< Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE
Prezentare
CORINA este un istoric de foartă bună calitate. Pasionată de Istoria Antichităţii, studiază mereu, cercetează şi traduce texte vechi fără să obosească sau să se sature de ele. Foarte tânără pentru o astfel de activitate, care necesită multe ore de lucru, Corina renunţă la baruri, discoteci, petreceri în gaşcă sau conversaţii stupide pe Facebook. Cuceritorii virtuali ai Internetului nu o intersează. Îşi doreşte un soţ şi copii, dar încă nu i-a ieşit în cale bărbatul potrivit, capabil să o iubească sincer, să o respecte şi să îi aprecieze valoarea intelectuală şi spirituală deosebită.
Nina Petre
11 februarie 2020
1
Rosalia Franchi (1811-1863)
2
Felipe Castelo (1702-1754)
3
Alenka Iakovleva (1596-1645)
4
Atiya (1404-1462)
5
Hatim (1280-1342)
6
Blanche Dortier (1113-1168)
7
Saveriu (1016-1067)
8
Tama (888-924)
9
Mayako (714-759)
10
Erik (600-658)
11
Tehuac (477-521)
12
Angeliki (316-364)
13
Eemeli (211-265)
14
Tarisai (98-139)
15
Karbuk (80-51 î.e.n.)
16
Nisaba (196-138 î.e.n.)
17
Sang (316-281 î.e.n.)
18
Kohar (398-341 î.e.n.)
19
Chua (492-442 î.e.n.)
20
Itane (588 - 554 î.e.n.)
21
Eron (690-642 î.e.n.)
22
Giotis (781-734 î.e.n.)
23
Sakra (910-886 î.e.n.)
24
Ildum (1094-1043 î.e.n.)
25
Arissa (1176-1135 î.e.n.)
26
Kraspar (1288-1224 î.e.n.)
27
Oka (1392-1366 î.e.n.)
28
Tusta (1481-1438 î.e.n.)
29
Xime (1598-1560 î.e.n.)
30
Alik (1689-1646 î.e.n.)
31
Askuk (1773-1734 î.e.n.)
32
Aulani (1896-1861 î.e.n.)
33
Gyalpo (1988-1946 î.e.n.)
34
Luo (2070-2034 î.e.n.)
35
Etara (2186-2155 î.e.n.)
36
Likki (2298-2261 î.e.n.)
37
Atana (1892-1864 î.e.n.)
38
Namla (1994-1951 î.e.n.)
39
Iluma (2055-2007 î.e.n.)
40
Ugia (2184-2140 î.e.n.)
41
Limet (2371-2319 î.e.n.)
42
Benek (2488-2456 î.e.n.)
43
Fouz (2594-2545 î.e.n.)
44
Ardun (2684-2663 î.e.n.)
45
Ekadanta (2792-2751 î.e.n.)
46
Malin (2870-2834 î.e.n.)
47
Axion (2996-2954 î.e.n.)
48
Haka (3085-3044 î.e.n.)
49
Adeen (3198-3165 î.e.n.)
50
Anatu (3278-3229 î.e.n.)
51
Arro (secolul 34 î.e.n.)
52
Guzepi (secolul 35 î.e.n.)
53
Harasu (secolul 36 î.e.n.)
54
Sanjiv (secolul 37 î.e.n.)
55
Unka (secolul 38 î.e.n.)
56
Igone (secolul 39 î.e.n.)
57
Angasu (secolul 40 î.e.n.)
58
Taha (secolul 41 î.e.n.)
Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe italianca ROSALIA FRANCHI. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 1811-1863 (secolul 19). ROSALIA s-a născut în oraşul Napoli (Neapole), situat în provincia Campania, port la Marea Tireniană.
În anul 1799, ocupaţia franceză dăduse naştere, pentru câteva luni, Republicii Partenopee. Între 1806-1815, oraşul Napoli şi Regatul Neapolelui au fost conduse de Joseph Bonaparte, iar după aceea, de Joachim Murat, din ordinul lui Napoleon. Congresul de la Viena a restabilit suveranitatea Bourbonilor, care au creat Regatul celor Două Sicilii. Napoli a fost sediul unei opoziţii puternice împotriva despotismului bourbonic până la sosirea lui Garibaldi (în 1860) şi anexarea la Regatul Italiei.
Bancherul Ignazio Franchi din Napoli, căsătorit cu distinsa doamnă Teresina, avea un singur copil, pe frumoasa ROSALIA. Fetiţa, inteligentă şi ascultătoare, a fost educată acasă cu profesoare-guvernante până la 14 ani, când părinţii au înscris-o într-un pension catolic din oraş.
După anii petrecuţi în pension, a dorit să lucreze şi ea ca profesoară. Un prieten al tatălui ei, moşierul Stefano Odone, a angajat-o ca guvernantă în vila lui de lângă Napoli, unde avea trei fetiţe. Sabrina împlinise 3 ani, Renata, 4 ani, iar Elda, 7 ani. În casa familiei Odone, un musafir drag era fabricantul de haine Salvatore Pietrasanta, unul dintre nepoţii doamnei Patrizia Odone, mama fetiţelor.
Căsătoria ROSALIEI cu Salvatore a avut loc în anul 1835, când ea avea 24 de ani, iar mirele, 27 de ani. Guido Pietrasanta şi doamna Valeria erau părinţii lui Salvatore. Domnul Guido, negustor de haine şi ţesături, avea o moşie mare spre nord de Napoli.
ROSALIA nu a mai avut voie să muncească la familia Odone după căsătoria cu Salvatore. Pentru că nu avea răbdare să stea toată ziua în casă, îşi făcea de lucru cu documentele de la fabrica soţului.
La 26 de ani l-a născut pe Ugo, unicul copil. Acesta, pasionat de nave, a ajuns constructor de şalupe. S-a căsătorit la 26 de ani cu Emilia, o domnişoară de 19 ani. Au avut două fiice: Angela şi Natalia.
Salvatore împlinise 41 de ani, când i-a murit tatăl, din cauza unei crize cardiace grave. După înhumarea tatălui, doamna Valeria, mama lui, i-a cedat moşia de la ţară, ea retrăgându-se în vila din Napoli.
La 55 de ani, Salvatore, ajuns un industriaş bine angrenat în comerţul cu haine, încă mai călătorea spre estul Mediteranei în căutare de ţesături şi bijuterii orientale. În vara anului 1863, vasul pe care se afla în drum spre Turcia a naufragiat, din cauza unei furtuni puternice. Nici Salvatoare şi nici ceilalţi călători nu au supravieţuit în adâncul apei.
După aflarea veştii dispariţiei soţului, ROSALIA s-a simţit din ce în ce mai rău cu inima. În ultima lună a anului 1863, când toată populaţia se pregătea de sărbători, ROSALIA a închis ochii pentru totdeauna.
Rosalia ar fi vrut să lucreze în continuare ca guvernant[ în familia Odone, dar soţul ei nu a mai lăsat-o. Avea o fire independentă, care i-a fost “modelată” de educaţia primită de la părinţi şi de obligaţia respectării normelor de convieţuire familială şi socială. A suferit mult după pierderea soţului, deoarece îl rugase să nu plece în acea călătorie, din cauza unor presimţiri sumbre. După moartea ei, cele două spirite au avut multe discuţii, iar în această viaţă nu îşi mai reproşează nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Nina Petre
14 martie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 1
< sus >
Episodul spiritual nr.2 îl are ca erou pe brazilianul FELIPE CASTELO, care a trăit între anii 1702-1754 (secolul 18). S-a născut în localitatea Campinas, situată spre nord de Sao Paulo.
Arsenio Castelo, tatăl lui FELIPE, era militar de profesie, fiind angajat la unitatea militară din Campinas. Soţia lui se numea Marcia. FELIPE avea un frate cu 4 ani mai mare, numit Faustino.
Pasionat de cariera tatălui, Faustino a ajuns şi el militar. S-a căsătorit la 26 de ani cu domnişoara Custodia, o fată de 17 ani. Au avut doi băieţi, Rodolfo şi Silvio, plus o fiică, numită Carina.
FELIPE şi-a urmat anii de învăţământ general în mica şcoală ce aparţinea unităţii militare, iar pentru studii comerciale, a locuit 3 ani în Sao Paulo. Revenit acasă la 19 ani, a început să facă schimburi comerciale cu indienii botocuzi, sub protecţia militarilor din garnizoană.
S-a mutat în Sao Paulo la 23 de ani, prin căsătoria cu Cesaria Machado, o fată de 18 ani, fiica negustorului de zahăr Xavier Machado şi a doamnei Eliana, patroana unei cofetării. Cesaria lucra la cofetărie împreună cu mama ei.
Ea a născut un singur copil, pe frumoasa Carolina, la vârsta de 21 de ani. Carolina a ajuns şi ea cofetar. Căsătorită la 19 ani cu patronul de restaurant Rogerio Saldanha, un bărbat de 26 de ani, a avut împreună cu el un băiat, Pedro, şi o fată, Gloria.
FELIPE a decedat la 52 de ani, în toamna anului 1754, din cauza unei crize de malarie. Luase chinină timp de 2 ani, dar până la urmă, boala incurabilă a fost mai puternică decât el. Contactase virusul ucigaş în drumurile lui comerciale către triburile ascunse în păduri şi locuri mlăştinoase.
Indienii botocuzi locuiseră aproape de ţărmul Oceanului Atlantic până la sosirea colonizatorilor portughezi, care i-au exterminat în mare parte. Pentru a le lua pământurile, bandele militarizate ale ucigaşilor de indieni i-au obligat pe cei rămaşi în viaţă să se refugieze în adâncurile pădurilor, în regiuni mlăştinoase, aproape inaccesibile pentru cei care nu cunoşteau cărările ascunse. Condiţiile de trai ale puţinilor indieni de pădure rămaşi în viaţă erau foarte grele. Autorităţile atotstăpânitoare îi obligau să furnizeze preţioase materii prime aflate în păduri: cauciuc, smoală, coajă de chinină, pene de păsări rare. În schimbul materiilor prime, achiziţionate la preţuri de nimic, primeau obiecte de metal, ţesături şi alte mărfuri de cea mai proastă calitate, plătite foarte scump. În junglele mlăştinoase, mortalitatea era foarte mare, din cauza infecţiilor provocate de insecte.
Negustorul FELIPE a continuat să facă schimb de mărfuri cu indienii din păduri chiar şi după mutarea în Sao Paulo. La 52 de ani, avea ceva avere şi ar fi trăit liniştit până la bătrâneţe dacă necruţătoarea malarie nu l-ar fi răpus.
Felipe a fost fericit împreună cu soţia lui. A înşelat-o de câteva ori, dar fără urmări în viaţa lui de familie. Ar fi vrut să fie mai bogat, să îi dea o zestre mai mare Carolinei, să trăiască mai mult pentru a-şi ajuta nepoţii şi strănepoţii.
Nina Petre
29 aprilie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 2
< sus >
Episodul spiritual nr.3 o are ca eroină pe rusoaica ALENKA IAKOVLEVA. Ea s-a născut în localitatea Iaroslavl, situată în vecinătatea fluviului Volga, şi a trăit între anii 1596-1645 (secolele 16-17).
Negustorul de blănuri Igor Iakovlev din Iaroslavl, căsătorit cu doamna Evghenia, avusese patru copii. Primul băiat a murit la scurtă vreme după naştere. A urmat ALENKA, fată voinică şi sănătoasă, care a supravieţuit şi a crescut mare. După ea, au mai fost doi băieţi născuţi foarte bolnavi, nereuşind să trăiască mai mult de câteva zile.
ALENKA a primit educaţie cu ajutorul a două domnişoare guvernante sosite din Moscova timp de 5 ani, începând de la 7 ani. Împreună cu ele, a reuşit să înveţe limba rusă folosită în familiile celor bogaţi. În plus, limbile franceză şi latină, obligatorii pentru femeile şi bărbaţii din “înalta societate”.
La 16 ani, a fost luată în căsătorie de boierul Ghenadi Popov, un bărbat cu 11 ani mai în vârstă decât ea. Ghenadi era un negustor bine cunoscut de-a lungul Volgăi, din Iaroslavl până la Marea Caspică. Împreună cu tatăl său, Iuri Popov, transporta pe Volga piei şi blănuri preţioase, întorcându-se de la malul mării cu obiecte din aur şi argint, mătăsuri şi cosmetice orientale. Ghenadi şi tatăl lui obişnuiau să împrumute bani cu camătă unor negustori care le erau recunoscători, pentru că îi scoteau din mari necazuri.
Mama lui Ghenadi se numea Galia. Harnica şi inimoasă Galia şi-a ajutat nora la creşterea celor două fetiţe, mai ales după ce ALENKA a rămas văduvă. Pe Iarina, mama ei a născut-o la 20 de ani, iar pe Vania, la 24 de ani.
ALENKA avea 32 de ani, când i-a murit soţul. Ghenadi plecase singur cu barca pe Volga, având de făcut o vânzare de blănuri spre sud de Iaroslavl. Doi cazaci şi-au apropiat barca de cea a lui Ghenadi, apoi l-au înjunghiat şi i-au furat toată marfa. L-au aruncat în apă, ca să i se piardă urma. Familia l-a aşteptat în zadar pe Ghenadi să revină acasă. Resturile din barcă, aruncate de apă la câţiva kilometri distanţă spre sud, nu au fost recunoscute de nimeni.
ALENKA rămăsese fără bărbat, cu două fetiţe orfane de tată. Iarina avea 12 ani, iar Vania, 8 ani. Cu banii primiţi de la părinţii şi socrii ei, ALENKA şi-a educat fetele foarte bine, iar după aceea le-a lăsat să se mărite cu cine au vrut.
Iarina s-a căsătorit la 19 ani în Moscova cu militarul Anatoli Cekin, un bărbat de 26 de ani. Au avut un singur copil, pe fiul lor, Kiril.
Pe Vania a răpit-o la 15 ani un cazac din Rostov şi a dus-o în casa lui. Marat avea 22 de ani, se ocupa cu negustoria şi s-a priceput să o facă pe Vania fericită. Au avut împreună doi băieţi: Nail şi Ruslan.
După 17 ani de văduvie, ALENKA şi-a luat rămas bun de la viaţă şi de la cei dragi. Era în toamna anului 1645. Împlinise de curând 49 de ani. Îl visase pe Ghenadi câteva nopţi la rând, chemând-o să vină lângă el, fiindu-i foarte dor de ea. După nenumărate rugăciuni îndreptate către Dumnezeu, în care Îl implora să o ia din acea lume, dorinţa i-a fost ascultată şi îndeplinită. A murit în timpul somnului, la sfârşit de septembrie, scăpând astfel de tristeţile şi durerile vieţii.
În această viaţă nu se regăsesc, în apropierea ta, spiritele unor persoane din viaţa antecesoarei Alenka Iakovleva. Viaţa Alenkăi împreună cu soţul ei a fost împlinită. Ea nu a avut motive să fie nemulţumită de infidelitatea lui Ghenadi. Alenka ar fi vrut să aibă trei-patru copii împreună cu Ghenadi. Alenka a avut sufletul cald al slavilor, dar şi puterea lor de a trăi în condiţiile oferite de familie şi societate.
Rosalia, Felipe şi Alenka au avut şcoala vieţii, cu necazuri şi bucurii. De la ei ţi s-a transmis pe cale karmică puterea oamenilor din alte vremuri de a răzbate, cu multă tenacitate, prin jungla societăţii. Cea de astăzi nu se deosebeşte în mod esenţial de societăţile din trecutul istoric al omenirii.
Nina Petre
30 mai 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 3
< sus >
Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe sirianca ATIYA. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 1404-1462 (secolul 15).
Cucerită de arabi între anii 635-640, Siria a ajuns sub controlul mamelucilor din Egipt în anul 1250. Mamelucii erau formaţiuni combatante (turceşti sau kîrghîze) ai căror luptători constituiau, la început, forţa militară a dinastiei Ayyubizilor. În 1250 i-au răsturnat pe Ayyubizi, reuşind apoi să guverneze Egiptul până în 1517. Asuprirea poporului sirian de către feudalii turci a fost cumplită.
ATIYA s-a născut într-o familie modestă dintr-un sat aflat spre sud de Damasc. Localnicii erau în majoritate crescători de animale: oi, capre şi cămile. Hasib, tatăl ATIYEI, era beduin, crescător de cămile, obişnuit să transporte cu caravana diferite mărfuri cerute la vânzare în Damasc. Hana, soţia lui Hasib, născuse şapte copii. Două fetiţe au murit la scurtă vreme după naştere. Apoi a sosit ATIYA, care a supravieţuit. Un băiat s-a stins din viaţă la mai puţin de un an, fiind grav bolnav. Ceilalţi trei băieţi au trecut de vârsta copilăriei.
Nuh, fiul cel mare, a fost ucis de hoţi la 17 ani, în timp ce încerca să îşi apere tatăl de asaltul lor.
Mai tânăr cu 3 ani decât Nuh, era Saiful. El a rămas în sat, preferând să cultive legume. S-a căsătorit la 24 de ani cu Rajya, o fetiţă de 14 ani, care i-a dăruit doi băieţi şi o fată.
Tayeb, cu 5 ani mai tânăr decât Saiful, a ajuns măcelar în Damasc, unde s-a căsătorit cu Zinat, fiica în vârstă de 16 ani a patronului său. Au avut împreună doi băieţi şi două fete.
ATIYA a învăţat să ţeasă covoare şi carpete împreună cu Hana, mama ei. Produsele respective luau calea Damascului pe spinarea cămilelor lui Hasib.
Fata avea 10 ani, când au văzut-o luptătorii unui comandant militar din Damasc, sosiţi să fure animale şi fete frumoase. Luată sub ameninţarea cuţitelor, ATIYA a fost transportată pe o cămilă până în haremul şefului lor, comandantul militar mameluc Ridwan, un bărbat sever în vârstă de 36 de ani. Fata, obosită şi speriată, a fost dată în grijă şefei haremului, o sclavă în vârstă numită Masuma. Timp de 7 ani, cât a mai trăit Masuma, ATIYA s-a bucurat de ajutorul ei în privinţa educaţiei necesare în harem şi a puterii de a suporta asalturile sexuale sosite din partea lui Ridwan.
Moartea celor doi băieţi, la scurtă vreme după ce i-a născut, i-a provocat ATIYEI dureri sufleteşti de neuitat.
Datorită priceperii de a ţese covoare superbe, a fost lăsată să trăiască în harem şi să muncească într-unul din atelierele stăpânului.
Avea 43 de ani, când Ridwan a murit într-o luptă. Haremul şi toată averea lui i-a revenit unicului fiu, militarul Shiham. Acesta i-a propus ATIYEI eliberarea, după ce femeia împlinise 50 de ani. Bucuroasă la perspectiva ieşirii din sclavie, a acceptat. Până la 61 de ani, când a plecat definitiv din acea lume, s-a întreţinut singură din vânzarea covoarelor, pe care încă mai reuşea să le confecţioneze.
Atiya se considera prea săracă şi umilă pentru a se aventura în intrigile din harem. A născut copiii pentru că stăpânul Ridwan şi i-a dorit. După moartea celui de-al doilea copil, Atiya nu a mai reuşit să consume niciodată carne şi nici să bea lapte. Atiya şi-a iubit părinţii, fraţii, copiii şi în mod obligatoriu, stăpânul absolut, Ridwan. Spiritul ei era liber în idealurile lui, dar femeia trăia constrânsă de sclavia în care ajunsese.
Spiritul mamelucului s-a întâlnit şi în alte vieţi cu spiritul tău. Legăturile karmice rezultă din interacţiunea acelor oameni.
Nina Petre
17 august 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 4
< sus >
Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe afghanul HATIM. El s-a născut în localitatea Kandahar şi a trăit între anii 1280-1342 (secolele 13-14).
În secolele 7 şi 8 avusese loc invazia arabilor şi islamizarea ţării. Între anii 1173-1526, Afghanistanul s-a aflat sub influenţa sultanatului din Delhi. În 1222 a început invazia armatelor lui Ginghis-Han şi formarea principatelor mongole.
Părinţii lui HATIM aparţineau unei mari uniuni tribale afghane alcătuite din etnici abdali. Începând cu secolul 18, s-au numit durani. Triburile abdali duceau o viaţă sedentară şi se ocupau în principal cu agricultura, la ţară, iar la oraşe, cu meşteşugurile.
Umar, tatăl lui HATIM, era cojocar. Nevasta lui, Radha, născuse patru copii, doi băieţi şi două fete. Fiul cel mare, HATIM, avea cu un an mai mult decât Habib. Mai puţin norocos decât fratele său, Habib a fost ucis de luptători mongoli, care intraseră în Kandahar. Băiatul avea doar 10 ani.
Fata cea mare, Avani, a fost răpită de mongoli şi transformată în sclavă la vârsta de 8 ani. Sora ei, Omana, mai tânără cu 3 ani, s-a căsătorit la 15 ani cu negustorul Gazi din Kandahar, un flăcău de 21 de ani. Au avut trei copii: două fete şi un băiat.
La 14 ani, HATIM a fost primit ca muncitor la vite pe moşia negustorului Musa din Kandahar. Musa avea mii de animale pe un vast teren aflat la mică depărtare de oraş. Zecile de muncitori, unii liberi şi alţii sclavi, îngrijeau oi, vite cornute mari, cai şi păsări de curte.
Împlinind 15 ani, HATIM a fost luat în grupul de luptători care îşi apăra stăpânul, pentru a învăţa să lupte împotriva năvălitorilor mongoli.
