legat de El, şi, plecând dintre noi, au avut o uşurare. Cei care am fost legaţi de naţie, am rămas mai departe, care unde am fost.

George: - Deci, şi dintre evrei au fost care au avut merite.

Moise: - Da, au fost dintre aceia care au trăit o viaţă spirituală, care au primit comunicări pe care unii le-au trecut până şi pe frunzele finicilor. Au fost dintre evrei care au mustrat poporul, şi au fost momente când şi eu i-am arătat greşelile. Eu l-am iubit mereu, încât prefer să stau unde sunt, numai să stau lângă el şi să trăiesc cu speranţa unei izbăviri ce va fi într-o zi.

George: - Ciudate şi neaşteptate mărturisiri! Bine, Moise, dar tu nu ştii că cei ce iubesc pe cei ticăloşi se fac vinovaţi, îndepărtându-se de soarta lor, aşa cum se întâmplă cu tine? Dacă vei fi găsit în aceeaşi stare în acea zi, ce vei face?

Moise: - Când va veni "Izbăvitorul", pe unii îi va arde, pe alţii îi va sălta. Ce se va întâmpla, rămâne de văzut!

George: - Veronica, spune încă o dată, te rog, ce culori are?

Veronica: - De sus şi până jos, e un gri închis de tot, fumuriu spre negru...

George: - Nici o altă culoare?

Veronica: - Nici o culoare în plus...

Socrit: - Moise, într-adevăr, este un spirit "aparte"... el nu a trăit pentru el..., ci mai mult pentru poporul lui. Cât de variat se aplică legile! Cât de nepătrunse sunt unele aspecte ale vietii!

Ei, de ajuns. Eşti liber, Moise! Poţi să mergi în lumea ta!

Vouă, dragii mei, vă doresc pacea şi binecuvântarea, nu de la mine, ci de la Domnul!

Am plecat!

 Sus 

 

Bucureşti, 3 ianuarie 1965

ISAIA, MIHEIA şi OSIE

prooroci ai Vechiului Testament

- toţi trei alb mat şi cenuşiu deschis spre picioare;

- toţi trei, în stratul VIII

Am rostit chemarea.

A venit Socrit şi am salutat venirea lui.

Socrit: - În numele Legilor Sfinte, în numele Împăratului Divin, în numele Marelui Guvernator, vă dau şi eu roua dragostei mele, şi binecuvântarea Lui o aduc peste voi!

Mă simt bine în această seara cu voi! Aşa să fie întotdeauna - spiritele voastre liniştite ca o apă ce nu o atinge nici o adiere de vânt!

De voi depindem noi!

Veronica: - Ce miros plăcut împrăştie! Câtă linişte poate da! Ce inundaţie de har!...

Socrit: - Dacă numai prezenţa mea poate să-ţi aducă ceea ce spui, dar să stai în lumea noastră, ce-ar fi?!...

Acum, să începem lucrul!

George: - A fost cam îndărătnic Moise, ieri, nu? Ce părere ai de felul cum a răspuns?

Socrit: - Faptul că a fost adus nu i-a convenit, mai ales ca să arate dedesupturile. Ceea ce se poate spune este că poporul evreiesc şi poporul egiptean au fost într-o permanentă ceartă şi într-un continuu frecuş. Din cele ce ai citit, ai văzut desigur că nu se arată nici o minune făcută de egipteni, fără numai vrăjitorii peste care el, Moise, domina, şi aceasta pentru că nu avea interesul să arate meritele egiptenilor, ci ale lor, pentru că ei au scris totul.

Evreii se prezentau în faţa tututor ca un popor ce crede într-un singur Dumnezeu viu şi adevărat, şi, desigur, era normal să scrie ceea ce au scris. Că s-au întâmplat unele momente deosebite şi în viaţa lor, este foarte adevărat, şi e normal să se întâmple - şi, dacă vrei să le numeşti minuni, sunt... minuni! Ei însă au căutat întotdeaună să predomine toate popoarele, să arate că ei sunt cei mai curaţi şi bineplăcuţi de unul şi adevăratul Dumnezeu în care ei credeau, şi care făcea minuni numai cu ei şi cu nimeni alţii din alte popoare.

Poporul acesta se ruga lui Dumnezeu, făcea tot felul de slujbe, având un ritual extrem de complicat, dar faptele şi caracterele unor reprezentanţi erau cu totul opuse...

ORICINE SE ROAGĂ, DAR VIAŢA NU CORESPUNDE CU CELE ROSTITE ÎN RUGĂCIUNE, NU POATE SĂ-ŞI ALBEASCĂ HAINA SPIRITULUI SĂU.

Viaţa trebuie să fie la acelaşi nivel cu pretenţiile sale spirituale, dar de la ei nu poţi să te aştepţi la asta! Faptul că ei nesocoteau toate popoarele, numindu-le păgâne, aceasta este o degradare a cinstei unui neam, care este un lucru extrem de grav.

CEL CARE CAUTĂ SĂ SUBMINEZE CINSTEA FRATELUI SĂU, ESTE CA ŞI CUM AR UCIDE!

Acum, spuneţi ce aveţi de cercetat!

George: - Vrem să verificăm conţinutul unor proorociri referitoare la Marele Învăţător, ale lui Isaia, Miheia şi Osie, şi, dacă este posibil, cheamă-i pe toţi trei odată... sau pe rând, cum crezi...

Socrit: - Îi chemăm pe toţi trei.

După aproape două minute, sosesc cei trei chemaţi.

Veronica: - Toţi trei sunt îmbrăcăţi la fel: hainele de dedesupt, gri deschis, cele de deasupra, albe. Isaia este cel mai mic de stat..., este foarte vesel şi foarte comunicativ. Toţi sunt blajini, faţa lor exprimă bunătate, împrăştiind blândeţe şi linişte...

Socrit vorbeşte cu ei, parcă le spune ceva într-o limbă pe care eu nu o înţeleg. Cei trei răspund mereu: Ki-ro-po, Kiropo-Kiropo...

Socrit: - Te-ai mirat că nu ai înţeles nici un cuvânt? Nu era nevoie! Am vorbit în limba arabă veche. Kiropo înseamna "înţeleg". Putem vorbi toate limbile, şi este firesc să vorbesc cu tine în limba ta, şi cu fiecare naţie în limba fiecăreia.

Întrebaţi ce vreţi!

George: - În primul rând, în numele Marelui Dascăl, să apară culorile spirituale de bază ale celor trei, fără veşmintele lor.

Veronica: - Toti trei sunt aproape la fel, cu deosebiri neînsemnate; de la gât până la genunchi sunt de un alb mat, apoi trec în gri deschis, şi spre glezne ajunge semiînchis.

George: - În numele Marelui Dascăl, să revină veşmintele!

Veronica: - Au revenit!...

George: - Dragii noştri, dorim să ştim, mai înainte de a vă întreba ceva despre texte, când aţi trăit, dacă v-aţi mai întrupat, din ce naţie aţi fost, ce activitate aţi avut, dacă aţi fost într-adevăr "prooroci" şi prin ce se manifesta acest lucru? În sfârşit, unde staţi acum?

Isaia, îţi dăm cuvâtnul!

Isaia: - Am trăit cu aproape 3000 de ani înaintea lui Hristos. Cetatea în care am trăit eu a suferit multe schimbări, încât nu o mai găsiţi pe nicăieri. Se numea Noumeta.

Eu am fost un om simplu, din părinţi săraci, care se ocupau cu creşterea animalelor, şi mergeam la câmp adeseori cu tatăl meu. Priveam cerul şi îmi puneam atâtea întrebări!... Ce este Viaţa? În cine să crezi? Cine este puternic peste toate? Cine este curat în atâtea necurăţii? Şi atâtea întrebări îmi puneam, încât nu mai exista nimic pentru mine. Eram aşa de absent, că dacă mă întrebai despre un lucru, nu ştiam ce să spun, atât eram de absorbit în gândurile mele, adâncit în ele să cunosc pe cele necunoscute.

Adesea "auzeam glasuri care îmi vorbeau", care mă făceau să simt că nu mai trăiesc pe Pământ, momente care mă scoteau aproape din trup, şi mă vedeam de multe ori doi în loc de unul. Nu ştiam ce sunt acestea, dar aveam pacea sufletească şi mă simţeam fericit. Au fost timpuri când am fost trimis să cert popoare, să mângâi pe altele, să ucid în lupte pe alţii.

Eram arab. Nu aş putea spune că mi-am iubit îndeosebi neamul meu; pentru mine nu exista neam "al meu" şi neam "străin". Pe mine mă interesa că trebuie să cunosc ceea ce doream, respectul nu mă interesa decât atunci când primeam ordin să mă duc undeva, fără să-mi pun alte probleme. Mă duceam, fără să mă îngrijesc cum va ieşi. De multe ori am scris cu unghia pe frunzele de la arborii din locurile acelea, scriam ceea ce auzeam şi rămâneau înscrise pentru ai mei. Că s-au mai înflorit pe ici, pe colo, asta se poate simţi de cei ce au mirosul dezvoltat. Evreii de atunci erau în permanente războaie de jaf, şi nu mi-a plăcut felul lor acaparator. Totuşi, am mers şi le-am arătat abaterile, iar ei au căutat să mă atragă întrăe bătrânii şi învăţătorii lor, zicându-mi că unul ca mine numai între ei ar putea să trăiască.

George: - Din textele rămase de la tine, apari ca unul dintre cei mai teribili mustrători ai poporului evreu.

Isaia: - Se spunea că, din cauza mamei mele - care era de prin părţile Egiptului - îi cert eu, dar nu era aşa. Când primeam ordin de a mustra, o făceam... şi pe evrei i-am mustrat în multe, multe rânduri.

George: - Într-unul din capitolele textelor tale stă scris astfel: "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emanoil", care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu.

Este exact celor spuse de tine?

Isaia: - Iată cum a fost: când eram odată culcat sub umbra unui palmier, am auzit un glas care mi-a spus: "... şi o mioară blajină va primi pe spatele ei Lumina care va vărsa Lumina, prin dragoste şi prin jertfă, iar acea Lumina este Emanoil, ceea ce înseamnă cu noi este Dumnezeu."

La noi nu exista pe vremea mea cultul fecioarei, şi, cu timpul s-a tălmăcit că acea "mioară" ar fi o fecioară, pentru că târziu, încoace, crescuse evlavia la feciorie, şi, desigur, au zis ei, nu avea să primeasca "pe spate" ci "în pântece", pentru că nu se înţelegea altfel decât că va "naşte" un fiu.

De la mine până la venirea Domnului pe Pământ, multe schimbări s-au făcut, crezând oamenii că au avansat în ştiinţă, şi că trebuie să dea un limbaj pe înţelesul tuturor.

Acum sunt în locul de odihnă şi activitate, într-o permanentă încântare - în stratul al VIII-lea - locul bătrânilor înţelepţi şi al proorocilor. Noi am fost atraşi de Fiul Omului, care a trecut ca un fulger, iar privirea Lui ne-a atras pe toţi cei ce am cercetat necunoscutul. Şi acum suntem într-o lume necunoscută de pământeni, duşi în acest loc numit de Cel pe care L-am căutat şi iubit în viaţa pământeană.

George: - Deci, ai avut mediumitate şi pe Pământ? Acesta ar fi secretul proorocirilor tale.

Isaia: - Nu ştiu ce se întâmpla, pentru că eu mereu am fost singur, şi nimeni nu-mi explica ceea ce auzeam şi vedeam.

George: - Îţi mulţumim pentru răspunsurile tale!

Socrit: - Miheia, ai cuvântul!

Miheia: - Sunt din neamul caldeenilor. Părinţii mei erau negustori. Am umblat cu tatăl meu în foarte multe oraşe şi ţări, am cunoscut multe popoare şi fel de fel de obiceiuri, mi-a plăcut să cunosc obiceiurile unora şi altora, şi, deşi unele popoare erau socotite păgâne, le găseam obiceiuri frumoase, iar la altele care se considerau "curate" şi cu o viaţă "dreaptă", le vedeam în cutele sufletelor atâta murdărie, încât, tulburat de ceea ce vedeam, mă întrebam: "De ce au venit aceşti oameni pe Pământ? Ce scop au? Pentru ce au venit, sau cine i-a adus? Unde vor merge şi cum vor sfârşi?" În permanentă gândire eram pentru a găsi un răspuns, şi de multe ori rămâneam fără el. Strădaniile mele de ani şi ani de-a rândul nu au fost însă zadarnice, pentru că am primit şi răspunsul pe care nu-l voi uita niciodată:

Pe acest Pământ cresc flori, arbori, animale, vietăţi până la cele mai mici insecte şi mai este şi omul. Omul este venit pe Pământ pentru a realiza ceva, şi mulţi se întorc cum au venit, ba şi mai goi!

PUŢINI VIN CU HAINELE SCHIMBATE, LUMINATE, LA LOCUL DE UNDE AU PLECAT!

Nu înţelegeam. Nu puteam să înţeleg ce trebuia să iasă de aici. Nu înţelegeam, şi până la urmă am înţeles că era vorba de locul de unde a plecat curat, venise nevinovat şi lucrase pentru ca să se întoarcă cu "bagaj" înapoi, unde să se bucure şi să bucure şi pe alţii.

Acum însă, abia acum văd cum e rostul omului pe Pământ.

De atunci, m-am întrupat de trei ori şi TOT MI SE PARE CĂ NU AM LUCRAT DESTUL!... Odată am fost în Egipt şi m-am numit Hari; a două oară în India şi m-am numit Hab; a treia oară în Japonia şi m-am numit Kike, şi pentru că ştiam de unde am venit, LUCRAM CU TOATĂ SÂRGUINŢA. În Japonia, toată viaţa am fost "cerşetor", cerşeam într-o parte şi dădeam în alta. Şi, când am simţit că trebuie să părăsesc corpul, m-am retras într-o casă. unde am făcut pe învăţătorul şi unde venea multă, multă lume să le spun câte ceva de folos. Am plecat şi de la ei şi am terminat cu "vizitele" pe Pământ.

DACĂ OAMENII AR ÎNŢELEGE CĂ VIAŢA PE PĂMÂNT ESTE NUMAI UN "PROVIZORAT" ŞI CĂ DIN ALTĂ LUME AU VENIT, ŞI TOT ACOLO SE VOR ÎNTOARCE, ALTFEL AR TRĂI, ALTFEL AR PRIVI LA TOATE CELE DIN JUR. Sfatul meu acum pentru oameni ar fi:

FACEŢI TOTUL CA ŞI CÂND AŢI TRĂI O MIE DE ANI, ŞI FIŢI GATA DE A PĂRĂSI TRUPUL CA ŞI CUM V-AŢI DESPĂRŢI DE EL PESTE UN CEAS!...

George: - Ai avut mediumitate?

Miheia: - Am avut mediumitate prima dată în Chaldeea, şi apoi în Japonia. Am auzit, dar nu am văzut nimic.

Acum stau alături de fratele meu Isaia, în locul de odihnă şi activitate creatoare care este al VIII-lea. Deasupra este Oraşul de Aur, îl privesc, dar NU AM FOST "CHEMAT" ACOLO PÂNĂ ACUM NICIODATĂ.

George: - În capitolul V al scrierilor tale stă scris: "Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, dar din tine vor ieşi povăţuitori peste Israel"...

Miheia: - ..."mustrător" peste Israel, nu "povăţuitor"!

Eu am scris cu 2000 de ani înainte de Hristos, şi de Betleem nici nu ştiam. Nu exista pe atunci localitatea aceasta, şi era vorba de un mustrător cum nu mai fusese şi cum nu avea să mai fie. Evreii l-au socotit pe Hristos proorocul lor, care a ieşit ca toţi ceilalţi, din bărbat şi femeie, şi nu a "venit" să-i mustre şi să-i certe. Pe acest Hristos, care nu avea cetate stătătoare, cei care se socoteau mai sfinţi, cei care erau mai tari şi mai abili, L-au socotit de-al lor.

George: - Îţi mulţumim, prietene! Putem trece mai departe!

Socrit: - Osie, ai cuvântul!

Osie: - Sunt ridicat din acel popor care s-a crezut "alesul şi unsul lui Dumnezeu". Tatăl meu era vânzător de păsări, şi de câte ori le vedeam, doream şi râvneam la aripile lor, la puterea lor de a se înălţa.

M-am născut cu aproape 2800 ani înainte de Hristos. Priveam păsările cu invidie cum se înalţau în văzduh, şi, dacă aş fi putut, mi-aş fi făcut nişte aripi cu care să mă înalţ. Neputând, am încercat să mă ridic cu celălalt "corp" - corpul spiritual - care poate să atingă înălţimi necunoscute şi de nepătruns.

Nu am fost o fire prea activă, totuşi trăiam o permanentă nostalgie de a cunoaşte necunoscutul, de a pătrunde ceea ce simţeam şi nu puteam să numesc. De multe ori, am văzut că, în loc de unul, eram doi, că unul pleca şi unul rămânea în mine, şi cu multă greutate mă întorceam iarăşi înapoi. Ooo! Cât de mult aş fi vrut să rămân acolo sus, şi să nu mă mai întorc pe Pământ! Pentru acest dor, am cerut să nu mai vin niciodată să iau trup pe acest Pământ plin de ipocrizie, suferinţă şi mizerie, pe care oamenii le produc şi nu natura.

Poporul din care am ieşit mi-a fost totdeauna indiferent pentru că, deşi unii concetăţeni se socoteau "aleşi şi unşi", totuşi nu mă simţeam bine cu ei, ba deseori îi mustram.

Acum stau lângă fraţii mei care au avut acelaşi dor ca şi al meu.

George: - Când plecai din trup, plecai singur sau cu cineva?

Osie: - Plecam singur, tras de un dor, luat de o putere nevăzută, dar simţita. Am scris foarte puţin, şi cele ce am scris sunt atât de sărace faţă de ce trăim noi aici!

George: - În unul din versetele tale ai scris: "... când era tânăr Israel l-am iubit, şi din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu" (Osie XI, I). Mi se par fără legătură cele două idei din frază. Sunt identice cu cele scrise de tine?

Osie: - În nenumărate rânduri întrebasem în rugile mele despre poporul în mijlocul căruia mă născusem, ce-i cu el? Este ales? Este iubit, aşa cum se pretindea?... Şi aceste glasuri, în nenumărate rânduri mi-au spus: "... DEMULT, CÂND ERA CURAT, AM IUBIT ACEST POPOR, DAR ACUM, DIN EGIPT VOI SCOATE PE FIUL MEU". Aşa am înţeles eu că EGIPTENII POT LUA LOCUL DE "POPOR ALES", DE FII AI LUI DUMNEZEU. Nu m-am gândit că de Hristos ar fi vorba, nu am înţeles atunci altceva. Am crezut doar că egiptenii vor lua locul, în schimb era vorba de Hristos, de faptul că El va ieşi din locul acela, din ţara aceea.

Apoi, după cum vezi, fiecare le-a potrivit cum a vrut mai bine.

Acum stau cu fraţii mei de bucurie şi odihnă, unde toate sunt vii.

George: - Ce prevezi pentru viitorul nostru?

Osie: - Eu, ce să prevăd?!... Ştiu doar atât: se vorbeşte că ACEST GLOB TREBUIE SĂ IA SFÂRŞIT - NU CA PLANETA, NU CA POPULAŢIE ŞI VIAŢĂ - CI CA MIZERIE, SUFERINŢĂ, RĂUTATE ŞI IPOCRIZIE. CÂND? NU ŞTIE NIMENI... DAR O SĂ VEDEŢI ZORILE ÎN CURÂND ŞI O SĂ ÎNŢELEGEŢI!

George: - Vă mulţumim tuturor pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi răspuns. Domnul nostru să vă răsplătească dragostea, efortul şi răbdarea ce le aveţi cu noi!

Socrit: - Pacea Domnului să fie cu voi!

Veronica şi George: - Amin!

 Sus 

 

Bucureşti, 21 ianuarie 1965

GINGIS-HAN, conducător al mongolilor;

- roşu închis spre negru, de sus până jos;

- primul strat de chin

Veronica: - Mărunt de stat, cap mare, ochii mici şi oblici, hainele toate roşii până la pământ, cu pete sepia, albastru şi galben.

George: - Spune, ce-ai făcut în viaţa ta?

Gingis-Han: - Mi-a plăcut să sug, să beau şi să manânc tot ce-a fost viu; am ucis, am siluit tot ce a fost frumos, iar gloria mea am simţit-o strălucind când am făcut mai multe crime.

Nimic nu mă mulţumea mai mult ca vieţile pe care le răpuneam şi tot ce...

Veronica: - Vă rog, nu mai pot suporta! Alungaţi-l!

Soocrit: - Pleacă, mizerabilule! Mergi în mizeria ta de veacuri!

Am renunţat, cu multă părere de rău, la discuţia pe care voiam să o am cu Gingis-Han. Pentru că Veronica nu-i putea suporta emanaţiile, a trebuit să renunţ.

 Sus 

 

Bucureşti, 21 ianuarie 1965

DIOCLEŢIAN, împărat roman (284-305)

- murdar; amestecătură din toate culorile care bat spre negru; în jurul gâtului puncte alburii pe fond cenuşiu, iar restul corpului numai puncte roşii, galbene, albastre şi verzi;

- pribeag;

Diocleţian: - Mi-e greu să repet, să-mi amintesc de trecutul meu... Nu am fost blând. Am avut perioade când am fost crud, şi după aceea intram în camera mea secretă şi lăcrimam, lăcrimând...

Singurele mele clipe înălţătoare au fost cele de rugăciune. Acele lacrimi sincere au înscris punctele deschise, albe, de care vă miraţi... Viaţa mea a fost aceea pe care o poate avea un om puternic şi plin de cinstire. Am avut tot ce am vrut şi am trăit tot ce am crezut că poate să mă facă fericit, căutând să mă ţin, mai ales spre sfârşitul vieţii, de glasul conştiinţei mele.

Orice om are momente când, prin trecutul vieţii sale, aude un glas care îi spune: OPREŞTE-TE!

Pe acest glas l-am lăsat şi eu să mă viziteze, şi atunci lacrimile îmi inundau obrajii!...

Acum sunt pribeag!

Uneori merg în stratul I, dar cum aruncă valurile obiectele uşoare pe uscat, aşa şi eu sunt alungat din acest strat...

George: - Bine, Diocleţian, îţi mulţumim pentru că ne-ai vorbit. Mergi în pace, şi Dumnezeu să te ajute să poţi urca şi tu printr-o nouă reîntrupare. N-ai mai vrea să revii pe Pământ, să-ţi îmbunătăţeşti culorile?

Diocleţian: - Aş vrea, dar nu depinde de mine. SUNT LEGI ASPRE ASUPRA MEA, PE CARE EU NU LE CUNOSC!...

George: - Mergi în pace!

 Sus 

 

Bucureşti, 21 ianuarie 1965

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (domn al Moldovei, sec. XVI, ctitor al mânăstirilor Slatina şi Bistriţa)

- gri semideschis, restul acoperit cu benzi coraile, verzi, galbene, albastre şi violet în dreptul sexului;

- stratul I, marea categorie a celor ce aşteaptă;

 

Veronica: - E îmbrăcat într-o haină lungă, gri deschis, cu o fâşie albă.

Lăpuşneanu: - Sunt în mulţimea celor ce aşteaptă mila şi îndurarea Cerului: stratul I. Petele roşii provin de la boierii care au fost omorâţi din ordinul meu ...; am fost un orgolios... acesta e galbenul; am căutat să domin prin forţă.

Albastrul şi violetul ce le vedeţi sunt desfrâurile şi perversiunile care m-au stăpânit tot timpul vieţii...

George: - Destul, Lăpuşneanu. Trecem la altul!

Socrit, te rog, cheamă-l pe Caligula, împăratul Romei.

 Sus 

Bucureşti, 21 ianuarie 1965

CALIGULA, împărat roman (sec. I, e.n.)

- roşu închis, murdar spre negru;

- straturile de chin;

La chemare, se prezintă un spirit ursuz şi sfidător.

George: - Cum te cheamă?

Caligula: - Ce vreţi de la mine?

George: - Cum te cheamă, cine eşti?

Caligula: - Ce vreţi de la mine?

George: - Vrem să ştim cine eşti şi ce ai făcut în viaţă!

Caligula: - De ce?

George: - Ca să ştie lumea ce are un om ce a activat într-un anumit fel. Pentru ca oamenii să nu facă ce ai făcut tu, să nu ajungă ca tine (mă irita din ce în ce mai mult).

Caligula: - Lumea să nu facă ce am făcut eu? Hmmm!... Înţeleg! Să vă spun cum mă cheamă? Să vă arăt îmbrăcămintea, dar... oooo! De v-aţi îndrepta voi, cei de pe Pământ!... Şi de ce v-aş arăta şi culorile? Spune-mi, de ce să le arăt? CĂ DE-AR VENI MII CA MINE SĂ-ŞI ARATE MIZERIILE FĂCUTE, TOT DEGEABA AR FI. OAMENII SUNT ÎNCLINAŢI DIN RĂU ÎN MAI RĂU, ŞI ÎNDREPTARE PENTRU EI NU VA FI DECÂT FOCUL!

De ce nu am ars şi eu până acum, nu ştiu... Aşa că...

Veronica: - A plecat, a fugit!... A dispărut!...

L-am rechemat forţat. A revenit înfuriat, spumegând de mânie. Am insistat şi i-am notat culorile spirituale de bază.

Socrit: - De ce ai plecat, lepădătură?

Caligula: - De ce aş rămâne în atmosfera aceasta, în care oamenii au dobândit lumina?... Nu pot!...

Socrit: - Pleacă!

Veronica: - A plecat...

 Sus 

 

Bucureşti, 25 ianuarie 1965

OLIVER CROMWELL, conducător de răscoala, englez (1599-1658)

Socrit: - Nu răspunde la chemare; e în trup!

 

 Sus 

Bucureşti, 25 ianuarie 1965

CAROL I, rege al Angliei (sec. XVII)

- galben semi-închis în jurul gâtului, roşu semi-închis până la genunchi, bandă albastră în dreptul sexului, maron pe umeri;

- pribeag;

 

Veronica: - E îmbrăcat ca un cavaler regesc, foarte elegant...

George: - Tu ai fost rege al Angliei?

Carol I: - Al Angliei? Al nimănui!...