La 24 de ani, stăpânul i-a dat voie să şi-o ia de nevastă pe bucătăreasa Makara, o fată de 17 ani, care muncea în bucătăria din casa cea mare, unde locuia stăpânul Musa când sosea din Kandahar. HATIM fiind un luptător preţios, i s-a permis să locuiască împreună cu Makara şi viitorii lor copii într-o căsuţă de pe moşie.
Makara a dat viaţă la trei copii. Unica fată, Avasa, a sosit la 23 de ani. Pe Ullah l-a născut la 19 ani, iar pe Azam, la 25 de ani.
Pe Avasa a luat-o de nevastă la 16 ani un negustor sosit din sudul ţării, fata plecând împreună cu el. Au avut două fete şi doi băieţi.
Ullah, ajuns luptător alături de tatăl său, s-a căsătorit la 23 de ani cu Kasi, o fetiţă de 16 ani. Au avut împreună o fată şi doi băieţi.
Azam, crescător de animale şi luptător, s-a căsătorit la 20 de ani cu Durga, o fată de 17 ani, care i-a dăruit trei băieţi. S-a mutat după nuntă într-un sat, departe, spre vest de Kandahar.
În vara anului 1342, moşia a fost din nou invadată de mercenari mongoli, cu toate că noul stăpân, Yakub, fiul răposatului Musa, le plătise lună de lună un tribut substanţial comandanţilor mongoli din Kandahar. HATIM împreună cu fiul său Ullah şi ceilalţi luptători au pornit să apere casa stăpânului şi întregul sat. Au fost ucişi toţi locuitorii care nu reuşiseră să fugă. Yakub şi-a negociat scăparea, reuşind să ajungă în Kandahar. HATIM, soţia lui, Makara, şi curajosul lor fiu, Ullah, au fost ucişi. Nu a scăpat de moarte nici familia lui Ullah. Avasa şi Azam au scăpat cu viaţă, locuind în zone ce nu fuseseră atacate de mongoli.
Ca luptător devotat stăpânilor, Hatim a ucis mulţi oameni. Câte o parte din karma negativă acumulată de el a trecut la succesorii lui spirituali. Hatim a luat ostatici în luptele la care a participat. Ca urmare, spiritul lui s-a întrupat în Atiya, sclava siriană.
Hatim, cu firea lui modestă a omului sărac, s-a bucurat de tot ce i-a fost plăcut în viaţă. A regretat că nu a ajuns bogat ca stăpânii lui. A fost mulţumit pentru că şi-a făcut datoria faţă de familia şi stăpânii lui. Dacă dezerta din armata stăpânului, risca să fie urmărit şi ucis.
Spiritele speră la fiecare întrupare că îşi vor atinge cât mai multe obiective. Din păcate, nu li se îndeplinesc toate dorinţele. Aşa s-a întâmplat şi cu spiritul lui Hatim.
Nina Petre
14 septembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 5
< sus >
Episodul spiritual nr.6 o are ca eroină pe BLANCHE DORTIER. Ea s-a născut în localitatea portuară Marsilia şi a trăit între anii 1113-1168 (secolul 12).
Tatăl ei, Augustin Dortier, muncea ca marinar pe nave comerciale care transportau mărfuri între Marsilia şi Genova. Nevasta lui Augustin, croitoreasa Odette, o născuse doar pe BLANCHE.
Comerţul practicat în sudul Franţei era asemănător cu cel al negustorilor italieni: exportau produse orientale, sare şi vinuri, pe care le schimbau pe postavuri aduse din Flandra şi lână din Anglia. Cei mai activi pe piaţa Marsiliei erau negustorii genovezi, care îi concurau pe cei francezi. Franţa era dificitară în privinţa mijloacelor de transport pe apă. Majoritatea corăbiilor care îi deserveau traficul maritim erau nave engleze, spaniole sau hanseatice. Cele mai preţioase mărfuri transportate pe apă erau obiectele de lux şi mirodeniile aduse din Orient, la care se adăugau sclavii.
BLANCHE a învăţat să coasă rochii elegante din materiale scumpe, aduse din Orient, împreună cu mama ei. Mai ştia să facă broderii şi dantele.
La 17 ani, a fost luată în căsătorie de marinarul Ignace Bouvier, un bărbat de 24 de ani, originar din Marsilia. Tatăl lui, Sebastien Bouvier, era negustor de haine. Doamna Florinda, mama lui Ignace, croitoreasă italiancă sosită din Genova, îl născuse numai pe Ignace. Florinda ştia să facă bijuterii, meserie pe care a învăţat-o şi BLANCHE.
Unicul copil născut de BLANCHE, la 20 de ani, a fost micuţul Paul. Băiatul a ajuns negustor pe mare, ca tatăl lui şi ca bunicul Augustin. S-a căsătorit la 27 de ani cu Serena Paoli, o fată de 16 ani din Genova, stabilindu-se în oraşul ei. Au avut trei copii. Fata lor se numea Ricarda, iar băieţii, Michele şi Fabien.
Ignace a renunţat la comerţul naval după ce a împlinit 34 de ani, fiind grav bolnav de reumatism. Şi-a continuat activitatea de negustor împreună cu tatăl lui în Marsilia. A decedat la 59 de ani, în iarna anului 1165, din cauza unei crize cardiace.
BLANCHE, ajunsă văduvă la 52 de ani, a refuzat oferta lui Paul, fiul ei, de a se stabili în casa lui din Genova. A rămas în casa ei din Marsilia, continuând să coasă şi să vândă rochii elegante în micul magazin din piaţa oraşului.
Într-o seară de toamnă, în anul 1168, când abia împlinise 55 de ani, a fost atacată pe stradă de doi hoţi care au înjunghiat-o şi i-au furat punga cu bani.
Despre BLANCHE îţi mai spun câte ceva:
- După moartea soţului, a devenit melancolică, scumpă la vorba, prudentă în relaţiile cu prietenele ei;
- Spiritul regretatului Ignace a trecut pe lângă tine, fiind întrupat într-un tânăr care ţi-a plăcut foarte mult;
- Puternic ataşată de casa din Marsilia, unde şi-a trăit anii tinereţii împreună cu Ignace, BLANCHE a ales să trăiască departe de fiul ei;
- Chiar şi văduvă fiind, a continuat să se îmbrace elegant şi să poarte bijuterii frumoase, pe care şi le confecţiona cu mare pasiune;
- Încă din perioada copilăriei, avea vise nocturne, continuate ziua cu tot felul de imagini care îi prevesteau despărţiri, crime, naufragii, furturi, îmbogăţiri ale unor persoane cunoscute sau chiar falimente. Când presimţea pericolul unor naufragii, îi sfătuia pe Ignace şi pe tatăl ei să nu plece pe mare. I s-a arătat într-un vis că va fi atacată de hoţi. Nu i-a dat atenţie, fiind obişnuită cu tot felul de imagini macabre. Totuşi, visul respectiv a fost corect.
Nina Petre
25 octombrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 6
< sus >
Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe corsicanul SAVERIU. El s-a născut în localitatea Bonifacio, aflată în sudul insulei Corsica, şi a trăit între anii 1016-1067 (secolul 11).
În anul 774, Carol cel Mare dăruise Corsica papei Adrian I. Începând cu secolul 11, Corsica a fost administrată de episcopul din Pisa. Oraşul Pisa făcuse parte din marca Toscanei. În secolele 10-11 a devenit puternic şi a ajuns o republică maritimă înfloritoare, extinzându-şi dominaţia asupra vestului Mării Mediterane, asupra insulelor Sardinia şi Corsica.
Francescu, tatăl lui SAVERIU, muncea ca marinar pe nave comerciale pisane. Soţia lui, doamna Maria, născuse doi băieţi. Carlu era cu 2 ani mai mare decât SAVERIU. Ajuns şi el marinar, Carlu s-a căsătorit la 24 de ani cu Ghjulia, o fată de 19 ani. Au avut un singur copil, pe fiul lor, Ghjuvan.
SAVERIU şi-a dorit de mic să devină preot, ca unchiul Petru din Pisa, fratele lui Francescu. Părinţii i-au făcut pe plac, iar Francescu l-a dus în Pisa după ce a împlinit 8 ani. Absolvind studiile generale într-o şcoală catolică din Pisa, băiatul s-a înscris la 14 ani în şcoala confesională din oraş, aflată sub autoritatea episcopului catolic. Cu studiile terminate, SAVERIU a fost trimis, la aproape 20 de ani, din ordinul papei Benedict IX, în Etiopia, ca misionar printre creştinii monofiziţi.
La 21 de ani, a ajuns în Eritreea. După o scurtă perioadă de odihnă după lunga călătorie, şi-a început drumurile prin Eritreea şi în restul Etiopiei. Timp de 30 de ani, cât a mai avut de trăit, s-a străduit să pună de acord catolicismul papal cu “erezia” creştină numită monofizism. Credincioşii monofiziţi din Etiopia admiteau în fiinţa lui Cristos doar natură divină. Creştinismul sub forma monofizită devenise în secolul 4 religie de stat în Etiopia.
Prin eforturile lui de misionar catolic, SAVERIU şi-a făcut mulţi duşmani printre preoţii monofiziţi, care, influenţând autorităţile statului, i-au făcut viaţa imposibilă în multe locuri unde a încercat să se aşeze pentru mai multă vreme. SAVERIU nu s-a căsătorit, nu a avut copii, iar puţinele lui iubite au păstrat secretul relaţiilor cu el.
Bolnav de malarie, SAVERIU a încetat din viaţă la 51 de ani, în vara anului 1067, adăpostit într-o casă modestă a unor ţărani cumsecade, clădirea aflându-se în zona lacului Tana.
Alte amănunte despre SAVERIU:
- Se simţea dedicat vieţii de preot misionar. Avea o fire calmă, tolerantă, dornică de pace şi credinţă în Divinitate. Respecta întru totul învăţătura Bisericii Catolice. Se bucura când reuşea să convingă oamenii asupra credinţei în adevăratul Cristos. Şi-a presimţit apropierea morţii şi a regretat că munca lui de misionar creştin se va întrerupe. Prin comportament şi aspectul fizic părea un om mediocru, dar inteligenţa lui era deosebită.
- Karma pe care şi-a construit-o cu multă migală a fost în mare parte pozitivă. Cei care l-au iubit şi respectat au plâns la moartea lui. Karma lui negativă a fost generată de lipsa de grijă faţă de părinţii lui, care au murit fără să îl mai vadă. În plus, nu s-a străduit să atragă şi alţi misionari catolici spre ţările din nord-estul Africii.
- Cultura lui se limita la religia catolică şi la cunoaşterea ţărilor în care a trăit. A învăţat dialectele vorbite în zonele unde a locuit mai multă vreme. Trăia foarte modest, se hrănea şi se îmbrăca din donaţiile primite de la populaţie. S-a bucurat la gândul plecării în Eritreea şi Etiopia, ştiind că în acele ţări va fi mai bine tolerat şi înţeles decât în ţările Maghrebului. Nu a revenit în Corsica.
Nina Petre
24 noiembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 7
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.8 este chilianca TAMA. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 888-924 (secolele 9-10). S-a născut într-o comunitate de indieni araucani aşezată spre sud de actualul oraş Santiago, în zona unde s-a dezvoltat localitatea Rengo.
Statul Chile de astăzi era locuit în vechime de indieni araucani care, datorită unei organizări foarte puternice, au reuşit să oprească, în secolul 15, înaintarea incaşilor până aproape de paralela 35. Araucanii îşi spuneau mapuche, adică “oamenii Pământului”. Ei se ocupau cu agricultura, vânatul, pescuitul, ţesutul din lână de lama şi de guanaco (o rudă sălbatică a lamei).
Tatăl eroinei noastre, TAMA, se numea Ulonko şi îndeplinea funcţia de vraci al satului. Utray, nevasta lui Ulonko, dăduse viaţa la trei fete şi patru băieţi. Au decedat la vârste mici, suferind de diverse boli, două fetiţe şi trei băieţi. Supravieţuitori au fost TAMA şi Nanco, fratele ei mai tânăr cu 6 ani. Bun gospodar, Nanco s-a căsătorit la 20 de ani cu Lako, o fată de 15 ani. Ea a născut o fetiţă şi un băiat.
TAMA avea 6 ani, când şi-a anunţat tatăl că dorea să ajungă vraci. Ulonko i-a făcut pe plac, observând că fiica lui avea, într-adevăr, chemare pentru această meserie. A luat-o drept ucenică, iar după câţiva ani s-au retras într-o peşteră pentru a-i desăvârşi pregătirea. Acolo fata a primit harul de a comunica mental cu duhurile. Ulonko i-a încredinţat instrumentele cultului lor şi a consacrat-o drept machi (shaman) calificat.
Machi TAMA avea 16 ani, când i-a murit tatăl, ucis de un bolovan rostogolit de pe munte în timp ce ploua torenţial. După îngroparea lui Ulonko, întreaga suflare adultă a satului a desemnat-o pe TAMA drept noul vraci. Începând cu ziua următoare, fata a fost instalată de săteni în coliba de vraci a defunctului tată şi obligată să îmbrace haine bărbăteşti. După aceea, şi-a început activitatea de machi. Ca vraci-femeie, nu a avut voie să se căsătorească şi nici să aibă copii.
Avea 25 de ani, când fratele ei, Nanco, a fost ucis de un guanaco în timp ce se străduia să îl vâneze. TAMA a ajutat-o pe văduva Lako şi îşi crească micuţii rămaşi fără tată.
În fiecare dimineaţă, machi TAMA îşi începea ritualul divin prin incantaţii monotone, murmurate în timp ce înconjura neobosită altarul de nenumărate ori, construcţia respectivă fiind un podium prevăzut cu trepte. Ajunsă pe podium, începea să bată în toba sfântă şi să sufle într-un bucium subţire, aducând la cunoştinţa duhurilor necazurile sătenilor. După aceea, formula rugăminţile către duhurile protectoare, pe care le întărea cu ofrandele aşezate lângă altar: animale sugrumate sau despicate pentru a se putea citi în măruntaiele lor secretele viitorului, cum era hotărât de machi TAMA.
Araucanii credeau în viaţa de apoi, dar nu şi în răsplata sau pedeapsa de pe lumea cealaltă. Religia araucană, prin reprezentantul ei, vraciul, avea un caracter practic. În afară de faptul că era un intermediar între forţele oculte şi oameni, vraciul avea o muncă de vindecător şi prezicător.
Machi TAMA trata şi bolnavi care credeau că au înghiţit un obiect care nu le prieşte. Ea invoca duhurile protectoare, înfigând o rămurică de scorţişoară în pământ. Când un duh se prezenta, machi îl tămâia cu rotocoale de fum de tutun, după care îi cerea să îi dezvăluie leacul necesar bolnavului. Duhul adopta părerea ei şi anume că bolnavul trebuia să lepede îmbucătura cu bucluc, pe care i-a dăduse vreun duşman în dorinţa lui de răzbunare. Bolborosind nişte descântece, machi TAMA îi ungea burta cu un terci de ierburi, iar cu un cuţit de lemn se prefăcea că îi deschide pântecele, în căutarea obiectului aducător de boală. Avea pregătite în ascuns viermişori, râme şi şopârle. Se prefăcea că scotea din burta bolnavului vietatea înghiţită, apoi “închidea” rana fără să lase vreun semn. Bolnavul trebuia să se considere vindecat.
În ceremoniile de cult, machi TAMA folosea un instrument muzical asemănător cu buciumul din Alpi. Obiectul era alcătuit dintr-o tulpină lungă de trestie, la un capăt fiind prevăzută cu un corn de animal. Chemările buciumului aveau rolul de a atrage atenţia spiritelor bune asupra oamenilor aflaţi în rugăciune. Pentru practicile ei, machi folosea şi pietre, grăunţe, ierburi, figurine din lemn sau lut reprezentând animale, de obicei lama şi guanaco. Un mare rol în atragerea duhurilor bune îl aveau diferitele părţi ale arborelui sfânt al araucanilor – canelo – arborele de scorţişoară. El era considerat un simbol al vieţii şi semn al păcii. În adevăratele operaţii, machi folosea cu rol de narcotic planta numită la noi ciumăfaie, care conţine un alcaloid otrăvitor.
La 36 de ani, machi TAMA şi-a presimţit moartea, aceasta grăbindu-se să sosească. Într-o noapte, femeia a fost ucisă cu un pumnal de un bărbat din sat care o iubea de multă vreme, omul nereuşind să fie primit în modestul ei pat, adică pe scoarţa unde se odihnea ziua sau noaptea.
Găsită fără suflare în zori de zi, femeia-vraci a fost înmormântată cu toate onorurile cuvenite rangului ei şi binelui pe care îl făcuse de-a lungul vieţii. Au îmbrăcat-o în haine noi, au plâns-o îndelung, i-au aşezat în mormânt obiectele folosite zilnic, mâncare şi băutură din belşug, care să îi ajungă multă vreme. După un an, i-au adus din nou mâncare şi i-au povestit ce se mai întâmplase prin sat. Foşnetul frunzelor crescute lângă mormânt le-a spus tuturor celor de faţă că machi TAMA îi auzise şi se ruga pentru binele lor în lumea zeilor unde ajunsese.
Tama a fost ucisă de luptătorul Uney, un bărbat de 40 de ani, care o iubea de când era mică. Şi ea l-a iubit, dar a ales între el şi jurământul de castitate depus la încredinţarea funcţiei de vraci. Următorul vraci a fost nepotul ei, Taro, fiul fratelui Nanco, decedat la vârsta de 25 de ani. Sora lui Taro se numea Ilen. Tama şi-a creat o karmă negativă prin renunţarea la iubirea faţă de Uney. El nu a reuşit să se îndrăgostească de o altă fată şi nici nu s-a căsătorit. De câte ori pleca la lupte cu triburile rivale, se ruga la zeul războiului să fie ucis mai repede.
Nina Petre
28 decembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 8
< sus >
Episodul spiritual nr.9 o are ca eroină pe japoneza MAYAKO. Ea s-a născut în localitatea Nara (situată spre sud-est de Osaka). Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 714-759 (secolul 8).
MAYAKO a trăit în perioada Nara (Tempyo), care a durat din anul 710 până în anul 794. În 710, capitala ţării a fost instalată la Heijo, cunoscută mai târziu ca Nara. Secolul care a urmat după stabilirea capitalei la Nara a reprezentat apogeul influenţei chinezeşti în cultura japoneză. Nara era construită după modelul metropolei T’ang, Ch’ang-an, fiind totuşi mult mai mică în comparaţie cu oraşul chinezesc. Starea de pace a ţării este atestată de faptul că oraşul Nara nu avea ziduri de apărare şi nici şanţuri cu apă împrejur.
În perioada vieţii lui MAYAKO, pe tronul Japoniei au domnit următorii împăraţi: 1) Împăratul Genmei (Ghenmei) între anii 707-715; 2) Împărăteasa Genso (715-724); 3) Somu (724-749); 4) Împărăteasa Koken (749-758); 5) Junnim (758-764).
Meşterul Gokuro, tatăl lui MAYAKO, era lucrător în argilă. Soţia lui Gonkuro, doamna Kimiko, avea trei copii. Fetele se numeau MAYAKO şi Kiyomi, iar băiatul, Keisuke. MAYAKO era mai în vârstă decât sora şi fratele ei.
Kiyomi, ajunsă pictoriţă pe mătase, s-a căsătorit la 16 ani cu croitorul Uchida, un bărbat de 25 de ani. Au avut doi băieţi: Shoraku şi Saburo. Keisuke a decedat la 15 ani, din cauza unei boli de stomac.
MAYAKO s-a născut cu talent la pictură, la fel ca mama şi sora ei. Până când s-au măritat, cele două surori şi-au ajutat mama la decorarea statuetelor de cult şi a vaselor de ceramică făcute de Gonkuro. Ceramica din acea perioadă imita ceramică de provenienţă chineză. Nuanţele vopselelor erau sumbre (brune, cenuşii) sau mai deschise (verde, galben) şi, foarte rar, albastre. Obiectele de ceramică serveau ca material funerar sau ca vase de bucătărie (farfurii, cupe, boluri). Statuetele funerare nu abordau neapărat subiecte religioase budiste, ci mai degrabă subiecte profane. Erau frecvente statuetele ce reprezentau dansatori, muzicieni, personaje caricaturale, umoristice, eventual, regi păzitori ai templelor.
La 17 ani, MAYAKO a fost luată în căsătorie de Takuya, un bărbat de 23 de ani, negustor de vopsele şi lacuri. Părinţii lui trăiau într-un sat spre sud de Nara, ocupându-se cu agricultura. Gospodarul Naozane, tatăl lui Takuya, era căsătorit cu harnica Aneko. Femeia îi dăruise patru copii. Fetele lor se numeau Nanako, Ise şi Hisae, iar băiatul, Takuya.
MAYAKO a născut doi copii. Kijuro, adus pe lume la 21 de ani, a supravieţuit. Sora lui, născută la 3 ani după el, a murit după câteva zile de la naştere.
MAYAKO avea 41 de ani, când i-a murit soţul. Takuya avea o boală de inima încă din copilărie. Kijuro, ajuns orfan de tată la 24 de ani, încă nu era căsătorit. Reuşea să câştige ceva bani din vânzarea unor obiecte de ceramică.
Spre sfârşitul anului 755, văduva de 41 de ani, MAYAKO, a fost chemată să lucreze în vastul atelier al împărătesei Koken. Înzestrată cu o putere de sacrificiu imensă, MAYAKO lucra zi şi noapte la magnificele măşti gigaku, destinaţia lor fiind religioasă. Ele aveau dimensiuni mari, pentru a fi văzute de la distanţă în cadrul ceremoniilor religioase. În munca ei asiduă, artistă MAYAKO golea multe vase cu lacuri şi vopsele. Intoxicată grav cu acele materiale otrăvitoare, a decedat la 45 de ani, în iarna anului 759.