Am făcut de toate, numai bine n-am făcut..., în rest de toate... Ceea ce mă mustră cel mai mult sunt nedreptăţile făcute supuşilor mei. Sunt nemulţumit. Am avut totul în mâna şi n-am ştiut să fac nimic pentru mine. Acum sunt în cloaca mare a aşteptărilor, unde nu mai am nici onorul, nici cinstea de pe Pământ. Deşi mizeria Pământului este groaznică, totuşi aş reveni să mă fac cerşetor, să mă târăsc pe uliţi, să fiu gonit, să-mi fie călcat în picioare orgoliul care mă stăpânea, făcându-mă să împrăştii atâta nedreptate în jurul meu şi să nu văd frumosul. Acum aştept şi eu o hotărâre.

George: - Văd că ai roşu pe tine, cum l-ai dobândit?

Carol I: - Am ordonat multe ucideri, şi chiar eu, cu mâna mea, am ucis, pentru ca la urma urmei, să fiu şi eu ucis.

George: - Ce-i cu albastrul?

Carol I: - Nu este de mirare ca un rege să aibă orice femeie ar vrea... Mă ruşinez să am atâtea culori pe mine!

George: - Spuneai că ai fost ucis.

Carol I: - Un rege care este plecat de la noi a făcut aceasta. Poate din ordinul lui Cromwell, poate nu. Cu el m-am văzut la un scurt timp după aceea, dar a plecat dintre noi din nou în trup, pe Pământ.

George: - Mai ai ceva de spus?

Carol I: - De veţi ajunge sus, să nu faceţi cum am făcut eu. Gândiţi-vă la noi, cât de rău ne simţim, pentru că nu am ştiut să primim roua binefăcătoare... Va fi destul!

George: - Îţi mulţumim pentru cele spuse.

Carol I: - Vă mulţumesc şi eu pentru dragostea voastră.

Veronica: - A plecat.

 Sus 

Bucureşti, 25 ianuarie 1965

CAROL al V-lea, Quintul, rege al Spaniei ( sec. XVII)

- galben semi-deschis, două benzi în jurul gâtului, una maron semi-deschis, una gri semi-deschis, puncte roşii pe coapse, dungă albastră în partea de jos a abdomenului;

- pribeag (rătăcitor);

Veronica: - A venit. E foarte frumos îmbrăcat, ca un rege...

George: - Te rugăm să ne spui despre tine, despre viaţa ta, despre regatul tău, pe care tu ai reuşit să-l faci atât de mare.

Carol V: - Regatul meu a fost mare... a fost mare. Lumea îmi spunea al V-lea, eu ştiu că sunt al VII-lea...

Hei, dragii mei... Pe unde nu mi-a călcat piciorul! Am vrut să prind tot globul pământesc în palma mea, şi, când am crezut că am ajuns în vârful gloriei, mi s-a dărâmat tronul din temelie..., adică... mi s-a rupt firul vieţii...

(Am cerut să primească culorile spirituale de bază)

Veronica: - Domină galbenul semi-deschis..., are două benzi în jurul gâtului, una maron, alta gri deschis..., pe coapse are puncte roşii, iar în partea de jos a abdomenului o dungă de un albastru închis...

Carol V (privindu-se): - Nu m-am mai văzut aşa de când am ieşit din trup şi am fost dus la Tronul Stăpânului, care a spus: "DUCEŢI-L LA LOCUL ALES DE EL".

George: - Şi unde te-ai dus?

Carol V: - Ca şi Carol I al Angliei, care se chinuie atât, numai că eu nu mă chinuiesc aşa de mult.

George: - Ai stat pe tron până la moarte?

Carol V: - Da.

George: - Şi ai murit de moarte bună?

Carol V: - SĂ ŞTII CĂ NOI, CÂND RUPEM LEGĂTURA CU PĂMÂNTUL, NU ŞTIM CUM SE ÎNTÂMPLĂ, numai cei ce sunt în jurul nostru îşi dau seama. Noi nu ne dăm seama când murim că murim. MOARTEA, DE FAPT... NU EXISTĂ! Firul vieţii se continuă, însă nici nu-ţi dai seama că se întâmplă ceva cu tine.

Sunt trecut în istorie ca un om mare dar... cu atât am rămas. Şi când mă gândesc cât de mult aş fi putut eu face!...

George: - Ştii ce înseamnă culoarea galbenă de pe tine?

Carol V: - Ştiu, pentru că cel mai mult m-a stăpânit orgoliul. Căutam să mă arăt tuturor cine sunt şi cât pot face... şi?... Ce am făcut?... Ce am realizat?...

George: - Dar albastrul care-l ai, ştii ce înseamnă?

Carol V: - Ştiu, păcatele trupeşti..., desfrâul!

Nu am ştiut să schimb culorile astea pe Pământ!... Acum le am, spre marea mea ruşine...

Noi suntem rătăcitorii, pribegii, împestriţaţii Pământului... din toate părţile, de pe tot globul...

Veronica: - Dar ce frumos e îmbrăcat!

Carol V: - Nu ne mângâie. Îmbrăcămintea aceasta, spre mustrare o păstrăm, nu pentru onoare. O păstrăm, dar cu nimic nu ne mulţumeşte...

George: - Ai putea trage o învăţătură, ai putea da un sfat, cunoscând toate prin câte ai trecut?

Carol V: - Sfatul meu, ştiţi care ar fi? Aşa cum a spus şi Carol I al Angliei, să vă gândiţi la noi. Gândindu-vă la noi, n-o să ajungeţi la fel...

George: - Bine, Carol, noi îţi mulţumim pentru răspunsurile date. Poţi merge!

Veronica: - A plecat!

 Sus 

Bucureşti, 30 ianuarie 1965

IOAN HRISOSTOM (347-397)

VASILE CEL MARE (329-379)

GRIGORIE CUVÂNTĂTORUL DE DUMNEZEU (328-389)

GALILEO GALILEI, savant italian (1564-1642)

- toţi patru alb-luminoşi;

- al patrulea cu o luminozitate ceva mai mică;

- toţi patru, în stratul VIII;

Sâmbata seara. Lucram la un capitol în care pusesem în discuţie câteva probleme dificile. Eram cam obosit, iar Veronica avea nişte dureri de cap care o puseseră la pat.

Fac pauza, şi, dintr-o dată, îmi vine în minte să-l chem pe Galileo Galilei.

- Veronica, lucrăm ceva astăzi?

- Mă cam doare capul.

- Hai, te rog, numai să-l cunoaştem pe Galileo Galilei, măcar să-i vezi culoarea şi stratul.

- Nu pot, dragul meu, n-am nici un chef de nimic. Ce vrei cu el. Lasă-l în pace!

- Dacă ţi-aş fi spus să-l chemi pe Sfântul Vasile, n-ai mai fi spus că nu ai chef. De unde poţi ştii tu că Galilei nu o fi mai mare decât ierarhii noştri? Ştii ce?! Mi-a venit o idee. Hai să-i chemăm pe cei trei ierarhi, pentru că tot e ziua lor astăzi, şi să-l chemăm şi pe Galileo Galilei, să vedem la ce stare este el faţă de ceilalţi!

- Veronica (veselă): - Hai!

De acord amândoi, ne-am ridicat, ea din pat, eu de la masa de scris, şi ne-am pregătit de chemare, reamintindu-i Veronicăi de multilateritatea lui Galilei şi, mai ales, de acel celebru şi de neuitat: "E pur si muove!"

Încă înainte de a-i propune acestea, am simţit în mine o căldură, care creştea minut cu minut. Când am început chemarea celor trei ierarhi şi a lui Galileo Galilei, mi-am simţit corpul întreg fierbinte, iar în vârful degetelor de la mâini, simţeam foc şi ace.

După câteva minute de aşteptare, Veronica dă semne că vede ceva, dar nu spune nimic.

- Ce-i Ninel, ce vezi?

- Nu ştiu ce am, nu pot să descriu. Au venit, dar nu ştiu să spun cum stau... Are fiecare câte un tron..., toţi patru, şi parcă tronurile acestea sunt legate de braţele unui pivot..., ca un sfeşnic cu patru braţe, în care fiecare braţ susţine câte un tron foarte frumos ornamentat; tronurile parcă-s de argint.

George: - În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să strălucească pe voi diagonalele adevărului!

Veronica: - Strălucesc diagonalele la toţi patru. Toţi sunt în veşminte albe, splendide!...

George: - În numele Domnului nostru, vă salutăm cu toata iubirea şi respectul pentru realizările voastre, pentru frumuseţea veşmintelor ce le-aţi primit prin eforturile voastre.

Fiţi bineveniţi la noi! Primiţi dragostea şi recunoştinţa noastră, pentru că ne-aţi ascultat chemarea!

Veronica: - Toţi patru au ridicat mâna dreaptă, în semn de salut şi binecuvântare...

Unul din cei patru: - În numele Marelui Învăţător, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Marele Dascăl al omenirii, fiţi binecuvântaţi, preaiubiţii noştri!

Aţi dorit să venim la voi. Încep eu, Ioan, să vă vorbesc.

Ne-aţi chemat pe toţi patru. Cel care ştie locurile de odihnă şi pace ale tuturor, a pus în inimile voastre dorinţa de a ne chema pe toţi patru, pentru că toţi patru ne aflăm în aceeaşi stare de gândire şi meditaţie, în oraşul al VIII-lea, fericit şi luminat. Eu sunt Ioan, căruia fraţii dintre care m-am desprins m-au numit Hrisostom sau Gură de Aur, pentru că în sfaturile mele le-am fost inimă lor, le-am fost părinte, frate, şi în unele împrejurări chiar slugă.

Nu am venit la voi să vă spun meritele mele. Descrie-mă cum mă vezi şi e destul. Poţi să-mi vezi şi cealaltă îmbrăcăminte, pe care o am numai pentru a merge cu ea în faţa Marelui Guvernator Divin.

Veronica: - La noi, în icoane, sunteţi îmbrăcaţi în odăjdii arhiereşti. Acum vă văd pe toţi patru la fel, deşi unul nu este ierarh. Vă văd îmbrăcaţi la fel, în alb, cu manşete şi gulere brodate, printre broderii văd că aveţi şi diamante sau alte pietre scumpe, şi purtaţi sandale tot brodate, afară de cel din dreapta, care poartă nişte cizmuliţe şi broderia urcă până sus. Nu ştiu cine-i!

Ioan Hrisostom: - Cel de lângă mine, încălţat cu cizmuliţe şi îmbrăcat în aceleaşi veşminte ca noi, nu a fost arhiereu, dar prin munca şi efortul lui a depăşit mulţi arhierei. El este acel despre care aţi vorbit acum câteva minute că a jurat, lepădându-se de descoperirile lui. Această călcare în picioare a muncii lui nu i-a luat totuşi haina, veşmântul şi cinstea de a sta în fruntea ierarhilor, şi în oraşul bătrânilor înţelepţi, oraşul fericiţilor, al VIII-lea. El nu a vrut să anuleze creaţiile Marelui Guvernator Divin, ci, din contră, a vrut să arate frumuseţea şi măiestria lor, ordinea şi claritatea fenomenelor de pe Pământ. Va vorbi la rândul său. Cel din stânga este fratele meu, Grigorie, iar cel din margine este Vasile.

George: - Dorim acum să vă vedem culorile spirituale de bază.

Veronica: - Au coborât între timp de pe tronuri, şi acum stau aproape de tot. Parcă le-au căzut veşmintele!

Cei trei sunt albi luminoşi, cu deosebirea că Galileo are o luminozitate mai slabă. De ce oare?

George: - Să ne spuna ei!

Ioan Hrisostom: - Pentru ce luminozitatea lui Galileo este aşa? Pentru micile îndoieli ce le-a avut în viaţă, adică nu a avut totuşi curaj să înfrunte pe judecătorii săi, şi s-a plecat, temându-se de suferinţă, temându-se că nu va putea rezista, şi această îngenunchere în faţa temerii, deşi este curat, este totuşi o teamă, o umbră care atenuează lumina veşmântului veşniciei.

Eu mare lucru nu am făcut. Ceea ce au împodobit unii şi alţii, au împodobit puţin. Am mustrat însă fără milă, de la împărat până la cel mai simplu om. Doar voi ştiţi că am fost dus în Insula Şerpilor de împărăteasa Eudoxia. Ştiţi sau nu ştiţi? Mi-au adus apoi trupul neînsufleţit în ţară.

George: - De ce te-a dus împărăteasa în exil?

Ioan Hrisostom: - Pentru că o mustrasem pentru nedreptăţile ce le făcea.

George: - Spune-ne, te rugam, părinte, ce ai făcut de ai cucerit acest loc în veşnicie, şi care sunt meritele tale.

Ioan Hrisostom: - Dragostea de oameni, dorinţa de a-i ajuta pe cei nedreptăţiţi. Aceasta a fost cea mai scumpă şi preţioasă putere care a putut să lumineze veşmântul veşniciei, dragostea de oameni, de a-i lega de veşnicie, părăsirea "miresei mele" pentru adevăr.

Veronica: - Care mireasă?

Ioan Hrisostom: - Mireasa mea a fost Eparhia, credincioşii mei pe care i-am iubit. Nu am iubit tronul pe care îl aveam, ci am iubit turma. Turma mi-a fost mireasa şi am fost nevoit să o părăsesc pentru că am mustrat pe împărăteasă.

Poţi să fii ierarh şi să fii un ticălos, să nu fii în rând nici cu cel mai umil creştin, când arhieria devine un scop în sine, pentru a trăi mai bine şi a te bucura de onoruri.

Mireasa unui ierarh este turma pe care el trebuie să o iubească şi pentru care trebuie să se jertfească şi să-i arate drumul. Dar, ca să-i arate drumul, trebuie ca mai întâi ierarhul să meargă pe el primul, căci dacă nu merge păstorul înaintea turmei, pe unde o va lua turma?

Am plâns după mireasă trei ani, şi a plâns şi ea după mine, căci eram surghiunit. M-a adus în braţele ei, dar când m-a adus eram aşa cum mă vedeţi acum. Ea nu m-a putut vedea, dar m-a simţit. Cine se jertfeşte pentru dragostea fraţilor lui sincer şi dezinteresat, va avea parte de un loc într-un strat superior. Cine suferă în viaţa pământeană surghiun şi alte chinuri pentru dragostea de oameni, va căpăta diamantul cel mai scump, din care îşi va lumina haina veşniciei. Suferinţa să fie îmbrăcată în modestie, şi să nu-ţi faci din ea un orgoliu, căutând ca prin ea să fii fericit de oameni, pentru că atunci ai pierdut. Chiar dacă ţi-o apreciază oamenii, tu să socoteşti că nu ai făcut nimic, să doreşti mereu ca de-abia de acum să începi lucrul, să te vezi mereu la început de lucru, niciodată să nu te simţi la capătul drumului. Atunci vei fi pe drumul cel bun, când vei simţi asta.

George: - Părinte, pentru că nu ai cruţat pe nimeni în viaţă şi ai arătat tuturor defectele şi lipsurile, spune-ne şi nouă ce găseşti nepotrivit la noi, şi ce trebuie să facem ca să ne îndreptăm?

Ioan Hrisostom: - Vă spun! Vorbesc pentru toţi! Fiecare să ia pentru el ce crede!

AVEŢI NEVOIE DE EFORT, DE MAI MULTĂ RÂVNĂ, DE MAI MULTĂ SÂRGUINŢĂ. Sunteti epuizaţi sufleteşte şi trupeşte. Prietena noastră, sora noastră, permanent este plictisită, deznădăjduită, şi vrea mai curând să o ia înapoi decât înainte. Aceasta este din cauza oboselii trupeşti şi mai ales sufleteşti, care nu-i dă voie să zboare spre înălţimile drumului ce-i stă în faţă.

Căutaţi să căpătaţi mai întâi liniştea trupească şi sufletească, mai ales, ca să puteţi zbura. Şi a doua parte - nu poţi merge pe un drum dacă nu ai picioare, nu poţi duce hrana la gură dacă nu ai mâini, nu poţi intra într-o familie distinsă dacă nu ai hainele după chemarea lucrului.

Aşa este şi la lucrul care l-aţi început. Nu puteţi merge dacă nu aveţi toate condiţiile. Voi lucraţi, dar lucraţi târâţi unul de celălalt. Este bine şi aşa. Merite are şi cel ce târăşte, dar mai frumos este pentru voi şi pentru cei care vin la voi, să zburaţi, să ieşiţi din voi înşivă şi să căutaţi pe cei care sunt meniţi să vă ajute în muncă. Una este să zbori, alta este să te târăşti. Şi noi, când eram ca voi, sufeream de oboseală, dar, privind acum în urmă, vedem cât sunteţi de doborâţi şi cu câtă greutate încercaţi să vă înfrăţiţi cu cei care sunt despărţiţi de voi.

Eu tot ce am scris, am scris stând de vorbă - aşa cum staţi voi cu mine - cu prietenii Marelui Dascăl, care veneau la mine ori de câte ori îi chemam, şi-mi dictau la ureche fără să-i văd. Şi eu scriam tot ce auzeam. Toţi cei care fac ceva în viaţă şi trăieşte, ceea ce fac, în urma lor, aflaţi de la mine că nu-i născut din ei, ci au primit de acolo de unde trebuie, adică au primit comunicări, au fost instrumente ale desăvârşitelor fiinţe divine, în orice domeniu ar fi fost efortul lor. Căutaţi să ţineţi legătura cu Divinitatea, şi prin aceasta veţi putea arăta dragostea voastră către oameni.

George: - Doresc să-mi pun convingerile pe hârtie.

Ioan Hrisostom: - Eu îţi promit solemn că te voi ajuta. Iubesc pe cei care vor să lase ceva în urma lor, şi-ţi dau un sfat: să nu laşi tocul din mâna până nu eşti satisfăcut sincer de ceea ce ai făcut.

George: - Deci tu nu ai scris nimic de la tine, ci numai ceea ce ţi s-a dictat la ureche.

Ioan Hrisostom: - Trebuie să dai culoare şi gust după oameni şi timp. Pentru că trăieşti între ei, să scrii aşa după cum ei au nevoie, după cum simt ei. Noi nu mai avem acest simţ realist al vostru. Ceea ce primeşti de la noi e ca un obiect neşlefuit, căruia trebuie să-i dai forma definitivă, sub care trebuie prezentat.

Veronica dădea semne de oboseală din pricina unei dureri de cap care dăinuia. I-am spus câteva cuvinte de îmbărbătare, rugând-o să înfrunte durerea, pentru a putea continua.

Ioan Hrisostom: - Vă mai spun ceva. La un conductor electric prin care curge curentul, dacă pui un bec mare sau mic, vedeţi totuşi cum apare lumina; aveţi răbdare, MUNCIŢI, CĂCI NUMAI PRIN MUNCĂ VEŢI AGONISI LUMINA SPIRITUALĂ. Grija cea mare este ca becul să nu rămână întunecat, să nu se lovească de alte obiecte, că se sparge şi, pentru că eşti aşa cum eşti (se referea la indispoziţia Veronicăi), întrebaţi pe ceilalţi care sunt veniţi cu mine, pentru că vizita este prea grea, şi să nu se ardă becul!

Veronica: - Se pregăteşte să vorbească Vasile cel Mare.

Vasile cel Mare: - Acum vorbesc eu, Vasile, numit cel Mare. Am fost numit aşa pentru că poate sunt şi înalt în ochii lor ca fizic, poate şi pentru restructurările pe care le-am făcut în conducerea ce am avut-o din punct de vedere religios, prin mânăstiri şi în întreaga mea conducere. Noi ne bucurăm pentru că voi căutaţi sfinţeniile anonime, căutaţi să arătaţi munca oamenilor care şi-au îngropat ani şi ani de-a rândul, căutând să descopere legi ascunse, fără să anuleze Divinitatea, ci arătându-i perfecţiunea. După cum ştiţi, lumea ne are sfinţi în Evlavia ei, pentru că eforturile noastre au fost în domeniul religiei. DAR CEEA CE AU FĂCUT ALŢI OAMENI, NU ÎN DOMENIUL RELIGIEI, CI AL ŞTIINŢELOR ŞI ARTELOR, AU FOST FAPTE CARE AU DEPĂŞIT CU MULT EFORTURILE NOASTRE, dar pentru că nu au fost în domeniul religiei, au fost socotiţi oameni de rând.

Noi vă spunem că toţi acei care s-au străduit, au muncit pentru a descoperi şi a îmbogăţi cunoştinţele oamenilor, aceştia fiind preocupaţi de gândurile şi cercetările lor, nu au avut timp nici măcar să se gândească la fapte care i-ar fi putut despărţi de Marele lor Stăpân şi Dascăl, Dumnezeu. De aceea, mulţi dintre aceştia depăşesc pe cei pe care lumea îi are ca sfinţi, intrând în locul de linişte şi fericire, bucurându-se de tot ceea ce-i înconjoară...

Prietenul nostru, pe care l-aţi dorit şi a venit împreună cu noi, iată-l pe aceeaşi treaptă cu noi, pentru că el nu a negat lucrurile providenţiale şi fenomenele necunoscute, ci a vrut să le scoată în relief, aşa cum a spus şi fratele nostru Ioan. De aceea, nu trebuie să vă închinaţi lui, după cum nici nouă, ci Aceluia care ne-a dat puterea să lucrăm fiecare în sectorul hărăzit, şi să ajungem unde am ajuns, lăsând şi celor de pe Pământ câte ceva.

George: - Ce anume din cele ce ai făcut a avut mai multă valoare?

Vasile: - Valoros a fost nu ceea ce am făcut în faţa oamenilor, ci ceea ce am făcut în ascuns, nearătat şi nevăzut de oameni. Activitatea mea este cunoscută ca fiind dotat cu un puternic spirit de organizare. Eu scriu atât: am făcut ceea ce am simţit că trebuie să fac, am ajutat pe cei asupriţi şi am căutat, pe cât am putut, ca din viaţa în trup să pot avea legătura permanentă cu oamenii de dincolo, şi dacă am făcut ceva bun şi am lăsat în urma mea, a fost după sfatul şi insuflările primite în chip deosebit, despre care niciodată nu am vorbit cuiva, cât am fost în viaţă. Se spunea că eu cunosc gândul oamenilor şi le spun ceea ce gândesc, şi atât.

Când am fost acuzat de lux de părinţii pustiilor, m-am rugat să arăt lucrul meu lăuntric, şi l-am arătat celor ce m-au acuzat, pentru că persoanele ce veneau la mine din lumina nemuririi erau în fir de aur şi argint, şi am căutat să aplic îmbrăcămintea luminoasă de dincolo, transformând-o în fir lucitor de aur sau argint, pentru care aplicare am fost acuzat de părinţii pustiului.

Veronica dădea semne de dureri intense de cap.

Veronica: - Se pregăteşte să vorbească Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu...

Grigorie: - Eu ce să vă spun, iubiţii mei? Am fost omul păcii şi al dragostei, mi-am condus turma cu credinţă şi dragoste, m-am rugat cât am putut pentru cei ce nu puteau face ceea ce trebuiau să facă, şi această dragoste de părinte faţă de copii, mi-a adus răsplata satisfăcătoare.

Lucrul meu este mai tăinuit decât al celorlalţi fraţi ai mei.

Veronica pare epuizată. O rog pentru un ultim efort, să lase şi pe Galilei să spună câteva cuvinte.

Galileo Galilei: - Ce să vă spun? Că am lucrat, că am fost necăjit, că am avut satisfacţii sau că am fost mulţumit? Ce pot să vă spun? Părerea mea este să vă dăm pace acum şi să ne chemaţi altădată, să discutam mai mult.

Veronica: - Se retrag spre tronurile lor..., ridică toţi mâinile spre noi, în semn de binecuvântare şi rămas bun...

Ioan Hrisostom: - Fiţi binecuvântaţi şi căpătaţi puteri de muncă. Vă vom ajuta mereu. Mai chemaţi-ne!

Veronica: - Au plecat...

 Sus 

 

Bucureşti, 3 februarie 1965

IOAN HRISOSTOM

Citeam la masă, şi deodată, simt că Ioan Hrisostom vrea să vină să vorbească. I-am comunicat Veronicăi ceea ce simţeam, şi, de comun acord, ne-am pregătit de lucru. Am chemat fără nume "pe acela care doreşte să comunice cu noi".

Într-adevăr, la mai puţin de un minut, soseşte Ioan Hrisostom, pe care l-am salutat cu deosebită căldură.

Ioan Hrisostom: - În numele Tronului de Lumina Întreit, în numele Aceluia care stăpâneşte Universul cu a Lui putere, vă binecuvântez şi eu, preaiubiţii mei fii, prieteni şi fraţi!...

Am venit la voi să mai descarc râvna şi dorinţa mea nerezolvată în viaţa pământeană...

Păstră câteva clipe de tăcere, adâncindu-se în sine, apoi începu:

Căldura slăbeşte marginile gheţii, o subţiază şi valurile împing apoi sloiurile, le trimit la vale, se topesc sau nu se topesc, pe parcursul căii lungi - acesta depinde de lungimea drumului - până ce se varsă în marele ocean şi, lovindu-se de altele, se sfărâmă unul de celălalt. Vârtejurile din ocean, atracţiile spre fund se produc câteodată din loviturile gheţurilor. Dacă se întâmplă să se găsească vreo corabie prin faţa sloiurilor, iar cârmaciul nu se sileşte să se îndepărteze, este lovit, curenţii îl atrag şi, cu toate sforţările lui, corabia este atrasă spre adânc, vâslaşul dispare pentru totdeauna, şi de acolo nimeni nu-l mai scoate.

Cine sunt sloiurile? Ce înseamnă corabia? Care este vâslaşul?

George: - Sloiurile sunt cei îngheţaţi spiritual. Ei se desprind din locurile lor, îşi irosesc forţele în zadar, şi, ciocnindu-se unii de alţii, nu fac decât să se afunde unul pe celălalt..

Corabia este cel ce vrea să se salveze de cei ce vor să-l lovească şi-l ameninţă cu scufundarea.

Cârmaciul este mintea - vâslaşul este voinţa, cu latura activă lucrătoare.

Ioan Hrisostom: - Da!...

Tăcere lungă... după circa două minute reluă:

Ioan Hrisostom: - Te găseşti într-o grădină cu pomi fructiferi de toate soiurile, cu minunate şi bogate roduri. Ochii care văd te poartă când într-o parte, cînd în cealaltă, ca să nu ştii din care să iei mai întâi, să-i cunoşti gustul. Fără să vrei, te atrage cântecul minunat al păsărilor, care zboară din creangă în creangă. Le priveşti gingăşia şi varietatea culorilor, îmbrăcămintea lor, şi te întrebi cine a putut să le dea atâta agerime în alergarea lor necontenită. Te uiţi cum spintecă aerul cu uşurinţă, în sus şi în jos.