La MAYAKO remarcăm puternica legătură dintre artă şi divinitate, dorinţa de sacrificiu în tot ceea ce făcea, pierderea tonusului de viaţă după moartea soţului, sensibilizarea organismului din cauza folosirii unor materiale toxice destinate picturii.
Mayako era budistă, educată în credinţa că împăratul este întruchiparea lui Buddha. S-a simţit datoare să se supună voinţei împărătesei. Nu ştia că s-ar fi putut intoxica din cauza vopselelor şi a lacurilor folosite în pictură. Cu siguranţă că moartea timpurie a reuşit să îi fractureze destinul.
Spiritul lui Kijuro, fiul lui Mayako, este întrupat departe de tine, pe continentul sud-american.
Nina Petre
21 februarie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 9
< sus >
Episodul spiritual nr.10 îl are ca erou pe elveţianul ERIK (600-658). El s-a născut într-o localitate de pe malul lacului Geneva, denumită astăzi Vevey. Începând cu secolul 3, pe teritoriul Elveţiei s-au stabilit triburile germanice ale burgunzilor şi ale alamanilor.
Părinţii lui ERIK erau de origine alamană. Bert, tatăl lui ERIK, avea o mică fermă unde cultiva cereale, iar marfa o schimba pe alte produse în aşezările de pe malul lacului Geneva. Doamna Friede, soţia lui Bert, născuse doi băieţi. Primul copil a decedat la câteva ore după naştere, având malformaţii la organele interne.
La 4 ani după copilul pierdut, a sosit ERIK, voinic şi sănătos. Ştiinţă de carte nu a primit, dar i-a plăcut să fie harnic la ferma tatălui său. Până la 14 ani, a locuit la fermă cu mama lui şi numeroşii sclavi ai părinţilor. A învăţat să cultive cereale şi legume şi să supravegheze munca sclavilor.
Bert şi-a deschis un depozit de cereale în Vevey când ERIK avea 15 ani. Ferma a fost lăsată în grija unor rude, iar tatăl şi fiul au început să facă afaceri profitabile cu negustori evrei localnici sau sosiţi din ţările vecine. ERIK şi Bert şi-au mărit gama de produse oferite vânzării. Făceau rost de postavuri, lână, sclavi, lemne, bumbac, obţinând la schimb de la diverşi negustori: sare, vin, fier, sclavi, grâu, condimente, obiecte de lux aduse din Orient, alaun.
La 20 de ani, negustorul ERIK era un om bogat. În vila lui cea nouă din Vevey şi-a adus-o pe aleasa inimii, evreica Shelah. Fata împlinise 16 ani şi provenea dintr-o comunitate de evrei şi alamani devenită ulterior oraşul Aubonne. Raanan, tatăl fetei, avea un depozit de mărfuri. Zeruah, soţia lui Raanan, născuse două fete: Shelah şi Meira.
La 22 de ani, Shelah l-a născut pe micuţul Gereon, unicul copil. Băiatul, semănând bine cu tatăl lui, a ales, în acelaşi timp, viaţa la ţară şi negustoria la oraş. S-a căsătorit la 20 de ani cu Johanna, o fată de 18 ani, care i-a dăruit două fiice: Jutta şi Hilde.
În toamna anului 658, ERIK a pornit cu barca pe lac pentru a face comerţ cu negustori francezi. Vehiculul, prea încărcat cu saci grei, s-a răsturnat, trăgându-l în adâncuri pe imprudentul negustor.
ERIK a fost un gospodar şi negustor bine instruit în şcoala vieţii. Avea un suflet generos, pe care şi-l scotea la iveală numai în prezenţa rudelor, familiei şi a celor mai buni prieteni. Firea lui era aspră, interiorizată, având mereu grijă să nu profite careva de bunele lui intenţii. De la sclavi aştepta să fie supuşi, să nu se revolte, bărbaţii să muncească oricât era necesar, iar femeile să nu îl ispitească spre a le seduce. A fost foarte mândru de nevasta, fiul şi nepoatele lui. I-au plăcut băutura, petrecerile populare, călătoriile şi banii de aur. A murit ca mulţi negustori din acele vremuri, care străbăteau apele şi cutreierau drumurile pe uscat, căutând neobosit să facă schimb de mărfuri sau să adune pungi cu bani pentru copiii şi nepoţii lor. A regretat că nu a avut mai mulţi copii. Având în vedere viaţa dură a bărbaţilor în vremea lui, indiferent ce preocupări aveau, karma negativă adunată de ERIK este aproape neglijabilă.
Nina Petre
13 martie 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 10
< sus >
Episodul spiritual nr.11 îl are ca erou pe guatemalezul TEHUAC. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 477-521 (secolele 5-6). A văzut lumina zilei pentru prima dată în casa părinţilor lui, situată pe teritoriul unui războinic bogat, într-un sat de mayaşi în care trăiau câteva zeci de familii.
Teritoriul Guatemala a reprezentat în mileniul 1 d.Hr. nucleul strălucitei civilizaţii precolumbiene a indienilor maya. Având o origine incertă, mayaşii s-au aşezat în zona Americii Centrale, unde se practica o cultură rudimentară a porumbului. Între secolele 3 şi 10, mayaşii au cunoscut apogeul dezvoltării oraşelor-stat. Acestea nu au avut niciodată o organizare politică unitară, dar erau legate între ele prin raporturi comerciale şi printr-o civilizaţie comună.
Susţinută de o agricultură înapoiată din punct de vedere tehnic, lipsa animalelor de povară şi transport, folosirea metalelor aproape inexistentă, civilizaţia mayaşilor se baza pe o puternică solidaritate de clan şi pe cultivarea în comun a terenurilor. Comerţul terestru era foarte important. Religia, predominant axată pe forţele naturii, respecta o riguroasă practică a obiceiurilor, printre care se aflau sacrificiile, chiar şi umane.
Satul în care trăia TEHUAC se afla într-o zonă de dealuri împădurite, aproape de lacul Izabel. După mulţi ani, acolo s-a dezvoltat oraşul El Estor.
Tatăl lui TEHUAC, preotul Nohti, era şi căpetenie locală. Nevasta lui Nohti, numită Xihui, era mama a trei băieţi. Fiul cel mare, Ilhicam, ajuns negustor la 21 de ani, s-a căsătorit cu o fată de 15 ani din sat, care a născut trei fetiţe şi patru băieţi. TEHUAC era cu 3 ani mai tânăr decât Ilhicam.
Fratele cel mic, Otli, avea cu 4 ani mai puţin decât TEHUAC. Bun gospodar în sat, Otli şi-a luat de nevastă o fetiţă de 13 ani. Ea a dat viaţă la trei fete şi patru băieţi.
TEHUAC a participat de mic, pe măsura puterilor lui, care creşteau an de an, la muncile agricole, vânătoare, lupte cu diverse triburi duşmănoase.
Fauna ce popula zona era bogată, cuprinzând cerbi, jaguari, porci mistreţi, maimuţe, viezuri, crocodili, reptile veninoase şi neveninoase. Existau şi multe specii de păsări: papagali, colibri, prepeliţe, potârnichi, curcani sălbatici şi exoticul quetzal.
Sătenii cultivau porumb, fasole, dovlecei, roşii, cartofi dulci, tutun, bumbac. Un loc deosebit de important în viaţa religioasă a comunităţii îl aveau ceremoniile, care se desfăşurau sub conducerea preotului Nohti, tatăl lui TEHUAC. Sacrificiul uman era o practică obişnuită.
TEHUAC ajunsese la vârsta adolescenţei drept cel mai voinic tânăr din sat. De la 16 ani, a participat la toate luptele purtate de războinicii comunităţii.
S-a căsătorit la 23 de ani cu Cipaua, o fată din sat în vârstă de 16 ani. Părinţii ei, Mazat (tatăl) şi Noyo (mama), erau buni gospodari.
Cipaua l-a născut pe fiul lor, Matlal, la 18 ani. După 2 ani a sosit prima fetiţă, Tehua. Au mai trecut 2 ani până la naşterea celei de-a doua fetiţe, numite Yao. Ultimul născut, un băiat voinic, Olin, a sosit când mama lui avea 23 de ani.
Tehua a fost răpită la vârsta de 10 ani de doi luptători ai unui rege din nord.
Yao s-a căsătorit la 15 ani cu un tânăr luptător din sat. Au avut şase feţe şi trei băieţi.
Matlal, bun luptător, ca tatăl său, s-a căsătorit la 25 de ani cu o fată de 16 ani, care a devenit mama a trei fete şi trei băieţi.
Olin a fost ucis de un şarpe la vârsta de 8 ani.
Puternicul TEHUAC, luptător curajos şi plin de demnitate, a decedat la vârsta de 44 de ani, în toamna anului 521. Un cutremur puternic, sosit în timpul nopţii, a răsturnat bolovani de pe deal peste o parte din casele oamenilor. TEHUAC, trudind printre bărbaţii salvatori, a încercat să devieze un bolovan care căzuse peste o casă. Din nefericire, s-au dislocat alţi bolovani, care au căzut peste el, strivindu-l.
Tehuac era un om educat în spiritul datoriei faţă de familie, rude şi întreaga comunitate în care trăia. A ucis oameni şi animale nevinovate, iar karma ucigaşului se perpetuează peste veacuri, fiind greu de anihilat. O parte dintre spiritele celor ucişi de Tehuac au apărut şi vor mai apare în viaţa ta, sub forma unor fiinţe dornice de răzbunare. Această răzbunare este uneori animalică, fiindcă oamenii respectivi vor să îţi facă necazuri în mod instinctiv, fără a avea motive reale.
Tehuac a participat la sacrificii comune, fiind nevoit să îşi ajute tatăl în activitatea lui încărcată de ritualuri. El i-ar fi urmat în cele două funcţii căpeteniei Nohti, dacă rămânea în viaţă. După moartea lui, Matlal a devenit preot şi căpetenie.
Tehuac a profitat de fiecare zi a vieţii dăruite de părinţi şi zei. A agonizat înaintea morţii, cu mari dureri, simţind apropierea sfârşitului cu toată fiinţa.
Moartea provocată de catastrofe naturale sau prin lupte cu animale feroce şi duşmani războinici era ceva obişnuit în satul lui Tehuac. El a murit încercând să îşi salveze o parte din sat, devenind astfel un erou cântat multă vreme în baladele mayaşe.
Morţile timpurii ale copiilor apar din ce în ce mai frecvent pe măsură ce ne strecurăm prin meandrele Istoriei omenirii. Femeile năşteau mulţi copii şi rămâneau cu puţini. Răpirile fetelor şi ale băieţilor reprezintă o practică nemuritoare peste veacuri. Luarea de prizonieri în războaie şi traficul cu fiinţe umane înfloreşte an de an şi în secolul nostru. Păcatele pământenilor amplifică zi de zi karma negativă a acestei planete.
Ca războinic, Tehuac a ucis câţiva luptători din triburile duşmane. Karma periculoasă a războinicului poate fi ameliorată prin fapte nobile, menite să ajute oamenii pentru a trăi mai mult şi în condiţii mai bune. Tehuac a fost un războinic dedicat ajutorării tribului său, iar Hatim a fost un mercenar devotat stăpânilor lui, dar şi dornic de recompense, obţinute din prăzile de război.
Nina Petre
22 aprilie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 11
< sus >
Episodul spiritual nr.12 o are ca eroină pe grecoaica ANGELIKI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 316-364 (secolul 4). ANGELIKI s-a născut într-un sat din apropierea localităţii Katerini, situat în estul Greciei.
Părinţii ei erau oameni liberi. Aniketos muncea ca agricultor şi viticultor pe propria bucată de pământ. Doamna Evridiki, soţia lui, născuse un singur copil, pe frumoasa ANGELIKI. Nimeni din familia lui Aniketos nu avea ştiinţă de carte, dar erau cu toţii foarte harnici la muncă.
ANGELIKI a învăţat de la mama ei să ţeasă pânză şi covoare. Ajuta cu plăcere la lucrul din grădină şi la cel de la vie. Vinul obţinut de Aniketos era comercializat de marinari la Roma.
ANGELIKI avea 15 ani, când părinţii i-au dat-o de nevastă marinarului Petros din Thessaloniki, un bărbat cu 7 ani mai în vârstă decât ea. După nuntă, Petros a dus-o în Thessaloniki, unde locuia în aceeaşi casă cu părinţii lui. Sotirios, tatăl lui Petros, era negustor de vinuri. Doamna Marika născuse doi copii. Băiatul se numea Petros, iar fata, Zinovia.
Rămasă în grija socrilor după plecarea lui Petros la Roma cu o corabie ce purta vin, ulei şi carne sărată, ANGELIKI s-a grăbit să îşi ajute soacra la treburile gospodăriei. Cumnata Zinovia era deja căsătorită şi locuia aproape de casa părinţilor. La 18 ani, ANGELIKI a născut-o pe micuţa Glykeria, unicul copil.
Tânărul Markos, un marinar prieten cu Petros, s-a îndrăgostit de ANGELIKI, cerându-i să fugă cu el la Roma. Refuzul ei categoric şi respingerea iubirii lui l-a scos din minţi pe trufaşul Markos. După ce a jurat că se va răzbuna, a dispărut din viaţa ei, dar a rămas prieten cu Petros.
Glykeria împlinise 10 ani, când doi bărbaţi tocmiţi de Markos au răpit-o din curtea casei. Transportată în secret la Roma, fata a fost vândută ca sclavă armatorului Camillus, un bărbat foarte bogat în vârstă de 51 de ani. Doamna Aemilia, soţia lui Camillus, a trimis-o pe Glykeria să muncească la bucătărie. După 16 ani de muncă istovitoare, dorul de părinţi a ucis-o pe sărmana sclavă grecoaică, inima ei fiind grav bolnavă.
După dispariţia fiicei lui, Petros a căutat-o cu disperare. Un zvon lansat de Markos l-a îndreptat spre Veneţia, unde nimeni nu auzise de Glykeria. ANGELIKI s-a îmbolnăvit de inimă din cauza disperării. Timp de 4 ani, cât a mai reuşit să trăiască, şi-a visat fata în multe nopţi de coşmar, Glykeria cerându-i disperată să o caute prin lume. Starea sănătăţii bietei mame s-a agravat în iarna anului 360, când un vis întunecat a anunţat-o că fata ei murise.
După aceea, ANGELIKI şi-a pregătit moartea. În vara anului 364, a înghiţit otravă, plecând din lumea celor vii după o scurtă suferinţă.
Despre Angeliki, Petros şi Glykeria pot să îţi spun că erau creştini. Sinuciderea nefericitei Angeliki a fost un act de curaj şi demnitate, femeia nedorind să ajungă o povară pentru cei din jur.
Spiritul lui Markos este diferit de cele întâlnite până acum. Deocamdată, nu are intenţia să îţi facă vreun rău.
Angeliki a fost o martiră a acelor vremuri încărcate de violenţă. În privinţa ei, nu putem vorbi despre o karmă rea. Drama pe care a trăit-o a fost independentă de voinţa ei. Cinstea şi corectitudinea manifestate în cadrul familiei au transformat-o într-o martiră.
Petros a mai trăit câţiva ani, înecându-şi amarul în consumul zilnic de alcool.
De la Angeliki ţi s-a transmis, în principal, simţul demnităţii în relaţiile cu oamenii. Practic, nu eşti omul compromisurilor. Dar, ca o reacţie normală împotriva gestului final comis de Angeliki, va fi necesar ca, toată viaţa, să respingi ideea suicidului.
Nina Petre
16 ianuarie 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 12
< sus >
Episodul spiritual nr.13 îl are ca erou pe finlandezul EEMELI, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 211-265 (secolul 3 d.Hr.). El s-a născut într-un sat locuit de suomi (finlandezi) şi de laponi. Satul se afla în apropierea fluviului Kemijoki (Kemi), apă care se varsă în Golful Botnic, lângă localitatea portuară Kemi. În zona vechiului sat s-a dezvoltat oraşul finlandez Rovaniemi.
Primii locuitori ai teritoriului finlandez au fost vânători şi pescari nomazi laponi. Triburile fino-ugrice (suomii), venite din est şi sud, au populat zona de sud la începutul mileniului 1 d.Hr. În secolele 1-8, finlandezii (suomii) au împins treptat spre nord populaţiile lapone preexistente.
Gospodarul Eero, tatăl eroului nostru, avea un singur copil împreună cu nevasta lui, Inkeri. Înainte de sosirea lui EEMELI, decedase un băieţel la câteva zile după naştere.
Locuitorii satului creşteau reni şi bovine, cultivau plante furajere destinate hranei animalelor, dar mai ales se ocupau cu exploatarea forestieră, lemnul reprezentând o necesitate vitală pentru toate familiile. Pădurile de conifere şi mesteacăn ocupau suprafeţe imense. Râurile şi lacurile erau înţesate cu trunchiuri de copaci doborâţi, care luau drumul prelucrării pe calea apelor.
Eero şi alţi gospodari curăţau crengile şi coaja de pe trunchiurile unor copaci, apoi le transportau cu plutele pe apa fluviului Kemijoki. În portul Kemi soseau marinari din alte ţări, care preluau preţioasa marfă lemnoasă, oferind la schimb arme şi diverse obiecte metalice necesare în gospodării.
EEMELI avea 15 ani, când a decis să rămână în Kemi, la unchiul Otso, fratele lui Eero. Dorea să se specializeze în construcţia de bărci, necesare în comerţ şi pescuit.
La 20 de ani, s-a căsătorit cu Vappu, o fată de 17 ani din Kemi. Tatăl ei, pescarul Niilo, căsătorit cu doamna Eevi, avea un singur copil, pe frumoasa Vappu. Înainte de nunta fiului lor, Eero şi Inkeri au plecat definitiv din satul lor pentru a se stabili în Kemi.
Vappu a născut un singur copil, pe micuţul Mauno, la vârsta de 21 de ani. Pasionat de meseria tatălui său şi a bunicului Eero, Mauno a devenit şi el constructor de bărci. S-a căsătorit la 23 de ani cu Ilta, o fată de 16 ani. Au avut împreună două fiice: Sisko şi Lahja.
EEMELI a decedat la vârsta de 54 de ani, în iarna anului 265 d.Hr., din cauza agravării reumatismului şi a îmbolnăvirii coloanei vertebrale. Vappu, soţia lui devotată, rămasă văduvă la 51 de ani, a murit, din cauza inimii, la 2 ani după pierderea soţului.
EEMELI a fost un om dedicat familei şi muncii grele, istovitoare, necesare supravieturii. Karma bună acumulată în decursul vieţii este prioritară în comparaţie cu împrejurările dificile ale existenţei sale. Dacă a mai ucis câte un animal ori s-a luat la bătaie cu oameni care îl duşmăneau, spiritul său nu a fost afectat într-un mod covârşitor.
În viaţa actuală nu se regăsesc spiritele unor oameni apropiaţi lui EEMELI.
Până în apropierea morţii, a zăcut câteva zile cu dureri mari, timp în care a avut puterea să îşi amintească tot ce făcuse în ultimii ani. A regretat că nu a ajuns suficient de prosper pentru a-şi cumpăra o pădure bogată în copaci şi animale sălbatice. Ar fi vrut să mai trăiască, ajutându-şi fiul şi nora la creşterea celor două fete. Tare mult s-ar fi bucurat la nunta lor!
Nina Petre
29 iulie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 13
< sus >
Episodul spiritual nr.14 o are ca eroină pe sud-africanca TARISAI, care a trăit între anii 98-139 (secolele 1-2 î.Hr.). S-a născut într-un trib de boşimani aşezat într-o zonă a podişului Marele Karroo, la sudul unui lanţ muntos. Membrii tribului se hrăneau cu animale vânate, insecte şi plante comestibile.
Gospodarul Nkosa, căsătorit cu harnica Lati, a avut cinci copii: unica fată, TARISAI, şi patru băieţi: Akar, Azu, Isseke, Ugari.
Akar a decedat la vârsta de un an, din cauza înţepăturii unei insecte veninoase.
Azu s-a căsătorit la 19 ani cu Hada, o fetiţă de 13 ani. Au avut şase copii, trei băieţi şi trei fete.
Isseke avea 14 ani, când a fost ucis la vânătoare de un animal rănit.
Ugari a murit la vârsta de 4 ani, după ce a fost muşcat de un şarpe veninos.
TARISAI a dovedit, începând cu vârsta de 6 ani, o preocupare deosebită pentru mitologia boşimanilor. Fata a învăţat de la unchiul ei, fratele tatălui Nkosa, multe lucruri pe care nu le cunoasteau toţi membrii tribului.
De la 10 ani, a început să însoţească grupurile de vânători din dorinţa de a picta în grote şi pe pietre mari scene de vânătoare. La 11 ani, deja dansa la festivităţile tribului, fiind foarte pricepută la dansurile rituale.
S-a căsătorit la 14 ani cu vânătorul Azubu, un tânăr de 22 de ani. Tatăl lui, înţeleptul Ekwue, era şeful tribului (căpetenia). Takya, nevasta lui Ekwue, dăduse viaţa la patru copii. Fetele se numeau Aseme şi Haiba, iar băieţii, Arubu şi Ayoku.
TARISAI a născut trei copii. Fetele se numeau Abebi şi Nimi, iar băiatul, Chidudem.