Libertatea lor trezeşte în tine o revoltă; parcă te vezi inferior lor, şi pe drept cuvânt, revolta este îndreptăţită... Nu poţi zbura..., dar poţi să imiţi această sprinteneală, nu cu trupul, care atârnă şi este legat de Pământ, ci cu sufletul, prin care poţi să depăşeşti orice înălţime ce o pot ajunge aceste păsări, prin care poţi să zbori, să spinteci spaţii pe care niciuna din aceste nevinovate zburătoare nu le va ajunge, pentru că şi dincolo ele sunt supuse ţie, spre a te delecta, spre a te linişti şi odihni cu cântările şi gânguririle lor.

NIMIC NU SE PIERDE, TOTUL SE MUTĂ, FIECARE ÎN SPAŢIUL RÂNDUIT pentru odihnă sau rezervat pentru chinuire şi osândă, pentru că tot ce se mişcă pe Pământ... se mută dincolo! Ele, păsările, ca şi noi, au locul destinat dincolo, nu pentru meritele lor, pentru că ele nu au nici un fel de merit, ci pentru desfătarea omului sau chinuirea lui.

Ce groaznice pot fi acele clipe, când simţi pe corpul tău încolăcindu-se un şarpe! Mai mare chin nu poate fi! Ooo, şi câtă linişte poate să-ţi dea un cor minunat de privighetori sau alte păsări care, prin ciripitul lor, îţi pot înveseli sufletul!...

Există jos, în straturile de chin, vegetaţii neplantate de mâna omenească, se încurcă şi fac trupul spiritual să se chinuie prin mirosul urât pe care îl emană, şi sunt vegetaţii în stratul celor luminoşi, care, prin coloritul şi parfumul lor, te satură, te odihnesc, te fac fericit!

Ooo, dacă aţi ştii voi câte straturi sunt împărţite după chinurile sau bucuriile care sunt în ele, CUM AŢI CĂLCA TOTUL ŞI AŢI CĂUTA SĂ ZBURAŢI!...

Fiecare naţie pe Pământ are crezurile şi obiceiurile ei, şi cât de minunat este, după părăsirea vieţii pământene, când se adună oamenii şi parcă se cunosc, deşi nu s-au văzut niciodată, şi-şi împărtăşesc gândurile! Fiecare începe să lucreze aici, însă din acest lucru, aici, nu mai poţi acumula nimic, decât satisfacţia parfumului, atât cât ai acumulat în spirit pe Pământ...

Câtă mulţumire poţi avea însă când, odată plecat din viaţa pământeană, din când în când, privind, prin ocheanul dragostei, livada, pe care ai zidit-o şi ai lăsat-o altora, cum creşte, cum rodeşte, cum se înfruptă mulţi din ea bucuroşi, mulţumind că nu-i păzită de nimeni, pot intra simţindu-se ca la ei acasă. Deşi sunt conştienti că nu au atins nici măcar cu un deget lucrul acestei livezi, din miracolul dragostei stăpânului livezii, simt că sunt moştenitori şi, printr-o taină neînţeleasă de ei, au dreptul să guste, să simtă moştenirea lor, au drepturi fără oprelişti.

S-a auzit un trosnet în cameră, la care Veronica s-a speriat, tresărind.

Acum mă întorc către tine, fiica mea, şi-ţi vorbesc în aceste clipe, când eşti plecată aproape jumătate din trup. Orice adiere te trezeşte ca din somn. Nu te mâhni, nu spune niciodată nici un fel de întrebări. Trupul e cu slăbiciunile lui. Lasă-te pradă acestei iubiri care s-a revărsat peste tine, şi nu te mâhni!

Veronica: - Mi-e teamă că-mi vor slăbi nervii şi că mă voi îmbolnăvi.

Ioan Hrisostom: - Cel ce a înşurubat becul va avea grijă să nu se ardă. Voi totdeauna ţineţi cântarele, şi totdeauna să cântăriţi drept! Vreţi să mai vorbiţi şi cu alţii?

George: - Nu, părinte, continuă cele ce ai să ne spui!

Ioan Hrisostom: - Aşa am fost obişnuit, să gândesc! Eu foarte puţin am lucrat în viaţă muncă fizică. Mai mult am gândit; nu ore, ci zile şi nopţi întregi pătrundeam cu gândirea şi căutam să-mi aduc în imagine ceea ce bănuiam. Zic că bănuiam, însă lângă mine era cineva care îmi prezenta realităţile nemuririi şi uitam de mine, uitam de tot, stând, gândind, privind şi ascultând... Când ieşeam între oameni şi le vorbeam, îşi închipuiau că am citit foarte multe cărţi, şi nu greşeau. Deşi eu nu deschideam zile de-a rândul carţile, totuşi vedeam şi înţelegeam ce trebuie să sădesc în pământul fiecăruia, planta potrivită climei pe care o avea regiunea lăuntrica a individului. Eşti obosită?

Veronica: - Nu!

Ioan Hrisostom: - Te văd eu!

Veronica: - Nu ştiu ce am!

Ioan Hrisostom: - Ştiu eu!

Veronica: - Ce anume?

Ioan Hrisostom: - Totdeauna împărţirile te împuţinează, te slăbesc, de nu-ţi dai seama ce-i cu tine! Acestea le spun pentru că şi eu am trecut prin ele. Nu poţi altfel atâta timp cât eşti legat prin fire de tot ceea ce este pământesc, şi, fără să vrei, legile firii cu ale Pământului se atrag între ele, te slăbesc, te împuţinează, şi tu, care vrei să depui eforturi pentru a urca pe culme - de pe platoul căreia să poţi inspira aer mai curat - simţi la un moment dat că poate nu ai putea ajunge. Acesta e omul în corp pământean, care este forma perfecţiunii în care se odihneşte cel care trebuie într-o zi să zboare.

Prin acest corp însă, poţi să-ţi construieşti palatul, fie el cât de simplu. Pentru corp. este important ceea ce stă ascuns în el şi înţelege viaţa pământeană. Eu mă retrag!

George: - Doresc să te mai întreb ceva. Înainte de a trăi ca ierarh în sec. IV, te-ai mai întrupat vreodată?

Ioan Hrisostom: - O singura dată, am fost pe atunci ostaş roman, dar de foarte tânar am zburat, căzând într-o luptă. Eu m-am retras...

George: - Îţi mulţumim!

 Sus 

Bucureşti, 4 februarie 1965

SF. SIMEON STÂLPNICUL

- argintiu sclipitor;

- stratul VII;

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc să discutăm în această seara cu cel ce i s-a arătat Veronicăi, Sf. Simeon Stâlpnicul. Acest sfânt a trăit atât de intens învăţătura creştină, la o atât de înaltă tensiune, încât, ca să scape de mulţimea care îl asalta zi şi noapte, şi să poată rămâne în contemplaţie şi rugăciune, şi-a zidit un mic turn, în care s-a urcat şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii.

Veronica: - Au apărut Calemnis şi invitatul. Amândoi sunt îmbrăcaţi la fel, veşminte albe, înfăşuraţi ca romanii. Simeon are o oarecare severitate pe chip. I-am salutat...

Calemnis: - Copiii mei, în numele Aceluia prin care am venit la voi, vă binecuvântez eu, bătrânul Calemnis, şi las ca fratele meu Simeon să vă vorbească!

Simeon: - Iubiţii mei fraţi şi prieteni, Preasfânta Treime, unică forţă în lumină şi dreptate, să vă binecuvânteze, să vă lumineze, pentru a merge pe drumul cel plăcut, pentru a vă încărca cu forţele cunoaşterii, ale adevărului, iar eu vă învălui cu dragostea mea de părinte şi frate!

Vă mulţumesc că aţi cerut deschiderea şi pătrunderea razei de lumină între noi şi voi. Eu am lăsat de mult dreptul de a lucra altora, cu nuanţe mai vii, cu forţe mai mari, cu pătrunderi mai puternice, cu relaţii mai profunde în lumea Divinităţii. Trimite Domnul lucrători la timp potrivit, şi după măsura holdei. Când am fost eu în preajma surorii, fiicei şi prietenei mele Veronica, alături de alţi fraţi şi singur în alte dăţi, am fost trimis nu pentru că nu ar fi putut lucra şi atunci cei de acum. Dar cum firea Veronicăi, iată, este foarte cercetătoare, drămuind şi întorcând pe toate părţile ceea ce aude şi simte, ar fi respins cu desăvârşire auzind de un nume egiptean şi nu de un călugar cuvios şi pustnic, cum am fost eu. De aceea am fost trimis eu, ca să creadă, altfel, dacă venea Calemnis şi se prezenta cu numele său de egiptean, ar fi zis că a venit satana, căci şi aşa unii preoţi considerau vedeniile ei satanice. Prin apropierea mea, i-am înrădăcinat încrederea, cu toate că de multe ori şovăia, dar am încercat să-i dau un climat pur ortodox, pe al cărui drum să meargă fără împiedecare.

Că s-au poticnit mulţi în cele prezentate de ea, nu-i mirare..., în aceasta consta sâmburele adevărului, al Luminii. Dacă ar fi fost privită cu indiferenţă şi uitată, aceasta lucrare s-ar fi alterat. Izbiturile însă, nu au putut decât să-i dea lumina mai puternică şi viaţa mai lungă.

Dar ce să vă spun eu?!... Cunoaşteţi voi, mai bine decât mine, că aurul, oricât ai vrea să-l prefaci în alt metal, tot aur rămâne. Cu această comparaţie mă refer la "lucrare", nu la persoana prin care s-a lucrat...

Din viaţa mea nu vă spun nimic, cunoaşteţi din scrieri! Am dorit nespus de mult înălţimi şi însingurare, şi acum mă scald în oceanul de iubire al Aceluia care este Dumnezeu, pe care atât de mult l-am iubit. Oceanul Iubirii Lui faţă de mine m-a atras lângă toţi cei care, prin diferite urcuşuri, s-au fixat pe platoul sau stratul al VII-lea.

George: - Dorim să-ţi vedem acum şi baza spirituală!

Veronica: - Argintiu sclipitor. Pe frunte are un triunghi cu latura de circa 18-20 cm. şi în mijloc un bec luminos.

Simeon: - Triunghiul reprezintă înălţimea gândirii filosofice; becul este ochiul minţii, prin care se vede Izvorul de Lumină.

În numele iubirii divine, fiţi binecuvântaţi! Eu m-am retras!

 Sus 

Bucureşti, 5 februarie 1965

SF. PANTELIMON, medic care nu primea bani;

- argintiu luminos, cu triunghi mic pe frunte şi potir pe piept;

DECEBAL, rege al dacilor

- Oraşul de Aur.

 

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc să discutăm astăzi cu cel trecut în rândurile sfinţilor, făcătorul de minuni, medicul care nu primea plată în urma tratamentelor pe care le făcea, Sf. Pantelimon.

Acest sfânt i s-a arătat Veronicai în timp ce era în mânăstire, conducând-o de la satul Tudor Vladimirescu până la mânăstire, împreună cu Ioan Evanghelistul şi Simeon Stâlpnicul. În momentul în care au ajuns la poarta mânăstirii, cei trei s-au înălţat spre înălţimi, iar locul acela a fost marcat prin ridicarea unei troiţe splendide pe care erau pictate chipurile celor trei sfinţi. I-am chemat....

Veronica: - Şi-au făcut apariţia Calemnis, părintele cunoscut, invitatul nostru, Pantelimon, pe care îl recunosc... Parcă e o prietenie veche, pe care o reîntâlneşti după mult timp. Arată foarte tânăr în comparaţie cu Calemnis, cam de 30 de ani, foarte vesel şi cu un aer princiar..., e îmbrăcat ca un roman, fără barbă, cu părul foarte scurt, şi cu o faţă foarte luminoasă. Icoanele, nici pe departe, nu seamăna cu el. I-am salutat.

Calemnis: - În numele Tronului Dumnezeiesc, vă binecuvântez, copiii mei! Îl las să vorbească pe vechiul prieten al lucrării noastre.

Pantelimon: - Preasfânta Treime, cea care guvernează tot ce se mişcă, să vă binecuvânteze, iar eu, cu aceeaşi dragoste de frate şi de vechi prieten, vă îmbrăţişez!

Te-ai bucurat când m-ai văzut, că m-ai recunoscut.

Îţi spun acum ceva ce n-ai ştiut. Mi-ai fost dată în primire de Acel ce priveşte tot ce se mişcă, dirijează şi binecuvântează, biciuieşte şi miluieşte, zic, mi-ai fost dată în primire de când s-a hotarât să primeşti viaţă pământeană, şi de acest lucru vă spun acum.

Creatorul a toate, care hotărâse să-şi facă o lucrare de iubire şi în Ţara Românească, ştiind că, de la apariţie, acea fiinţă prin care vroia să-şi desfăşoare voia Lui, va avea potrivnici spre a o nimici, m-a hărăzit pe mine, şi ca medic, şi ca stil de apărare, să-i fiu scut ocrotitor, până când va crede că este nevoie de mine.

Ca medic, încă din faşă a trebuit să o supraveghez, pentru că, după cum ştiţi, toate rudele ei doreau ca ea să nu supravieţuiască. Apoi, pe parcursul vieţii, am dirijat-o, inspirând-o cu năstruşnice jocuri ce depăşeau pe ceilalţi copii de vârsta ei. În cei doi ani petrecuţi sub cheie, fără hrană şi încălzire suficientă pentru un copil de vârsta ei - pentru că avea în jur de 9 ani - a trebuit să-i dau căldură şi hrană, întreţinând-o, călcând în picioare neputinţa firii. Apoi, în toţi anii până la maturizare, a trebuit să fiu în preajma ei, dirijând-o în aşa fel, încât să nu jignească nici partea de unde a venit, nici să iasă din comun faţă de cei în mijlocul cărora stătea, pentru a nu da vreo bănuială.

În momentul declanşării lucrării divine prin ea, firul între ea şi partea de unde a venit se maturizase oarecum. Lucrătorii dirijaţi spre a-i vorbi, spre a i se arăta şi a o dirija, erau mulţi. Eu am stat doar să mă bucur şi să văd cum creşte lumina adevărului lângă cea care mi-a fost dată spre pază şi ocrotire.

Am privit toate treptele pe care s-a urcat, vesele sau triste, dulci sau amare, am dirijat, m-am bucurat şi m-am rugat şi mă voi ruga până va ajunge în vârful scării pe care merge. Aşa că misiunea mea cam asta a fost, şi va mai fi încă, până se va sfârşi lucrul prin persoana fiicei şi surorii mele, Veronica; fiică, pentru că mi-a fost dată din faşă, soră, pentru "lucrul" pe care-l ascultă şi-l execută la ordinul Divinităţii, aşa după cum şi eu am ascultat şi am lucrat.

George: - Vreau să te întreb ceva, iubitul nostru, "Lucrarea" aceasta prin ea, de cine a fost propusă? La iniţiativa cui a pornit?

Pantelimon: - Mai bine zis, la rugămintea cui?

Ei bine..., la rugămintea lui DECEBAL...

La auzul acestei surprinzătoare veşti, am rugat să vină însuşi Decebal.

Veronica: - Vine, dar nu unul singur... vin doi... bună treabă! E Siu Karta împreună cu Decebal, care e fantastic de luminos... şi cu o oarecare duritate în priviri.

I-am salutat pe noii veniţi.

Decebal: - Marele Guvernator Divin, Marele Tron de Lumină, care mi-a primit şi aprobat cererea mea, ca în POPORUL MEU ROMÂN, ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ, SĂ FIE PLANTAT UN LĂSTAR PE CARE NUMAI EL POATE SĂ-L ŞTIE ŞI SĂ-L FIXEZE, CARE SĂ FIE CA O RAZĂ TRIMISĂ DE MAREA VOINŢĂ DIVINĂ, PENTRU CREAŢIE, ÎMPLINIRE, BICIUIRE ŞI ÎNVĂŢĂTURĂ, eu, cel ce am intervenit pentru plantarea acestui lăstar, vă binecuvântez!

EU, CA PĂRINTE AL ACESTUI POPOR, BLÂND ŞI OROPSIT, AM CERUT ÎN NENUMĂRATE RÂNDURI PĂRINTELUI CERESC SĂ-ŞI DESCHIDĂ, DIN CÂND ÎN CÂND, CÂTE O MICĂ FEREASTRĂ PRIN CARE SĂ PĂTRUNDĂ RAZE ÎMBĂLSĂMATE, CU FORŢE POTRIVITE, EU AM CERUT O LUCRARE DIVINĂ ÎN ACEASTĂ ŢARĂ, PRIN CARE SĂ SE ÎMPLINEASCĂ VOIA CREATORULUI, O LUCRARE CARE SĂ FIE DIRIJATĂ DE ÎNSUŞI MARELE GUVERNATOR.

Bucuria mea e mare unde sunt, dar MAI MARE E GRIJA MEA, CARE E AŢINTITĂ ASUPRA POPORULUI MEU, ASUPRA CONDUCĂTORILOR CARE SUNT ŞI CONDUC POPORUL MEU, PENTRU CARE INTERVIN SĂ FIE DIRIJAŢI ŞI SPRIJINIŢI!

Acum, dacă vrei să mă întrebi ceva, poftim!

George: - Prealuminate Decebal, din ce strat eşti?

Decebal: - Din Oraşul de Aur!

Era fantastic ce auzeam. Nu mi-aş fi putut niciodată închipui că Decebal poate face parte din oraşul zeilor! Oricum, e o mare cinste pentru un popor, ca un conducător de-al lui să facă parte din vârful Piramidei Luminilor. Pentru mine, Decebal, este drept, pe o treaptă cu Ştefan cel Mare şi cu Mihai Viteazul. Nu mi-aş fi putut însă niciodată închipui că Decebal să fie atât de sus! Vestea aceasta nu face decât să mă bucure şi să mă entuziasmeze!

George: - Doresc să aflu la cine ai intervenit pentru a se face o lucrare divină în ţara noastră? La Tatăl, la Marele Guvernator sau la Iisus Hristos?

Veronica: - Întrebarea asta parcă l-a iritat puţin...

Decebal: - Cum puteţi crede că sunt două părţi distincte, Iisus Hristos una, şi Tatăl alta? Când am intervenit la Tatăl, am intervenit la Iisus, care e în Tatăl; şi dacă am intervenit la Iisus, am intervenit la Tatăl, care una e în voinţă, în putere, în Lumină, în dreptate şi în bunătate.

George: - Îţi mulţumesc, e clar!

Decebal: - Fiţi binecuvântaţi de Acel în numele căruia am venit, mai bine zis ne vedem, căci nu am venit la voi!

Se referea la faptul că discuţia noastră avea loc prin ecran, deci atât Decebal, cât şi ceilalţi nu erau veniţi în casa noastră, ci fiecare era văzut în locul din care făcea parte.

Siu Karta: - Iubiţii mei fii şi prieteni, ca unul care fac parte din lucrarea hărăzita de Tronul de Lumină, am însoţit pe părintele ţării voastre, ca să mă bucur şi eu alături de el de această ştire pe care v-a adus-o. De fapt, ne vizităm şi ne bucurăm când e vorba de un lucru de care este legat instrumentul prin care lucrăm ca neam, ca sânge, ca ţară pământeană.

Veronica: - Au dispărut amândoi, şi Decebal şi Siu.

George: - Vrei să ne spui acum tu, iubite Pantelimon, din ce strat eşti?

Pantelimon: - Acolo unde iubirea m-a atras laolaltă, alături de fraţii mei, alături de cel cu care aţi discutat aseară, fratele meu Simeon, în leagănul de lumină al VII-lea.

George: - Vrem să-ţi vedem acum şi baza spirituală!

Veronica: - Argintiu luminos, triunghi mic pe frunte şi potir în dreptul inimii.

Vrei să ne spui ce înseamnă potirul?

Pantelimon: - Acest potir este dragostea pentru cei ce i-am ajutat, preoţie lucrătoare în dragoste de oameni.

Fiţi binecuvântaţi, în numele Tronului de Lumină, iar eu vă învălui în aceeaşi dragoste şi ocrotire!

George: - Îţi mulţumim!

 Sus 

Bucureşti, 8 februarie 1965

ION BARBU, matematician, mare poet român;

- alb curat, fără nici o pată;

- stratul V;

Ion Barbu este poetul meu preferat, alături de V. Voiculescu. Pentru mine, poeziile lui reprezintă o culme neatinsă. Îl apreciez pe Eminescu, pe Baudelaire, pe Rainer Marie Rilke, şi pe alţii, dar volumul lui Barbu, "Joc secund" reprezintă vârfuri de nimeni egalate.

Pentru a cunoaşte starea spirituală a lui Ion Barbu, mare matematician, gânditor şi poet român, l-am chemat pe Siu Karta, pentru a-l consulta.

George: - Să-l aducem în ecran pe Ion Barbu, sau să-l chemăm aici? Nu aş vrea să-l deranjăm!

Siu Karta: - Nu-l deranjaţi! EI ABIA AŞTEAPTĂ SĂ FIE SOLICITAŢI. E UN ADEVĂRAT EVENIMENT PENTRU CEI CE SUNT CHEMAŢI DE PĂMÂNTENI! Le daţi prilejul să se manifeste, să vă aducă mesajul conştiinţei lor!

...

Veronica: - A venit! E aşa de frumos! Cu toate că a murit bătrân, acum e un tânar în floarea vieţii! S-a înclinat în faţa lui Siu Karta. E foarte vesel, cu o faţă blajină, bună, meditativă. Stă şi parcă se gândeşte la ceva...

I-am adresat salutul obişnuit.

Veronica: - Barbu priveşte spre Siu...

Ion Barbu: - Măreaţa Divinitate care a permis venirea mea între voi, să vă binecuvânteze, bunii mei prieteni, iar eu mă înclin dragostei ce o aveţi pentru mine. Lumina mea apusă să vă lumineze, să vă umple de bucurie şi de putere, pentru a fi mereu proaspeţi, uşori, de a zbura spre lumea noastră, căreia îi faceţi atâta bucurie, deschizându-ne drumul spre Pământ... Bucuria nu o faceţi prin faptul că am dori să venim, ci prin faptul că vă gândiţi la noi, că vă străduiţi să fiţi una cu noi.

Desigur, cei din lumea în care mă bucur şi eu de ceea ce înconjoară pe toţi, ar dori cât mai mulţi să deschidă drumul, cât mai mulţi să fie din acei care să deschida cale, pentru ca noi să venim.

Mă bucură destul de mult faptul că cele scrise de mine, fără să fie ale mele..., vă saltă sufletele spre noi, vă încălzesc fiinţa, vă aprind năzuinţele.

Dragul meu prieten George! Cel bătrân în gânduri înalte, să te binecuvânteze pentru dragostea cu care sorbi strofele din mica mea cărţulie, pe care am scris-o cu un condei firav, dar manifestările nu au fost ale mele, cel puţin aşa mi-am dat eu seama.

Sunt fiinţe pe Pământ ca nişte mici oaze, pe al căror sol se aruncă seminţe, de către diverşi ostenitori, depinde de cea care o ia înainte şi reuşeşte să încolţească, să crească, şi să te trezeşti dornic să o manifeşti, să o exprimi, să o aşterni pe hârtie. Depinde dacă pământul e prielnic pentru a da roade bune sau mai puţin bune.

George: - Ai fost un mare matematician...

Ion Barbu: - Da, am fost matematician. Nu aş putea spune că nu mi-a plăcut; această ştiinţă mi-a ordonat gândurile şi mi-a structurat întreaga mea gândire filosofică, dar a avut doar rol de scară, căci în mine au ars dorinţe mai înalte, şi tu ştii doar; tu eşti arhitect, dar nu ţi se pare că altcineva vrea să ia locul arhitectului?

Aşa cum tu eşti un îndrăgostit de gândire, de filosofie, depăşind meseria ta, preocuparea ta, aşa şi eu mi-am depăşit preocuparea mea matematică şi, însingurat, zburam spre înălţimi ce se profilau în adâncul fiinţei mele. Iubeam calculul infinitezimal, iubeam logica polivalentă, mă pasionau în special infiniţii mici. Ei bine, aşa cum tu ai făcut o pasiune pentru acropola Atenei, aşa am făcut eu o pasiune pentru infiniţii mici. Ştiu că mă înţelegi, de aceea îţi vorbesc. Infiniţii mici au fost pentru mine miracolele pe care le-am găsit în matematică. Nu spun că m-au distrat, nu spun că m-au amuzat, spun că arhitectura infiniţilor mici m-a fermecat, m-a îmbătat, şi din această beţie au izvorât poeziile mele, pe care le-am scris ca într-un vis.

Adevărata creaţie este izvorâtă dintr-un vis. Sunt matematician, afirm cu tărie că şi acum, şi aici gândesc ca un matematician. Împreunând matematica cu visul, s-a reuşit o transfigurare într-o poezie filosofică, şi aceasta, mai presus de gândire, într-un domeniu vast, domeniul visării.

Tot ce mă înconjoară aici e un vis, e un farmec, e poezie, e îmbinarea armonioasă dintre "Jocul prim" şi "Jocul secund".

Eşti printre puţinii care au înţeles semnificaţia Jocului secund, şi de la tine am primit vibraţii care mi-au atins inima, şi am simţit că faci parte dintre puţinii care m-au înţeles.

Eu am trăit în trup, am avut studenţi care veneau să-mi asculte prelegerile. Pentru mine, prelegerile, contactul cu publicul este obositor şi plictisitor. Acceptam să fiu profesor universitar ca să-mi pot câştiga existenţa, şi atât...

Viaţa mi se desfăşura însă în camera mea de lucru, unde mă întâlneam cu castelul meu de gheaţă - şi în acelasi timp, fierbinte - al gândirii. Am fost un timp şi raţionalist, un raţionalist pur, înfrăţit cu gândirea lui Imanuel Kant. Un timp, în anii mei de tinereţe, am crezut că totul este raţiunea. Consideram intuiţia ca o bizarerie, care nu făcea parte din gândirea pură, raţională.