Abebi, căsătorită cu Sizue, a născut trei fete şi doi băieţi.
Nimi, ajunsă nevasta lui Abimo, a devenit mama a două fete şi a unui băiat.
Chidudem a avut împreună cu nevasta lui, Mandira, o fată şi cinci băieţi.
După căsătoria cu Azubu, TARISAI a continuat să picteze în grote şi pe bolovani, iar dansurile ei rituale au devenit tot mai spectaculoase.
Boşimanii, trăind din culegerea plantelor sălbatice şi din vânătoare, ajunseseră la ideea unei comuniuni de viaţă cu plantele şi animalele care le serveau drept hrană. Exista la ei un vag totemism, referitor numai la aspectul concret al ritualizării raporturilor dintre om şi acea parte a plantei sau animalului bună de mâncat. Cultul morţilor reflecta credinţa în posibilitatea însufleţirii magice a obiectelor şi fenomenelor naturii. Boşimanii considerau că tot ce se află în natură este însufleţit şi că existau spirite ale obiectelor şi ale fenomenelor naturii, dar şi spirite ale făpturilor vii.
Ei le atribuiau morţilor două forme de spirit: un spirit ce ţinea de corpul celui decedat şi un spirit independent de corp. Această formă de animism era mai arhaică decât animismul cunoscut la egiptenii antici, conform cărora, spiritul corporal cobora în lumea subterană a umbrelor, iar sufletul devenit extracorporal se reîncarna într-un descendent al mortului.
La boşimani, prima formă de spirit era considerată o emanaţie a corpului, care dispărea odată cu descompunerea materială. A doua formă de spirit era considerată drept suflet. Prin moarte, sufletul se întorcea în lumea lui Gaua, adică în paradisul din care a descins iniţial. În această coborâre şi reîntoarcere putem recunoaşte concepţia cu privire la renaşterea sufletului după moarte, care, într-o formă mai evoluată, o întâlnim şi la alte popoare aflate pe o treaptă de dezvoltare superioară boşimanilor.
Întrucât spiritul corpului era acela care putea face rău după moarte, boşimanii se temeau de morţi. Obişnuiau să îngrijească morţii cu atenţie până îi îngropau. După aceea, părăseau ostentativ mormântul şi uitau de el. Ca să nu se provoace mânia spiritelor, bărbaţii erau îngropaţi cu armele lor de vânătoare: suliţa, arcul cu săgeţile, măciuca.
TARISAI, fiind femeie, a fost îngropată alături de uneltele de cules, băţul, tolba de piele şi podoabele.
Au ajuns până la fiinţa ta:
- Dorinţa de a cunoaşte, înainte de moartea fizică, aspecte ale vieţii fiinţelor nevăzute care populează spaţiile cosmice inaccesibile pământenilor;
- Plăcerea lui TARISAI de a picta cu vopsele din plante momente ale partidelor de vânătoare ţi s-a transmis pe cale karmică prin dorinţa de a cerceta artefacte şi aspecte din viaţa unor civilizaţii din timpuri străvechi;
- Curajul de a călători în zone periculoase de pe Terra, animată de dorinţa cunoaşterii ştiinţifice, fără a lua în seamă vietăţile agresive din acele locuri. Sărmana TARISAI şi-a pierdut viaţa din cauza unei muşcături de şarpe.
Prin talentul ei de a dansa, TARISAI participa la toate ceremoniile comunităţii în care trăia. Obişnuia să le înveţe pe fetele tribului să danseze de cum împlineau 5 ani. În grote şi peşteri, avea două activităţi: picta scene din viaţa oamenilor şi diverse animale sau, acolo unde existau deja picturi, le recondiţiona.
A fost ucisă de un şarpe veninos în timp ce recondiţiona o pictură decolorată de trecerea anilor într-o grotă în care nu mai lucrase până atunci. Soţul ei, Azubu, a fost ales drept noul şef al tribului după moartea căpeteniei Ekwue.
Karma provenită din viaţa lui TARISAI este deosebită şi luminoasă prin viaţa de familie ireproşabilă şi prin activitatea de instructor al fetelor în tainele executării dansurilor rituale. În plus, TARISAI a fost un artist plastic în acele vremuri şi locuri, unde oamenii duceau o viaţă extrem de simplă, apropiată de natură.
Nina Petre
28 iunie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 14
< sus >
Episodul spiritual nr.15 îl are ca erou pe egipteanul KARBUK. El s-a născut în oraşul Alexandria. Era în vremea Egiptului elenistic, a dinastiei Lagizilor şi a regelui Ptolemeu XII (80-51 î.Hr.). KARBUK a trăit între anii 80-21 î.e.n. (secolul 1, mileniul 1 î.Hr.).
În anul 116 î.Hr., Egiptul fusese împărţit în trei state: Cirenaica, Cipru şi Egiptul propriu-zis. Cirenaica şi Ciprul au fost anexate de Roma. Regina Cleopatra VII, energică şi ambiţioasă, a încercat, iniţial cu sprijinul lui Caesar, apoi al lui Marcus Antonius, să oprească declinul regatului şi să restabilească vechile hotare. După înfrângerea lui Marcus Antonius de către Octavian Augustus la Actium (31 î.Hr.), Cleopatra VII s-a sinucis la Alexandria (30 î.Hr.). Egiptul, ultimul stat elenistic, a devenit o provinicie a Imperiului Roman.
Tatăl lui KARBUK, nobilul Maherpa, era militar de profesie. Fusese recompensat pentru serviciile aduse de către regele Ptolemeu XI (88-80 î.Hr.) prin acordarea unei moşii pe viaţă, spre sud de Alexandria. La data naşterii lui KARBUK, nobilul Maherpa se afla în anturajul regelui Ptolemeu XII (80-51 î.Hr.), activând în garda personală a acestuia. Nobila doamnă Sadeh, soţia lui Maherpa, îl născuse doar pe KARBUK.
La vârsta de 8 ani, băiatul a fost înscris la şcoala de scribi din Alexandria, absolvind-o la 20 de ani. În celebra şcoală, băiatul a primit o instrucţie sistematică şi multilaterală. A învăţat perfect scrierea, desenul, aritmetica, geometria, istoria, geografia, legile statului şi dispoziţiile în vigoare ale vizirilor. Beneficiind de sprijinul tatălui său, KARBUK a fost angajat cu funcţia de scrib la reşedinţa oficială a regelui Ptolemeu XII, în anul 59 î.Hr., după ce împlinise 21 de ani.
În anul 47 î.Hr., a devenit unul dintre secretarii reginei Cleopatra VII. În anul 44 î.Hr. a fost numit vistiernic. A avut această funcţie până la moartea reginei, survenită în anul 30 î.Hr..
Temându-se de pericolul reprezentat de ocupaţia romană, demnitarul KARBUK s-a deghizat în negustor roman, beneficiind de cunoaşterea perfectă a limbii latine. S-a îmbarcat pe o corabie care l-a transportat până la Roma. Timp de aproape 9 ani, a lucrat în Roma ca anticar cu venituri modeste, ocupându-se în principal cu recondiţionarea unor manuscrise vechi aduse de clienţi, mai ales marinari, aflate într-o stare deplorabilă.
Fusese căsătorit în Alexandria de la 27 de ani, cu nobila Nofret, o fată superbă, pe care o luase din palatul părinţilor la 19 ani. La 22 de ani, Nofret s-a stins din viaţă, chinuindu-se să nască un băieţel mort. După pierderea soţiei, pe care o iubise enorm, KARBUK a închis câteva sclave într-o casă discretă de la marginea oraşului Alexandria, femei frumoase, de care s-a folosit până la fuga sa din oraş.
Trăind în Roma sub aparenţa unui om cu ştiinţă de carte ajuns în sărăcie, KARBUK, adică negustorul Vibius, şi-a scris în mare taină amintirile despre idolul vieţii lui, regina Cleopatra VII. A iubit-o în secret, temându-se zi şi noapte pentru viaţa lui. În vara anului 21 î.Hr., a fost predat autorităţilor din Roma de către cel mai bun prieten, negustorul de antichităţi Julius, care îl spionase de mai multă vreme. KARBUK a fost ucis cu pumnalul în închisoare, înainte de judecată. Pentru fapta lui, Julius a primit o mare sumă de bani. Trupul sărmanului egiptean a ajuns în apa Mării Tireniene într-o noapte zbuciumată de furtună. Toate manuscrisele găsite în locuinţa lui KARBUK au fost distruse de soldaţii care îl arestaseră.
Antecesorul egiptean nu a avut păcate grele în viaţa lui. Cel mai grav a fost acela de a fi plecat din ţara natală drept în centrul tornadei create de conducătorii Imperiului Roman. Ştia că nu va putea schimba cu nimic mentalitatea romanilor, iar riscul sau de a trăi printre ei l-a costat viaţa. În adâncul firii lui, Karbuk a fost un visător, nu un pragmatic.
Din multitudinea zeilor egipteni, cel mai mult l-a preocupat Osiris, zeul Nilului, al vegetaţiei, stăpânul morţii.
Ca scrib şi ca vistiernic, avea acces la toate documentele secrete şi oficiale existente în arhivele regale. A dispus de visteria regală mai ales în privinţa fondurilor necesare construcţiei şi renovării unor monumente. Copia tot ce considera că era important: documentele necesare funcţionării statului, schiţe pentru construcţii şi lucrări de irigaţii, dispoziţiile vizirilor, lucrări literare religioase, mitologice, norme de morală. Cel mai mult i-au plăcut Textele piramidelor.
A evitat să ţeasă intrigi în ţara lui şi la Roma. Neavând experienţă în domeniul intrigilor, nu a reuşit să se ferească de ele în societatea Romei. A murit fără să îşi regrete finalul vieţii. S-a bucurat în fiecare etapă a existenţei de tot ceea ce i-a fost oferit prin bunăvoinţa zeilor.
Karbuk a rămas, în istoria ascunsă a omenirii, un erou ce s-a vrut a fi anonim, rezultatele muncii lui ajungând în mâinile altora, care le-au distrus ori s-au priceput să şi le însuşească.
În timp ce Cleopatra a fost la Roma, nefericitul egiptean a suferit ca un câine credincios părăsit de stăpân. Vibius l-a cunoscut pe poetul latin Publius Ovidius Naso.
Demnitarii acelor vremuri nu pierdeau ocazia de a avea în stăpânire sclave frumoase. Pe Cleopatra o diviniza, considerând-o drept o demnă urmaşă a zeilor protectori ai Egiptului.
Pe Karbuk l-a atras mai mult civilizaţia romană decât cea greacă. Dacă ar fi fugit la Atena, poate că ar fi scăpat cu viaţa. A fost decizia lui, nu a spiritului său. Trauma puternică suferită de spirit, dezamăgirea lui i-au rămas în memoria astrală pentru totdeauna. S-au întâmplat multe de-a lungul secolelor următoare.
Nina Petre
27 mai 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 15
< sus >
Episodul spiritual nr.16 o are ca eroină pe NISABA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 196-138 î.e.n. (secolul 2, mileniul 1 î.Hr.). NISABA s-a născut la moşia părinţilor ei, Samun şi Ishat, teritoriu aflat în vecinătatea fluviului Tigru, la sud de Mosul.
Doamna Ishat o născuse numai pe ea. Moşierul Samun creştea cai şi cămile, majoritatea animalelor find destinate vânzării. NISABA a fost crescută în lux şi belşug alimentar, ca o prinţesă în devenire, ceea ce a şi ajuns.
Avea 16 ani, când tatăl ei l-a primit ca musafir pe prinţul armean Koryun, bărbat de 25 de ani, ajuns în Mosul de câteva luni pentru afaceri cu mărfuri asiatice şi explorarea vestigiilor vechii cetăţi Ninive. Koryun spunea că sosise din oraşul Artaxata (Artashat), capitala regatului Armeniei, întemeiat de regele Artaxias I (Artase I), dar nu îndrăznea să afirme că era fratele mai mic al regelui. Fugise deghizat în negustor, trecuse munţi şi ape, de teamă că va fi ucis de fraţii mai mari în lupta lor pentru putere.
Părinţii NISABEI le-au organizat nunta şi i-au găzduit la moşie până la finalizarea construcţiei unui mic palat pe terenul lui Koryun de lângă Mosul, aflat în vecinătatea celui stăpânit de socrii lui. În noua casă, NISABA a trăit ca o prinţesă, aşa cum o crescuseră părinţii.
Prinţul Koryun avea o fire discretă şi o comportare modestă, fiind considerat un negustor cumsecade şi harnic, mereu pregătit să câştige din afacerile comerciale. Caravana lui cu zece cămile transporta mărfuri aduse din Siria şi Persia. Niciodată nu îşi trimitea caravana spre hotarul cu regatul Armeniei.
La 19 ani, NISABA i-a dat viaţă prinţului Sevak, un copilaş frumos şi agil. Băiatul împlinise 16 ani, când a rămas orfan de tată. La 44 de ani, Koryun a fost otrăvit de doi negustori, falşi prieteni, care voiau să îi racoleze clienţii.
Rămasă văduvă la 35 de ani, NISABA şi-a îndemnat fiul să preia munca tatălui decedat, sub îndrumarea bunicului Samun. Până la 58 de ani, când a plecat şi ea la marea odihnă, l-a ajutat pe Sevak în afaceri cu sfaturi bune, dar şi în viaţa lui de familie. Căsătorit la 24 de ani cu Arwi, o fată de 17 ani, Sevak a avut împreună cu ea două fiice: Kamma şi Taku.
NISABA s-a stins din viaţă la 58 de ani, în vara anului 138 î.Hr., în timp ce privea gânditoare spre plantele din grădina ei. Inima i s-a oprit după ce zărise imaginea lui Koryun, chemând-o să vină mai aproape de el.
Nina Petre
21 august 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 16
< sus >
Episodul spiritual nr.17 îl are ca erou pe coreeanul SANG. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 316-281 î.e.n. (secolele 4-3, mileniul 1 î.Hr.). SANG s-a născut la moşia părinţilor lui, Hajun (tatăl) şi Hijin (mama), teritoriu situat în estul peninsulei coreene, aproape de ţărmul golfului Tongjoson. Astăzi, moşia lui Hajun s-ar afla spre vest de oraşul nord-coreean Hamhung.
Prima uniune de triburi din Coreea a luat naştere la sfârşitul mileniului 2 î.Hr., în partea de nord a peninsulei şi în regiunile limitrofe din sudul Manciuriei, fiind constituită de către refugiaţii din China, aşezaţi acolo în mare număr. Această uniune de triburi a fost denumită Choson (Ciosan). În fruntea ei a stat un luptător care trecuse din China în Coreea împreună cu întregul lui grup de triburi. Imigranţii chinezi s-au contopit cu populaţia băştinaşă. Populaţia locală a învăţat de la imigranţii chinezi creşterea viermilor de mătase şi unele meşteşuguri. Din China au pătruns în Coreea culturile unor plante ca mazărea neagră, hrişca, planta gan-lian plus obiecte din bronz şi fier. Coreeni creşteau deja animale şi au învăţat să prelucreze bronzul şi fierul. Statul Choson a fost primul stat coreean. Chinezii îi spuneau "Ţara dimineţilor liniştite". El a apărut în estul şi nord-estul Coreei, prin asocierea posesiunilor Okcio.
Pe moşia lui Hajun oamenii trăiau în bordeie mari, cu intrarea pe sus. Pământul se cultiva cu ajutorul plugului, meseriaşii prelucrau fierul, obţinând bucăţi de fier care jucau rolul de bani. Hajun avea căruţe cu roţi, iar sclavele lui făceau ţesături fine de în şi mătase, necesare confecţionării hainelor. Sclavii proveneau în mare parte din capturarea unor navigatori japonezi şi a unor aventurieri din Manciuria de Sud, porniţi cu toţii pe jaf şi distrugeri.
Moşierul Hajun avusese împreună cu soţia lui, Hijin, doi băieţi. SANG venise pe lume după 4 ani de la naşterea fratelui cel mare, Yejun. La 11 ani, Yejun a fost ucis la ţărmul Mării Japoniei de nişte hoţi care voiau să îi fure hainele şi brăţările de aramă.
SANG avea 7 ani când fratele lui şi-a pierdut viaţa. Dornic de a răzbuna moartea lui Yejun, le-a cerut părinţilor să îi aducă instructori de lupte, cei mai aprigi din armata personală a tatălui său. De la 8 ani, SANG a început o dură pregătire, aşa cum ceruse, împreună cu luptătorii Pyong şi Jeong. La 16 ani, a intrat în armata lui Hajun, remarcându-se prin forţa fizică deosebită, curajul prezent în orice situaţie dificilă, dorinţa fără margini de a proteja vasta proprietate, care urma să fie a lui după moartea tatălui. S-a întâmplat, totuşi, ca zeii să aibă alt plan cu el, adică SANG să moară înaintea lui Hajun.
La 20 de ani, SANG şi-a făcut un harem cu trei sclave. Minji i-a dăruit un băiat, numit Jinho. Sclava Yujin nu a născut copii. Minsun a devenit mama a două fete: Eunji şi Jimin. SANG şi-a învăţat copiii, fiul şi cele două fiice, practici dure de luptă, pregătindu-i pentru vremurile nesigure în care urmau să trăiască după moartea lui.
La 30 de ani, a vrut să şi-o ia de nevastă pe chinezoaica Yan, o fată de 16 ani extrem de frumoasă. Părinţii ei nu l-au vrut de ginere, cunoscându-i duritatea comportamentului faţă de femei. Şi-au trimis fata în mare taină în Manciuria, unde aveau nişte rude. După decepţia cu Yan, trufaşul SANG a renunţat să se mai căsătorească. I-a fost dat să moară la 35 de ani, în vara anului 281 î.Hr., ucis de aventurieri japonezi sosiţi la hotarul estic al moşiei.
Din viaţa luptătorului SANG ţi s-a transmis o karmă dificilă. Astfel:
- Îţi este predestinat să lupţi toată viaţa pentru dreptate şi pentru propriile necesităţi;
- În luptele cu duşmanii profesionali şi personali, ai nevoie de vigilentă maximă, diplomaţie, curaj şi tenacitate;
24 septembrie 2020
< sus >
Episodul spiritual nr.18 o are ca eroină pe armeanca numită KOHAR. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 398-341 î.e.n. (secolul 4, mileniul 1 î.Hr.). Armenia se afla sub dominaţie persană din anul 550 î.Hr..
KOHAR s-a născut într-un sat de agricultori armeni aflat spre vest de localitatea numită astăzi Nahicevan. Toţi locuitorii satului erau ospitalieri cu soldaţii şi negustorii persani.
Gospodarul Koris, tatăl lui KOHAR, căsătorit cu doamna Daruhi, avea două fiice. Arpine era cu 4 ani mai mare decât KOHAR. Căsătorită la 16 ani cu agricultorul armean Derun, un bărbat de 25 de ani, Arpine a devenit mama a doi băieţi: Vanand şi Kamar.
Părinţii lui KOHAR erau gospodari liberi, la fel ca toţi locuitorii satului. Fetele lor au învăţat să ţeasă panză şi stofă, să ajute la cultivarea legumelor, la îngrijirea animalelor din gospodărie. KOHAR se născuse cu o voce minunată şi cu darul de povestitor al unor întâmplări din viaţa sătenilor. Cântecele interpretate de ea, învăţate de la mama Daruhi şi cele două bunici, îi delectau pe ascultători la toate petrecerile populare.
KOHAR avea 14 ani, când a fost răpită de trei militari persani, sosiţi de curând în sat. Frumuseţea fetei i-a făcut să creadă că stăpânul lor, prinţul Erfan, îi va răsplăti pentru preţioasa captură. După zile şi nopţi petrecute călare pe drumuri de munte mergând spre sud, fata şi răpitorii au ajuns în Persia, pe proprietatea prinţului Erfan, un bărbat de 29 de ani. KOHAR a fost lăsată la reşedinţa prinţului de lângă lacul Urmia. Astăzi, în acea zonă se află oraşul iranian Gamichi.
Palatul avea mai multe anexe unde locuiau militarii şi servitorii. Prinţul Erfan făcea comerţ cu cai, oi, lână şi piei de oaie. Doamna Mahin, soţia prinţului, avea doar 20 de ani şi era mama lui Amir, un băieţel de 2 ani. De la început şi-a luat-o camerista pe KOHAR, noua sclavă. În timpul zilei, fata de 14 ani avea voie să se joace cu micuţul Amir.
La 19 ani, stăpânii au măritat-o pe KOHAR cu războinicul Davud, un bărbat de 24 de ani, paznic şi om de încredere al prinţului. Cei doi soţi au fost adăpostiţi într-o locuinţă separată de cea a soldaţilor necăsătoriţi. Acolo l-a născut KOHAR pe fiul lor, Zahir, la vârsta de 21 de ani. Micuţul nou-născut a intrat şi el în proprietatea prinţului. După 3 ani, când i-a murit tatăl într-o luptă, Zahir a fost luat în evidenţă de oamenii prinţului ca viitor militar în slujba lui. De la 5 ani, băiatul a început antrenamentele de luptă, iar la 15 ani, a participat la prima acţiune de protecţie a teritoriului stăpânului său.
Mama KOHAR a fost păstrată ca servitoare la palat. La 57 de ani, grav bolnavă de inimă, a încetat din viaţă, privindu-şi cu nostalgie fiul care plângea lângă ea. Era în iarna anului 341 î.Hr..
Karma rezultată din viaţa lui KOHAR s-a distribuit asupra succesorilor ei spirituali. Ţi-au sosit pe cale karmică:
- Dorinţa de libertate;
- Repulsia faţă de sclavia femeilor;
- Dorinţa de a-ţi alege singură ursitul, fără a lua ceea ce îţi oferă alţii;
- Respingerea violenţei faţă de femei şi oameni, în general;
Kohar a fost o femeie modestă. Nu a visat la lucruri imposibile pentru ea. S-a bucurat pentru tot ceea ce i-a oferit viaţa, spre binele ei. Şi-a iubit bărbatul, a fost mândră de iubirea lui. Nu şi-a regretat condiţia de sclavă. Viaţa de sclavă nu a fost uşoară. Nu şi-a imaginat ce se putea întâmpla cu ea dacă nu ar fi fost răpită.
22 octombrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 18
< sus >
Episodul spiritual nr.19 îl are ca erou pe chinezul CHUA. El s-a născut în localitatea Jinan din provincia Shangdong, aflată în vecinătatea fluviului Huanghe. Viaţa lui CHUA s-a desfăşurat între anii 492-442 (secolul 5, mileniul 1 î.Hr.).
Tatăl lui, numit Zixin, era meşter olar. Harnica Jun, soţia lui Zixin, născuse doi băieţi. CHUA avusese un frate mai mic cu 5 ani, numit Jie, care decedase la vârsta de 4 ani, din cauza unei boli de plămâni.
Între 9 şi 15 ani, CHUA a învăţat carte într-o şcoală din Jinan unde erau primiţi băieţii proveniţi din familii modeste. În şcoală a aflat despre învăţatul şi profesorul Kong Zi (Confucius) care locuia în Qufu, localitate din regiunea Lu, aflată la o distanţă nu foarte mare de Jinan.
La 16 ani, CHUA a devenit elevul învăţatului Confucius, studiile lui având durata de 2 ani. Revenit în Jinan la 18 ani, şi-a înfiinţat propria şcoală de confucianism.
S-a căsătorit la 26 de ani în Jinan cu domnişoara Lian, o fată de 17 ani, care i l-a dăruit pe Kai, născut de ea la vârsta de 20 de ani. Kai a ajuns şi el profesor de confucianism, demn urmaş al tatălui său. S-a căsătorit la 27 de ani cu Wei, o fată de 19 ani. Au avut două fiice: Hai şi Yan.
Profesorul CHUA s-a aflat printre cei 3000 de elevi ai învăţatului Confucius. Maestrul Confucius le-a prezentat elevilor săi doctrinele sale morale, politice şi sociale, bazate pe studiul unor texte antice (Ching) şi pe practica altruismului şi a omeniei. CHUA a reuşit să înţeleagă că destinul poate să conducă oamenii spre adaptarea lor la diverse împrejurări.
Confucius a fost reformatorul unei înţelepciuni străvechi, având drept scop buna funcţionare a societăţii. Confucianismul a rămas strâns legat de Imperiul Chinez, devenind liantul său ideologic şi religios. Confucius dorea dezvoltarea armonioasă a statului şi a societăţii chineze, care era ierarhizată foarte rigid şi marcată de feudalism.
Puritatea sufletului şi a ideilor confucianiste ale profesorului CHUA s-au aflat în permanentă contradicţie cu profundă corupţie din societate. El a vrut să rămână un om cinstit şi drept până la moarte.
S-a căsătorit cu Lian, o tânără provenită dintr-o familie de mici meseriaşi, care munceau din greu, la fel ca şi părinţii lui. Kai, fiul său, l-a idolatrizat şi i-a călcat pe urme.
La 50 de ani, CHUA era deja obosit de viaţă, de lupta cu ideile nocive ale celor bogaţi, care erau în stare de orice ticăloşie pentru a-şi mări averile. În toamna anului 442 î.Hr., inima înţeleptului CHUA şi-a oprit pulsaţiile. A rămas în urma sa un tezaur de ştiinţă, confucianismul, pe care l-a transmis mai departe fiul său, Kai, copiilor şi nepoţilor, atenţionându-i că, prin strădaniile lui CHUA, s-a făcut puţină lumină în conştiinţele oamenilor.
26 noiembrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 19 şi episodul 20
< sus >
A sosit rândul episodului spiritual nr.20. De data aceasta, eroina povestirii este o femeie care a trăit pe insula Creta între anii 588-554 (secolul 6, mileniul 1 î.Hr.). Ea se numea ITANE, era fiica preotului sacerdot Aruti şi a nobilei Ariadh, unicul lor copil. ITANE s-a născut şi a locuit în palatul părinţilor ei, clădire vastă, cu multe încăperi, situată în perimetrul oraşului-cetate Phaistos.
La acea vreme, locuitorii oraşului practicau cultul şarpelui de grotă. De la vârsta de 5 ani, ITANE a fost dusă de părinţi în grota obişnuită a ritualurilor, situată spre nord de oraş. În mod firesc, fetiţa şi-a dorit să ajungă preoteasă. În grota sacră se afla un altar zidit, pe care se depuneau ofrandele: vase cu mâncare şi băutură, statuete reprezentând oameni, figurinele animalelor ce urmau a fi sacrificate simbolic. Nu erau sacrificate animale vii.
Ritualurile de iniţiere în meseria de preoteasă aveau un caracter religios de purificare şi adoraţie şi un profund caracter instructiv-educativ. Iniţierea avea sensul de renaştere, de începere a unei noi vieţi. ITANE a fost obişnuită cu o viaţă aspră, plină de privaţiuni. În adâncul întunecos al peşterii iniţiatice, i se crea o ambianţă de mister, de groază, fiind obligată să îşi stăpânească frica. Grota avea numeroase galerii, unele dintre ele fiind populate de şerpi.
În galeriile rezervate ceremoniilor religioase, populaţia din împrejurimi şi din Phaistos se aduna pentru a invoca ajutorul zeului şarpelui. Cu toţii aduceau ofrande, ulcioare cu vin, statuete, chiar şi bijuterii. Ceremonia se încheia cu un prânz, cu cântece şi dansuri. În peşteră soseau în mod frecvent oameni bolnavi şi femei gravide. Procesiunile religioase solemne şi dansurile rituale completau variatele ceremonii religioase. Pentru a provoca stările de excitaţie extatică, se foloseau seminţele de mac.
Ajunsă şi ea preoteasă, tânăra ITANE a prezidat numeroase funcţii cultice. În actele rituale, folosea purificarea prin stropirea cu apă şi tămâiere. Ceremoniile erau însoţite de muzică sacră, vocală sau instrumentală, de dansuri şi procesiuni solemne. Ritualul esenţial era sacrificiul unor animale. În acea perioadă, pe insula Creta nu se sacrificau oameni. Preotul Aruti, tatăl preotesei ITANE, folosea ca jertfe statuete de argilă reprezentând şarpele.
"Lumea de dincolo" în care credeau cretanii era concepută ca o lume plină de frumuseţi şi de bucurii. Religia cretanilor era, în general, o religie optimistă. Viaţa îi preocupa mai mult decât moartea. Îi aduceau fiecărui defunct onorurile funebre cuvenite spre a nu-l lăsa să tulbure, ca spirit rău, pe cei vii.
Preoteasa ITANE a fost răpusă de un şarpe veninos, ascuns în apropierea ei de o femeie rea şi egoistă, preoteasa Dikinah. Aceasta îi ceruse ITANEI în repetate rânduri să introducă în ritualuri uciderea unor prunci nou-născuţi, prin folosirea unor şerpi veninoşi. ITANE împlinise 34 de ani, tatăl ei, preotul Aruti nu mai trăia, aşa că s-a văzut nevoită să decidă singură ce va face în continuare. Refuzul ei a fost categoric, interzicând uciderea pruncilor.
A plătit cu propria viaţă de om nevinovat pentru a salva alte vieţi nevinovate. ITANE a murit castă, virgină, căsătoria fiindu-i interzisă de meseria ei. După pregătirea fizică pentru viaţa veşnică, fecioara-preoteasă a fost depusă sub un sarcofag de argilă în adâncul unei peşteri. Pentru a-şi putea continua viaţa şi în lumea zeilor, i-au pus alături hrană, băuturi, haine de in, bijuterii, vase, un opaiţ, un vas pentru încălzit cu jăratec şi statuetele care îi reprezentau pe părinţii ei. Sufletul ei urma să facă un drum lung peste mări, spre Soare-Apune, până în Insula Fericiţilor. I s-a pus alături şi o mică barcă din lut.
27 decembrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 19 şi episodul 20
< sus >
Episodul spiritual nr.21 îl are ca erou pe palestinianul ERON. El s-a născut în oraşul Gaza şi a trăit între anii 690-642 (secolul 7, mileniul 1 î.Hr.). La acea vreme, Gaza se afla în ţara numită Philistia sau Ţara Filistenilor.
Întemeiat pe litoralul mediteranean la începutul mileniului 2 î.Hr., într-o poziţie strategică, pe drumul care lega Egiptul de Siria, Mesopotamia şi Peninsula Arabia, oraşul Gaza a fost controlat timp de peste trei veacuri de către egipteni. După 1200 î.Hr., Gaza a devenit cel mai important dintre cele cinci oraşe care alcătuiau Liga cetăţilor filistene. Oraşul a fost controlat de Regatul Israel în epoca domniei regelui David (1004-965 î.Hr.), de asirieni (sec.8-7 î.Hr.) şi din nou de egipteni (sec.7-6 î.Hr.).
Părinţii eroului nostru, Ioadh (tatăl) şi Emer (mama), erau meşteşugari. Ioadh, ca meşter olar, confecţiona vase din ceramică, decorate modest, dar cu diferite forme. Emer, soţia lui Ioadh, ţesea stofe de lână la un război vertical.
ERON era singurul lor copil. Harnic din fire, băiatul a învăţat olăritul de la tatăl lui şi ţesutul stofelor de la mama Emer. Prosperitatea familiei creştea pe măsură ce ERON avansa în vârstă, devenind tot mai priceput la vânzarea mărfurilor care ieşeau din mâinile lui şi ale părinţilor. Numeroşii negustori străini, mai ales egipteni, sosiţi pe mare, cumpărau la schimb cu alte mărfuri tot ce le ofereau Ioadh şi fiul său.
Harnicul ERON a fost lovit, la vârsta de 14 ani, de nenorocirea vieţii lui. În timp ce ţesea o stofă, războiul vertical s-a desprins de perete şi s-a prăbuşit. Băiatul a avut timp să se ferească, dar s-a prăbuşit peste lada în care ţinea ghemele cu lâna. Lovitura primită în zona genitală a fost distrugătoare. După ce a zăcut în neştire multe zile şi nopţi, şi-a revenit cu greu şi s-a ridicat în picioare. Vraciul care îl îngrijise i-a explicat că nu va putea face copii niciodată. Organul lui genital, strivit în timpul prăbuşirii, rămăsese neputincios.
Băiatul a crescut, resemnându-se în neputinţa lui. Părinţii l-au încurajat mereu, ajutându-l să supravieţuiască. Văzând că alţi tineri se căsătoreau, iar el nu putea să fie ca ei, îşi chema tatăl în ajutor când era întrebat despre neputinţa lui.
Ajunsese la 48 de ani, muncea zi şi noapte pentru a se întreţine, iar părinţii lui muriseră de mult. O femeie din oraş, văduva Jasel, îl iubea de când îi decedase bărbatul. I-a propus de câteva ori nefericitului ERON să se mute în casa ei. Neînţelegând de ce ERON o tot refuza pe mama lor, fiii lui Jasel, Hosma şi Husan, l-au ameninţat cu moartea. Inima lui, deja bolnavă de multă vreme, a cedat într-o noapte din vara anului 642 î.Hr., în timpul somnului.
31 ianuarie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 20 şi la episodul 21
< sus >
Episodul spiritual nr.22 îl are ca erou pe GIOTIS. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 781-734 (secolul 8, mileniul 1 î.Hr.).
GIOTIS s-a născut în provincia Mysia, în vecinătatea ţărmului vestic al Asiei Mici. Părinţii lui erau traci, amândoi agricultori în micul sat din apropierea ţărmului. Gospodarul Aspar, căsătorit cu frumoasa Katise, avusese doi băieţi. Fiul cel mare, Tuvak, avea cu 5 ani mai mult decât fratele lui, KRAR. Tuvak a fost capturat la vârsta de 5 ani de războinici greci şi transportat cu o corabie într-o direcţie rămasă necunoscută părinţilor lui.
KRAR, fiul mai mic, a fost şi el răpit la 8 ani, urcat pe puntea unei corăbii greceşti, care s-a oprit la ţărmul golfului Korinth. Soldaţi greci l-au dus pe băiat la palatul unui comandant militar grec. Proprietatea stăpânului era vastă, ocupând o parte din nordul provinciei Achaia din Pelopones. Stăpânul se numea Alkos şi avea 46 de ani. Soţia lui, doamna Caliope, la 35 de ani era mama a doi băieţi; Otos avea 6 ani, iar Zenos, 8 ani.
Din dorinţa de a şi-l face servitor devotat familiei lui, Alkos a poruncit să i se taie limba sărmanului Krar şi să i se schimbe numele în GIOTIS.
La 10 ani, GIOTIS a devenit unul dintre servitorii personali ai stăpânului, însoţindu-l pe Alkos în misiuni de luptă în nordul Africii şi în Anatolia.
GIOTIS avea 15 ani, când stăpânul Alkos a fost ucis într-o luptă din nordul Africii. Zenos, fiul de 15 ani al defunctului Alkos, a urcat servitorii rămaşi în viaţă pe corabia tatălui său, reuşind să ajungă la palatul din Achaia, unde şi-a luat în primire toată proprietatea. În anul următor, Zenos a plecat la lupte fără servitorul GIOTIS, acesta fiind obligat să îi asigure paza văduvei Caliope.
GIOTIS avea 26 de ani, când i-a murit stăpâna. Otos, fiul mai mic al doamnei Caliope, a rămas la palat în locul fratelui său, care devenise luptător. Ajuns servitorul lui Otos, lui GIOTIS i s-au refuzat căsătoria şi viaţa de familie. Până la 47 de ani, când şi-a pierdut viaţa, GIOTIS i-a fost un servitor credincios familiei stăpânului Otos, care avea cinci copii.
În vara anului 734 î.Hr., o corabie cu piraţi a oprit la ţărmul golfului, războinicii năvălind în palatul lui Otos. Au ucis servitorii bătrâni, cum era şi GIOTIS, dar i-au luat prizonieri pe cei tineri. Otos şi soţia lui au fost şi ei ucişi.
14 martie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 22
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.23 este indianca SAKRA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 910-886 (secolele 10-9, mileniul 1 î.Hr.). SAKRA s-a născut în elegantul palat al tatălui ei, nobilul Narayan, posesor al unui mic regat în zona unde s-a dezvoltat mai târziu oraşul Bangalore (Bengaluru).
Narayan aparţinea casei războinicilor nobili. Se bucura de multe privilegii şi nu se afla întotdeauna în termeni buni cu casta rivală, cea a brahmanilor.
SAKRA era unicul copiul născut de Jivanta, prima nevastă a nobilului Narayan. Fetiţa avea 5 ani, când mama ei şi-a pierdut viaţa, în urma unei comoţii cerebrale, la vârsta de 24 de ani. Jivanta murise de supărare şi din cauza bătăilor bărbatului, pentru că o născuse pe SAKRA infirmă. Fetiţa avea piciorul stâng mai scurt decât dreptul, fiind nevoită să şchiopăteze în timpul mersului.
După 2 ani de văduvie, Narayan şi-a adus în palat o nouă soţie. Latika avea 17 ani şi nu era chiar bună la suflet. Ea a născut doi băieţi: Varun şi Tandu. Băieţii nu o iubeau pe SAKRA. Pe măsură ce creşteau, îşi băteau joc de biata fată, imitând-o cum şchiopăta.
La 24 de ani, SAKRA a fost cerută în căsătorie de războinicul Amertat, un tânăr de 26 de ani, care o cunoştea din copilărie. În urmă cu un an murise fata care urma să îi devină soţie: Ravati, la 18 ani, fusese răpusă de boala de inimă cu care se născuse.
SAKRA îl iubea în tăcere pe Amertat. Totuşi, i-a respins cererea în căsătorie. Nu dorea ca bărbatul ei să fie ironizat de unii, fiindcă soţia lui şchiopăta. Mai mult chiar, se temea că va naşte copii infirmi ca ea. Amertat şi-a reînnoit cererea de casătorie. Nedorind să îl jignească refuzându-l din nou, sărmana SAKRA s-a sinucis cu o otravă puternică.
Doresc să îţi mai relatez câte ceva despre personalitatea SAKREI:
- Fata avea o fire timidă şi introvertită.
- Se arăta rar în faţa musafirilor, nedorind să aibă o prezenţă ridicolă.
- Presimţea că va muri de tânără.
- Nu îşi înţelegea bine rostul vieţii.
- Se temea că va fi bătută de soţ, cum se întâmplase cu mama ei.
- A părăsit palatul de puţine ori şi numai însoţită de tatăl ei.
- A fost obişnuită să trăiască în lux, ca o adevărată femeie ce aparţinea castei nobiliare.
- Tatăl ei o iubea şi îi îndeplinea toate dorinţele.
- A vrut să primească educaţie. Narayan i-a adus, la 12 ani, un profesor care a iniţiat-o timp de 2 ani în tot ce trebuia pentru a i se consacra intrarea în înalta societate.
- SAKRA se îmbrăca foarte elegant. Avea sari-uri din mătase fină, lănţişoare de aur, coliere din perle purtate în mai multe şiraguri, broşe prinse la şold, brăţări pe braţe şi pe antebraţe, la încheietura mâinilor, la glezne.
1 mai 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 23
< sus >
Eroul episodul 24 este asirianul ILDUM. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1094-1043 (secolul 11, mileniul 2 î.Hr.). Era în perioada Regatului Asirian Mijlociu, condus de regele Tiglatpalasar I (1115-1076).
Luptătorul Namku din Assur avea împreună cu nevasta lui, Shubur, un singur copil, pe fiul lor, ILDUM.
Asirienii erau originali din dealurile şi câmpiile fertile din nordul Mesopotamiei, de lângă fluviul Tigru. Începând cu secolul 14 î.Hr., micul regat a început să se extindă. Asirienii erau înconjuraţi de numeroase alte state şi s-au constituit în imperiu prin lupte. Şi-au câştigat faimă pentru puterea lor militară, dar şi pentru tratamentul brutal aplicat victimelor. Mulţi dintre învinşi erau capturaţi şi obligaţi să contribuie la construirea uriaşelor clădiri, ca sclavi. În consecinţă, imperiul s-a dezvoltat.
În mileniul 3, cel mai important centru comercial era Assur, situat pe malul drept al fluviului Tigru. Mai târziu, întreaga ţară a primit denumirea de Assur sau Asiria, în forma greacă. La sfârşitul mileniului 3 şi începutul mileniului 2 î.Hr., Assur avea o mare importanţă pentru schimburile dintre comunităţile şi statele din Asia Anterioară, iar acest fapt a determinat în mare măsură dezvoltarea lui.
Negustorii asirieni duceau în Asia Mică pe măgari în caravane, în special, ţesături şi aduceau argint, plumb, aramă, lână şi piei. Acei negustori nu se ocupau cu negoţul de sclavi. La începutul mileniului 2, în plină dezvoltare a societăţii sclavagiste, s-a impus necesitatea întăririi puterii regelui, conducătorul suprem militar. Existau dese conflicte cu comunităţile şi triburile vecine. Existau şi acţiuni militare mai mari, care depăşeau hotarele teritoriului situat în imediata vecinătate cu Assurul.
Conducătorii asirieni erau oameni puternici, care preţuiau autoritatea şi disciplina. În societatea asiriană, femeile nu aveau un cuvânt prea greu de spus în privinţa treburilor importante. Ele aveau o poziţie socială inferioară şi mai puţină autoritate în comparaţie cu bărbaţii. Femeile din anturajul regelui aveau ceva mai multă putere, de care se foloseau din umbră.
Militarul Namku şi-a învăţat fiul să lupte din fragedă copilărie. El nu întrevedea altă ocupaţie pentru ILDUM. L-a sfătuit să nu se căsătorească, deoarece toate femeile asiriene erau inferioare bărbaţilor, cu excepţia mamei Shubur.
La 16 ani, ILDUM a plecat la lupte împreună cu tatăl lui. A avut zeci de iubite în multe localităţi, peste tot pe unde a luptat. A avut iubite şi în cetatea Assur, unde îl adusese pe lume mama lui. Unele dintre iubitele lui au născut copii, dar nu i-au spus că sunt ai lui, de teamă ca trufaşul ILDUM să nu şi-i facă sclavi. Le dădea iubitelor lui bijuterii scumpe şi mult aur. Îşi alegea iubitele dintre femeile văduve sau cele necăsătorite, sărace, care nu aveau cu cine să se mărite.
Fusese educat de tatăl lui să se poarte ca un robot-luptător. Prin urmare, în lupte nu avea suflet şi îşi considera duşmanii drept obiecte care trebuiau distruse. În lupte îl interesa doar victoria, pentru a-şi mulţumi stăpânul. Când lua prizonieri, prefera să îi ucidă, fiindu-i oarecum milă de ei, ca să nu ajungă cei mai oropsiţi sclavi sau chiar ofrande zeilor. Singurii oameni pe care îi iubea cu adevărat erau părinţii lui.
ILDUM a fost ucis într-o luptă purtată pentru apărarea reşedinţei regelui Eriba-Adad II. Era în vara anului 1043. Tocmai împlinise 51 de ani.