Mă gândesc şi acum cu tristeţe la acel castel de gheaţă, în care am trăit un timp lipsit de orizont spiritual. Dar s-a întâmplat odată ceva. Eram în Dobrogea, într-un sat, de fapt, un mic orăşel de provincie; era o zi călduroasă, cu un soare fierbinte. Mergeam pe stradă singur, însetat, aşteptând să-mi iasă o cişmea în cale şi să-mi ostoiesc setea. La un moment dat, apăru un turc care stătea în ghereta lui. M-am apropiat, avea bragă, avea sirop, avea limonadă, avea acadele, bomboane de tot felul, şi îngheţată de fistic şi zahăr ars. Ei bine, în clipa aceea s-a petrecut cu mine ceva ce n-am putut niciodată să-mi explic. Castelul meu de gheaţă a început să se topească, când privirea mi s-a oprit asupra bătrânului turc, care mi-a şoptit: - Allah să te binecuvânteze!

Nu ştiu de ce, la auzul acestor cuvinte, am simţit că ochii mi s-au umplut de lacrimi. Turcul nu mi-a primit bani. "De ce?" am întrebat eu. Turcul mi-a răspuns: - "Allah îmi va răsplăti că am adăpat un om însetat".

De atunci, încet, încet, castelul de gheaţă al gândirii mele s-a topit, şi, în locul lui s-a ridicat un templu în care am intrat şi am rămas şi acum. În acest templu, în cămara cea mai dinăuntru, arde şi acum focul setei de perfecţiune, de frumos, de adevăr, totul la un loc însemnând LUMINA.

Aflati că acum locuiesc în stratul fericiţilor, al V-lea. Voi numiţi straturile acestea, "straturile sfinţilor". Într-adevăr, am întâlnit în stratul acesta spirite care pe Pământ au fost considerate "sfinţi".

Nu suntem sfinţi. Să nu ne spuneţi niciodată sfinţi. Sfânt este unul singur, Acela care dirijează şi guvernează Universul spiritual. Numai El este sfânt, noi doar amărâte fiinţe care sorbim cu nesaţ vibraţiile ce pornesc din marele Izvor de Energie, Forţă şi Putere. Nu sunt sfânt, sunt doar fericit. Fericirea mea a pornit încă de când eram în viaţă, de când reuşisem să mă însingurez de toţi cei din jurul meu. Nu mi-a lipsit de pe masă Biblia. M-am ridicat deasupra unor texte lipsite de conţinut şi eronate, dar m-am oprit asupra sublimului joc al simbolurilor din Evanghelia de la Ioan. Nu pot spune că n-am fost în biserici. Nu pot spune că n-am înţeles tainica liturghie... dar m-a dezgustat ipocrizia, falsitatea păstorilor nedemni. Setea mea de adevăr mi-am găsit-o în singurătate. Hristos era pentru mine sfera din vârful unei piramide dăltuita în timp şi spaţiu, mai presus de orice confesiune şi filosofie.

Nu ştiu cum şi când am părăsit trupul pământesc. Nu mai ştiu nici în ce ani au fost naşterea şi moartea mea. Străin am fost printre pământeni, străin sunt şi acum de tot ce se petrece pe Pământ. Şi aici trăiesc mai mult singur. Mă bucur cu confraţii mei, dar clipele cele mai înălţătoare sunt cele ce le petrec în mijlocul naturii, căci aici este o natură de vis, pe care nu am cuvinte să v-o descriu. Florile luminează, pajiştile luminează, arbuştii luminează, copacii emană tonuri de lumini, totul e o simfonie de culori, pe care mintea pământeană nu o poate imagina, nu o poate crede.

M-am cam întins la vorbă..., dar ştiu că v-am grăit pe plac.

George: - Într-adevăr, tu ai scris o poezie care începe cu următorul vers:

"Castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut, gândire..."

Ion Barbu: - Da! Îmi amintesc parcă de poezia asta, dar nu o mai ştiu nici eu. Mă refeream la perioada mea ateistă. Pot să afirm ca matematician, că eu am fost un adevărat ateu, dar tocmai aici este miracolul, că atunci când aprofundezi, atunci când te adânceşti mai mult în gândire, ajungi să-ţi dai seama că gândirea este o adevărată construcţie, este realmente un edificiu, care are un fundament şi un vârf. Ei bine, acest vârf este totul, pentru că vârful este tot ce poate fi mai perfect şi mai frumos. Vârful este absolutul, şi întregul edificiu vorbeşte de o ierarhie a valorilor, care are o minimă şi o maximă, o bază şi un capitel înflorat, ornamentat. Simplitatea coloanei generează capitelul, care reprezintă frumuseţea unei construcţii. Şi mie mi-a plăcut arhitectura, iar cel mai simbolic edificiu, pentru mine, era Coloana corintică.

Dar să nu mă mai lungesc... Sora noastră e obosită...

Barbu priveşte către Socrit... Zâmbesc unul către altul...

George: - Din tot sufletul, îţi mulţumesc pentru cuvântul tău! Ne-ai fermecat cu prelegerea ta.

Ion Barbu: - De mă vei mai chema, voi mai veni. Mă retrag!

George: - Încă o dată, mulţumiri...

Veronica: - Au plecat...

 Sus 

Bucureşti, 9 februarie 1965

VASILE VOICULESCU, chirurg şi mare poet român.

- gri deschis, cu puncte albe;

- stratul V.

 

Pe marele doctor şi poet V. Voiculescu am avut plăcerea să-l cunosc personal. Am fost împreună în acelaşi loc de suferinţă, făcând şi el parte din "Rugul Aprins", grupare cu caracter strict religios, mistico-filosofic, care, nefiind înţeleasă, a avut mult de suferit.

Am dorit să-i cunosc starea şi rezultatul eforturilor lui, mai ales că el este autorul lucrării: "Sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară". Aceste sonete reprezintă pentru mine un moment dominant în poezia, nu numai românească, ci şi în cea universală. Sonetele acestea mai sunt pentru mine ceea ce sunt psalmii lui David pentru pustnici, izvor nesecat de meditaţie, contemplaţie şi extaz filosofic.

Aceste sonete reprezintă totodată o ripostă la adresa lui Shakespeare, fiindcă Shakespeare a tratat iubirea tragic, în condiţii şi cu finalizări dramatice. Voiculescu îl contrazice pe Shakespeare, dând iubirii un sens mistico-filosofic, cu rezolvare armonioasă. Iubirea, pentru Voiculescu, reprezintă lupta pentru om şi frumuseţe. Omul, sfârtecat de iadul în care trăieşte, e însetat de echilibru, e însetat de armonie, vrea să guste perlele mirifice ale iubirii şi, prin ele, să se transfigureze.

Este de subliniat faptul că, prin aceste sonete, aceste ode ale iubirii, această sete pentru eternul feminin şi perfecţiunea androgină, V. Voiculescu le-a scris în anii de bătrâneţe, în anii când faţa sa, împodobită cu o barbă de ascet, avea întipărită pe ea ridurile anilor înaintaţi. Ei bine, la vârsta lui înaintată, când număra 64 de ani, Voiculescu scrie nişte sonete pe care oricine le-ar considera ale unui adolescent îndrăgostit, cu judecată de matur. Sonetele de iubire ale lui Voiculescu sunt sonetele unui adolescent maturizat de experienţa vieţii.

Voiculescu nu a fost un afemeiat, dar a fost un pătimaş îndrăgostit de eternul feminin al celor două zeiţe de vârf - Afrodita, zeita frumuseţii, şi Atena, zeiţa înţelepciunii.

Iubirea, pentru Voiculescu, e mai presus de o fericire şi de o plăcere trecătoare. Iubirea e o pasiune luminoasă, nobilă, o "sete necontenită", o "foame veşnică"...

În iubire el bea, dar e necontenit însetat, în dragoste el se hrăneşte, dar este totuşi veşnic înfometat. Iubirea, pentru Voiculescu este, fără îndoială, o ÎMPLINIRE, dar în acelaşi timp este o zvârcolire, un CHIN, un chin splendid, miraculos, prin care "trupescul", "carnalul" este depăşit, transfigurat.

Voiculescu era un om cu o interiorizare deosebită, spirit spontan, ager şi sever în acelaşi timp, oferea o companie plăcută. L-am cunoscut cu prilejul unei întâlniri între prieteni, având prieteni comuni, şi am remarcat pe chipul lui o anumită suferinţă. Figura lui exprima o crispare lăuntrică, de care m-am convins când am avut deosebita satisfacţie de a-l auzi recitând din sonetele sale. Poezia i-am gustat-o din plin, cu toate tensiunile ei ţâşnite dintr-un om cu certitudini de neclintit. Densităţile sale filosofice se transformau uneori în vibraţii mistice, cu toate că mistica, pentru el, nu era decât un refugiu în mulţimea de cărări pe care le încerca, fără să poata să dea contur reperelor de capăt.

Am dorit să-l cercetez, să-i regăsesc temperamentul şi problematica transfigurată, măsura în care o serie din chinurile lui lăuntrice luaseră acum sfârşit.

L-am chemat. După uzanţă, l-am rugat să dea proba autenticităţii lui. Luminând diagonala, l-am salutat. Veronica a relatat îmbrăcămintea lui de roman, în gri deschis, chiar luminos, cu puncte albe de sus până jos. Culorile spirituale s-au arătat absolut identice.

Iată ce a vorbit...

V. Voiculescu: - Bine v-am găsit, iubiţii mei prieteni! Mă bucur că v-aţi gândit la mine. De fapt, de câte ori strigătele voastre merg ca săgeţile spre scaunul Marelui Guvernator Divin, noi vedem, prin strigăte, pe cei ce sunt ascultaţi, şi ne bucurăm. Ceea ce pleacă din toată fiinţa spre înălţimea desăvârşirii, cu dorinţa fierbinte a împlinirii cererii, este văzut şi simţit de noi, cei din straturile odihnei, vedem pe cei ce zboară prin stăruinţă spre marile înălţimi.

...

M-am chinuit o viaţă întreagă să cunosc şi să simt posibilităţile urcuşului şi aproape că nu le-am dibuit. Mi-am fărâmiţat sufletul în multe, am zburat până la anumite înălţimi, dar am rămas cu dorinţa ca "Acela pe care l-am iubit şi la care m-am rugat", din mila Lui îmi va arăta cândva înălţimile bucuriilor, şi mi le-a arătat abia în 1962.

A fost frumos atunci, a fost înălţător, a fost ca o poezie care îţi îmbată sufletul de bucurie, şi am fost fixat într-un loc în care sunt şi acum, şi unde mă simt bine. Nu m-a fixat nimeni, nu m-am fixat nici eu; M-A ATRAS LOCUL PE CARE L-AM CONSTRUIT SINGUR ÎN TIMPUL VIEŢII ŞI CARE MI-A FOST REZERVAT PRIN LEGEA ABSOLUTĂ A MERITULUI.

Mă găsesc în locul de odihnă al V-lea, unde este multă veselie, unde toţi sunt tineri, ca de 30 de ani, vârsta cea frumoasă, tineri care saltă şi se răsfaţă în mijlocul unei naturi sublime, ce se apleacă şi serveşte, care bucură şi odihneşte pe toţi cei ce ajung în farmecul frumuseţii ei.

Nu am regretat de loc când am plecat din coşmarul Pământului. Nu am urât nici Pământul, nici oamenii de pe el, însă am lăsat cu uşurinţă cătuşele anilor grei, ce atârnau pe amarâtul meu trup. Cătuşele ultimilor ani au îngreunat mai mult ostenitul meu corp, însă mi-au făcut sufletul de o sprinteneală neînchipuită de mine, în faza în care am trăit-o în timpul ultimului an al vieţii mele pământene.

Soare, care luminezi şi încălzeşti Pământul, tu, care dai viaţă la tot ce se mişca şi se zbuciumă pe această planetă, cât de mic eşti tu pe lângă Marele Soare care luminează, care hrăneşte, care dă viaţă miliardelor de oameni spiritualizaţi de pe toate planetele, fiecare, mult mai mare decât tine, şi se odihnesc toate în lumina şi căldura ce o primesc de la El!

...

Mă gândesc la natura Pământului, privesc arborii şi florile, câtă viaţă, gingăşie şi parfum au, şi cu câtă cruzime sunt rupte, puse în vaze cu apă, ca după câteva zile să le cadă petalele. Ele mor, sunt aruncate, şi, la urmă, îşi aminteşte omul cât de frumoase erau când stăteau în grădină! Cum priveau şi ele cerul şi se hrăneau din razele Soarelui, din aerul curat, cât parfum împrăştiau ele! Şi acum, iată, îi pare rău că le-a rupt şi că s-au trecut repede, în loc să fi rămas în rădăcina lor, prin care îşi trăgeau seva şi îşi gustau libertatea.

Cam tot aşa se petrece şi cu oamenii. Că omul este în rădăcina lui, nu prea este luat în seamă de are culoare sau parfum, dar după ce i-au căzut petalele, şi dacă i-au căzut înainte de vreme, silite de o nemiloasă rupere, deşi este apoi pus într-o vază cu apă, moare mai devreme decât îi este sorocit. A trecut, s-a scuturat, apoi a fost aruncat la gunoi... Ce folos că-ţi pare rău şi că îţi aduci aminte de el! Toate regretele sunt zadarnice, şi dacă a rămas cumva vreo petală presată între file, pe ici şi colo, s-a uscat şi ea. Poate şi-a păstrat culoarea, dar parfumul nu-l mai are; s-a dus! Oare unde s-a dus parfumul? Cine l-a luat? Cine l-a strâns? Cine?

Da...

Nici culoarea, nici parfumul nu se pierd, mai ales parfumul.

Este cineva care le-a adunat în cupa lui, mai mult sau mai puţin, depinde de floare, de calitatea florii. Este strâns acest nectar, care construieşte sălaşele nemuririi pentru petalele căzute, sunt strânse de cineva în chip nevăzut, refăcându-se în forma în care a avut-o - şi poate mai perfect - şi ia loc în parfumul pe care l-a avut, ca să-şi continuie viaţa nemuririi.

Bine este să tai, să cureţi o rană, fie la om, fie la animale, fie la plante, rană care ar dăuna întregului organism.

De multe ori însă rănile pătrund în miezul cel mai tainic, de unde nimeni nu mai poate scoate otrava vătămătoare, şi vezi deodată paloarea cum invadează făptura, şi, mai devreme sau mai târziu, se frânge cel atins de nemiloasa rană. I se curmă viaţa toată. Unde merge cel căzut? Lângă rădăcină? Cine îl ia? Unde îl aşează?

De multe ori, nu are cine să-l ia de lângă rădăcina de unde s-a frânt, fie din cauza mirosului care dărâma pe oricine s-ar apropia de cel căzut, fie că nu se găseşte cine să-l ridice, şi rămâne astfel atârnat în jos, în loc să fie ridicat în sus.

Câţi din aceştia nu stau privind cu jale înspre rădăcină, blestemându-şi soarta nenorocită! Nu au avut pe nimeni să-i ajute, fiind singuri şi neputincioşi! Îi privesc toţi, îi jelesc, îi compătimesc, însă de la o stare anumită nu mai poate veni nimeni să-i ridice, să-i ajute, decât acei care le-au fost prieteni, fraţi şi stăpâni.

Dacă nu l-au avut pe Acesta, dacă nu I-ai cunoscut Ambasadorii, care să te arate şi să te prezinte, cei ce stau îmbrăcaţi în putere şi în lumină, şi stau gata să te ajute, în numele Aceluia pe care L-ai iubit şi L-ai slujit, atunci rămâi agăţat de torţele stinse ale necunoscutului, privind rădăcina şi blestemând soarta.

M-am cam întins la vorbă, dar am căutat să văd lucrurile în miez, aşa cum văd acum toţi cei ce s-au străduit să vadă. Nădăjduiesc că m-aţi înţeles, şi veţi putea, cu dramul meu de sare, să puteţi da gust hranei pentru cei mulţi.

Eu mă retrag şi vă mulţumesc pentru dragostea ce mi-aţi arătat-o. Îţi mulţumesc ţie, George, pentru că te-ai gândit la mine, m-ai iubit şi m-ai preţuit mai mult decât meritam. Mulţumesc şi prietenei noastre, pe care am văzut-o în octombrie, şi am fost mândru şi fericit că O ROMÂNCĂ DE A NOASTRĂ STRĂBATE ORAŞELE BUCURIILOR, CONDUSĂ DE CEI CARE ŢIN LEGĂTURA PRIN EA, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI VÂRFUL PUTERII, DE UNDE VIN ORDINELE ŞI HOTĂRÂRILE DIVINE.

George: - Prietenilor tăi, mai bine zis prietenilor noştri comuni, vrei să le transmiţi ceva?

V. Voiculescu: - Celor ce mi-au fost prieteni, nu le spun nimic, pentru că nu poţi să le transmiţi nimic; n-or să te poată înţelege niciodată. De aceea, lasă pe fiecare să-şi ude rădăcina plantei lui şi fiecare, după cum se va strădui să-şi cultive parfumul, aşa îl va avea...

George: - Ce cunoscuţi mai sunt cu tine acolo?

V. Voiculescu: - Dintre cei mai cunoscuţi, sunt: DIMITRIE BASARABOV, cel care are moaştele în biserica Patriarhiei Române, CALINIC, vrednicul stareţ de la Cernica, şi mulţi alţii. Dintre cei care nu au fost socotiţi sfinţi, dar care au dus o viaţă plăcută Celui ce apreciază meritele şi dirijează pe fiecare la locul său, face parte şi SHAKESPEARE...

George: - Te-ai întâlnit cu el?

V. Voiculescu: - Da, este cu mine în V. Suntem buni prieteni. Am avut momente în viaţă când m-am rugat lui, ca unui sfânt, să-mi dea o picătură din marele vas ce-l purta în sine, o picătura din apa luminatei lui minţi.

George: - Cu DOSTOEVSKI te-ai întâlnit?

V. Voiculescu: - Da, îl vizitez des, e în stratul IV. Suntem aici un grup foarte închegat şi petrecem de minune. Fiecare avem un cuvânt de spus, dar ne domină Shakespeare. Nici Dostoievski nu e mai prejos, şi, graţie prieteniei şi dragostei ce i-o purtăm, Dostoevski al nostru petrece mai mult cu noi, în stratul V, cu toate că e din IV.

George: - Într-adevăr, sunteţi un trio celebru. Păcat că tu nu eşti cunoscut pe plan internaţional, cum sunt Shakespeare sau Dostoevski. Poate că, în viitor, sonetele tale vor fi traduse şi în alte limbi, astfel ca tu să-ţi poţi cuceri dreptul pe care, pe deplin, îl meriţi.

V.Voiculescu: - Prea mă ridici în slăvi! Eu totuşi sunt mai mic decât ei, şi, cu toate că e în IV, Dostoevski e deasupra mea. E un autentic filosof!

George: - Mi se pare surprinzător faptul că Dostoevski e numai în stratul IV.

V. Voiculescu: - Nici eu nu ştiu de ce e în IV. Nu l-am întrebat niciodată. Dar să ştii că el se duce în V, pentru că e foarte des chemat. Are mulţi admiratori acolo, foarte mulţi, şi e asemenea unui păstor care îşi instruieşte fii spirituali.

George: - Îţi mai aminteşti unde ai murit?

V. Voiculescu: - Nu mi-a păsat nimic din toate câte am trăit pe pământ. Suferinţa nu m-a îndurerat, libertatea nu m-a încântat! Eu am trăit mai mult cu lumea spiritelor.

George: - Ce vrei să spui? Vedeai spirite?

V. Voiculescu: - Da, în ultimile 5 săptămâni am fost într-o permanentă convorbire, mai ales cu Shakespeare, venea şi Dostoevski din când în când la mine, veneau şi alţii, care îmi sunt acum prieteni. Calinic şi Basarabov, spre exemplu, dar Shakespeare, în ultimile zile nu m-a părăsit. A fost o perioadă în care eu am zăcut nemişcat, doar inima şi răsuflarea o mai aveam. Nu-mi dădeam seama de nimic ce e în jurul meu. Ştiu că veneau la mine, dar nu ştiam cine sunt. Nu pot să spun că mi-am pierdut minţile, dar eram ca inexistent. De aceea, nu-ţi pot spune precis unde mi-au pus corpul pământesc (nu ştiam unde e înmormântat, şi voiam să ştiu de el, dar degeaba...) Aşa se întâmplă când te copleşesc bucuriile, dispreţuieşti tot ce te trage în jos, cauţi să azvârli de pe tine povara pământeană, ca să poţi zbura cât mai repede spre înălţimi.

George: - Spune-ne, te rog, dacă-ţi mai aminteşti, care dintre spirite te mai vizita?

V. Voiculescu: - În cele cinci săptămâni, au mai venit pe la mine cei la care eu mă rugasem toată viaţa, "doctorii fără de arginţi" Cosma şi Damian. Îmi aduceau atâta parfum, atâta bucurie, atâta linişte, încât simţeam că se desprinde materia de pe mine şi cade... Eram gata în orice moment să zbor. În ultimile zile, au venit la mine zi de zi, m-au întărit, m-au uşurat şi, în cele din urmă, m-au luat.

George: - Cosma şi Damian sunt cu tine, în stratul V?

V. Voiculescu: - Nu, ei sunt din stratul VII, şi, din când în când, vin şi se întreţin cu grupul nostru.

George: - Îi chemaţi voi, sau vin ei, din iniţiativa lor?

V. Voiculescu: - Când noi ne strângem în grup şi unul dintre noi are ceva de comunicat - gânduri, vederi, viziuni, intuiţii, sau când unul dintre noi scrie un poem deosebit, atunci, cu toţii, strânşi la un loc, facem o chemare, şi cei doi vin în mijlocul nostru.

Vreau să vă spun şi eu acum ceva - Doamna Luminii, Georgina, însăşi Ea a venit odată în mijlocul nostru.

George: - Altă vizită mai importantă aţi avut?

V. Voiculescu: - Din stratul VIII vine filosoful japonez Man-Tung, care este bun prieten cu Shakespeare. Între ei este o prietenie atât de strânsă, încât ori de câte ori Shakespeare vrea, poate să meargă până în VIII.

George: - Cum aşa? Se încalcă legile straturilor?

V. Voiculescu: - Nu e nici o încălcare de lege. Între cei doi există o prietenie trainică, veche; Man-Tung este cel ce l-a inspirat pe Shakespeare şi Marele Guvernator a aprobat această prietenie.

George: - Foarte interesant ce spui! Aş fi curios să-l cunosc pe Man-Tung! Ar răspunde dacă l-aş chema?

V. Voiculescu: - De ce nu? Să-l chemaţi şi pe Shakespeare, să vedeţi că nu mai termină, atât de multe are de spus!...

George: - Să mă reîntorc la tine. Ieşirea ta din trup a fost grea?

V. Voiculescu: - Nu îmi dau seama. Ieşirea mea a fost lentă. Am început să arunc de pe mine povara trupului din prima săptămână, iar în a cincea am zvârlit tot, şi am zburat.

George: - Adică ai trăit un fel de agonie.

V. Voiculescu: - Nu. Eram mort, deşi eram viu. Cu toate că eram între ei şi vorbeam din când în când cu cei din jurul meu. Eu nu ştiu cum mă socoteau, poate dement, deşi nu eram. Nu ştiu cum mă socoteau, pentru că aproape nu-i mai vedeam. Îi ascultam, le vorbeam, însă nu-mi dădeam seama ce le spun, pentru că eram copleşit de toţi cei ce erau în jurul meu, fiinţe spirituale nebănuite de mintea mea, care îmi aduceau în cupele lor nectar nematerialnic, hrănindu-mă.

George: - În timpul vieţii pe Pământ, ţi s-a întâmplat să vezi sau să auzi spirite?

V. Voiculescu: - Categoric, nu! Intuiam doar. Îmi imaginam. Aveam sugestii şi câte altele pe care le aşterneam pe hârtie în cinstea şi adoraţia unor oameni. Poate că erau tot şoaptele unora care stăteau în preajma mea...

Am cerut apoi să privească culorile spirituale de bază pe care le-a avut înainte de a intra în trup.

Veronica: - Gri semi-deschis...

George: - Deci, ai făcut un progres substanţial, ai câştigat mult în viaţa pe care ai avut-o. De la gri semi-deschis, cât ai avut înainte de a fi doctor, până la gri luminos, cu pete albe... e o distanţă apreciabilă!

Veronica: - Te felicităm, bunule prieten al nostru, pentru că în viaţa pe care ai trăit-o într-un veac atât de zbuciumat, ca acesta în care suntem noi, ai putut să dobândeşti o haină mult mai frumoasă decât ai avut înainte.

Sunt mândră că eşti român! Să nu mai vii curând pe Pământ, ca nu cumva să pierzi, cum multora li s-a întâmplat, mai mult să piardă decât să sporească!

V. Voiculescu: - Meritul nu este al meu, ci al Celui ce mi-a dat posibilitatea şi puterea de a mai urca o treapta-două, ca prin razele puternice ale Marelui Soare, ici-colo să pună puncte de lumină, aşa cum ai văzut pe veşmântul meu.

NU CRED CĂ MAI VIN CURÂND SĂ MAI FAC O CĂLĂTORIE PE PĂMÂNT, PENTRU CĂ DORESC SĂ MĂ ODIHNESC... ŞI APOI ŞTIŢI PREA BINE CÂTE AM PĂTIMIT...

George: - Îţi mulţumim, doctore, pentru bunăvoinţa şi amabilitatea pe care le-ai avut cu noi! Domnul şi Învăţătorul nostru, către care inimile noastră năzuiesc, să-ţi răsplătească dragostea şi să te binecuvânteze!

V. Voiculescu: - Rog pe Marele Guvernator să vă dea putere de muncă, răbdare în necazuri, rezistenţă în ispite şi zbor de şoim spre înălţimi, să ne putem mândri cu munca noastră!...

Primiţi toată dragostea mea şi... am plecat.

George: - Îţi mulţumim!

 Sus 

Bucureşti, 15 februarie 1965

NAPOLEON BONAPARTE (1789-1821)

- alb mat dominant, cu puncte gri în jurul gâtului, cordon galben la mijloc; puncte roşii deasupra genunchilor;

- stratul VI

 

Azi am chemat pe Napoleon Bonaparte, acest ilustru conducător de stat, acest vestit conducător de oşti, acest neîntrecut războinic, care a vrut să creeze O LUME NOUĂ într-un imperiu al filosofiei şi artelor, un om cu idealuri măreţe, un idealist înveterat, un mare spirit organizator şi un genial conducător.

Încă înainte de chemarea lui s-a făcut simţită o atmosferă de o vivacitate crescândă, ce a dăinuit în tot timpul discuţiei, marcând un punct culminant odată cu ultima replică. A venit îmbrăcat ca un cavaler, cu hainele strânse, lipite pe corp, de o eleganţă reţinută, sobră, cu o togă pe umărul stâng şi pe spate, vesel şi plin de vervă. Părea foarte bine dispus. Această bună dispoziţie ne-a transmis-o şi nouă, făcându-ne să-l salutam ceremonios, cu o deosebită emfază. Ne răspunde imediat.