31 mai 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 24
< sus >
Episodul spiritual nr.25 o are ca eroină pe feniciana ARISSA. Ea s-a născut în vestitul oraş-cetate Tyr şi a trăit între anii 1176-1135 (secolul 12, mileniul 2 î.Hr.).
Întemeiat la sfârşitul mileniului 3 pe o insulă stâncoasă din faţa litoralului, Tyr s-a impus după anul 1200 î.Hr. drept cel mai important şi strălucit oraş fenician. A devenit vestit prin produsele sale de purpură şi din metal, prin îndrăzneala navigatorilor săi, care străbăteau întreaga Mediterana, aventurându-se până în Oceanul Atlantic, şi prin cele mai numeroase şi importante colonii fondate de o metropolă feniciană. Tyr era cel mai de sud dintre oraşele feniciene. Format din două părţi, avea o aşezare pe continent şi alta pe o insulă despărţită de continent printr-o strâmtoare îngustă. În caz de invazie duşmană, atunci când partea continentală a aşezării nu putea fi salvată de la distrugere, toţi locuitorii oraşului se mutau pe insulă. Astfel, Tyrul era inaccesibil pentru orice armată inamică lipsită de o flotă puternică.
Nobilul Kammi din Tyr, căsătorit cu doamna Tanit, avea un singur copil, pe frumoasa ARISSA. Kammi era armator, proprietar a patru nave comerciale, care străbăteau Mediterana în lung şi în lat. Crescută de mică în mare lux şi belşug, ARISSA a devenit dornică de călătorii navale împreună cu părinţii şi de cunoaşterea altor popoare care locuiau în apropierea Mării Mediterane. De la 6 ani, tatăl ei a luat-o pe corabia condusă de el, învăţând-o tainele navigaţiei pe înţelesul ei. ARISSA a văzut cum citeau marinarii în stele când navigau noaptea. Mintea ei sclipitoare o ajuta să ghicească drumul cel mai scurt spre diverse porturi şi să afle informaţii despre viitor.
La 17 ani, părinţii i-au dat-o de nevastă prinţului Himil, un bărbat de 26 de ani, care îşi comanda propria corabie. Viaţa lor de familie a început în micul lui palat din Tyr. Himil aducea în Tyr: in din Egipt, cereale din sudul Canaanului, argint şi fier din vestul Mediteranei, pietre semipreţioase din Arabia, aur şi fildeş din Africa. De obicei, îşi plătea mărfurile cu faimoasa vopsea purpurie, care valora mai mult decât propria greutate în aur. Alături de soţul ei, ARISSA a învăţat să comande mersul navei. Himil i-a adus hărţi şi însemnări de călătorie ale unor navigatori fenicieni.
La 21 de ani, l-a născut pe fiul lor, Kiaton. Băiatul a învăţat navigaţia pe corabia tatălui. Cu ajutorul primit de la Himil, şi-a construit două corăbii. Era pasionat de comerţ, în general, dar mai ales de comerţul cu sclavi. Nu se înţelegea bine cu mama lui şi nu credea în prezicerile ei.
În vara anului 1135 î.Hr., după ce împlinise 20 de ani, Kiaton a plecat pe mare, deşi ARISSA îl avertizase că va fi o călătorie periculoasă. Înainte de a ajunge pe ţărmul egiptean, Kiaton a fost ucis pe punte, în plină revoltă a sclavilor de pe corabie. După aflarea veştii despre uciderea fiului ei, ARISSA a mai trăit câteva săptămâni. S-a stins de supărare în toamna aceluiaşi an, la doar 41 de ani.
Din direcţia antecesoarei feniciene ţi s-au transmis pe cale karmică:
- Curajul de a pleca la drum lung;
- Chemarea depărtărilor, plăcerea de a face numeroase călătorii;
- Dorinţa de a cunoaşte alte ţări şi popoare;
- Capacitatea de previziune a unor fapte şi evenimente viitoare. Această aptitudine psihică deosebită necesită perfecţionare de-a lungul întregii vieţi.
24 iunie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 25
< sus >
Episodul spiritual nr.26 îl are ca erou pe KRASPAR. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1288-1224 (secolul 13, mileniul 2 î.Hr.). KRASPAR s-a născut într-un sat ai cărui locuitori erau iliri. În zona vechii aşezări s-a construit mai târziu localitatea Baja din Ungaria, în vecinătatea fluviului Dunărea.
Populaţia satului ajunsese în epoca de bronz, la fel ca toate triburile de iliri din regiunea Dunării şi nordul Italiei. Grupul iliric era o populaţie indo-europeană din Europa străveche. Acest grup ocupa teritoriul dintre Valea Padului şi cursul superior al Dunării, precum şi partea de vest a peninsulei balcanice.
Satul în care locuia eroul nostru avea colibe de lemn construite pe podele susţinute pe piloni, înconjurate cu valuri de pământ şi şanţuri. Părinţii lui KRASPAR, Bicen (tatăl) şi Darda (mama), avuseseră cinci copii. Cele patru fete decedaseră la vârste mici, suferind de boli grave. Doar băiatul, KRASPAR, a supravieţuit.
Meşterul Bicen ea făurar în bronz. Ştia să confecţioneze spade, topoare de luptă, podoabe, unelte frumos decorate, pumnale, securi de luptă. Cultivarea pământului de lângă casă îi revenea gospodinei Darda. Ea lucra pământul cu plugul tras de un cal. Cel de-al doilea cal era folosit de Bicen la transportul unor produse şi la plimbări călare. O unealtă importantă la strânsul recoltei era secera de bronz, confecţionată cu migală de meşterul Bicen.
KRASPAR, ca unic fiu, a crescut în umbra tatălui său. A ajuns şi el meşter făurar în aramă şi crescător de animale. De multe ori, şi-a ajutat mama la lucrările agricole.
La 25 de ani şi-a luat-o de nevastă pe Jovia, o consăteană în vârstă de 17 ani. Tatăl ei, Etu, era agricultor. Mama ei, Daesi, născuse trei copii. Băiatul se numea Uratur, iar fetele, Auda şi Jovia.
La 20 de ani, Jovia l-a născut pe Bence, iar la 23 de ani, pe Sani. Femeia a încetat din viaţa la 31 de ani, în urma pierderii unei sarcini. KRASPAR a rămas văduv la 39 de ani, având în grijă doi copii orfani de mamă. Bence împlinise 11 ani, iar Sani, 8 ani.
La 42 de ani, KRASPAR şi-a adus-o în casă pe Nios, o femeie văduvă, cu 6 ani mai tânără decât el. Nios, noua nevastă, nu a născut copii. A pierdut trei sarcini, care i-au pus viaţa în pericol. Văzând că şi-a adus în casă o femeie gospodină şi o bună mamă pentru copiii lui, KRASPAR s-a apucat de comerţ cu negustorii sosiţi pe Dunăre. A călătorit şi el pe renumitul fluviu pentru a-şi vinde obiectele din bronz, ajungând astfel până la Marea Neagră.
Băieţii lui au rămas gospodari în sat.
Bence, la 22 de ani, şi-a luat-o de nevastă pe Vike, o fată de 16 ani. Au avut trei băieţi: Ertok, Odo şi Fero.
Sani, la 20 de ani, a ales-o pe Ozi, o fată de 17 ani. Au avut o fiică, Agi, şi doi fii: Ator şi Gasi.
KRASPAR a decedat la vârsta de 64 de ani, în geroasa iarnă a anului 1224 î.Hr., din cauza ficatului bolnav de prea mult alcool. Licoarea ucigaşă îi calma bolnavului durerile provocate de reumatismul cronic.
Văduva Nios, rămasă fără bărbat la 58 de ani, îl regreta cumplit pe KRASPAR, pe care l-a considerat drept cel mai cinstit şi drept dintre toţi negustorii cunoscuţi de ea. KRASPAR călătorise mult prin ţinuturile ilirilor, revenind acasă la fel de bun şi iubitor cum fusese întotdeauna. Curajos din fire, ştia să lupte cu hoţii apăruţi în cale, folosindu-şi cu succes armele din bronz. Era înzestrat cu darul presimţirii apropierii unor pericole. Călătorea pe calul lui favorit, alături de căruţa trasă de doi cai, plină cu mărfuri.
Cu toate că îşi refăcuse viaţa de familie cu Nios, pe Jovia a regretat-o până la sfârşitul vieţii. De nenumărate ori, a visat-o noaptea, tânără şi frumoasă cum fusese în timpul vieţii.
23 iulie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 26
< sus >
Episodul spiritual nr.27 îl are ca erou pe egipteanul OKA. El a trăit între anii 1392-1366 (secolul 14, mileniul 2 î.Hr.). În timpul vieţii eroului nostru, Egiptul se afla în perioada Regatului Nou, pe tron aflându-se doi regi ai Dinastiei 18: Amenophis III – Nebmare (1417-1379 îHr.) şi Amenophis IV – Akhenaton (1379-1362 î.Hr.).
OKA s-a născut într-un sat cu ţărani liberi din Delta Nilului. Tatăl lui se numea Rui, iar mama, Na. Aceasta dăduse viaţă la doi băieţi: Hon şi OKA. Hon, ajuns şi el un bun agricultor, s-a căsătorit la 20 de ani cu Opei, o fetiţă de 16 ani. Au avut două fiice: Tase şi Amas. OKA a început să muncească alături de părinţi de la vârsta de 5 ani.
Tot pământul Egiptului aparţinea de drept regelui. Acesta dăruia suprafeţe mari templelor, membrilor familiei sale sau, în beneficiu, funcţionarilor superiori ai statului şi soldaţilor cu merite deosebite. Pământurile erau lucrate de sclavi sau de ţărani liberi (salariaţi sau cu dijmă). Ţăranii puteau avea şi ei mici suprafeţe de pământ. Părinţii lui OKA plăteau anual o dijmă către administraţia regală.
Nilul era un stăpân exigent, tiranic şi capricios. Revărsarea insuficientă provoca ani grei de secetă. Marile inundaţii distrugeau şi ele recoltele pe suprafeţe întinse. Mai erau şi alte calamităţi naturale: şoarecii de câmp, vrăbiile, norii de lăcuste, antilopa africană, turmele de hipopotami.
Agricultorii satului în care se născuse OKA obişnuiau să cultive cereale, in, zarzavaturi, linte, fasole, mazăre, ceapă, usturoi, pepeni, dovleci. Aveau şi pomi fructiferi: smochini, curmali, rodii, cocotieri. Cultivau viţă de vie, măslini, plante ornamentale şi medicinale.
OKA se născuse cu darul de a prevesti vremea privind apa Nilului.
Băiatul s-a căsătorit la 21 de ani cu Repe, o fată din sat, în vârstă de 17 ani. Tatăl ei, Zakhi, era şi crescător de animale. Vacile, oile, caii, boii se aflau în proprietatea comună a sătenilor, fiind îngrijiţi de bărbaţi. Vacile cu lapte şi păsările de curte intrau în grija femeilor. Gospodina Sabu, nevasta lui Zakhi, născuse două fete: Repe şi Sosa.
La 19 ani, Repe l-a născut pe Apat. Băiatul avea 3 ani, iar mama lui, 22 de ani, când l-au pierdut pe OKA. În toamna anului 1366 î.Hr., OKA avea 26 de ani. Într-o zi blestemată, a sosit în sat scribul regal, însoţit de şase soldaţi şi zece căruţe, având drept misiune achiziţionarea dijmei în produse agricole. Anul fiind secetos, recolta slabă nu le-a fost suficientă ţăranilor şi pentru plata dijmei. Pe părinţii lui OKA i-au biciuit, dar pe el l-au iertat de pedeapsa corporală, confiscându-i nevasta şi copilul. OKA s-a luptat cu soldaţii, fiind învins şi ucis. Repe şi Apat au devenit sclavii unui nobil bogat, dăruiţi acestuia de scribul regelui Akhenaton.
Repe şi copilul (Apat) au fost duşi în alt sat, ca agricultori-sclavi pe un teren regal. Acolo au primit o locuinţă modestă. Apat s-a căsătorit cu o sclavă din sat. Au avut cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Oka era mulţumit cu viaţa de agricultor. S-a revoltat numai atunci când s-au repezit să îi ia soţia şi copilul. Avea o fire paşnică, nu suporta violenţa, pentru că la părinţii lui văzuse o înţelegere perfectă. El credea numai în existenţa zeilor protectori ai recoltelor. Darul prevestirii îl aveau mulţi egipteni, mai ales cei care locuiau în apropierea Nilului.
După cum vedem, a apărut şi în această viaţă a spiritului tău laitmotivul sclaviei. Au fost sute, mii şi milioane de ani în lunga istorie a omenirii când sclavii au existat, aşa cum există şi în acest secol. Au fost şi sclavi trataţi omeneşte de stăpâni, dar şi sclavi exploataţi crunt, molestaţi, violaţi, chiar ucişi ca ofrande în ritualuri religioase. Pe măsură ce ne încumetăm să călătorim în adâncul istoriei omenirii, vom da mereu peste sclavi.
25 august 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 27
< sus >
Episodul spiritual nr.28 o are ca eroină pe hitita numită TUSTA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1481-1438 (secolul 15, mileniul 2 î.Hr.). Era în perioada Regatului Hitit Mijlociu.
Hitiţii au invadat Anatolia prin nord-vestul Mesopotamiei (actuala Turcie) în jurul anului 2000 î.Hr.. Au construit un regat, iar peste aproximativ 400 de ani, un rege hitit a coborât pe Eufrat în Babilon şi l-a înfrânt pe regele amorit al acestuia. Hitiţii s-au întors curând în propria capitală, Hattusa. Erau un popor războinic. Începând cu secolul 15 î.Hr., au construit un imperiu, cucerind oraşele şi oraşele-stat mesopotamiene.
TUSTA s-a născut într-un sat din apropierea Hattusei, aflat pe moşia prinţesei Rusem. Părinţii TUSTEI, Neral (tatăl) şi Nisun (mama), fuseseră luaţi ca pradă de război din Mesopotamia şi dăruiţi ca sclavi de un comandant de armată prinţesei Rusem. Amândoi lucrau pe ogorul prinţesei. Nu aveau bunuri materiale. Nisun dăduse viaţă la patru copii. Băiatul şi două fetiţe muriseră de mici, din cauza unor boli grave.
La vârsta de 6 ani, TUSTA a fost luată de la părinţi şi transportată în Hattusa, la palatul prinţesei Itusa, o tânără de 18 ani, fiica prinţesei Rusem. A primit rangul de slujitoare-cameristă printre servitorii prinţesei.
La 16 ani, a fost cumpărată de moşierul Pinus, un bărbat de 26 de ani, în vederea căsătoriei. Pinus îi dăduse prinţesei doi cai, 50 de oi şi 3 catâri în schimbul sărmanei sclave. Moşia lui Pinus se afla aproape de satul unde locuiau părinţii TUSTEI. După nuntă, Pinus i-a răscumpărat părinţii, refăcând astfel familia TUSTEI.
La 18 ani, TUSTA l-a născut pe Maradu, iar la 21 de ani, a sosit şi Dalis. Cei doi fraţi au ajuns militari în corpul de pază al tatălui lor, îndeplinind şi misiuni de luptă în favoarea regelui.
Maradu a fost ucis în Mesopotamia, la 21 de ani. Nu era căsătorit şi nu avea copii.
Dalis s-a căsătorit la 25 de ani cu o fată născută din părinţi liberi. Aria era cu 15 ani mai tânără decât soţul ei. A devenit mama a trei băieţi: Tuzil, Narad şi Itas.
TUSTA avea 39 de ani, când i-a fost ucis fiul cel mare. A mai trăit 4 ani cu jalea în suflet şi teama de moarte. Inima i s-a oprit în iarna anului 1438 î.Hr., după ce împlinise 43 de ani.
Femeie deosebit de frumoasă, înzestrată cu o inteligenţă deosebită, rar întâlnită la sclavele acelor vremuri, TUSTA şi-a păstrat modestia şi bunul-simţ moştenite de la părinţii ei. Şi-a divinizat soţul, bunul şi iubitorul Pinus, purtându-se ca o sclavă total supusă voinţei lui, deşi el o eliberase din sclavie. Cu toate că devenise o femeie bogată, a preferat să poarte îmbrăcăminte sobră. Pe fiii ei i-a învăţat să fie supuşi voinţei tatălui lor şi mult-slăvitului rege.
23 septembrie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 28
< sus >
Episodul spiritual nr.29 o are ca eroină pe iberica numită XIME. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1598-1560 î.e.n. (secolul 16, mileniul 2 î.Hr.). XIME s-a născut într-un trib format din iberi, aşezat în sudul Peninsulei Iberice, în zona localităţii numite astăzi Almeria.
Triburile din zona de sud a peninsulei se aflau în epoca bronzului, trăiau la nivelul comunei primitive şi erau supuse statului sclavagist numit Tartessos. În mileniul 2 î.Hr., luase fiinţă originala cultura numită El Argar. O particularitate a acestei culturi era mineritul, extracţia cuprului şi prelucrarea lui de către turnătorii în bronz. Triburile culturii El Argar aveau legături comerciale cu celelalte triburi din Peninsula Iberică, dar şi cu triburile din îndepărtatele Insule Britanice. Acest lucru era determinat de nevoia de a obţine cositorul necesar producerii bronzului.
În satul unde locuia eroina noastră existau câteva ateliere de turnat bronzul. Produsele lor din bronz ajungeau, prin negustori, dincolo de hotarele Peninsulei Iberice. În sudul Franţei şi în nordul Italiei se exportau vase şi arme din bronz, dar şi vase negre lustruite. Consătenii lui XIME se mai ocupau cu agricultura, creşterea animalelor, pomicultura. Muncile cele mai grele erau făcute de sclavi, majoritatea dintre ei fiind prizonieri de război.
Tatăl lui XIME, numit Blas, era meseriaş turnător în bronz. Nevasta lui Blas, numită Freia, născuse o fată, XIME, şi un băiat, care a murit la câteva ore după naştere.
XIME a învăţat de la mama ei să lustruiască vasele din bronz confecţionate de Blas. Îi plăcea să lucreze în grădina cu legume şi zarzavaturi, să culeagă fructele, să îngrijească animalele mici de pe lângă casă. Pentru muncile cele mai grele, familia folosea truda a patru sclavi bărbaţi.
XIME avea 16 ani, când tatăl ei a cumpărat un sclav necesar lucrărilor de pe lângă casă. Blas era un meseriaş înstărit, ca majoritatea celor din sat. Casa lui avea mai multe încăperi. La parter locuiau sclavii, iar la etaj, stăpânul cu familia lui.
Noul sclav cumpărat de Blas a primit numele de Keme şi avea 19 ani. În decurs de un an, între XIME şi Keme s-a înfiripat o iubire puternică. El fiind sclav, stăpânul Blas le-a îngăduit să trăiască împreună, dar ritualul căsătoriei nu a fost cu putinţă, din cauza prejudecăţilor existente în comunitatea lor. Keme s-a dovedit a fi de folos familiei ca negustor la distanţă, reuşind să schimbe vasele şi armele făcute de Blas cu alte produse necesare în gospodărie.
XIME a născut trei fete. Ceir a sosit la 18 ani, Zia la 20 de ani, iar Osa la 23 de ani. Toate s-au căsătorit cu sclavi din gospodărie. Au avut în total 11 copii.
La 38 de ani, XIME se simţea bătrână şi bolnavă. Praful de bronz, inhalat ani de zile în timp ce lustruia vasele şi armele, i se aşezase în plămâni. Şi-a presimţit moartea cu câteva zile înaintea sosirii ei. L-a chemat pe Blas aproape de ea şi l-a implorat ca, după moartea ei, să îi elibereze din sclavie toată familia: soţul, fiicele şi bărbaţii lor, dar şi copiii acestora. S-a stins din viaţă în zorii unei zile de toamnă, în anul 1560 î.Hr.. În ziua următoare, familia a devenit liberă.
30 octombrie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 29
< sus >
Episodul spiritual nr.30 îl are ca erou pe ALIK. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1689-1646 î.e.n. (secolul 17, mileniul 2 î.Hr.). ALIK s-a născut într-un sat mare, aşezat în Podişul Volgăi, în apropierea marelui fluviu. Ulterior, acolo s-a construit oraşul Saratov, aflat pe teritoriul Rusiei.
Comunitatea satului forma un trib sedentar, cu o aristocraţie tribală, economia dezvoltată de săteni fiind complexă. Tatăl lui ALIK, meşterul în bronz numit Dis, făcea parte din aristocraţia tribului. Prin munca lui de făurar în bronz, Dis acumulase o avere mai mare decât a majorităţii localnicilor. Kara, nevasta lui Dis, născuse patru copii. Două fetiţe şi un băiat au murit la câteva luni după naştere. Doar ALIK a supravieţuit.
De mic, şi-a propus să ajungă un bun gospodar şi făurar în bronz, ca tatăl lui. S-a ocupat de caii familiei, necesari pentru carne şi căratul produselor grele. Şi-a ajutat mama la cultivarea legumelor necesare hranei. Aveau şi vite care dădeau lapte, chiar şi păsări domestice.
De la 16 ani, ALIK s-a simţit în stare să lucreze în propriul atelier, unde făcea obiecte din bronz: topoare, pumnale, vârfuri de lănci şi de săgeţi, lingouri şi podoabe precum cercei, brăţări, plăcuţe de metal care se coseau pe haine. ALIK a mai învăţat de la tatăl lui cum să facă schimb de mărfuri cu alte triburi.
La 22 de ani, şi-a luat-o de nevastă pe Itka, o fată de 18 ani. Ea l-a născut pe Edik la 21 de ani. Itka ştia să facă ţesături de lână şi căciuli de blană, cosea haine din blană şi din piei de animale. Încălţămintea pentru familie şi rude o făcea tatăl ei, Moke. Mama ei, Bolka, decora vase de ceramică. Itka avea o soră mai mică, numită Dera.
Edik, fiul soţilor ALIK şi Itka, a ajuns şi el meşteşugar în bronz. I-a plăcut să practice comerţul la distanţă, călătorind anual de-a lungul Volgăi. La 19 ani, şi-a luat-o de nevastă pe frumoasa Bede, o fată de 16 ani. Au avut două fiice: Daz şi Iakun.
Meşterul ALIK a încetat din viaţă la 43 de ani, în iarna anului 1646 î.Hr., fiind bolnav de plămâni. Din cauza prafului de bronz inspirat din copilărie, ajunsese că abia îşi mai ducea zilele. Edik, fiul său, ajutat de săteni, i-a săpat un mormânt pe care l-a căptuşit cu bârne, aşa cum era obiceiul în cazul oamenilor bogaţi plecaţi dintre cei vii.
21 noiembrie 2021
< sus >
Eroul episodului nr.31 este ASKUK. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1773-1734 (secolul 18, mileniul 2 î.Hr.). ASKUK s-a născut într-un trib de indieni nord-americani porecliţi Blackfoot (Picior Negru). Denumirea lor provine de la mocasinii negri, făcuţi din piei de animale, pe care îi purtau în picioare. Satul indian se afla într-o zonă împădurită, la vest de lacul Devils (denumire actuală). Astăzi, acolo se află statul american Dakota de Nord.
Tatăl lui ASKUK, numit Chogan, avusese şapte copii împreună cu femeia lui, Nijlon. Trei băieţi au murit la naştere. Trei fetiţe au fost ucise de reptile şi insecte, nereuşind să trăiască mai mult de 2 ani.
ASKUK, supravieţuitorul, semăna cu tatăl lui, voinic la trup şi ager la minte. De la 5 ani, Chogan l-a luat la pescuit în apa lacului din apropiere. De la 7 ani, băiatul a avut voie să meargă la pescuit. În timp ce bărbaţii îşi aşteptau peştele să se lase prins, dar mai ales la petrecerile sătenilor, după sosirea bărbaţilor cu trofeele de vânătoare, ASKUK le povestea tuturor legendele străvechi ale neamului său, aflate de la bunicul Ahanu, tatăl mamei Nijlon. ASKUK avea o memorie uimitoare: memora tot ce auzea de la oameni. Îl interesau mai ales fiinţele care trăiau deasupra norilor. Membrii tribului său îl numeau pe Dumnezeu drept “Marele Spirit Alb”. Ei credeau că fiecare stea fusese cândva o fiinţă umană, ajunsă în lumea extratereştrilor.
ASKUK spunea deseori legenda celor şapte surori din Cer. Cea de-a şasea fată se îndrăgostise de un tânăr muritor. Îndurerată de moartea acestuia, şi-a acoperit faţa cu un văl, astfel că pe Cer au rămas vizibile doar şase stele, aşezate într-un buchet numit Pleiade. Spiritele Cerului coborau deseori pe Pământ, ajutând vânătorii să găsească bizonii, foarte importanţi pentru hrana întregului trib.
ASKUK povestea şi atunci când confecţiona mocasinii negri. Îi plăcea să îi dăruiască tuturor celor care aveau nevoie de ei. Mai ştia o legendă frumoasă. Era vorba despre fecioara numită “Femeia Fulg”, care întâlnise pe malul unui râu un tânăr blond. El i-a spus că era Steaua Dimineţii şi venise din Cer pentru a ajuta oamenii. Tânărul i-a dat fetei o pană într-o mână şi o ramură de ienupăr în cealaltă. Fata a închis ochii, emoţionată. Când i-a deschis, s-a văzut în Ceruri, însoţită de tânăr. Acolo au trăit fericiţi şi au avut un fiu. Fiindu-i dor de părinţi, fata a plecat împreună cu fiul ei, călătorind spre Pământ ca o stea căzătoare. După o vreme, i s-a făcut dor de soţul ei din Ceruri. Nu a mai reuşit să ajungă acolo şi a murit. A sperat până în ultima clipă a vieţii că soţul ei va reveni pe Pământ. Fiul ei, poreclit “Omul cu cicatrice” a reuşit să ajungă înapoi în Ceruri, la Steaua Dimineţii, tatăl său.
La 29 de ani, ASKUK şi-a luat-o de nevastă pe Kanti, o fată de 17 ani. Tatăl ei, Matwan, era shaman. Mama ei, Wapun, născuse doi băieţi, Achak şi Rotag, plus o fată, Kanti.
La rândul ei, Kanti a născut cinci copii. Fetele se numeau Kimi şi Alsum, iar băieţii, Apisi, Nutau şi Hassun. Toţi cei cinci copii au fost răpiţi şi ucişi de tribul duşman Cree. Ultimul copilaş, Nutau, avea 3 ani, când a fost răpit. După dispariţia ultimului sau copil, ASKUK şi-a pierdut minţile. Abia împlinise 36 de ani.
În următorii 3 ani, a vrut nespus de mult să ajungă în Cer la copiii lui. Văzând că zeii nu se grăbeau să îl ia în lumea lor, ASKUK a plecat în pădure, singur, pe un ger cumplit, mergând cu disperare până când animalele flămânde l-au ucis. Era în iarna anului 1734 î.Hr.. Tocmai împlinise 39 de ani.
17 decembrie 2021
< sus >
Iată că am ajuns şi la episodul 32. Eroina povestirii este AULANI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1896-1861 (secolul 19, mileniul 2 î.Hr.). AULANI s-a născut într-un sat aşezat în apropierea ţărmului estic al Insulei de Nord, teritoriu ce aparţine Noii Zeelande.
Polinezia, una dintre regiunile insulare ale Oceaniei, este alcătuită dintr-un mare număr de insule situate în partea centrală a Oceanului Pacific. Polinezia are forma unui triunghi, alcătuit din insulele Noii Zeelande la sud, urmând apoi spre nord linia insulelor Kermadec, Tonga, Samoa, Tokelau, Hawaii, de unde înspre sud-est, trecând prin Insulele Marquise, se ajunge la capătul răsăritean al lumii polineziene, Insula Paştelui. De acolo, prin insulele Rapa şi Chatham, din nou în Noua Zeelandă.
Tatăl lui AULANI, meşterul Kahoku, era constructor de canoe. Navigatorii din satul său foloseau canoe înguste, scobite din trunchiuri de copaci, impregnate cu răşină obţinută din anumite nuci specifice zonei. Călătoriile pe apa oceanului se făceau în grupuri, ceea ce permitea acordarea ajutorului pentru cei care naufragiau pe parcurs. Mulţi mureau în timpul călătoriilor. Acei oameni nu erau aventurieri, ci navigatori preocupaţi de a face schimb de produse cu locuitorii altor insule. Apa oceanului le asigura localnicilor hrana de bază. Pescuitul se făcea cu plase, coşuri-capcană şi harpoane.
Frumoasa Hali, nevasta lui Kahoku, născuse trei fete. Kaloe avea cu 2 ani mai mult decât AULANI, iar aceasta era cu 4 ani mai în vârstă decât sora mai mică, Merahi. Kaloe şi Merahi au rămas în sat, s-au căsătorit şi au avut în total nouă copii.
AULANI a moştenit de la mama ei darul cântecului şi al povestirii. La 15 ani a fost luată în căsătorie de meşterul în tatuaje Nahele, un flăcău de 20 de ani.
În comunitatea lor, se tatuau mai mult bărbaţii. Tatuajele reprezentau o formă de exprimare artistică. Ele acopereau suprafeţe mari ale pielii. Cele mai frecvente reprezentări erau cele ale păsărilor. Acestea simbolizau sufletele morţilor, care trebuiau îmbunate permanent pentru a goni ghinionul.
AULANI a dat viaţă la patru copii. Cei doi băieţi au murit la naştere. Fetele, Kalei şi Hekili, au rămas în viaţă. Kalei a supravieţuit doar 4 ani, murind înecată în apa oceanului. Hekili s-a căsătorit la 13 ani cu Tararo, un flăcău de 19 ani. Nu au avut copii.
AULANI s-a dovedit a fi un interpret şi creator popular. Era urmaşa unor creatori populari polinezieni care dezvoltaseră interpretarea cântecelor, a poeziilor, legendelor, miturilor, basmelor, proverbelor şi zicătorilor care circulau prin viu grai de la o generaţie la alta. O temă importantă a acelor creaţii era dragostea. Întrebarea “E aka-aroa mai Kouton?” însemna “Mă iubeşti?”.
AULANI avea o voce suavă, destul de puternică, pornită din sufletul ei delicat. Fata ştia să povestească frumos, să facă descântece pentru cei bolnavi, să interpreteze cu multă sensibilitate melodii de dragoste. Avea o inteligenţă creativă. Obişnuia să picteze pe stânci personaje din cântecele ei.
Iubea nespus copiii. Când îi vedea prin sat, îi mângâia pe cap şi le oferea fructe. Avea o ură nepotolită pentru apa oceanului, care înghiţise numeroşi locuitori de pe insulă. A iubit un singur bărbat, pe soţul ei. Credea cu tărie în puterea stelelor de pe Cer, care vegheau noaptea somnul celor de pe insulă şi drumul celor aflaţi pe apă.
AULANI le-a transmis urmaşilor ei spirituali o karmă frumoasă, care îndeamnă oamenii spre visare, iubire sinceră, armonie, aprecierea creaţiei populare orale. A încetat din viaţa la 35 de ani, în vara anului 1861 î.Hr., din cauza unei pierderi de sarcină.
24 ianuarie 2022
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.33 este tibetanul GYALPO, care a trăit între anii 1988-1946 (secolul 20, mileniul 2 î.Hr.). S-a născut într-un sat de munte situat spre nord de modesta localitate ce urma să devină oraşul Lhasa.
La mică distanţă de sat, exista un schit adăpostit într-o peşteră unde trăiau şi se rugau câţiva călugări. Călugărul numit Geshe a primit-o de câteva ori în vizită pe tânăra Garma, o fată de 20 de ani. Din iubirea lor, ascunsă cu multă grijă de ochii vizitatorilor, a rezultat un fiu. Garma şi-a născut fiul, pe GYALPO, în casa părinţilor ei, refuzând să le spună sătenilor cine era tatăl copilului. La rugămintea ei, secretul paternităţii lui GYALPO era ştiut numai de părinţii Garmei şi de fraţii acesteia, Ralpa şi Doriji.
GYALPO avea 12 ani, când mama lui s-a îmbolnăvit grav de plămâni, fără a avea speranţe de vindecare. La insistenţele ei, Ralpa şi Doriji l-au dus pe băiat la tatăl lui. Geshe l-a primit şi l-a luat în grija sa.
Călugărul Geshe era un om înzestrat cu o inteligenţă deosebită, formată prin nenumărate meditaţii şi rugăciuni, la care se adăuga studierea îndelungată a documentelor sacre ascunse în lăzi vechi de nu li se mai ştia originea. GYALPO, dornic de cunoaştere spirituală, a învăţat cu seriozitate tot ce i-a permis tatăl lui.
A cercetat texte străvechi, a memorat povestiri uluitoare, printre care aceea referitoare la formarea podişului Tibet şi altele despre civilizaţiile tibetane dispărute de mult. A citit şi despre blonzii uriaşi cu ochii albaştri, veniţi de pe planeta Venus. Aceştia le-au vorbit tibetanilor despre un corp ceresc uriaş care urma să lovească Pământul. I-au îndemnat să îşi sape galerii în munţi, unde să îşi aducă provizii şi materialele necesare pentru cei care se vor adăposti în ele. Căderea asteroidului s-a produs, într-adevăr, în emisfera nordică. Axa de rotaţie a Pământului s-a deplasat, înclinându-se şi orbita de rotaţie în jurul Soarelui. Oamenii refugiaţi în adâncul peşterilor şi al tunelurilor au supravieţuit. Ieşind la suprafaţă, au observat că totul era distrus. Pe locul vechilor lacuri se ridicaseră munţi, iar în locul vechilor munţi, apăruseră întinderi mari de apă. După ce apele s-au stabilizat în noile maluri, oamenii au văzut că Tibetul devenise un platou uriaş, înconjurat de munţi înalţi.
Călugărul GYALPO, bun povestitor, le istorisea celor din apropierea lui, călugări şi vizitatori, multe fapte şi situaţii aflate din preţioasele manuscrise ascunse în adâncul peşterii. Pentru el, călugărul Geshe devenise un adevărat zeu: îl primise lângă el, îl instruise cu dragoste părintească, îl ajutase să devină un adevărat călugăr, demn de renumitul schit în care trăiau.
La 78 de ani, Geshe a încetat din viaţă. Neputând concepe viaţa fără tatăl lui, GYALPO şi-a oprit bătăile inimii la câteva clipe după decesul tatălui. Afară se iveau zorii unei zile geroase din iarna anului 1946 î.Hr.. GYALPO s-a stins din viaţă la 42 de ani.
25 martie 2022
< sus >
COMENTARIUL CORINEI la episoadele 31, 32, 33
Episodul 34 o are ca eroină pe chinezoaica LUO, care a trăit între anii 2070-2034 (secolul 21, mileniul 3 î.Hr.). Ea s-a născut în nord-estul Manciuriei, într-un trib aflat între munţii Hanganul Mic şi fluviul Amur.
Locuitorii vechii comunităţi se ocupau cu agricultura, olăritul, vânătoarea, pescuitul plantelor comestibile. Trăiau în bordeie pe jumătate săpate în pământ. Foloseau uneltele specifice perioadei neolitice. Încă nu cunoşteau arama.
Sătenii trăiau în comunitatea gentilică. Gospodăriile erau în comun şi respectau tradiţiile gintei matriliniare. Conducătorii militari aveau parte de înmormântări bogate pe vârfuri de dealuri. Oamenii de rând erau înmormântaţi în grote.
Meşteşugarii şlefuiau piatra şi o prelucrau prin cioplire. Făceau şi vase de lut. Nu aveau animale domestice. Din oasele animalelor sălbatice confecţionau obiecte ascuţite şi podoade. Inelele plate din piatră şi scoicile aveau o importanţă religioasă simbolică. În sat se mai confecţionau vase din ceramică pictate sau nepictate. Unele dintre ele erau pictate cu negru pe fond roşu. Vasele puteau avea formă de ulcior cu toarte laterale, altele aveau trei picioare.
Părinţii lui LUO erau buni gospodari. Total ei se numea Su. Mama, Ia, o născuse doar pe LUO. Când fetiţa avea 5 ani, Su şi Ia au decedat, din cauza unei infecţii digestive. Mai departe s-au ocupat de ea bunicii din partea mamei: Iun (bunicul) şi Ai (bunica). De la bunicul Iun, LUO a învăţat să picteze oalele din ceramică făcute de el.
La 16 ani, LUO a fost luată în căsătorie de vânătorul Chan, un tânăr de 22 de ani. Pe lângă agricultură, vânătoare şi pescuit, Chan se mai ocupa şi cu obţinerea unor obiecte ascuţite din oasele unor animale sălbatice. Astfel de obiecte erau folosite în gospodărie, la pescuit şi vânătoare.
LUO a dat viaţă la doi băieţi. Micul Tin a sosit când ea avea 19 ani, iar Giu, fratele lui Tin, peste încă 4 ani. Tin avea 19 ani, când s-a înecat în apa fluviului Amur, dorind să prindă mult peşte pentru hrana întregului sat.
Giu a învăţat să facă vase din ceramică. La 21 de ani şi-a luat de nevastă o fată de 17 ani, numită Gu. Au avut două fiice: Ru şi Lim.
La 36 de ani, LUO era din nou însărcinată. În iarna anului 2034 î.Hr., pe un ger cumplit, a născut cu greu un copil diform. S-a stins din viaţă la câteva ore după naştere, strigând că vrea copilul lângă ea. Văzuse că soţul ei dusese copilul afară, fără să îi spună ce va face cu el. Chan îi zdrobise capul şi îl aruncase în afara satului, ca să îl mănânce animalele sălbatice.
25 aprilie 2022
< sus >
Eroul episodului spiritual 35 este elamitul ETARA. El a trăit între anii 2186-2155 (secolul 22, mileniul 3 î.Hr.). ETARA s-a născut într-un sat aflat spre est de cetatea Susa.
Ţara lui ETARA, Elamul, a fost denumită de sumerieni Nim şi de akkadieni Elamtu. Elamul se întindea la est de Sumer, pe un teritoriu muntos. În munţi se practica numai creşterea vitelor. Existau şi văi fertile de-a lungul celor două mari râuri, Hoasp (Kerkha) şi Euleea (Karun).
Pe ţărmul estic al râului Hoasp, acolo unde acesta se apropia de râul Euleea, se găsea marea cetate Susa. Locuitorii din Susa aveau cultul morţilor, pe care îi îngropau în cimitire. În secolul 23, Susa a fost inclusă în statul Akkad. Monumentele din zona localităţii Susa cuprindeau statui şi inscripţii pe care se scrisese în limba elamă, cu hieroglife elamite. Mai târziu, a apărut şi scrierea în cuneiforme, în limba semită a Akkadului. Cea mai importantă realizare a culturii Elamului a fost crearea unei scrieri proprii, ale cărei semne îşi aveau originea în modelele pictografice. Dezvoltându-se, aceste semne s-au transformat în combinaţii de linii, scrierea primind astfel un caracter liniar specific. Treptat, pe monumentele scrise, limba elamită a fost înlocuită prin limba semită a Akkadului.
Preoţimea din temple includea în Pantheonul său pe unii dintre zeii Elamului. Marele zeu al Pantheonului era In-Şuşinak. Existau şi divinităţi corespunzătoare cultului sumeriano-semit: Baal, Şamaş, Sin, Ininna, Iştar etc.
Artistul Narub, tatăl lui ETARA, era sculptor de statui şi de inscripţii pe monumente în limba elamită. Nurat, nevasta lui Narub, născuse patru copii. După ce i-au murit doi băieţi şi o fetiţă, din cauza unor boli digestive, curajoasa Nurat l-a născut pe ETARA, care a avut zile să trăiască mai mult.
Băiatul a fost pasionat încă de mic de felul cum Narub sculpta diferite semne în piatră. De la 6 ani, ETARA şi-a început delicata muncă alături de tatăl lui. Pasionat de meseria lui, nu s-a gândit să îşi ia o nevastă. Nici copii nu a avut.
La 30 de ani, a început să studieze limba semită din Akkad. La 31 de ani, s-a prezentat la cel mai apropiat monument, arătându-le preoţilor două placi din piatră pe care scrisese impresii despre zeii elamiţi în limba semită din Akkad. Preoţii, revoltaţi, l-au acuzat de blasfemie asupra limbii străvechi a poporului elamit. L-au alungat din sat, iar el, sărmanul, s-a refugiat în munţi, temându-se că va fi ucis. A murit de mizerie, foame şi însingurare în iarna anului 2155 î.Hr..
26 mai 2022
< sus >
COMENTARIUL CORINEI la episodul 35
Eroina povestirii este LIKKI. Ea a trăit între anii 2298-2261 (secolul 23, mileniul 3 î.Hr.). LIKKI s-a născut într-un trib din apropierea fluviului Amur, lângă ţărmul golfului Amur. Astăzi, zona respectivă se găseşte în estul Rusiei.
Era în perioada comunei primitive, epoca neolitică. Triburile de vânători şi pescari făcuseră progrese mari în domeniul tehnicii, contribuind la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Extremitatea de nord-est a continentului asiatic avea o populaţie destul de deasă. Oamenii ştiau să şlefuiască piatra, foloseau arcul şi săgeţile. Olăritul se răspândise pe o scară largă. Nouă ramură a economiei, pescuitul, devenise baza vieţii şi a culturii tuturor triburilor. În plus, oamenii culegeau plante comestibile.
Pescarii şi vânătorii aşezărilor de pe litoral se deplasau cu bărcile lor primitive, făcute cu ajutorul topoarelor de piatră, dintr-un golf în altul, ajungând şi pe insulele vecine. Dezvoltarea pescuitului, a culesului şi a vânătorii de animale marine a schimbat complet viaţa locuitorilor din regiunea Amurului. Aşezările erau mari, formând adevărate sate neolitice. Marile cantităţi de peste conservat le ofereau localnicilor posibilitatea să trăiască tot anul fără grija permanentă a hranei. Casele erau pe jumătate săpate în pământ. Aveau şi magazii, uscătorii de peşte, vetre şi ateliere unde se lucrau unelte de piatră. Din piatră se făceau vârfuri ascuţite de silex pentru săgeţi, cuţite, răzuitoare, tesle, topoare şlefuite.
Relaţiile sociale se bazau pe legăturile de sânge şi pe economia colectivă. Ginta matriliniară era predominantă. Femeile aveau un rol important în viaţa societăţii. Arta se dezvoltase cu deosebire în domeniul confecţionării obiectelor necesare traiului. Vasele din ceramică prezentau motive spiralice incizate şi pictate sau reţele compuse din benzi late cu romburi. Ceramica din regiunea Amurului semăna cu ceramica japoneză şi cea chineză.