Napoleon: - În numele Aceluia care m-aţi chemat să vin între voi, fiţi şi voi binecuvântaţi şi vă spun bine v-am găsit!

Nu-mi părea deloc surprinzător că un razboinic îmi răspundea cu o binecuvântare. Nu-i de mirare pentru o fiinţă care trăieşte acum pe alte coordonate decât cele în care s-a manifestat. Astfel a continuat.

Cred că mă cunoaşteţi destul de bine din cele ce stau scrise în istorie. Ei, din câte am făcut eu în viaţa pământeană - pentru că nu am avut prea mult timp pentru mine, ci mai mult pentru oameni - s-au luat în considerare EFORTURILE ŞI SCOPUL PENTRU CARE AM DEPUS EFORT. S-au analizat şi meritele şi m-au plasat la locul corespunzător.

De când mi-am văzut meritele, nu am contenit să regret că nu am făcut mai mult. Am venit pe Pământ şi m-am ridicat. După cum ştiţi, am venit cu o forţă deosebită, pe care o avusesem înainte de a coborî a doua oară pe Pământ. Prima dată, prima călătorie pământeană a mea, a fost în Egipt. Am fost luptător pe la faraoni şi am plecat la scurt timp, prin ascuţişul unei săbii, cu un nepotolit dor de luptă.

Acelaşi dor m-a adus înapoi pentru a doua oară, spre a duce mai departe dorinţa, şi mi-am dus-o. Nu-mi pare rău decât că nu am susţinut o activitate mai profundă, în ceea ce priveşte dragostea de oameni. Acum meditez într-una alături de mari gânditori şi MĂ ÎNTREB CUM SĂ FAC SĂ MAI DOBÂNDESC O CĂLĂTORIE PE PĂMÂNT, PENTRU CĂ TOT MAI CLOCOTEŞTE ÎN MINE DORUL DE A CLĂDI O LUME NOUĂ, UN IMPERIU UNIVERSAL, ÎN CARE SĂ DOMNEASCĂ ORDINEA, GÂNDIREA, ÎNŢELEPCIUNEA ŞI MAI ALES... ARTELE.

George: - Şi de ce nu cobori pe Pământ?

Napoleon: - Noi, cei din straturile superioare avem LEGI FOARTE ASPRE DE FIXARE... E ADEVĂRAT CĂ PUTEM CĂLĂTORI UNDE VREM, PUTEM AJUNGE CHIAR PE PĂMÂNT... DAR... PENTRU A LUA TRUP PĂMÂNTESC, PENTRU A NE ÎNTRUPA, ACEASTA NU O PUTEM FACE DECÂT CU APROBAREA SPECIALĂ A MARELUI TRON DE LUMINĂ.

George: - Şi n-ai încercat să primeşti aprobare?

Napoleon: Da, am încercat, dar mi s-a răspuns că planul divin de a realiza o lume nouă uzează de alte metode decât ale mele, şi că metodele mele nu vor da rezultate. De aceea aştept, aştept...

Aştept totuşi ordin de la Marele Împărat, care domina orice mişcare de pe orice planetă, care domină lumile din straturile celor fericiţi, ale celor ce se răsfaţă în baia iubirii Lui.

Aştept! El îmi vede dorinţa, îmi cunoaşte clocotul, şi nu se poate să nu mă sloboadă odată şi odată...

Cred că voi reveni tot aici unde sunt acum... dar setea împlinirii unei dorinţe este mai mare decât siguranţa liniştii şi a fericirii de aici.

Nici nu râvnesc să fiu mai sus. Sunt mulţumit şi încântat de stratul în care stau. Vreau însă să mai fac ceva, pentru a fi mai mulţumit în această oază a bucuriilor nemuritoare.

George: - Stimate prieten, dorim să-ţi vedem culorile de bază!

Napoleon: - Nu am nimic împotrivă. Abia îmi amintesc de momentul când m-am prezentat în faţa Marelui Comandant Divin.

Veronica: - Au căzut hainele! E alb mat, cu puncte gri în jurul gâtului, are un brâu galben semi-deschis şi nişte puncte de un roşu aprins deasupra genunchilor care, hm... sunt totuşi frumoase!...

George: - Nu are albastru? Îl ştiam puţin afemeiat!

Veronica: - Nu!

Napoleon: - Nu am albastru, pentru că nu mi-am bătut joc de nici o femeie. Mi-au plăcut femeile, e adevărat, dar le-am respectat şi nu am abuzat niciodată de autoritatea ce o aveam..

George: - Dar punctele roşii de deasupra genunchilor, cum le-ai primit?

Napoleon (privindu-le, zâmbeşte)

Napoleon: - Le am moştenire de la luptele mele. Trebuia să le am. Nu se putea ca un împărat, care duce războaie peste mări şi ţări, să nu-şi mânjească haina cu sânge nevinovat. Doar ştiţi, când plouă, picăturile de apă uda nu numai holdele, ci şi ţepii, şi ghimpii, iar când seceta se întinde, usucă nu numai buruienile şi ciulinii, ci şi plantele cu rod.

Am aceste puncte, dar nu mi-e ruşine; prin ele se vede vitejia mea! Nu am omorât din patimă, nici nu am răpus viaţa cuiva din interes personal. Mi-a plăcut întotdeauna să lupt, să lupt pentru a realiza o împărăţie a dreptăţii şi echităţii, o împărăţie glorioasă, dar n-am fost un orgolios. Am vrut să dau prilej valorilor să se manifeste, am vrut să asigur condiţii de creaţie pentru filosofi şi artişti, dar nu din orgoliu, ci din iubire şi respect pentru frumos... Vedeţi, doar nu am pe mine galben. Nu m-am trufit cu biruinţele mele, şi de aceea m-aţi văzut vesel şi bine dispus.

Mi-ar plăcea să fiu iarăşi luptător, dar... sincer să fiu, totuşi, nu cu armate, nu cu săbii şi pistoale, nici cu grozăvii ce le-au inventat ştiinţele voastre. Mi-ar plăcea să lupt, să conduc pe un alt tărâm, să lupt pentru a face o singură companie, o singură divizie pentru Marele Împărat, în faţa căruia se închină toţi oamenii şi căruia natura toată i se închină.

George: - Unii te-au înţeles greşit... te-au acuzat de o sete de dominare.

Napoleon: - Nu, am vrut ca toţi oamenii să se iubească între ei, să se desfiinţeze graniţele, să se poată ridica adevăraţii merituoşi, pentru a-şi manifesta din plin aptitudinile şi dorinţele, fără reţineri şi fără temeri. Am dorit, aşa cum spune în Biblie, să fie "o turmă şi un păstor", să poată paşte fiecare în voie, fără să fie urmărit de nimeni. Această dorinţă poate nu ar fi avut sorţi de izbândă şi de aceea soarele vieţii mele a apus înainte de vreme, şi a coborât noaptea peste dorinţele mele.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile spirituale de bază înainte de a fi în Franţa!

Veronica: - Peste tot alb mat, tot cu puncte gri în jurul gâtului, dar fără acele puncte roşii deasupra genunchilor. Brâul este un galben foarte şters.

George: - Cu cine mai eşti acolo? Ce cunoscuţi îţi mai sunt apropiaţi?

Napleon: - Pentru că sunt o fire veselă, pentru că mi-a plăcut mult muzica, caut să am în jurul meu pe muzicieni... Ei vin cu tot felul de instrumente confecţionate de ei, formează câte o mică grupare orchestrală, şi când încep să cânte, se adună în jurul lor, nu sute, ci mii...

George: - Cum, există şi instrumente?

Napoleon: - Fiecare îşi continuă activitatea în direcţia celei avute pe Pământ. Muzicienii fac muzică, sculptorii plăsmuiesc tot felul de forme, fizicienii se grupează între ei, retrăgându-se prin păduri, şi stau acolo cu lunile; mai sunt şi câţiva matematicieni care fac tot felul de semne şi discută între ei de nu-i înţelege nimeni...

George: - Dar poeţi sunt, care să facă poezii?

Napoleon: - Da, cunosc un poet indian din strat cu mine, pe nume Ramah Kindal, care pur şi simplu ne încântă cu versurile sale.

George: - Compune în rime sau în vers alb?

Napoleon: - Şi una, şi alta.

George: - Dar pe ce le scrie?

Napoleon: - Nu le scrie pe nimic, le ţine minte. Are o poezie în care vorbeşte despre Zefiria, zeiţa petalelor şi a parfumului. Are un ciclu de nouă ode închinate acestei zeiţe, care este de o frumuseţe neînchipuită.

George: - Înconjurat de atât de mulţi artişti, cred că nu prea eşti în elementul tău, tu, un luptător...

Napoleon: - Nu, nu! Eu n-am luptat pentru... a lupta, ci pentru a avea o pace sigură, care să nu mai fie ameninţată de nici o putere din afară.

George: - Am înţeles aceasta de mult. Să revenim la pasiunea ta pentru muzică. Spui că muzicienii au instrumente. Cine se ocupă acolo de confecţionarea acestor instrumente?

Napoleon: - Ei şi le fac. Uite, am să vin cu Beethoven, ca să vă cânte din instrumentul lui preferat.

George: - Desigur, am spus eu entuziasmat. După masă vă invităm pe amândoi. Dar vreau să te mai întreb ceva...

Napoleon: - Acum mai aveţi şi alte treburi. Vă las.

George: - Nicidecum!

Privesc spre Veronica şi, într-adevăr, dădea semne de nerăbdare. Mi-am adus aminte imediat că Veronica trebuia să meargă la biserică.

George: - Distinsa mea soţie vrea neapărat să meargă la biserică. Crede că dacă nu va fi prezentă la slujbă, Marele Păstor o va exclude din turma lui.

Napoleon: - Fiecare cu credinţa şi cu pasiunea lui. Eu, la biserică nu prea mă duceam, în schimb, nu aveam linişte dacă nu mă duceam cu ostaşii la luptă.

George: - Ramâne deci să ne vedem după masă.

Veronica: - A plecat!

 Sus 

Bucureşti, 15 februarie 1965

LUDWIG VAN BEETHOVEN (1770-1827)

- alb mat, cu gâtul gri semi-deschis, curat, fără nici o pată;

- stratul VI.

 

Abia am aşteptat apropierea serii, nerăbdător de mult aşteptata întâlnire cu unul dintre preferaţii mei compozitori. Presimţeam o întâlnire cu totul aparte. Am pregătit şi modesta noastră sufragerie, punând două vaze cu flori în faţa icoanelor, şi am aprins sfeşnicul cu trei lumânări. Ne-am şi îmbrăcat ca pentru o vizită deosebită. Am pus la pick-up "Simfonia a IX-a Eroica" pe care Beethoven o dedicase lui Napoleon, şi ne-am aşezat la masă.

Răsunară primele două acorduri scurte, pline de vigoare, care parcă trăseseră cortina, lăsând să se desfăşoare anii tumultuoşi de la începutul sec. XIX. Încetul cu încetul, orchestra pregăti atmosfera plină de chemări la luptă, pentru ca tema primei părţi să se impună prin tempo-ul ei, dominând în tensiune şi culoare, chemând parcă pe ambii titani să se regăsească aici, în polifonia corzilor şi a alămurilor, dinamizate de prezenţa celor doi autori ai nemuritoarei simfonice epopei.

În acordurile năvalnice, pline de forţă şi titanism, prinseră contur cei doi chemaţi, valurile de vibraţii alternau cu nostalgiile neegalatului clarinet, care ţâşneau din imensul ocean uman, când zbuciumat şi furtunos, când duios şi lin.

Adâncurile mistuiau răstimpurile de linişte, ca nişte scurte regăsiri de sine, pentru ca din nou să răbufnească mai ferm, mai cutezător. Era, în acest univers sonor al prezenţei lor, un iureş supraomenesc, în care însăşi aripile rămâneau neputincioase. Vârtejul acesta te invada, te răpea pur şi simplu, răsunând ca o poruncă cosmică în iureş şi luptă, solicitându-te la o definitivă şi totală opţiune. Sensul dat era fără echivoc, fără derivă.

Te simţeai pe cele mai înalte culmi ale supraomenescului nietzche-ean.

La un moment dat, reveni clarinetul, într-un dialog neaşteptat cu fagotul. Ecoul lor stârni în inimile noastre înfiorare, ca în faţa unei glorioase biruinţi, ce avea să mai zăbovească încă. Dar ea, biruinţa, va veni cu siguranţă. Se simte, o ascultăm, o pipăim, începe să răsară, vine!... Vine!... Şi certitudinea copleşitoarei ei încoronări birui definitiv în finalul primei părţi a simfoniei.

Am oprit pick-up-ul. Cei doi ascultaseră într-o poziţie de reculegere. Beethoven, cu capul plecat, Napoleon, când meditând, când privindu-şi admirativ prietenul. La un moment dat, Napoleon se îndreptă de mijloc, şi îl privi ţintă pe Beethoven, ca şi cum acesta îi prinsese în acordurile lui toate cutele spiritului său, în care însuşi Beethoven se regăsea, identificându-se cu ţelul napoleonian.

După terminarea primei părţi a simfoniei, cei doi invitaţi îşi îndreptară privirile spre noi.

Napoleon: - Vă mulţumesc, dragii mei prieteni, pentru prezentarea deosebită a simfoniei pe care prea iubitul meu prieten mi-a dedicat-o. Vă mulţumesc şi pentru prietenul meu Beethoven. Am venit cu el la voi din dorinţa de a vă prezenta o părticică din marile lui lucrări ce le-a compus aici, lucrări neştiute de pământeni.

Veronica: - Beethoven parcă cheamă pe cineva cu mâna... Eee!... Auzi, vine pe nişte roţi un fel de pianină, cât un fel de masă dreptunghiulară. N-o împinge nimeni. Vine şi un scăunel pe rotile...

Geroge: - Din ce e făcută pianina?

Veronica: - E de culoarea stejarului natur, pare dintr-un lemn ca o mătase, adică parcă ar avea mătase prin el, parcă un fel de material plastic translucid... Pe trei laturi are nişte ornamente dantelate. Se apropie. Beethoven s-a aşezat în faţa ei şi a întins mâinile pe claviatură. Pare că vrea să ne spună ceva...

Beethoven: - Preaiubiţii mei prieteni! Ştiu cât sunt de adorat de voi! Ştiu că de multe ori aţi vorbit că sunt nemuritor, ştiu de dragostea voastră înflăcărată faţă de mine, pentru că au ajuns până la mine vibraţiile cuvintelor voastre că aş fi un sfânt. Sfânt nu sunt, dar mă bucur de frumuseţile şi de pacea oraşului minunat în care stau. Şi cei care sunt consideraţi de către oameni sfinţi, datorită diverselor lor eforturi, deşi nici ei nu pretind acest lucru, şi nici nu vor să audă, primesc însă - aşa cum şi eu primesc - admiraţia, adorarea şi preţuirea celor mulţi. Sfânt, drept, bun, nepărtinitor, preacurat şi preaputernic este numai Marele Guvernator Divin. Noi toţi ne socotim doar slujitori, îmbătându-ne fiecare în locul unde ne găsim de frumuseţile hărăzite prin legile Divinităţii, ale atracţiei fiecăruia către locul construit de către fiecare, prin eforturile proprii.

Şi acum, pentru că mie îmi place să mai improvizez câte ceva, am să vă cânt mai întâi dintr-o frunză de palmier, pe care voi nu-l cunoaşteţi, pentru că pe planeta voastră nu se găsesc astfel de palmieri. Frunza o port cu mine.

Veronica: - Bagă mâna în sân. A scos o frunză de o palmă, ascuţită. O întinde cu palma şi o duce la gură...

Eram uimit la culme! O vedeam pe Veronica privind cu atenţie concentrată. Beethoven începu să cânte. Eu nu auzeam nimic, dar Veronica, printr-un şuierat al buzelor, reda melodia cântată de Beethoven, cât se poate de bine.

Cântul era asemeni unei arii, de o densitate emotivă neînchipuită. Avea în ea ceva neclintit ca exprimare. Simţeai în ea o balansare lentă, sublimată într-o nuanţare patetică, ce primea în cursul desfăşurării ei gravitate plină de forţă şi pasiune.

Beethoven: - Acesta îl cânt eu când zboară sufletele peste noi spre celelalte oraşe de mai sus, depăşindu-ne. Acum voi reda ajungerea în faţa Guvernatorului.

Veronica reluă linia melodică, şi gravitatea de mai înainte se insinua într-o rugă fierbinte care, pe fiecare clipă ce trecea, se transfigura într-o liniştită aşteptare.

Beethoven: - Acum voi exprima momentul în care sufletul, ajuns în faţa Tronului, primeşte hotărârea şi este atras de locul fixat.

Reluă tema. Acum se clarifica totul. Tema devenea clară, din ce în ce mai limpede, mai cristalină, aproape voioasă pentru câteva clipe, pentru ca să intervină o ultimă frază, care să readucă ceva din sobrietatea introducerii şi să finalizeze într-un neaşteptat suflu dramatic.

Veronica se îmbujorase, mai ales în partea a doua, şi nu-şi mai putea reţine lacrimile.

Cu toate că ultima parte a avut o mişcare mai vioaie, tensiunea creată în primele două părţi ne răscolise profund, punând ultima pecete în final.

Veronica nu putea asemui timbrul sunetului scos prin acestă frunza niciunui instrument cunoscut de noi. Poate, poate ceva între fluier şi flaut. Însuşi sunetul părea viu. Fiecare linie melodică părea o surpriză, ce aducea un mesaj.

Nu-mi dau seama cât a durat. Aş considera-o ca pe un scurt poem muzical în trei părţi: un Andante, un Grave, şi un Allegro vivace cu surpriza adusă de ultima frază.

Beethoven strânse frunza şi se aşeză la pianină.

Veronica: - Ceea ce cântă e mai mult decât o rugă. E un imn, care se înalţă şi coboară într-o emoţionantă unduire, pentru ca la un moment dat să se oprească!...

Beethoven: - Acest cântec l-am compus în momentul când am dorit să mai fac o călătorie pe Pământ, dar, dându-mi seama că poate nu ar reuşi, am renunţat şi am întrerupt, aşa după cum aţi văzut că am întrerupt brusc.

George: - Cu ce te ocupi tu în lumea ta?

Beethoven: - La noi nu este nici zi, nici noapte, ci o permanentă lumină, pentru că tot ce ne înconjoară este supus nouă şi ne slujeşte, eu mă hrănesc şi mă răsfăţ cu orice din natură, făcându-mi tot felul de instrumente, ca să născocesc tot felul de compoziţii, de care se bucură toţi cei ce mă înconjoară şi, bineînţeles, eu.

George: - Dacă tu ai instrumente, înseamnă că mai sunt şi alţii, şi, eventual, mai ai o orchestră cu care cânţi.

Beethoven: - Da, suntem un grup. Am un grup de muzicieni foarte dotaţi, care nu au făcut niciodată o călătorie pe Pământ. Unii dintre ei au călătorit pe alte planete şi, întorcându-se, n-au mai plecat, astfel încât grupul nostru e strâns unit şi facem adevărate minuni în muzică.

Închipuiţi-vă, noi cântăm fără partituri! Avem şi compoziţii preferate, pe care le cântăm din când în când, dar măiestria noastră cea mai mare este în improvizaţii...

George: - Excepţional! Eu admir improvizaţia celor care la noi cântă jazz... Numai marii maeştri pot improviza la noi... Am fost odată la un concert în care un mare vibrofonist, Lionel Hempton, realmente m-a fermecat...

Beethoven: - Dar să vă mai spun ceva. Orchestra mea preferată este natura. Când eu cânt cu frunza mea, toată natura cântă în jurul meu. Îmi răspund florile, îmi răspund pâlcurile de ghirlande ce le oferă arbuştii; arborii îndosebi cântă alături de mine.

George: - Cum? Nu-mi vine să cred! Vegetaţia poate să scoată sunete?

Beethoven: - Da! Merg, de pildă, în faţa unor boschete şi dirijez, iar frunzele lor încep să cânte mai frumos decât oricare orchestră şi, dacă n-aş avea prieteni care să mă oprească, aş dirija secole într-una.

George: - Ai putea aduce măcar un boschet aici, ca să ne dăm seama cum cântă?

Beethoven: - Noi nu! Numai cei din straturile VII, VIII şi IX pot să aducă. Noi, cei din stratul VI, nu putem.

George: - Vreau să te întreb, cum construieşti, de pildă, pianina aceasta?

Beethoven: - Închei, fixez, lipesc... şi mi-o potrivesc cum vreau eu.

Geroge: - Ai şi scule?

Beethoven: - Da, am tot ce-mi trebuie ca să-mi împlinesc dorinţa. Am fost o fire curioasă. Am vrut mereu să vin cu noutăţi... Prietenul meu, Napoleon, este vesel, îl obsedează şi pe el luptele. Eu dau din mâini mereu. Nu pot altfel. Chiar dacă nu vreau, degetele singure se mişcă. FIECARE, CE ARE, ACEEA FACE ŞI REALIZEAZĂ, CEEA CE ESTE ÎN EL. NIMENI NU POATE DA NIMIC, DECÂT CEEA CE POSEDĂ.

Corpul spiritual, care nu moare niciodată, pleacă cu caracterul lui, de care nu scapă. Caracterul rămâne neschimbat. El suferă că ar mai vrea să conduca o armată, pe mine mă chinuie să mai am o orchestră, deşi grupul de care vă vorbeam îmi satisface această sete. Toate, aici, se contopesc într-o fericire unică.

George: - De ce vrei să mai ai o orchestră pe Pământ?

Beethoven: - Nu ştiu de ce! PE PĂMÂNT, OMUL POATE FACE CE VREA. AICI, DEŞI EŞTI LIBER, NU PREA POŢI FACE CE VREI.

George: - De pildă, ce ai vrea să mai faci, şi nu poţi?

Beethoven: - Fac tot ce vreau, dau din mâini într-una (Beethoven zâmbeşte...)

Veronica: - Napoleon râde de-a binelea...

George: - Văd că Napoleon este şi el îndrăgostit de tine.

Beethoven: - Sunt mulţi ca el; pentru că le fac atmosfera plăcută, se adună în jurul meu şi, când văd cum petalele unei flori încep să se mişte, se minunează cu toţii. Eu nu vreau, dar încep să dirijez, şi astfel orchestra se şi înfiripă. Cele din jur, animate, răspund prin sunete muzicale, care mai de care mai variate, şi totuşi, într-o unitate miraculoasă.

Napoleon: - Ei, cum v-a plăcut?

Veronica: - Minunat! Aproape că nu m-am dezmeticit din cele ce am trăit... Când ne va mai vizita Doamna noastra Georgina, vă vom chema.

George: - O ultimă rugăminte, Beethoven. Vrem să-ţi vedem culorile spirituale de bază.

Veronica: - S-a ridicat de la pianină, hainele au căzut... E alb mat, cu guler mare gri deschis, luminos. Are pe piept o cupă. Ce-o fi însemnând? Ce înseamnă cupa, iubite Beethoven?

Beethoven: - Puterea harică, pentru a lucra în munca ce ţi se oferă!

George: - Vă mulţumim, dragii noştri, pentru neaşteptata seară pe care ne-aţi oferit-o prin prezenţa voastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi răspuns întrebărilor noastre.

Napoleon: - Vă mulţumim şi noi pentru dragostea arătată.

Veronica: - Au plecat!

 Sus 

Bucureşti, 15 februarie 1965

COSTICĂ SURDU

- pribeag.

 

În seara aceleiaşi zile, eram gata să adorm când, deodată, apare în minte un sentiment de teamă nedefinită şi de revoltă în acelaşi timp.

George: - Veronica, te rog să vezi cine e.

Veronica: - Da, a apărut un spirit, e unul cu hainele murdare, e tare speriat.

George: - Cine eşti?

Necunoscutul: - Iertaţi-mă! Lăsaţi-mă, nu mai vin!

George: - Dar ce ai făcut?

...

George: - Răspunde, ce ai făcut?

Necunoscutul: - Să nu mă blestemaţi!

George: - Nu-ţi facem nimic, dar spune ce ai făcut!

Necunoscutul: - N-am vrut să-ţi fac nimic, doar să te sperii, dar n-am ştiut că voi...

George: - Că noi..., ce?

Necunoscutul: - N-am ştiut că voi aveţi puteri asupra mea. Văd că nu mă lăsaşi să plec, şi nu pot pleca...

George: - Cum voiai să mă sperii?

Necunoscutul: - Aşa, asta-i distracţia mea... n-am ce face altceva... sperii şi eu pe cei ce dorm...

George: - Şi cum îi sperii?

Necunoscutul: - Mă ating de oameni, trec pe la cei ce dorm şi le suflu în urechi, în nas, mă ating de ei, îi apăs...

George: - Cum îi apeşi?

Necunoscutul: - Aşa, cu mine...

George: - Şi mai cum?

Necunoscutul: - Stau pe ei, se sperie, se zvârcolesc, ţipă...

George: - Ei şi, ce-i cu asta?

Necunoscutul: - Eh, mă distrează, râd şi eu de ei...

George: - Mare haimana eşti! Cum te cheamă?

Necunoscutul: - Costică Surdu.

George: - De unde eşti?

Surdu: - Sunt român, de prin Vlaşca.

George: - Şi când ai murit?

Surdu: - Nu-mi aduc aminte, mai demult!

George: - Pleacă de aici, să nu te mai apropii, că-ţi turnăm ceva pe cap, de nici n-ai să te mai poţi mişca, ai auzit?

Surdu: - Da.

George: - Pleacă!

Veronica: - S-a dus, speriat...

 Sus 

Bucureşti, 28 februarie 1965

IOAN HRISOSTOM

GALILEO GALILEI

SIU KARTA

FILIP MIRLON şi SERAFIA TESNIC

 

- Călătorie în Zefirius -

 

Ne-am rugat mai întâi, cum făceam întotdeauna când aveam de cercetat ceva. Am cerut cu insistenţă sprijin, am făcut un apel, cum rareori am reuşit, către cele mai înalte locuri unde vibraţiile noastre au limita de penetrabilitate, şi am cerut să fie supravegheate lucrările noastre şi îndrumate pe etapele potrivite. Ca întotdeauna, ne-am adresat în rugăciune Aceluia care-mi este Domn, Învăţător şi Stăpân - Iisus Hristos, Fiul Luminii, de care mă simt atras şi către care se îndreaptă cu o neegalată sete iubirea mea, setea mea de adevăr, dreptate şi frumos, Fiinţa către care eu sper, către care năzuiesc, pe care îl aştept acolo unde El şi-a fixat cu noi loc de întâlnire - drumul eforturilor neobosite.

Spre deosebire de alte dăţi, nu am chemat pe nimeni. Am cerut doar să se coboare pentru o clipă "cei ce au ascultat ruga noastră, mesajul nostru". Mereu cer să fim salvaţi, să vină să cureţe, asemeni plugarului, ogorul de buruieni şi bălării, pentru că nu poate ieşi rod curat în ţarina pământului nostru, până ce nu vor fi smulse din rădăcini şi arse toate cele ce stânjenesc şi stăvilesc strădaniile noastre.

După cum am spus, am rugat să vină Cei ce ne-au ascultat, ca să ateste că strigătele noastre nu sunt zadarnice.

Trei minute să fi trecut, şi Veronica anunţă venirea unui grup format din cei deja cunoscuţi de noi: Ioan Hrisostom, Siu Karta, Galileo Galilei, Filip Mirlon şi îngerul însoţitor al Veronicăi, discul lui Filip, Serafia Tesnic.

Eram curios să văd ce spune.

Începu să vorbească Ioan Hrisostom, mare ierarh al bisericii creştine, ce avusese scaunul în Capadochia.

Ioan Hrisostom: - Eu, care am promis că vă voi ajuta în muncă, totdeauna voi avea grijă de a întinde o mână, pentru a vă împinge în frumuseţile cunoaşterii, după care atât de mult suspinaţi.

Ştiu că bunul meu prieten, Galilei, v-a povestit de măreţia, de frumuseţea culturii şi civilizaţiei, de avansarea şi superioritatea spirituală de pe o binecuvântată planetă, numită Zefirius... Am discutat despre existenţa acelei planete eu, care niciodată în viaţa pământeană nu am auzit despre aşa ceva şi nu am avut preocupările prietenului meu. Preocupările mele sunt cunoscute. Am căutat să ridic inimile celor mici sau mari, pentru a-i lega de un tron din care izvorăsc înţelepciunea, lumina şi viaţa absolută, toate bucuriile.

Doresc însă să privesc spre acele popoare atât de apropiate de scaunul măririi, cu inimile şi mintea lor, şi, de aceea, făcând sfat, am hotărât să mergem să le cercetăm, şi, pentru a prezenta cele văzute - o vom lua cu noi pe prietena noastră, într-o călătorie pe Zefirius...

La auzul acelor cuvinte, Veronica încercă un sentiment de teamă, pe care eu am căutat imediat să-l înlătur, chemând-o să-şi dea seama de totalele asigurări ce le avea, fiind laolaltă cu cei cunoscuţi de noi.

Într-adevăr, componenţa grupului era cum nu se poate mai potrivită pentru a nu-i fi teamă. Cum Galilei fusese mai rece cu noi, prezenţa celorlalţi completa şi promitea o siguranţă deplină.

George: - Şi unde veţi călători?

Ioan Hrisostom: - Vom merge să cercetăm planeta Zefirius într-un oraş - capitală şi să facem o comparaţie între ceea ce este acolo şi pe Pământ.

Acum, prietene, spune tu!

Galilei: - Ce am de spus e clar. Este ceea ce am hotărât împreună, şi anume că mai bine să vadă, decât să-i spun eu, pentru că, văzând, va comunica. Eu numai o conduc şi-i arăt.

Ne-am ridicat de la masă şi Veronica s-a întins pe pat, pentru a nu obosi trupul care, prin dedublare (desprindere parţială), avea să păstreze în el numai o parte din întregul spiritual negativ. Am învelit-o bine cu o pătură, pentru că atunci când a călătorit în straturi, la Poiana, extremităţile corpului ei se răceau. Ceru să rămână descheiată la gât, pentru că aerul curat favoriza bunul mers al lucrării, am ţinut câteva clipe uşa deschisă.

Se linişti, cu ochii închişi, reda cuvintele lui Ioan Hrisostom.

Ioan Hrisostom: - Acum lasă-ţi haina trupului pământean şi vino lângă noi!

Ioan îi chemă o parte din spirit. Cuvintele fură poruncitoare. Ceasurile indicau orele 21:15. O învăţasem să spună totul despre ea, însoţitorii ei.

Veronica: - Am ieşit. Ioan este cu mâinile întinse spre mine. Am un veşmânt exact ca al lor, cum purtau grecii antici.

Veronica era mirată de haina ce o avea.

Veronica: - Când am îmbrăcat această haină?

Toţi ceilalţi zâmbeau unul la altul.

Ioan Hrisostom: - Altfel nu puteai merge cu noi, dacă nu ai fi în haina care dă putere fiinţei tale spirituale. Noi ţi-am dat aceasta haină, ca să poţi străbate spaţiile, alături de noi. Altfel, nu ai putea urca.

Veronica: - Am exact îmbrăcămintea lor, e un material alb, aruncat şi prins pe umeri, care mă înfăşoară; sunt cu capul descoperit şi cu picioarele goale.

Ioan Hrisostom: - Uită-te mai bine la picioare!

Veronica: - Da, am numai o tălpiţă cu două barete care se leagă de glezne. Uite! S-a deschis un drum. Mă văd întinsă în pat, în capotul meu şi, în acelaşi timp, mă văd în mijlocul lor, în haine la fel cu ale lor... Prietenii m-au înconjurat. Hm! Toţi s-au aşezat într-un pentagon - Galilei în faţă, în spate au trecut Siu şi Filip, în dreapta Ioan, iar Serafia în stânga mea.

George: - Interesantă gardă!

Ioan Hrisostom: - Ceea ce vezi este spre apărarea ta, să nu te atingă nimic la graniţele prin care trecem.

Veronica: - Între ei s-a făcut un cordon, care parcă limitează perimetrul în care sunt închisă. Am plecat!

Ceasul indica ora 21:20. Veronica nu dormea, starea ei era identică cu aceea din transele ei obişnuite, păstrând contactul cu viaţa din jur. Ca să mă conving, am întrebat-o dacă îi este frig. "Nu, nu, zise Veronica. M-ai învelit bine. Scoate-mi, dacă vrei, pâslarii din picioare." M-am ridicat, şi, privind, abia atunci am observat că se întinsese în pat cu pâslarii de casă. I-am scos, şi i-am învelit picioarele cu un cojocel. I-am luat pulsul, era normal, rar dar regulat. Picioarele şi mâinile îi erau calde. La Poiana, cu câteva luni în urmă, îmi amintesc că se răcise imediat după ce părăsise trupul. Explicaţia este în faptul că acum, după numeroase călătorii (desprinderi) făcute numai în doi, căpătase o energie mai mare, rezultată din activitatea spirituală şi efortul depus. Corpul spiritual deci, asemenea celui trupesc, creşte în puteri şi rezistenţă prin exerciţiu. Iată un lucru important.

Veronica: - Mergem ca pe un bulevard, cu livezi de pomi de o parte şi de alta, totuşi, parcă urcă o scară... Pomii parcă ar creşte în dimensiune. Nu cunosc nici drumul, nici plantele. Parcă suntem frunze duse de o apă.

Galilei: - Vom trece prin preajma Lunii.

Veronica: - Am plecat noaptea. Acum este lumină, văd Soarele.

George: - Priveşte de unde ai plecat!

Veronica: - Văd Pământul în jos, peste umărul stâng, sus e Soarele.

Galilei: - Vom trece aproape de el. Priveşte în urmă!

Veronica: - Ce mic e Pământul! Aproape că nu mai văd nimic pe el.

Galilei: - Vezi munţii?

Veronica: - Ca nişte umbre. Oceanele se văd ca nişte pânze de mătase sau ca o sticlă lustruită. Dar cum asta? Era noapte când am plecat!

Galilei: - Pe drumul nostru este zi. Soarele luminează...

Veronica: - Simt o căldura crescândă.

Galilei: - Ne apropiem de Soare!

Veronica: - Acum simt un aer foarte tare, de ai crede că te face gheţar.

George: - Ce sunt aceste variaţiuni de temperatură pe care le simte Veronica?

Galilei: - Sunt variaţiunile păturilor atmosferice.

Veronica: - Ne apropiem de Soare! Simt căldura mai tare...

George: - Voi o simţiţi?

Galilei: - Noi nu. Pentru noi, temperatura e constantă.

Veronica: - Văd Luna mare, mult mai mare.

George: - Priveşte spre Pământ şi fă o comparaţie cu Luna.

Veronica: - Acum Luna şi Pământul au mărimi aproape egale.

Galilei: - Să citeşti, prietenă a noastră, să înveţi, ca să ştii ce sunt cele ce vezi şi ceea ce vei mai întâlni în cale. Până la Zefirius vom trece pe lângă Lună şi pe lângă alte două planete, de care vă spuneam.

George: - Luna are ceva viaţă?

Galilei: - Are ceva vegetaţie negativă, dar care nu se vede decât de către spirite...

Veronica: - Soarele este acum mai mare decât Pământul. Oare e mai mare?

Galilei (râde): - E de câteva zeci de mii de ori mai mare decât Pământul.

Veronica: - Soarele e ca un bolovan de foc care arde! Cun nu se loveşte Soarele de Lună şi de Pământ? Cum de nu se lovesc una de alta?

Galilei: - Sunt politicoase! (râde) Sunt distanţe mari şi legi care le opresc...

George: - Galilei, Soarele este chiar atât de fierbinte?

Galilei: - Nu, nu! Căldura este rezultatul radiaţiilor lui, a luminii lui puternice, care face ca Pământul să se încălzească prin interferenţa radiaţiilor solare cu cele emise de Pământ.

George: - Voi puteţi merge în Soare?

Galilei: - Da, pentru că lumina lui, energia lui este mai mică decât a noastră.

George: - Pe Soare există viaţă? Ceva vegetaţie?

Galilei: - Nu, nici un fel de viaţă!

George: - Din ce este făcut Soarele?

Galilei: - Este dintr-un material cristalin cu o energie puternică, pe care a acumulat-o în evoluţia lui şi care radiază în permanenţă o lumină imensă.

Veronica: - Simt o răcoare. Mergem parcă în jos.

George: - Galilei, faceţi efort pentru a merge?

Galilei: - Efort este, pentru că avem pe cineva care nu este din lumea noastră, şi trebuie să păstrăm legătura între cele două corpuri.

George: - Cum se face legătura?

Galilei: - Printr-un fel de fir electric!

George: - Din ce este firul?

Galilei: - Din substanţa Fiinţei Veronicai.

George: - Îl vezi, Ninel?

Veronica: - Da, e ca un fir de păianjen...

George: - Prin firul acesta pesemne vorbesc şi eu cu voi, şi tot prin acest fir transmite ea ceea ce voi spuneţi acolo.

Galilei: - Desigur.

Să explic puţin. Cei cinci aveau corpurile spirituale negative integrale şi, prin aceasta, totala libertate de a se mişca în spaţiu. Veronica era numai o parte (nu am studiat în ce proporţie plecase). Această parte "plecată" avea mai puţină libertate de mişcare, deoarece manifesta atracţie faţă de partea care era în trup. Astfel, dacă ar fi fost singură, n-ar fi putut să înainteze la distanţe atât de mari. De aceea, partea plecată avea nevoie de un plus de energie, pe care ea îl absorbea din cei cinci care o însoţeau, asemenea unei formaţiuni atomice, în care atomii se leagă între ei prin forţe de coeziune. "Cordonul" - acel "fir de păianjen" , păstra legătura celor două părţi, cordon care avea şi funcţia de legătura, de transmisiune, prin care eu vorbeam, eram auzit, şi prin care şi ceilalţi vorbeau, Veronica fiind ca un telefon, însă având un minim contact cu lumea celor din jur.

Galilei: - Acum să te aştepţi la o temperatură extrem de scăzută. Suntem în zona cea mai apropiată de Lună.

Veronica: - Vai, ce rece e!

...

Galilei: - Am trecut pe lângă Lună, cum treci pe lângă un oraş care se apropie, îi vezi periferia şi îl laşi în urmă. Ne-am abătut din drum şi am mers pe o tangentă curbă la suprafaţa Lunii. Acum urmează "stratul dur".

Veronica: - Am ajuns în el. Simt nişte vânturi puternice, magnetice. (Apoi, peste câteva clipe...) Am trecut de el! Mergem mult mai repede.

Galilei: - Ne ajută respingerea Lunii, pe de o parte, iar, pe de alta parte, folosim atracţia planetei spre care ne îndreptăm.

Veronica: - Văd în spaţiu nişte pomi care luminează...

George: - Despre ce este vorba, Galilei?

Galilei: - Sunt locurile lor de formaţie.

George: - Şi de ce luminează?

Galilei: - Este energia care au acumulat-o prin evoluţie.

George: - Vrei să spui de care planetă ne apropiem?

Galilei: - Ne apropiem de una din cele cinci planete; se numeşte Tarnium, nu mai zăbovi!

George: - Planeta aceasta este văzuta de pe Pământ?

Galilei: - Nu-mi dau seama! Posibil că nu, deoarece radiaţiile ei sunt mult mai puternice, şi din cauza aceasta este invizibilă pământenilor.

George: - Veronica, priveşte Pământul, Luna şi planeta către care vă îndreptaţi, şi apreciază mărimile!

(ora 22:51)

Veronica: - Pământul este acum cât un miez de alună, Luna ceva mai mare, iar planeta către care ne îndreptăm e din ce în ce mai mare.

Galilei: - Planeta Tarnium este mai mică decât Pământul. Pe jumătate din această planetă nu locuiesc oameni. Este numai vegetaţie şi faună. Partea cealalta însă e locuită de oameni de nivelul nostru cultural şi ştiinţific. Ştiinţa totuşi, e mai avansată. Spiritual însă, este mult mai evoluată decât Pământul. Nu cunosc răutatea, şi au descoperit cu mult înaintea voastră energia atomică.

George: - Nu ştii cumva cât este de mare?

Galilei: - Este ceva mai mică decât Pământul, după aprecierea mea, are circa 25-30.000 km. în diametru.

George: - Poate este planeta Marte. Ea este aproape jumătate cât Pământul.

Galilei: - Nu aş putea preciza.

Veronica: - Dar ce este asta?! Parcă este înconjurată de apă.

Galilei: - Nu, este o pătură atmosferică.

George: - Cred că numai venind într-un observator astronomic terestru, la un telescop îndreptat spre locul presupus al planetei pe care îl vei indica tu, se va putea verifica vizibilitatea acestei planete.

Galilei: - Va fi nevoie, desigur, şi de această verificare, şi atunci veţi şti sigur dacă este sau nu vizibilă.

Veronica: - Ne apropiem cu mare viteză de planeta Tarnium. Simt un parfum deosebit... Uite, ne apropiem de nişte munţi! La poalele lor se văd parcă un sat şi mai departe un oraş... Gata! Suntem în el. Ce minunat parfum simt, ce arhitectură splendidă! Ce multe arcade! Tu să fii aici, să vezi! Văd şi oameni, dar parcă-s mici, sau mi se pare.

Galilei: - Ţi se pare. Nu sunt mici. Sunt ca noi.

George: - Ei au acelaşi Soare cu noi?

Galilei: - Acelaşi, priveşte!

Veronica: - Da, tot Soarele nostru luminează şi la ei. Văd case mari, blocuri splendide, multă lume, multă animaţie pe străzi...

George: - Maşini vezi?

Veronica: - Maşini? Da, văd de tot felul!

George: - Ce populaţie are planeta aceasta?

Galilei: - Populaţia este puţină, circa 17-18 miloane locuitori. Mai puţin de o pătrime din suprafaţa planetei este populată, restul nu, din cauza prea multor animale de mărimi imense, care ar putea ataca omul; în credinţa localnicilor intră atitudinea că nu trebuie să deranjezi aceste animale.

Mai e ceva... la ei sunt foarte puţine naşteri. Din 1000 de femei, dacă sunt cinci care să poată naşte. Este o atmosferă neprielnică pentru naştere de copii.

Veronica: - Gata, nu se mai vede oraşul... Bărbaţii erau îmbrăcaţi în odăjdii, precum preoţii noştri, iar femeile purtau voaluri de diferite culori vii şi foarte frumoase, aruncate peste corp şi prinse pe umăr, ca la romani, bărbaţii aveau pe cap pălării înalte...

(Ora 23:10)

Viteza s-a mărit.

Galilei: - Acum ne ajută atmosfera. E mai prielnică.

Veronica: - Ce rapiditate! Departe se mai vede o Lună! (Galilei se întoarce şi râde. Pesemne că nu-i Luna, o fi altă planetă)

George: - Cât de departe e Pământul acum?

Veronica: - Se vede cam jumătate din Luna pe care o vedem noi pe cer şi parcă e luminată.

Galilei: - Priveşte Luna, prietena noastră, priveşte! Ceea ce vezi acum nu este Luna, ci o altă planetă locuită. Populaţia este aici extrem de numeroasă. De aici, mergem direct în Zefirius. Ai s-o vezi numai în trecere. Nu-i timp de trecut prin toate.

Localnicii numesc această planeta Taitun, ceea ce pe limba lor înseamnă "Mărime de necuprins". Ei spun că este mai mare decât Zefirius, ceilalţi susţin ca a lor e. Cert este că nivelul civilizaţiei este, după mine, mai mare pe Zefirius şi spiritualitatea este mai evoluată. Aceasta o spun fără părtinire. Se văd însă unii pe alţii, şi comunică perfect prin radio şi televiziune.

George: - Pământul se mai vede acum?

Galilei: - Uite-l, se vede!

George: - Oare pământenii văd aceasta planetă?

Galilei: - Eu sunt încă nedumerit dacă aceste planete sunt cele descoperite de pământeni sau altele. Se va putea constata însă prin aparate speciale. Nu e grabă.

George: - O fi Uranus sau Jupiter.

Galilei: - Aceasta numai savanţii voştri vor putea spune, cu puternice telescoape...

Deci, această planetă, Taitun, este populată. Populaţia e foarte densă. Are floră, faună, este bogată în minereuri de aur, argint, cupru şi uraniu în cantităţi enorme; are sol fertil, bogat, iar subsolul e şi mai bogat. N-avem timp să discutăm în detaliu despre acestea.

(Ora 23:25)

Veronica: - Ne apropiem de Taitun, acum e foarte aproape, văd munţii împăduriţi...

George: - Priveşte în urmă! Ce vezi?

Veronica: - Văd Soarele foarte, foarte mic, mult mai mic decât îl vedem noi de pe Pământ şi totuşi este foarte multă lumină.

Galilei: - Planeta Taitun este luminată din două părţi, dintr-o parte de Soare, iar din cealaltă parte, de Oraşul de Aur cred... Însă este posibil să mai fie un Soare pe cealaltă parte. Nu ştiu sigur, nu am întrebat. Zefirius are aceeaşi situaţie. Aceste două planete, Taitun şi Zefirius, sunt luminate din două părţi.

George: - Ce mai vezi jos, în spate?

Veronica: - Mai văd Luna, ceva mai mare ca o stea, şi planeta Tarnium. Dar unde o fi Pământul?

Galilei: - Acela!

Veronica: - Tocmai acolo? Nu s-a rupt firul meu de legătură? (Serafia râde...) Ştiţi cum se vede Pământul? Ceva mai mare decât Luceafărul nostru. Ce facem? Nu coborâm pe Taitun?

Galilei: - Nu avem timp să ne oprim aici. Ne îndreptăm spre Zefirius.

(Ora 23:30)

Veronica: - Parcă am luat-o spre dreapta şi am făcut o curbă mare. Iarăşi e vegetaţie, sunt lunci cu un fel de vegetaţie pitică.

George: - Ce fel de vegetaţie este aceasta, Galilei?

Galilei: - Nu-i nici o luncă şi nici o vegetaţie. Sunt impurităţi atmosferice. I se pare ei că e vegetaţie.

George: - Cum mergeţi, Veronica? În ce direcţie aţi luat-o?

Veronica: - Nu mă pricep să spun, în sus, în jos, nu ştiu... (Galilei râde) Oare n-am să mor?

George: - De ce râzi, Galilei?

Galilei: - De copilăria prietenei noastre.

Veronica: - Mă minunez de Siu, cum de e aşa tăcut!

George: - Ai mai fost prin locurile acestea, Siu?

Siu: - Eu am alte treburi, n-am timp să merg printre stele, zise Siu zâmbind.

George: - Mergeţi cu mult mai repede decât rachetele! Ce n-ar da oamenii să aibă racheta noastră!... Ei, ce vezi în cale?

Veronica: - Văd într-adevăr ceva, parcă este o cizmă.

Galilei: - Nu este chiar o cizmă, umbra aceea e ca o cizmă, dar e un oval. Nu e aşa?

Veronica: - M-am prostit! Nici pomeneală de cizmă, e într-adevăr un oval de mărimea Soarelui văzut de pe Pământ.

Galilei: - Aceasta este Zefirius.

Veronica: - Mergem cu o rapiditate nemaiîntâlnită. Zefirius se măreşte văzând cu ochii. Se măreşte... se măreşte... ce viteză uluitoare!

George: - Caută Soarele cu privirea!

Veronica: - Îl văd! E cam cât o treime din Lună. Ne apropiem, şi simt o atmosferă tare plăcută. Un vânt uşor, o adiere care te mângâie parcă...

George: - Galilei, poate îi faceţi o vizită lui Dihta Nahti!

Galilei: - O să mergem la Dihta Nahti. Poate ne putem vedea. Viteza pe care o avem este într-adevăr uluitoare, ca gândul, cum spuneţi voi.

Veronica: - Suntem deja deasupra unor pomi înfloriţi. Galilei spune că sunt pomi fructiferi. E o suprafaţă imensă de pomi înfloriţi.

Galilei: - E într-adevăr imensă acea suprafaţă şi, la viteza cu care mergem, pare că nu se mai termină. Pe aceştia nu i-a răsădit nimeni. Cresc, cum cresc la voi pădurile, fără să aparţină nimănui. Sunt ai tuturor. Aici este un sol foarte bogat, iar subsolul este cum nu se poate mai bogat, minereuri de la cele inferioare până la cele superioare, în cantităţi imense. Uite, în spatele acestui munte, se văd casele unui sat...

George: - Cum sunt casele?

Veronica: - Casele sunt mari, frumoase, cu şosele... Ce ordine, ce frumuseţe! Sunt acoperite parcă cu solzi, au un singur etaj şi învelişul este dintr-un material lucitor.

Galilei: - Ei, acum ne apropiem de capitala întregii planete, Ghigancia, care în limba lor înseamnă frumuseţe. De aici, o luăm la dreapta.

Veronica: - Văd nişte turnuri înalte!

George: - Nu cumva sunt blocuri de locuinţe?

Veronica: - Da, da. Sunt un fel de blocuri de locuinţe. Parcă au o sală în spirală pe de laturi. Sunt enorm de mari.

Galilei: - Blocurile au galerii deschise, pentru aerisirea vegetaţiei din ele, logii, cum le spuneţi voi.

Veronica: - Ce dantelării! Câte ornamente pe la ferestre şi uşi. Au parcă broderii, cu figuri ca nişte basoreliefuri, statui prin grădini, în faţa blocurilor, multe figuri sprijină statuile, ţinând loc de coloane.

Văd maşini, lume multă pe străzi, toată lumea poartă haine lungi, şi femeile umblă înfăşurate în pânze de culori foarte diferite şi lucioase. Parcă sunt din fir de aur sau de mătase. Aceste pânze sunt prinse pe umăr, celălalt umăr e gol. Femeile mai poartă pălării splendide, cu voaluri...

George: - Apropiaţi-vă mai mult de una!

Veronica: - Ne-am apropiat! Au bijuterii la mâini, ca nişte brăţări în filigram, care acoperă aproape trei sferturi din antebraţ. Au şi ceva în jurul gâtului, care prinde şi umerii, ceva ca de aur, care scânteiază! Ce fermecătoare sunt! Mâinile sunt acoperite de dantele. Bărbaţii sunt simplu înfăşuraţi în aceste pânze. Pe cap poartă un fel de acoperământ, cu trei colţuri.

Galilei: - Ei le spun triunghiulare, adică un simbol al întreitei puteri. Dacă observi, au trei colţuri în formă de triunghi, un colţ în faţă, celălalt spre spate, iar al treilea spre stânga. Partea din dreapta este fără colţ; de acolo vine lumina.

Veronica: - Le poartă într-o parte, ca un basc cu colţuri. La gât au şi ei dantele, iar pe piept, un jabou, dantelat şi el. Atât.

George: - Bijuterii au?

Veronica: - Nimic. Oamenii se uită după noi.

George: - Au mediumitate aşa de avansată, de ne văd?

Galilei: - Nu ne văd chiar toţi, însă cei mai mulţi se întorc şi se uită după noi. Ei au o mediumitate aşa de avansată, încât văd paralel, în trup şi în spirit.

George: - Opriţi-vă la unul dintre ei, să vedem ce spune!

Veronica: - Ne-am oprit în dreptul unui bărbat care ne priveşte cu mirare... Galilei vrea să-i vorbească.

Galilei: - Ne cunoşti?

Barbatul: - Văd că nu sunteţi de pe planeta noastră.

Galilei: - După ce ne cunoşti?

Barbatul: - După miros! Aveţi două feluri de mirosuri. Daţi-mi voie să mă apropii.

Veronica: - Bărbatul se apropie, este nelămurit.

Barbatul: - Nu ştiu de unde veniţi, nu ştiu de unde sunteţi, de la noi în nici un caz nu! Cinci din voi aveţi un miros aparte. Dânsa (arată spre mine) are alt miros. Voi sunteţi dintr-o lume, dânsa de pe alta.

Galilei: - Cu ce te ocupi?

Barbatul: - Sunt profesor. Predau limba şi literatura. Spuneţi-mi acum şi mie, de unde este dânsa?

Veronica: - Arată spre mine...

Galilei: - Dânsa este de pe planeta Pământ.

Barbatul: - Pământ?! Ce este Pământul?

Galilei: - O planetă locuită.

Barbatul: - Planetă?! Noi nu ştim, nu a apărut în aparatele noastre.

Galilei: - O să apară! Rămâi cu bine!

Veronica: - Bărbatul s-a înclinat în faţa grupului nostru şi a rămas uitându-se după noi. Se şi strânse un grup de curioşi care ne priveau.

Galilei: - Ne apropiem de casa lui Dihta Nahti, mai bine zis de palatul lui, bătrânul prooroc şi înţelept al întregii planete, ascultat de către toţi locuitorii ei.

Veronica: - Intrăm într-adevăr într-un palat de vis! Extrem de ornamentat şi mare, cu o faţadă splendidă. În faţă e o grădină cu fel de fel de flori şi alte plante, parcă e un palat regal. Galilei merge ca la el acasă.

Am intrat! Ce sală, ce plafoane! Cineva ne iese în întâmpinare, într-un salon cu ornamente ca o broderie. O arhitectură nemaiîntâlnită!

Un om se apropie de noi. Se înclină grupului nostru până la pământ. A rămas aşteptând cu capul plecat. Şi-a scos de pe cap acoperământul şi îl ţine într-o mână. Nu are nici un fir de păr pe cap.

Galilei se uită către Ioan Hrisostom.

Ioan Hrisostom înaintează către Dihta Nahti.

Ioan Hrisostom: - Ridică-te, frate Dihta Nahti, în numele Marelui Guvernator al Universului! Ridică-te, frate, priveşte-ne, vorbeşte-ne, să ne putem înţelege!

Veronica: - S-a ridicat, se aşeaza turceşte jos şi îşi întinde mâinile spre grupul nostru.

Dihta Nahti: - De unde mie atâta cinste să primesc în casă oaspeţi atât de mari? De unde mie atâta onoare? Cine mi-a făcut această favoare decât Creatorul Luminii, Stăpânul Minţii, Cel ce a plăsmuit inima! Voi veniţi la mine? Daţi-mi binecuvântarea voastră! Nu voi lăsa mâinile mele în jos până ce nu mă veţi binecuvânta! Ştiu cine sunteţi, ştiu de unde veniţi, ştiu care vă este misiunea şi, în numele Aceluia în care aţi venit la mine, vă cer dragostea voastră!

Veronica: - Hrisostom l-a sărutat pe cap, el a lăsat mâinile în jos şi s-a ridicat în picioare, s-a înclinat din nou, ne-a privit încă odată, apoi a luat-o înainte, conducându-ne.

Ce ornamente! Nu am mai văzut aşa ceva! Deschide două uşi pe rotile, în dreapta şi în stânga. Am intrat într-o altă cameră, cu o masă mare în mijloc, cu picioarele joase. În jur, nişte taburete, ba nu! Au speteaza acoperită de culoare violet. Lemnul - poate că e lemn, nu ştiu precis – este de culoare neagră, lăcuit, luceşte, şi pe margini sunt pietre scumpe bătute direct pe acest lemn. Ne invită pe scaune, însă ai noştri nu stau. Păstrează acelaşi pentagon. Hrisostom a revenit în dreapta mea.

Ioan Hrisostom: - Ce ştii despre noi, prietene?

Dihta Nahti: - V-am cunoscut de la distanţă după miros şi v-am ieşit în întâmpinare. Ştiu că sunteţi oameni ca şi noi, din locuri de mare fericire şi frumuseţe, iar acea mititică din mijloc, pe care o aduceţi de la distanţe enorme, e de pe o planetă ce nu e cunoscută la noi. Mă bucur că mi-aţi făcut această onoare, ajutându-mă să văd oameni de pe planete necunoscute.

Vă mulţumesc, şi, în numele Părintelui Luminilor, în numele Marelui Soare care dă viaţă, vreau să fie ajutaţi spre a reuşi în munca pentru confraţii lor.

Galilei: - Poate vrei să ştii cum ne cheamă?!

Dihta Nahti: - Nu-i nevoie, pentru că vă ştiu pe toţi cum vă cheamă.

Ioan Hrisostom: - Te vedem că ai ajuns la înălţimi mari, să gândeşti şi să vezi cu ochii materiali ceea ce noi vedem cu ochii spiritului.

Dihta Nahti: - Pentru aceasta, nu mi se cade să mă laud, căci ceea ce am se datoreşte Aceluia care le hărăzeşte pe toate şi le hotărăşte prin legile Sale divine.

L-am rugat pe Dihta Nahti să sprijine el personal şi cei din jurul lui strădaniile tuturor celor care caută pe Pământ să-şi aducă confraţii la o unitate de gândire şi de acţiune. La aceasta, iată ce răspunde el.

Dihta Nahti: - Prietene, când aveţi aşa prieteni, în faţa cărora mă închin şi eu, de ce mai cereţi sprijinul meu şi al acelora de lângă mine? Eu rămân recunoscător celor prin care mi-a fost hărăzit să aflu de voi şi cu aceasta ocazie am văzut că aceşti mari oameni, ce stau în faţa mea, sunt de pe planeta voastră, şi dacă ei sunt unde sunt, au mai multă putere decât mine să vă ajute, întrucât au plecat din mijlocul vostru, de pe aceeaşi planetă. Eu nu ştiu ce am fost mai înainte, dar acum mă închin Aceluia pe care îl doresc să mă ia în braţele Lui şi mă rog pentru ai mei ca şi pentru voi; chiar acum voi înălţa un gând către Marele Soare.

Veronica: - Se aşează iar turceşte şi întinde mâinile. Buzele i se mişcă, spune ceva ce nu înţeleg...

...

Acum s-a ridicat şi se înclină. Noi ne închinăm la rându-ne în tăcere şi pornim. Am ieşit luând-o pe o stradă de lângă blocuri. Ne iese cineva în cale, cu mâinile întinse şi se îmbrăţişează cu Galilei. Ce vorbesc ei, eu nu înţeleg. Galilei vorbeşte, pesemne, în limba lui. Se întoarce către el şi ne prezintă. Şi el se închină ca celălalt. Probabil acesta este salutul lor. Galilei a pronunţat numele Pinki. E prietenul lui.

L-am rugat pe Galilei să facă ceva, să înţeleg şi eu ceea ce vorbesc ei. Galilei ne-a prezentat pe fiecare şi-i vorbeşte despre planeta noastră. Pinki spune că nu-i este străină, pentru că Galilei i-a mai vorbit despre ea. Galilei l-a rugat acum să scoată aparatul ce-l poartă, ca să-l văd şi eu. E un aparat mic, cu un ecran minuscul de televizor. Iată, au apărut în ecran nişte oameni. Ceva artişti, este emisiunea planetei vecine, ne spune Pinki.

George: - Întreabă-l, Galilei, cum stau ei cu elementele radioactive.

Galilei: - Spune că sunt asemănătoare cu ale Pământului, însă cu radioactivitate de 15 ori mai intensă.

(Ora 0: 42)

Veronica avea aproape patru ore de când plecase şi obosise.

Veronica: - Şi-au luat rămas bun şi am pornit rapid. Viteza este mult mai mare..

George: - Se vede Pământul?

Veronica: - Nu, nu-l văd.

Galilei: - Ai să-l vezi după o curbă. Mergem mult mai repede şi fără ocoluri. Celelalte planete vor rămâne în dreapta. Uite, acolo, este Luna. Acela este Soarele...

Veronica: - Ce mic e!

Galilei: - Acum dăm curba şi mergem în linie dreaptă.

...

George: - Te simţi obosită, Veronica?

Veronica: - Da.

George: - Dar voi, dragii noştri?

Galilei: Noi nu suntem obosiţi. Nu avem neputinţe fizice, ca voi, am scăpat de acestea...

Acum poţi vedea Pământul!

Veronica: - Da, îl văd! E însă puţin mai mic decât Luna.

...

Veronica: - Ne apropiem de Pământ. Simt un miros neplăcut şi greu. Parcă e un miros de mangan, gaz, cărbune, aşa ceva... E o atmosferă infectă! Uite, Marea Neagră! Caspica! Mai încolo e Asia Mică, văd şi Dunărea... Gata! Am ajuns! Am reintrat în mine!

(E ora 0:59)

Întoarcerea a fost mult mai rapidă.

Galilei: - Şi acum, mulţumiţi de cele ca aţi văzut, vă lăsăm. Când o să-ţi aduci aminte de cele ce ai văzut, să povesteşti. Cu ocazia aceasta, m-ai scutit pe mine...

George: - Vă mulţumim, bunii noştri prieteni, pentru iniţiativa voastră! Să fie binecuvântată dragostea voastră, ce aţi arătat-o pentru a împlini dorinţele noastre de a pătrunde în cele necunoscute.

Marele Guvernator Divin, Domnul tuturor Luminilor, să vă lumineze, să vă desăvârşească starea şi să vă aducă mereu între noi pentru o armonioasă şi rodnică colaborare.

Ioan Hrisostom: - Dorinţa voastră să fie împlinită! Fiţi binecuvântaţi, iubiţii noştri prieteni şi fraţi!

Veronica: - Au plecat!

 Sus 

 

Bucureşti, 29 februarie 1965

Chemăm pe GALILEO GALILEI şi vine SIU KARTA.

Doream de mult lămuriri asupra planetelor şi a straturilor. Despre locul şi poziţia lor în spaţiu – distanţe, dimensiuni şi caracteristici. L-am chemat pe Galilei. Nu a trecut nici un minut şi ne pomenim cu...

Siu Karta: - Nu-l mai aşteptaţi pe Galilei, pentru că nu poate veni. Este la un tânăr, student în Londra în anul I, care studiază în paralel matematicile, fizica şi astronomia. Stă lângă el şi îi şopteşte ceea ce el nu a putut spune la timpul său. Tânărul caută să descopere lucruri noi şi stă lângă el, fără ca tânărul să-şi dea seama, îi vorbeşte şi-i arată ceea ce trebuie să descopere el oamenilor. Aşa că, dragii mei, nu-l mai aşteptaţi. La orice chemare a voastră căreia nu i se poate răspunde, îi iau eu locul şi vin să vă comunic.

George: - Bine, Siu, îţi mulţumim! Am să te întreb totuşi pe tine, poate ştii. Uite, am citit zilele trecute în ziar că, dinspre constelaţiile Săgetător şi Pegas, s-au recepţionat, de către centrele noastre pământene de cercetare a radiaţiilor cosmice, nişte semnale radio punctiforme emise – se presupune – de un puternic centru de emisie care a lucrat pe frecvenţa de 900 megahertzi. Ai ceva cunoştinţe de existenţa unui astfel de centru, condus de fiinţe ca şi noi? Există asemenea aparaturi pe acolo?

Siu Karta: - Despre aceasta vă va vorbi Galilei mâine. Vă spun următorul lucru: chemaţi-l, nici mai devreme, nici mai târziu de ora 10,00. Tocmai despre aceasta se ocupă cu acel tânăr, pentru a-i arăta lucruri minunate. Chemaţi-l la ora 10,00 seara, când el încă nu-i plecat. Pe la ora 12,00 noaptea trebuie să se ducă la acel tânăr. Este ora când învăţăcelul studiază şi meditează. Tânărul nu stă singur în cameră, şi, după ce ceilalţi se culcă, el se scoală, simte nevoia să fie singur, să mediteze, să pătrundă ceea ce nu găseşte scris. Atunci, Galilei îi prezintă cartea lui şi-l învaţă să aplice. Câteodată îl scoală din somn, dar după 12,00 noaptea. La el este mai devreme, la voi este prea târziu, şi nu se poate opri! Luaţi-o voi înainte!

Au continuat apoi discuţiile cu Siu, rugându-l să vină, şi, din vorbă în vorbă, Veronica îl întreabă despre acea perioadă din viaţa ei când ea nu chema spirite, ci spiritele o trăgeau să intre în transă, în lumea spirituală...

Siu Karta: - Că ai fost contactată de noi, este adevărat. Singură nu ai fi putut face nimic între oamenii şi atmosfera în care te găseai. Niciodată nu ai fi putut ajunge unde eşti azi, te-am ajutat eu şi cei de lângă mine. Ţi-am comunicat voinţa celor de sus şi a noastră. Ca să ne crezi, ne-am arătat luând chipul lui Hristos, spunând cutare sau cutare sfânt pe care tu îl cunoşteai. Ţi-am spus aceasta pentru că erai persoana cu care puteam comunica. Dacă ai fi avut de mică lângă tine pe cineva care să-şi dea seama că ai un rost şi un lucru aparte, nu ai fi fost astăzi la început de drum. Singură fiind, trebuia să-ţi dăm noi din energia noastră, să te dinamizăm, să te păstrăm şi să te aducem unde eşti acum. Alţii care s-au dus, nu sunt pierduţi, au şi ei folosul lor pentru tine şi pentru cei ce au fost în jurul tău.

Când omul pune piciorul pe treapta unei scări singur, se vede urcat în capătul scării, când este urcat de altul, are teamă că ar putea cădea alături. Da, ai fost ajutată de noi şi ţi s-au comunicat şi bune, şi rele. Ţi s-au făcut comunicări şi ziditoare, şi linguşitoare, ca tu să poţi pricepe. Ţi s-au comunicat după cum aveau cei din jur nevoie, ca să se poată prinde ceva de ei. Azi nu mai căuta să ţi se dea cu linguriţa sau cu lingura cea mare; caută singură, şi ceea ce crezi că poţi mânca, aceea să cauţi să iei şi să mesteci bine, să nu-ţi strici stomacul...

De multe ori, am spus oamenilor lucruri care nu aveau sens şi rost; aceasta o făceam pentru a ţine continuitatea cu tine şi pentru că oamenii voiau noutăţi, fără însă ca cineva să pună în aplicare ceea ce comunicam. Unii s-au folosit, în fond..., alţii le-au primit ca pe nişte poveşti...

Câte poveşti nu citiţi în Biblie, care vă înalţă sufletul! Dar poveştile rămân tot poveşti! Poveşti erau, pentru că de poveşti aveau nevoie oamenii pe atunci.

A SOSIT TIMPUL ASTĂZI CA OMULUI SĂ NU-I MAI PLACĂ POVEŞTILE. DE ACEEA, CĂUTAŢI CA CELE CE DAŢI SĂ NU MAI FIE POVEŞTI. DAŢI-LE APĂ LIMPEDE, PENTRU A RĂCORI OAMENII ARŞI DE SECETĂ, ŞI ARUNCAŢI TOT CE ESTE STĂTUT, ALTERAT!

Când citiţi scrierile unui prooroc din Vechiul Testament, spuneţi: acesta a scris frumos, acesta mai puţin... Nu este aşa. Fiecare a scris ceea ce au meritat oamenii cărora le-a transmis, spunându-le atât cât puteau duce. Nu cel ce a scris a fost sărac în idei, ci acei cărora li s-a dat ce li s-a dat, aceia au fost săraci, şi pe măsura lor s-a dat. Aşa că eu nu prea sunt bogat, pentru că nu prea ştiu să vorbesc cu voi.

Acum, când vin semnale de chemare din lumea voastră la noi, mă uit să văd de merge cineva, şi dacă nu, vin eu.

Am ceva să vă mai spun despre Serafia. Ea nu prea poate să stea între noi. Ea este, de fapt, mai mult la voi, ea trăieşte prin prietena noastră, căci singură este aproape inexistentă, şi când prietena noastră simte un gol, o secătuire, că nu are vlagă sau energie, atunci să ştiţi că o parte din ea este plecată – cea care este Serafia – şi a rămas numai cu cealaltă parte. Este dublura ei, care aleargă şi prin alte părţi, dar cel mai mult este în preajma voastră. Prin ea se bucură şi face orice manifestare, şi numai după ce prietena noastră va părăsi trupul, numai atunci va avea linişte şi Serafia în lumea ei. Altfel eu nu ştiu cum să vă explic, ca să mă înţelegeţi, fiindcă eu nu am termenii voştri.

George: - Vrei să spui că Serafia este pe acelaşi nivel cu Veronica! Pesemne, împreună au realizat cândva rotirile în aceleaşi cercuri. Şi acum Serafia...

Siu Karta: - Da, ea este un fel de cordon de legătură între prietena noastră şi cei de sus. În toate întrupările prietenei noastre, Serafia a fost ca un cordon nedespărţit. Adică, şi când a fost în Egipt, şi când a fost Sfânta Veronica cu năframă, şi în India, şi acum, Serafia estea aceea prin care se scurge energia în prietena noastră. Chiar dacă Serafia se duce undeva, privirile-i sunt întoarse tot spre prietena noastră. Este ca o conductă de alimentare, mi-e greu să vă explic. Voi înţelegeţi altfel, trebuie să disecaţi, pentru că priviţi prin prisma materiei pozitive. NOI ÎNŢELEGEM FENOMENELE ÎN SINTEZA LOR şi nu obişnuim să...

George: - Înţeleg, voi nu despicaţi firul în patru, ca noi.

Siu Karta: - Lumea noastră nu poate fi chiar aşa uşor de înţeles. Voi căutaţi să aşezaţi spritele pe straturi şi consideraţi că toate sunt la fel, dar lucrurile nu stau chiar aşa. În cadrul fiecărui strat, toţi cei de acolo sunt de energii diferite, cu o gamă întreagă de culori şi parfumuri.

George: - În legătura cu florile, acestea se usucă unde stau? Spiritul lor rămâne pe Pământ până ce învie primăvara?

Siu Karta: - Florile rupte de voi vara, toamna, sau cele prinse de iarna, se veştejesc, se usucă. Frumuseţea lor însă nu se pierde. Ele nu pier, ci se duc la locul lor cu aceeaşi culoare, cu aceeaşi frumuseţe şi parfum. Şi ele vin pe Pământ ca să încânte, să îmbete şi să delecteze inimile oamenilor. Şi în lumea noastră sunt flori, plante de tot felul, fluturi, gângănii, insecte, numai că nimic nu este duşmănos şi rapace, cum este în lumea voastră. Florile, după ce se veştejesc, sufletele lor nu rămân pe Pământ. Numai ceea ce este greu, murdar şi vinovat, nu se mai ridică.

George: - Adică scaieţii, drăcila, neghina şi toate plantele parazite şi distrugătoare...

Siu Karta: - Desigur.

George: - Ai putea să ne aduci ceva plante din acestea acum, că este iarnă şi nu au vrej pământesc?

Veronica: - Siu se depărtează puţin, caută, a luat ceva în ambele mâini şi le aduce.

Siu Karta: - Ce-i asta?

Veronica: - Ciulini.

Siu Karta: - Dar asta?

Veronica: - Holera!... Le-a aruncat jos.

Siu Karta: - Tot ce este parazitar şi duce o viaţă fără folosul nimănui, rămâne pe Pământ. Aceste plante parazitare provin din oamenii cei răi şi răzbunători, care în viaţa lor întreagă înţeapă doar şi parazitează. Şi câte din acestea sunt! Acestea au fost doar două ce mi-au fost la îndemână, care sunt din oamenii ce nu dau nimic din ei, cei ce nu fac nici un efort, permanent înrăiţi, cei ce fac să sufere pe cei de lângă ei. Între păsări, peşti şi celelalte animale, sunt specii care au urmărit aceeaşi linie evolutivă ca şi diversele categorii de oameni. Sunt unele credincioase, altele viclene, atât de viclene încât te întrebi de unde atâta viclenie? Şi oamenii au fost cândva la nivelul lor, şi fiecare în felul în care a fost atunci şi-a păstrat, şi chiar şi-a amplificat trăsăturile de caracter, şi mulţi rămân cu apucăturile lor. Îţi rămâne ceva din fiecare fază prin care ai trecut.

George: - De aceea, unii oameni seamănă cu vulpile sau cu lupii, alţii cu câinele sau calul...

Siu Karta: - Nu mă refer la partea fizică, ci la cea de caracter.

George: - Bine, înţeleg, însă formele întotdeauna exprimă un anumit conţinut de idei, cu anumite sensuri.

Siu Karta: - E adevărat!

Ei, dragii mei, m-am întins la vorbă.

George: - Doar te-am rugat să rămâi!

Siu Karta: - Da, acum plec. Fiţi binecuvântaţi!

George: - Să fii răsplătit pentru dragostea ta!

Veronica: - A plecat!...

 Sus 

 

Bucureşti, 7 martie 1965

GALILEO GALILEI

 

- Desenarea straturilor -

 

Am avut o discuţie cu Galileo Galilei despre Zefirius; printre altele, am discutat şi despre modul de conducere al planetei. Conducerea planetelelor superioare acumulează funcţia spirituală cu cea economico-administrativă. Conducătorul suprem este un fel de patriarh al întregii planete, spirit superior care personal îşi numeşte subalternii şi urmaşul. Nu se fac alegeri pentru posturile de conducere, pentru că "supremului conducător" îi este ordonată o încredere totală, şi un respect general, aşa cum se întâmplă cu Dihta Nahti, vizitat de grupul amintit într-unul din capitolele precedente.

Galilei ne-a mai spus că au şi ei adunări şi congrese, unde se pun în discuţie îndeosebi problemele ştiinţifice, şi mai ales, filosofice.

Asupra modului de organizare administrativă, nu a putut să ne dea detalii; de asemenea, despre o serie de amănunte economice nu am putut primi detalii, deoarece Galilei nu s-a interesat de aceste lucruri.

L-am solicitat apoi să ne vorbească despre întinderea şi plasarea straturilor. Veronica încerca să deseneze traseul straturilor, dar din desen nu înţelegeam nimic. L-am rugat apoi pe Galilei să încerce el să-i conducă mâna. Am pus în faţa Veronicăi o hârtie de calc – care-mi era la îndemână – şi, prinzând creionul în mână, Veronica aştepta.

Galilei: - Dragii mei, să vă spun adevărul: eu acum nu sunt venit la voi. Sunt în stratul V şi am scos-o pe prietena voastră, şi stau de vorbă cu tine prin ea, care este aici. Aşteptaţi şi vin la voi.

Surprins de această noutate, am aşteptat. Veronica abia atunci îşi dădu seama că se vede pe sine în spirit.

Coborârea dură foarte puţin. Veronica aştepta cu creionul în mână.

Veronica: - A venit!...

După câteva minute, pixul cu pastă roşie, luat din întâmplare, se opri într-un punct şi începu să descrie nişte curbe în formă de spirală, jos – în dreptul straturilor inferioare – curbele fiind mai mari, pentru ca spirala să de îngusteze ca un brad, culminând cu platforma Oraşului de Aur, ce închidea în partea superioară această spirală în formă de brad.

În vârf, deasupra Oraşului de Aur, a fost desenată o sferă, care reprezenta impenetrabilul Opal.

L-am întrebat pe Galilei dacă vede ceea ce a desenat şi a răspuns că nu. Galilei nu vedea nimic din camera noastră, doar tente slabe şi difuze. Aceasta m-a făcut să înţeleg cât de săracă în energie este materia pozitivă faţă de cea din Zefirius, acolo unde Veronica văzuse materia pozitivă, atunci când vedea casele, blocurile şi maşinile.

Am schimbat hârtia, am pus altă hârtie de calc curată, şi l-am rugat să mai încerce o dată, încă un desen. Mâna Veronicăi începu din nou să se mişte, începând de jos, de la stratul I, micşorându-se în dreptul stratului IV, apoi urmă stratul V, ceva mai lat, ca din nou să se îngusteze în dreptul Oraşului de Aur. În vârf, plasă din nou "Sfera Opalică".

Galilei: - Eu vă spun un lucru – nu cunosc întinderea nici unui strat. Desenul este aşa... din imaginaţia mea, ca să aveţi şi voi o idee de cum sunt aşezate straturile, aşa cum înţeleg eu... Nu o fi aşa, dar eu aşa le înţeleg! Aşa mi le imaginez.

Începu din nou să se mişte mâna Veronicăi; descrisese o curbă reprezentând stratul I, şi se opri aproape de spaţiul care desparte straturile VI şi VII.

Galilei: - Pe această curbă sunt plasate planetele Tarnium şi Taitun. Sub stratul I este Pământul, iar Zefirius închide spirala din partea superioară, acolo unde în apropiere se află Oraşul de Aur.

Deasupra Oraşului de Aur este Opalul, care închide axa Zenit-Nadir, Opalul marcând Zenitul. Trebuie să precizez că planetele nu sunt amestecate cu straturile. Şi Zefirius are mişcarea lui de rotaţie, apropiindu-se sau depărtându-se de Oraşul de Aur. În orice caz, este singura planetă care se apropie mai mult de Oraşul de Aur.

I-am propus lui Galilei, în încheiere, să calculăm distanţele dintre straturi.

Galilei: - Cum?

George: - Dacă vrei, vei parcurge o distanţă pe Pământ, cunoscută de mine, eu te voi cronometra, voi afla cu ce distanţă te deplasezi şi apoi vei parcurge distanţa între straturi şi, cunoscând timpul şi viteza, vom putea calcula distanţa parcursă.

Galilei: - Bine zici, la asta nu m-am gândit. Mâine facem acest lucru. Până atunci, rămâneţi în pacea Domnului nostru!

George: - Îţi mulţumim pentru bunăvoinţă. Primeşte salutul şi închinarea noastră!

Veronica: - A plecat!....

Am omis să spun că Galilei ne-a vorbit despre: "IERARHIA ENERGIILOR ÎN STRATURI". Centrul stratului polarizează pe cei mai evoluaţi spiritual, centrul reprezentând locul virtual pe unde trece axa Zenit-Nadir. Deci, cei mai evoluaţi spritual sunt apropiaţi de axă, cei mai puţin evoluaţi, de periferie, o manifestare a legii centripede.

 Sus 

 

Bucureşti, 9 martie 1965

GALILEO GALILEI

- Măsurarea distanţelor între straturi -

 

Galilei: - V-am simţit dorinţa de a cunoaşte spaţiul, kilometrajele dintre straturile de odihnă şi fericire şi v-am văzut ca pe doi copii de 5 ani ce stau pe malul unei mări, care au auzit de la părinţii şi vecinii lor că marea aruncă pietre scumpe şi alte odoare de valoare, ei se iau de mânuţe şi aleargă pe mal zile întregi, aşteptând ceea ce pot să le arunce valurile. Marea le aruncă un melc mai mic sau mai mare, ei îl desfac să poată vedea ce este ascuns înăuntru, găsesc sau nu ceva, le mai aruncă marea o scoică sau o pietricică colorată, şi sunt în culmea fericirii când valurile aruncă ceva din acest imens ocean de apă. Dar ei nu ştiu că acest ocean are atâtea bogăţii în adâncurile lui tainice, încât acestea sunt de nepătruns pentru mintea lor.

Am văzut aceasta la voi, şi am zis să nu-i las nici cu un melc, nici cu o scoică, nici cu o piatră colorată. Hai să le dau un briliant, să nu mai aştepte să le arunce valurile la întâmplare orice. Vreau să vă dau acum nişte date calculate de mine, pe dibuite, pe parcursul timpului de la ultima mea vizită şi până acum. Am zis, hai mai bine să le calculez eu, pentru că le fac cu un interes de cercetare personală, care face parte din fiinţa mea spirituală. Ceea ce era vorba să facem împreună, am făcut eu.

De la stratul I până la stratul VIII distanţele sunt egale, adică aproximativ 1000 km. Între fiecare strat, până la vârful suprem.

George: - Dar distanţele până la planete?

Galilei: - M-am interesat, dar după aprecierile mele, ele sunt mai aproape de straturile de odihnă, în ordinea superiorităţii lor, de aceea se exercită influenţe favorabile asupra climei şi atmosferei oamenilor. Distanţa cea mai mare, în orice caz este între Pământ şi Tarnium, al cărei plan de rotire bate spre stratul IV-V.

George: - Oamenii pe planetele superioare, după ce-şi părăsesc trupurile, în ce straturi ajung?

Galilei: - SPIRITELE DE PE PLANETELE SUPERIOARE INTRĂ NUMAI DE LA STRATUL V ÎN SUS, PÂNA LA IX (ORAŞUL DE AUR). ÎN STRATUL IV ŞI SUB V NU STAU DECÂT SPIRITELE PAMÂNTENE, dar după cum ştiţi, PĂMÂNTENII POT SĂ AJUNGĂ PÂNĂ LA STRATUL IX.

Stratul V este cel mai jos pentru planetari, astfel că ÎNTRE STRATURILE IV ŞI V EXISTĂ O SEPARAŢIE SEVERĂ, CARE NU LASĂ PE CEI DIN IV SĂ INTRE ÎN V.

George: - Iubite Galilei, am o rugăminte pe care îndrăznesc să ţi-o adresez, pentru că tu înţelegi spiritul cercetător, doresc să facem totuşi o verificare a primei distanţe dintre Pământ şi stratul I.

Galilei: - Da, de acord!

George: - Bine, atunci trebuie să începem prin cronometrarea unei distanţe cunoscute pe Pământ. Eşti dispus să faci o plimbare până la Cairo? Pâna acolo avem 2000 km.

Galilei: - O fac şi pe aceasta!

Am privit ceasul şi am marcat plecarea. Veronica îl vedea în ecran pe Galilei tot timpul. El parcurse distanţa până la Cairo în 45 de secunde. Deci, cei aproximativ 1900 km. împărţiţi la 45 de secunde, rezulta o viteză de deplasare de 42 km/secundă. La întoarcere, Galilei parcurse aceeaşi distanţă Cairo-Bucuresti într-un minut şi 15 secunde. Deci, într-un timp relativ mai lung. Eu însă am luat în calcul viteza de 42km/secundă.

Galilei se întoarse şi porni spre primul strat. Până la stratul I făcu 9 minute şi 10 secunde, adică 550 de secunde. 550 de secunde X 42 km. = 23,100 km. Din acest calcul rezulta că distanţa de la Pământ la stratul I este de circa 23,100 km. Când i-am comunicat rezultatul lui Galilei, acesta rămăsese surprins şi ceru să continui cronometrarea prin toate straturile. În dreptul fiecărui strat, se oprea şi reapropia imaginea în ecran. Iată rezultatele pentru ora 22,00, la 8.03.1965:

-Bucureşti - stratul I 9' 10'' = 23,100 km.

-stratul I - stratul II 70'' = 2,800 km.

-stratul II - stratul III 2' 37'' = 6,594 km.

-stratul III - stratul IV 4' 43'' = 11,886 km.

-stratul IV - stratul V 7' 12 '' = 18,144 km.

Se opri la stratul IV şi, obosit într-o oarecare măsură, Galilei ne promise continuarea în ziua următoare, pe 9 martie 1965.

A doua zi, Veronica recepţionă în ecran imaginea lui Galilei în stratul V. Galilei îşi reluă zborul pentru a cronometra împreună distanţele. Iată rezultatele pentru ora 21.00 în ziua de 9 martie 1965:

-stratul V - stratul VI 13' = 32,760 km.

-stratul VI - stratul VII 16' 30'' = 41,580 km.

-stratul VII - stratul VIII 24' 16'' = 67,200 km.

Rezulta că, din Bucureşti până în stratul VIII, sunt 204.064 km.

La stratul VIII, Galilei se opri.

Galilei: - Mai departe nu mai pot merge decât dacă sunt chemat.

Noi, între timp, am adresat o rugă lui Socrit, care este din Oraşul de Aur, ca să cheme pe Galilei, însă nu am primit nici un răspuns la chemare...

Galilei: - Am gândit mult asupra cercetărilor mele şi cât de mic m-am văzut pentru a înţelege adâncimea legilor pe care nimeni nu le poate cunoaşte la justa lor valoare, decât numai Cel care le-a întocmit. Bâjbâim şi noi şi apreciem, aşa cum merge un om cu o luminiţă în întuneric, spre a descoperi un loc pe care vrea să-l cunoască. Apreciată este râvna aceluia care vrea să ajungă la ţinta dorită, apreciată este dorinţa voastră care, cu aproximaţie, vrea totuşi să cunoască tainele realităţilor ce se referă şi la dimensiunile acestor spaţii eterice pe care nimeni, niciodată, nu s-a gândit să le cunoască. Omul este absent, atât cel pământean, cât şi cel spiritual, se rezumă la bucuriile ce i le pot oferi cele ce-l înconjoară, lăsând grija căutărilor pe alţii, făcându-se nedemni pentru o atare cercetare. Aşa se complac toţi în lucrurile în care se găsesc. De aceea, eu mă bucur nespus de mult de tot ceea ce lucrăm acum, deşi datele pe care le dăm nu sunt cu exactitate, ele totuşi corespund realităţii; totuşi, ne găsim pe margine de adevăr...

George: - Doresc o precizare, ieri am măsurat distanţa până la stratul I, dar nu ştiu în ce direcţie vine stratul, pentru că acesta ar putea include şi o parte din Pământ.

Galilei: - ... La ora aceasta, ca şi aseară, ţara voastră se afla cu partea de pe Pământ cea mai apropiată de stratul I.

George: - Îţi mulţumim, iubite prieten!

 Sus 

 

Bucureşti, 16 martie 1965

SIU KARTA şi CALEMNIS;

- Pământul, locul rătăcitorilor -

 

Au trecut mai multe zile, fiind ocupaţi şi hărţuiţi cu cei ce trebuiau să golească apartamentul în care ne vom muta. Am cerut sprijinul prietenilor noştri, pentru a ne linişti mai repede. Veronica anunţă venirea lui Siu Karta şi a lui Calemnis.

Am discutat cu ei, de data aceasta lucruri mai mici, totuşi importante pentru liniştea noastră. Între altele, am pomenit de mulţimea de rău-făcători în spirit, care caută să ne pună piedici în toate. M-a interesat situaţia aceasta şi am cerut detalii.

În clipa aceea, Siu a rotit bratele şi, ca şi cum o perdea ar fi acoperit un fundal, s-a deschis spaţiul în jur, încât Veronica rămăsese surprinsă.

Veronica: - Văd oraşul de deasupra... Aaa! Sunt ieşită...

Siu Karta: - Da! Te-am scos, să vezi mai bine ce este Pământul.

Veronica: - Sunt la o mică înălţime deasupra Pământului şi văd clar... Uite poşta..., străzile astea la dreapta şi... ceva nemaipomenit. Tot felul de spirite, mai sus, mai jos; merg încet; urâţi sunt! Uite unul cu buza răsfrântă! Au culori murdare, murdare şi cu mult negru pe ei. Hainele le au aşa... zdrenţuite. Uite, unul intră într-o casă! Altul sta pe un acoperiş! E o mulţime, un furnicar de spirite mizerabile. Îmi dau un sentiment de dezgust, de tristeţe şi, în acelaşi timp, de milă...

Siu Karta: - Aceştia sunt rătăcitorii... Mulţi..., prea mulţi. Sunt oameni fără ocupaţii... care au trăit, dar n-au ştiut pentru ce... O parte din ei nu au făcut nici rele, nici bune..., indiferenţii, nepăsătorii... Nu au făcut bine şi hainele lor sunt zdrenţuite, şi nu au acces nici măcar în stratul I, stratul aşteptărilor. Cel mai mult însă fac ceea ce au făcut şi în viaţa pământeană: încurcă, întărâtă şi dezbină oamenii. Vin pe lângă ei şi le şoptesc numai rele. Aceştia nu au nici Domn, nici Stăpân, şi libertatea lor au transformat-o în dezordine... NIMENI NU-I OPREŞTE!

Veronica: - Până când asta?

Siu Karta: - Până într-o zi! PÂNĂ ÎNTR-O ZI, CÂND VA IZBI DIN ÎNALTUL SPAŢIILOR "ORDINEA COPLEŞITOARE A DIVINITĂŢII", CARE VA SCHIMBA PRIVELIŞTILE ACESTEA DE IAD.

Da! E revoltător să vezi cum această forfotă caută numai să dezbine acţiunile oamenilor, e revoltător să priveşti mulţimea aceasta oarbă, dar în acelaşi timp, vicleană şi plină de ură, să priveşti şi să nu poţi face nimic, nimic altceva decât să aştepţi MOMENTUL CARE SĂ HOTĂRASCĂ PRIMENIREA ÎNTREGII ATMOSFERE A PĂMÂNTULUI.

De aceea, prietena noastră, de multe ori când voi ne chemaţi, noi o scoatem pe ea şi-i vorbim, aşa cum v-a spus şi zilele trecute prietenul nostru Galilei. Din cauza atmosferei pe care ei o creează, facem asta. Toate bolile, toţi microbii, din ei sunt.

Veronica: - Ce mulţi sunt! Văd până departe restul oraşului... E o imagine pe care nu o poţi compara cu nimic – jos sunt casele, blocurile, trecătorii şi, alături de ei, şi printre ei, chiar deasupra lor, mişună această mulţime mizerabilă! Uite, câţiva s-au apropiat şi holbează ochii la prietenii noştri! Câţiva se înclină înaintea lor. Cine eşti, ce-i cu tine? Ce rost ai?...

Un oarecare: - Sunt ungur, umblu... acum v-am văzut şi vă privesc şi eu.

Veronica: - Dar vreun român nu e pe aproape?

Un oarecare: - Ba da. Eu sunt româncă.

Veronica: - Se apropie o femeie în zdrenţe, tristă şi schimonosită, e foarte murdară, nu pot să spun că are vreo culoare. Cine eşti şi cum te cheamă?

Femeia: - Numele meu este Marioara Dragomir, sunt din Cahul. Te rog, aprinde-mi şi mie trei lumini seara, te rog, fă-mi şi mie binele acesta şi am să te ajut şi eu.

Veronica: - Ce-ai făcut în viaţă? De ce ai ajuns aşa?

M.Dragomir: - Am sufocat mulţi copii, multe femei au rămas nenorocite de pe urma mea, iar câteva au şi murit...

Veronica: - De ce i-ai sufocat?

M.Dragomir: - Am fost moaşă şi nu mă pricepeam. Nu mă învăţase nimeni, şi nimeni nu mă trăgea la răspundere...

Veronica: - Şi acum?

M.Dragomir: - N-am nici un rost, nu ştiu ce să fac şi nu pot face nimic. V-am găsit pe voi pe aici şi stau mai mult prin preajma voastră, dar eu nu fac rău şi, dacă-mi aprindeţi şi mie trei lumini, am să fac şi eu ceva pentru voi.

Veronica: - Săraca de ea! Calemnis şi Siu o privesc şi ei cu milă...

Siu Karta: - Aşa sunt majoritatea. În jurul Pământului roiesc toţi cei ce nu au nici o fixare, pribegii care nu au realizat nimic în viaţă...

Fiţi binecuvântaţi, iubiţii noştri prieteni, noi ne-am retras!

George: - Vă mulţumim pentru tot!

Veronica: - Au plecat...

 Sus 

 

Bucureşti, 22 martie 1965

IOSEF BALSAMO, conte de Cagliostro, medium spiritist;

- verde deschis şi o bandă groasă galbenă pe piept;

- stratul IV;

 

George: - Te rugăm să ne dai câteva lămuriri asupra preocupărilor tale masonice şi secretul vindecărilor pe care le-ai realizat.

I.Balsamo: - Am vrut să fac un fel de francmasonism după o schiţă, căutând să-l îmbunătăţesc pe cel existent. Schiţa aceasta o primeam de la cei ce lucrau cu mine, pentru că eram medium. Ceea ce am făcut eu, am făcut la sfatul vechilor masoni egipteni, care nu aveau nimic rău, pentru că aveau jurăminte sfinte, curate şi înălţătoare. Am avut momente când m-am îndoit, crezând că au venit la mine spirite negre, care mi-au dat acest sfat, şi m-am retras.

Vindecările le-am lucrat pe două cărări – şi cu buni, şi cu răi. Am apelat la toţi care mă puteau ajuta, şi, ca să fiu sincer, căutam să-mi scot numele meu cum că aş fi prooroc. Nu am reuşit să am acest titlu, dar, oricum, am fost foarte stimat în viaţă. Până la urmă, numai eu ştiu ce bătăi luam noaptea când nu se împlineau făgăduielile.

George: - Ce-i cu dunga aceasta galbenă, pe care o ai pe piept?

I.Balsamo: - Sunt laudele şi măririle pe care le-am primit cu satisfacţie. M-am crezut "un Dumnezeu" şi până la urmă nici măcar cu titlul de prooroc nu am rămas. Am murit strangulat, ca un animal, de fustele Papei...

Goerge: - Adică cum?

I.Balsamo: - Unul dintre oamenii Papei a fost plătit să mă stranguleze.

George: - Dar verdele pe care îl ai ca bază spirituală, cum l-ai primit?

I.Balsamo: - Am dorit foarte mult să fac bine oamenilor şi, pentru că nu am avut posibilitatea, m-am aruncat în această muncă magică şi cu buni, şi cu răi...

Am trăit ca un prinţ, e adevărat, am avut aşa de mult că am putut da şi altora. Niciodată însă nu am luat nimic de la nimeni, dar mi s-a adus mai mult decât ceream eu. Tocmai această dorinţă de a face bine şi celor ce erau sărăci m-a ridicat în stratul IV. Singura mea dorinţă a fost să ajung ceea ce ştiţi că am fost... Vă mulţumesc de invitaţie!

George: - Îţi mulţumim şi noi, poţi pleca!

 Sus 

 

 Bucureşti, 22 martie 1965

N. NOTOVITCH, pretins teozof;

- culori murdare, un cenuşiu murdar;

- pribeag, rătăcitor.

 

George: - Ai scris că Hristos s-a instruit în Orient şi că El ar fi un oarecare Isa, menţionat de indieni că a intrat în conflict cu forurile superioare religioase, atât în India, cât şi în Persia, de unde a fugit la timp, pentru ca de-abia evreii să-l prinda şi să-l răstignească. De unde sunt aceste date, de unde le-ai luat? Ai cercetat şi ai găsit undeva astfel de date?

Notovitch: - Nu am cercetat nimic. Am fost plătit cu bani grei, pentru că aveam talent la scris. Toate sunt o scornire a imaginaţiei mele. Pentru aceasta am regretat mult, chiar în viaţa pământeană, şi am căutat să-mi ispăşesc greşeala, fără să arăt public, fapt pentru care pribegesc şi astăzi, fără să am nici o fixare în straturile de odihnă. Am fost omul interesului, un negustor al condeiului...

George: - Vrem să ştim încă ceva, ce naţie eşti?

Notovitch: - Evreu.

George: - Şi pe unde ai trăit?

Notovitch: - Prin Franţa, am stat mult timp la Bordeaux.

George: - Bine, mergi şi-ţi urmează destinul pe care singur ţi l-ai trasat. Noi nu avem ce-ţi face.

Notovitch: - Ştiu, sunt vinovat, dar prea târziu...

George: - Încearcă să revii în trup, poate că, cine ştie, te vei îndrepta.

Veronica: - Ridică din umeri şi oftează...

George: - În orice caz, noi îţi mulţumim pentru sinceritate. Poţi pleca!

 Sus 

 

Bucureşti, 22 martie 1965

MILLER, medium spiritist;

- alb mat, cu triunghi pe piept;

- stratul V.

 

Citind despre marele medium Miller, care realiza materializări şi transe parţiale şi totale, l-am chemat pentru a-i cunoaşte baza spirituală şi a-i cere lămuriri.

Veronica: - Miller este îmbrăcat ca un pastor catolic, cu pelerină neagră, are capul descoperit.

Miller: - Vă mulţumesc pentru invitaţie şi, în numele Aceluia care m-aţi chemat, fiţi şi voi binecuvântaţi!

Ştiu de ce m-aţi chemat; de fapt, admiraţia voastră adresată strădaniilor mele, a vibrat până la mine, nu de acum, ci încă din cursul zilei de azi, ceea ce m-a determinat să vin alături de acea fiinţă hărăzită să aibă un conducător încă din frageda vârstă a copilăriei. Păcat că a pierdut atâţia ani fără să fie ajutată şi fără să se integreze cu atenţie voinţei expuse prin ghidul ei, care prezenta diverse persoane, spre a-i putea cuceri încrederea şi devotamentul...

Desigur, a fost păcat, şi totuşi a fost şi un noroc mare pentru dânsa că a fost lăsată să crească asemenea unei flori în mijlocul unei oaze, înconjurată de sălbăticii. Zic acestea pentru că, la vârsta ei fragedă, iscodirile oamenilor ar fi putut să o aducă în starea de a nu mai fi astăzi ceea ce este.

Cea mai mare nemulţumire, din timpul vieţii mele în trup, mi-au adus-o iscodirile oamenilor, neîncrederea lor, care împrăştiau în jur fluide nepotrivite, care veneau spre mine...

Oamenii Pământului care au o chemare prin care să arate existenţa vieţii veşnice, se aseamănă meliferelor, ce atrag micuţele albine, atât de inteligente şi harnice! Şi, dacă se abat asupra acestor flori vânturi nefavorabile, precum îndoielile oamenilor din jur... polenul se scutură, iar bietele albine pleacă de pe ele fără să culeagă ceva. Aşa pleacă şi cei care abia aşteaptă invitaţia la voi, fără să poată să comunice lucruri de folos pentru voi...

Am privit cu plăcere cum citeaţi din cărticica aceea despre fenomenele petrecute cu mine şi cum mă admiraţi, despre posibilitatea pe care o aveam în corp pozitiv, să pot face vizibil un om eteric...

M-am bucurat că ţi-a plăcut şi felul cum am explicat uşurinţa cu care omul părăseşte corpul fizic şi rămâne corp eteric. Veţi ajunge şi voi la schimbarea locului, pe care îl ocupaţi acum, cu cel veşnic, căci nu se ştie cât poţi rămâne; omul îşi lasă trupul cum îşi lasă hainele de la un anotimp la altul...

Am spus că ai avut un ghid şi chiar acum te gândeai care a fost din câţi au fost... Îl ştii, însă pentru că erai neajutorată la vârsta aceea, el nu te-a lăsat singură... Te-a condus, aşa cum conduce mama un copil. Te-a ţinut de mână să nu cazi, nu ţi-a cerut mai mult decât puteai, nu ţi-a arătat lucruri care să te întristeze şi ţi-a îndeplinit şi ceea ce tu ai dorit, nu numai ceea ce te-ai rugat. Acum, în ultimul timp, te cam părăsise. Te-a lăsat să-ţi ţeşi pânza dorinţelor singură, pentru că trebuia să-ţi termini lucrul ce-l aveai şi nu ştiai cine va veni şi când. Te vedeai singură, străină de toţi şi nimeni nu te mulţumea, nimeni...

Acum cred că eşti mulţumită, dar îţi dau un sfat – să te fereşti de oameni! Am spus că cele mai mari necazuri în eforturile mele mi le-au făcut oamenii. Ooo, de câte ori am strigat, cu întreaga mea fiinţă, spre Părintele Luminilor, să nu mă părăsească, să nu mă fac de ruşine pentru îndoielile, necredinţa şi iscodirile lor, pentru care eu însumi îmi pierdeam adesea încrederea în mine! Aţi citit, în puţinele mele scrieri, de câte ori strângeam crucifixul în braţele mele, de credeam că se consumă materia lui în mine, pentru a mă ajuta şi a nu mă părăsi în eforturi, deoarece – repet – orice suflu de neîncredere şi îndoială a celor din jur stinge lumina ce pâlpâie prin straturile libertăţii. Nu mai poţi să te înalţi; te stingi în tine şi te vezi gol, fără putere, fără elan, fără energie şi fără aripi...

Veronica: - Am văzut, în cartea pe care am citit-o, că tu prezentai comunicările în stare normală şi, mai mult de atât, că în preajma ta puteai să prezinţi spirite materializate, iar în alte şedinţe vorbeai în transă totală. Azi am simţit că îmi vine să cad şi eu, şi m-am silit să rămân trează. M-am temut... Am fost cumva tu?!...

Miller: - Am să-ţi răspund exact cum m-ai întrebat. Prima mea lucrare a fost, aşa cum ai citit, în stare normală, adică eram conştient de tot ce se întâmpla. Doar că simţeam nişte curenţi pe care nu ştiam cum să-i numesc, şi apoi simţeam, de la un timp, şi o oboseală grozavă a corpului fizic, după care urmau intense dureri de cap. Am căutat realizarea unei transe cât mai perfecte, silindu-mă să răspund chemărilor ce mi se făceau. Mă gândeam că poate aceste concentrări îmi obosesc atât de mult creierul, încât îmi provoacă dureri de cap. Am făcut o pauză. Simţeam spiritele cum vin şi mă cheamă şi nu voiam să le primesc. Pur şi simplu simţeam în corp o răzvrătire contra chemării spiritelor care voiau să se manifeste prin mine. Nu voiam, dar ele persistau.

Acest protest al corpului fizic, spre a se conserva, mă făcea să mă tem de o nenorocire ce m-ar fi aşteptat. Cum am spus, am făcut o pauză mare, dar iarăşi au venit la mine, prezentându-mi multe şi frumoase învăţături şi aşa, încet, încet, fără să vreau, mă încadram în munca chemării mele, care avea urmări şi asupra fizicului. Îţi aduci aminte din copilărie? Şi tu ai avut dureri de cap, îţi aduci aminte?

Veronica: - Da, îmi aduc aminte, îndeosebi la 20, 21 până la 27 de ani, am avut nişte dureri de cap îngrozitoare. Cu vremea, m-au lăsat. Şi acum am, dar mai rar.

Miller: - Întocmai cum am avut eu. Au început apoi între oameni dezbinările şi m-am rugat, m-am rugat să facă cum o ştii Dumnezeu, Cel ce m-a chemat la un astfel de lucru, să-mi dea credit în faţa oamenilor. Cei din jurul meu mă iubeau. Mă bucuram de prestigiul meu, eram o fire orgolioasă, nu voiam să ajung de râsul oamenilor, nici nu voiam să creadă că sunt un înşelat şi mi s-a spus că, pentru iscodirea semenilor, pentru dorul lor de cercetare, o să se arate "ghidul" meu personal. Au venit însă mai mulţi şi s-au făcut vizibili de către toată asistenţa, şi vederea lor era atât de clară, încât aparatele de fotografiat le-au putut prinde pe peliculă.

Nu te lasă niciodată Cel ce te-a pus la lucru, nu te lasă la mijloc de drum, în astfel de împrejurări. Imediat îţi vine în ajutor, nu ca să te slujeasca pe tine, ci curata muncă pe care o vrei pentru dezlegarea unor taine şi pentru lămurirea unor întrebări ale celor ce vor să ştie.

Lucrul meu însă nu a fost esenţa şi de aceea sunt nemulţumit. Am fost folosit de oameni numai pentru mici dorinţe, personale – de a-şi vedea mama, de a vorbi cu copilul, de a şti unde-i logodnica şi mai ştiu eu ce şi cine... Acestea nu au fost un lucru de esenţă. Ceea ce faceţi voi mă bucură, pentru că vreţi să arătaţi minciunile aruncate asupra unui adevăr imaculat, vreţi să cunoaşteţi lumi, planete, organizarea lor după merite şi eforturi, vreţi să cunoaşteţi oamenii care vieţuiesc de mii de ani pe planete superioare Pământului. Acesta e într-adevăr, un efort, o muncă al cărui rezultat să-l lăsaţi în culorile cele mai frumoase posibile, nu de a satisface lacrimi de dragul soţiei sau fiului... Aceasta înseamnă micime, şi nu o preocupare serioasă, plină de lauri, care să fie orientată spre folosul tuturor celor care, într-o zi, îşi vor muşca pumnii că nu v-au dat mâna, spre a cunoaşte lucruri neştiute de mii şi mii de ani, ascunse după perdeaua nepriceperii şi a comodităţii.

Să nu vă lăsaţi conduşi de curiozităţi banale, să nu vă pierdeţi timpul cu dorinţe meschine. Nu! Munca voastră să fie de esenţă şi viu colorată, ca nici un soare să n-o umbrească şi s-o decoloreze, şi, chiar de nu arătaţi astăzi, va ieşi mâine la iveală şi tot va fi frumoasă, iar pentru efortul vostru niciodată să nu doriţi nimic altceva decât plasarea într-un loc favorabil.

Oamenii se vor năpusti asupra voastră, vor dori să vă folosească pentru iscodirile lor. Să nu vă încânte nici darurile, nici scâncetele, nici dorinţele lor. Să fiţi dârji şi neclintiţi în efortul vostru de a pătrunde cât mai adânc necunoscutul şi să nu daţi satisfacţie micimii lor, pentru că astfel vă destrămaţi fără nici un rost, aşa cum am făcut eu. Şi, pentru că mă ţineau zile întregi în efort, oboseam, şi atunci mă întindeam pe un pat şi mă desprindeam de trupul meu fizic, iar ei făceau tot felul de experienţe meschine pe trupul meu nesimţitor, pe care îl părăseam pentru câteva momente. Şi îmi vedeam corpul eteric în mâinile celor chemaţi de mine, iar ei căscau gurile ascultând pe cei chemaţi de ei, care vorbeau prin corpul meu pământesc şi plângeau, şi se văicăreau, auzind glasurile celor iubiţi de ei.

Nimic de profunzime n-au căutat. M-au stors fără nici un sens. Pentru un blid de argint cu mâncare, mă foloseau până la refuz, încât dormeam zile întregi după atâta oboseală.

în curs de editare

..................

- sfârşitul volumului III -

 Sus 

Sursa: http://www.geocities.com/ligurdahesontineovella/Cercetari3.html