Tatăl eroinei noastre se numea Urie. Era un bun pescar şi vânător. Nevasta lui, Desa, născuse trei fetiţe. LIKKI a reuşit să supravieţuiască. Surorile ei mai mici, Eta şi Iaku, au murit bolnave de plămâni înainte să fi împlinit 2 ani. LIKKI era înaltă, voinică, rezistentă la frig, având forţa musculară comparabilă cu cea a băieţilor de vârsta ei. De la 8 ani, a început să meargă la vânătoare şi pescuit împreună cu Urie. A învăţat să confecţioneze unelte de pescuit şi să conducă barca pe apa Amurului.
S-a căsătorit la 19 ani cu pescarul Illi, un tânăr de 22 de ani. La 21 de ani, l-a născut pe Iv, iar la 23 de ani, a sosit şi Zir, fratele lui Iv. Iv a rămas gospodar în sat. S-a căsătorit la 23 de ani cu Aja, o fată de 17 ani. Au avut trei fii: Adik, Zaka şi Iego.
Zir şi-a ales ocupaţia de negustor, ajungând până în ţinuturile locuite de chinezi şi japonezi. S-a căsătorit la 24 de ani cu Alek, o fetiţă de 15 ani. Au avut două fiice: Bogla şi Gila.
LIKKI a încetat din viaţa la 37 de ani, în iarna anului 2261 î.Hr.. Dorind să pescuiască la copcă împreună cu soţul ei, s-a rupt gheaţa, cei doi fiind înghiţiţi de apa fluviului Amur.
13 iunie 2022
< sus >
Am ajuns la episodul spiritual nr.37. Eroina povestirii este prinţesa ATANA. Ea s-a născut în oraşul-stat Mari, situat în vestul Mesopotamiei, pe malul apusean al Eufratului Mijlociu. Ruinele marelui palat regal se găsesc în zona localităţii Tell Hariri din Siria. Viaţa ATANEI s-a desfăşurat între anii 1892-1864 (secolul 19, mileniul 2 î.Hr.).
Mari reprezenta o importantă staţie pe drumul caravanelor ce lega Marea Mediterană de Golful Persic. Devenise un înfloritor centru comercial din Orientul Apropiat. Imensul palat regal, compus din peste 300 de încăperi, înalt de două etaje, era una dintre cele mai luxoase reşedinţe de pe malurile Eufratului. În palatul regal se găsea centrul administrativ şi cel religios. Uriaşa clădire era decorată cu bogate picturi murale şi nenumărate statui. Arhiva palatului cuprindea numeroase rapoarte către Curtea regală, precum şi corespondenţa diplomatică întreţinută cu alte regate din regiune.
ATANA era fiica şi unicul copil al prinţului Ultar, fiul cel mare al regelui. Mama ei, superba Naia, devenise cea de-a doua nevastă a prinţului. Ultar era un erudit, înzestrat cu o bogată cultură acumulată de-a lungul vieţii. La palat îşi alegese o interesantă, dar obositoare ocupaţie, pe placul său: îngrijea arhiva regală. Avea responsabilitea păstrării în cele mai bune condiţii a celor peste zece mii de tăbliţe de lut.
ATANA moştenise de la tatăl ei fizicul atrăgător, firea orgolioasă şi mintea visătoare. Tatăl ei o atrăgea ca un magnet. A trăit toată viaţa în umbra prinţului Ultar. De mică, se obişnuise să viziteze arhiva, să ajute sclavele pentru a face ordine şi curăţenie. Tatăl ei a învăţat-o să descifreze textele din arhivă. Pe străvechi tăbliţe de lut găsise indicaţii pentru practici oculte. A atras-o cel mai mult felul de a ghici în aburii unor plante miraculoase, stimulente pentru cuget şi imaginaţie.
Fata împlinise 28 de ani, când a refuzat cea de-a patra cerere în căsătorie a unui demnitar. Militarul Ziar, un bărbat de 31 de ani, a suportat refuzul cu demnitate, apoi s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă a ATANEI, Eltis, care împlinise 22 de ani. Umilinţa acestui afront i-a provocat ATANEI o puternică depresie. Un atac de cord fatal i-a oprit cursul vieţii în toamna anului 1864 î.Hr., în timp ce privea răsăritul soarelui.
5 august 2022
< sus >
Eroina povestirii nr.38 este o fată din Tibet numită NAMLA. Ea a trăit între anii 1994-1951 (secolul 20, mileniul 2 î.Hr.). Părinţii şi strămoşii ei erau de origine indo-europeană. Străbunicii ei migraseră din sudul stepei ruse, călare pe cai puternici, aşezându-se în satele din zona vestitei localităţi Lhasa.
Tatăl NAMLEI, războinicul Tering, fusese ucis într-o luptă dusă pentru apărarea satului, pe când fetiţa avea 10 ani. Mama NAMLEI, Pema, o născuse la 19 ani. Alţi copii nu mai adusese pe lume. Bunicii din partea mamei Pema o ajutaseră să crească armonios. Bunicul Manasa era şi el luptător. Pema era singurul copil născut de bunica Kapso.
NAMLA a devenit războinică la 15 ani, dorind să răzbune moartea tatălui ei. Nu voia să se căsătorească. Mama ei, Pema, a dus-o la cea mai apropiată mănăstire pentru a se ruga pentru binele satului, după ce a împlinit 20 de ani. Acolo l-a cunoscut pe băiatul de 14 ani, viitorul călugăr Gyalpo. Fără să vrea, cei doi tineri s-au îndrăgostit unul de celălalt. NAMLA a fost în vizită la acea mănăstire de şapte ori în scurta ei viaţă. La 43 de ani, în iarna anului 1951 î.Hr., NAMLA a simţit nevoia să îl mai vadă o dată pe idolul vieţii ei, călugărul Gyalpo. Pe drumul greu de munte, a fost recunoscută de doi duşmani şi ucisă, apoi aruncată într-o prăpastie.
Viaţa NAMLEI a fost paralelă cu cea a lui Gyalpo în perioada 1988-1951 î.Hr., timp de 37 de ani. În anul morţii NAMLEI (1951 î.Hr.), Gyalpo avea 37 de ani. Spiritele lor aveau aceeaşi tulpină, aceasta fiind chiar spiritul tău. Cele două fiinţe, NAMLA şi Gyalpo, comunicau prin telepatie atunci când se aflau departe una de cealaltă. Gyalpo ar fi vrut să se apropie mai mult de NAMLA, dar jurământul de castitate preoţească i-a interzis acest lucru. Atunci când ea sosea la mănăstire, el îi dădea curajul de a trăi şi de a lupta împotriva duşmanilor satului şi ai mânăstirii.
21 septembrie 2022
COMENTARIUL CORINEI la episodul 38
< sus >
Eroul povestirii nr.34 este un bărbat din Mesopotamia numit ILUMA. El a trăit între anii 2055-2007 (secolul 21, mileniul 3 î.Hr.). S-a născut într-un sat din nordul Mesopotamiei aşezat în apropierea fluviului Tigru.
Tatăl lui, Namar, era constructor de bărci rotunde. După un an de la căsătoria cu Arvia, bărbatul a rămas văduv. Arvia decedase la naşterea unui băieţel, mort şi el din cauza infecţiei.
ILUMA i-a fost dăruit lui Namar de iubita lui, Munavi. Alt copil nu a mai avut. Băiatul a muncit de mic alături de tatăl său, învăţând să construiască bărci rotunde.
Bărcile rotunde, uşoare şi lesne de manevrat, străbăteau apa Tigrului în ambele sensuri. Se numeau guffa. Namar le construia dintr-un schelet din stuf împletit sau din nuiele de salcie, peste care întindea piei de animale. Pentru a nu permite infiltrarea apei, Namar ungea pereţii bărcilor cu smoală. Bărcile rotunde au fost folosite timp de mai multe milenii. Tractarea bărcilor de pe mal, în susul fluviului, era făcută cu oameni sau animale. Traficul ambarcaţiunilor pe apa Tigrului era deosebit de aglomerat. Mai ales în aval, spre sud, se transportau hrană, vase şi materiale de construcţii.
ILUMA şi-a început comerţul în aval pe Tigru împreună cu tatăl său la 13 ani, în bărcuţa construită de ei.
S-a căsătorit la 22 de ani cu Nisar, o fetiţă de 17 ani, fiica agricultorilor Sansu (tatăl) şi Habana (mama). Nisar a născut un singur copil, pe fiul lor, Namu, la vârsta de 20 de ani. Băiatul a devenit constructor de bărci şi negustor pe Tigru, la fel ca ILUMA. S-a căsătorit la 20 de ani cu Itta, o fetiţă de 15 ani. Ea a născut-o pe Henu.
ILUMA a încetat din viaţa la 48 de ani, în toamna anului 2007 î.Hr., din cauza unei infecţii la palma dreaptă.
După cum observăm, ILUMA a avut o perioadă de viaţă de 21 de ani trăită în paralel cu chinezoaica Luo. Ea a trăit între anii 2070-2034 î.Hr. şi a fost eroina episodului spiritual nr.34. ILUMA s-a născut în anul 2055, când Luo avea 15 ani. Ea a murit în 2034, când ILUMA încă mai trăia.
Spiritele lor au provenit din aceeaşi tulpină (spiritul tău). Cei doi eroi nu s-au cunoscut ca oameni, dar putem găsi în vieţile lor elemente comune. Spre exemplu, amândoi au fost meşteşugari: ILUMA construia bărci, iar Luo confecţiona obiecte de podoabă. Încă un element comun îl reprezentau oalele de lut. ILUMA le vindea, iar Luo le picta.
24 octombrie 2022
< sus >
Eroina povestirii nr.40 este amerindianca UGIA, care a trăit între anii 2184-2140 (secolul 22, mileniul 3 î.Hr.). S-a născut în localitatea Aspero din Anzii Centrali. Astăzi, acea zonă aparţine ţării numite Peru.
Aspero era un mic oraş, construit pe platforme înalte de până la zece metri, pe care se aflau locuinţele oamenilor. Pe platforma cea mai înaltă erau amenajate curţi şi culoare construite din piatră sau din cărămizi uscate la soare. Într-un sanctuar format din nişe ascunse erau stivuite ofrande din lut, lemn şi bumbac. Aceste obiecte se foloseau la obţinerea bunăvoinţei zeilor protectori ai localităţii şi tuturor locuitorilor. Localnicii se ocupau în general cu vânătoarea, culesul plantelor folositoare, agricultura şi comerţul.
Gospodarul Iatis, tatăl UGIEI, era olar şi tâmplar. Geina, soţia lui Iatis, născuse două fete. UGIA avea o soră mai mică, numia Kulu. Căsătorită la 13 ani cu agricultorul Apiu, un tânăr de 22 de ani, Kulu a devenit mama a doi băieţi: Anitin şi Kasacin.
UGIA văzuse pe la 6 ani câteva păpuşi la femeia-vraci, pe care aceasta le folosea la descântece, când trata oamenii bolnavi. Fetiţa şi-a rugat tatăl să îi confecţioneze capete de păpuşi din lemn. Cu ajutorul mamei Geina, le-a făcut trupuri din paie şi fire de bumbac. Deşi nu avea priceperea de a trata oameni bolnavi, UGIA începu să vorbească în gând cu păpuşile ei, aşteptând ca ele să îi răspundă cumva.
Pe la 8 ani, UGIA a perceput telepatic glasurile unor zei binevoitori. În anii următori, aceştia i-au oferit informaţii despre viitor: cum va fi vremea de-a lungul anului, când va sosi un potop distrugător, când îi va zgudui un mare cutremur. I s-a mai spus că îi vor muri trei bărbaţi şi toţi copiii pe care îi va naşte. Aceste informaţii nu s-au adeverit.
UGIA s-a căsătorit la 14 ani cu agricultorul Sahvu, un tânăr de 21 de ani. Părinţii lui şi cei doi fraţi muriseră într-un mare cutremur. Rămas orfan la 9 ani, Sahvu fusese crescut de rudele tatălui său.
UGIA a dat viaţă la patru copii. Pe Uki a născut-o la 18 ani, iar pe sora ei, Gikal, la 24 de ani. Primul băiat, Iken, a sosit la 16 ani, iar al doilea, Kinni, la 17 ani.
Micuţa Uki a murit la naştere. Gikal s-a căsătorit la 15 ani cu olarul Avgik, un bărbat de 23 de ani. Au avut trei băieţi: Ayauk, Toro şi Kanki.
Iken, devenit agricultor, s-a căsătorit la 26 de ani cu Iagi, o fetiţă de 15 ani. Nu au avut copii.
Kinni şi-a ales ocupaţia de negustor. Căsătorit la 25 de ani cu Iamka, o fetiţă de 14 ani, a avut cu această două fiice: Iskala şi Kimay.
După căsătorie, UGIA se obişnuise să se roage la zei şi să ghicească în sanctuarul plin cu ofrande. Acolo îşi aşezase zecile de păpuşi care îi foloseau la modesta ocupaţie spirituală.
Avea 38 de ani, când a prezis sosirea unui cutremur. După câteva zile, acesta s-a şi manifestat, fără a face victime umane. Femeia împlinise 44 de ani, când i-a sosit informaţia despre un cutremur distrugător, care se apropia vertiginos. Abia avusese timp să alerteze locuitorii, că nenorocirea s-a şi întâmplat. Unii au crezut-o şi au plecat în fugă departe de casele lor. Printre aceştia s-au aflat şi copiii şi nepoţii ei. Ea a rămas acasă, împreună cu soţul ei. Împreună au şi murit, acoperiţi de bolovani şi pietriş. Era în toamna anului 2140 î.Hr..
Aşa cum ţi-am spus anterior, spiritele pot avea, simultan, două sau trei întrupări umane. Nucleul central energetic al spiritului rămâne intact, dar aura lui se distribuie cât este necesar în trupuri omeneşti. Apar astfel de cazuri la gemenii care nu pot trăi departe unul de celălalt sau la oamenii care nu se pot despărţi, considerând că au suflete-pereche.
21 august 2022
< sus >
Episodul nr. 41 îl are ca erou pe LIMET. El a trăit între anii 2371-2319 (secolul 24, mileniul 3 î.Hr.). S-a născut în oraşul mesopotamian Lagaş, provenind din părinţi sclavi.
Oraşul-stat Lagaş era situat în Mesopotamia meridională, fiind aşezat pe un curs de apă ce lega Tigrul de Eufrat. Era cunoscut ca una dintre metropolele civilizaţiei sumeriene.
Crizele interne sociale şi politice au slăbit Lagaşul. S-a ivit necesitatea protecţiei văduvelor şi a orfanilor de abuzurile celor bogaţi şi puternici. Exploatarea celor săraci şi slabi a declanşat revolte aprige în oraş.
Lagaşul a cunoscut o remarcabilă afirmare politică, înflorire economică şi culturală în timpul dinastiei fondate de Ur-Nanşe (2500-2350 î.Hr.). Urukagina (conducător al Lagaşului în perioada 2370-2360 î.Hr.), a iniţiat o serie de reforme pentru a îngrădi puterea aristocraţiei sacerdotale, înscriindu-şi numele ca unul dintre primii reformatori sociali cunoscuţi în istorie.
Părinţii eroului nostru, Kashid şi Ubure, aparţineau ca sclavi nobilului Niurta. Kashid era meşter olar. Ubure îl născuse pe LIMET fără să fi fost nevasta lui Kashid. Sclavii lui Niurta nu aveau voie să se căsătorească. LIMET a devenit sclav de cum a văzut lumina zilei.
Părinţii lui locuiau separat: Kashid trăia într-o cocioabă împreună cu alţi sclavi bărbaţi, iar Ubure avea un adăpost mizer în bordeiul sclavelor. Până la vârsta de 6 ani, LIMET s-a aflat în grija mamei lui. După aceea, la porunca lui Niurta, a fost dus la tatăl lui. Kashid primise porunca de a-l învăţa să facă oale de lut.
LIMET s-a dovedit a fi talentat în practica de modelare a oalelor şi la decorarea lor cu vopsele. Îşi imagina deseori figuri stilizate de păsări şi flori. Îl fascina soarele. Dorea să călătorească până la soare, unde credea că va fi liber. Nu ştia cum să facă pentru a ajunge pe astrul îndepărtat. La fel ca tatăl lui, nu a avut voie să se căsătorească.
La 20 de ani, era îndrăgostit de sclava Shangha, o fată de 16 ani. La 17 ani, ea a născut-o pe Manum. Stăpânul Humusi, fiul defunctului Niurta, a vândut-o pe Manum la un nobil bogat. Fetiţa abia împlinise un an de viaţă.
LIMET avea 22 de ani când i-a fost răpită fiica. Timp de câţiva ani şi-a format un grup de nouă sclavi bărbaţi, revoltaţi cu toţii de abuzurile stăpânului Humusi. Abia la 30 de ani, LIMET s-a ridicat la luptă împotriva lui Humusi, dându-i foc la grajduri şi la magaziile cu provizii. A scăpat cu viaţă doar fugind spre sud. Camarazii lui de luptă au fost ucişi cu toţii.
După zile şi nopţi de pribegie prin zone pustii, s-a oprit într-un sat izolat, locuit de agricultori săraci. Deşi devenise liber, nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. A încetat din viaţă la 52 de ani, în anul 2319 î.Hr.. Era vară, cald, iar lepra care îl chinuise multă vreme i-a oprit cursul vieţii.
20 noiembrie 2022
< sus >
Eroul povestirii nr.42 este egipteanul BENEK. El s-a născut într-un sat din apropierea ţărmului Mării Roşii, lângă Capul Banas. A trăit între anii 2488-2456 (secolul 25, mileniul 3 î.Hr.).
Tatăl lui, meşterul Kasut, era constructor de bărci. Tanut, nevasta lui Kasut, născuse trei copii. Primii născuţi, două fetiţe, au decedat la scurtă vreme după naştere. Băiatul, BENEK, a avut zile să trăiască. A învăţat de mic să îşi ajute tatăl la confecţionarea bărcilor necesare la pescuit şi la comerţul pe apă.
Visul lor era să ajungă în Ţara Punt, de unde se puteau aduce răşini, tămâie, lemn de esenţe nobile şi aur. Ţara Punt era foarte bogată şi reprezenta un partener comercial de nădejde al Egiptului. Din păcate, era accesibilă numai pe uscat.
BENEK avea 30 de ani, când a pornit pe mare împreună cu tatăl său, călătorind cu barca făcută de ei. Reuşiseră să o construiască din tulpini de papirus, legând-o cu sfori de jur-împrejur, pentru a fi mai rezistentă. Au pornit pe Marea Roşie, au trecut prin strâmtoarea Bab El-Mandeb, au intrat în Golful Aden, apoi au debarcat în Somalia. Au lăsat barca în grija unor pescari, apoi au pornit pe uscat cu o caravană, îndreptându-se spre vest.
După ce au străbătut Somalia, au intrat în Ţara Punt. BENEK împlinise 32 de ani când au pornit pe drumul de întoarcere. Purtau cu ei preţioasele mărfuri mult-dorite: răşini, aur, tămâie şi ceva lemn preţios. Ajunşi la ţărmul mării, nu şi-au mai găsit barca. Au fost nevoiţi să cumpere alta de la localnici, mult mai şubredă decât prima. La scurtă vreme după intrarea în apă, barca s-a dezmembrat. Patru localnici dubioşi s-au repezit la ei, le-au luat marfa în barca lor, i-au ucis şi i-au lăsat să se scufunde împreună cu resturile bărcii.
BENEK şi-a sacrificat viaţa pentru a-şi îndeplini un vis greu de realizat: să ajungă în Ţara Punt şi să facă avere din comerţ. Nu apucase să se căsătorească şi nici să aibă copii.
19 decembrie 2022
COMENTARIUL CORINEI
«Mulţumesc mult pentru toate aceste informaţii. M-a înduioşat soarta egipteanului. Până la urmă, şi-a îndeplinit visul, deşi nu a mai apucat să se bucure de el.»
6 ianuarie 2023
< sus >
Eroina povestirii nr.43 este sirianca FOUZ. Ea s-a născut în cetatea Ebla şi a trăit între anii 2594-2545 (secolul 26, mileniul 3 î.Hr.).
Metropola Ebla, unul dintre cele mai vechi oraşe siriene, era centrul şi capitala statului cu acelaşi nume. A fost înfiinţată în mileniul 4 î.Hr. şi se afla într-un punct nodal al vechiului drum comercial care ducea din Mesopotamia în Egipt. Oraşul se întindea pe aproximativ 55 de hectare şi era înconjurat cu un zid masiv. Pe dealul central se afla citadela.
O mică parte din oraş, cuprinzând palatul de vest şi un templu, a fost dezgropată după mulţi ani. Încăperea arhivelor palatului regal conţinea peste 15000 de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă, întocmite de învăţaţii oraşului. Acestea cuprindeau date economice şi elemente din ştiinţa acelor vremuri. Unele texte conţineau şi nume de persoane. Textele cu caracter economic proslăveau bogăţia regelui.
Din alte scrieri rezultă că meşteşugurile şi artizanatul jucau un rol important în economia siriană. Listele de plată a salariilor ofereau informaţii importante despre realităţile sociale. Textele erau redactate în sumeriană şi în limba locală, care era un dialect semitic. Idiomul respectiv a fost numit ulterior de către oamenii de ştiinţă limba eblaică. Biblioteca regală din Ebla era cea mai veche din lume.
Nobilul Ikbal, tatăl lui FOUZ, avea funcţia de vistiernic la palatul regelui. Nevasta lui, Haira, o născuse numai pe FOUZ. Împreună cu fratele ei, Hesam, mama Haira făcea tăbliţe din lut, muncă la care a participat şi FOUZ după ce a împlinit 8 ani.
Fata avea 16 ani, când părinţii i-au dat-o de nevastă scriitorului de tăbliţe numit Jiril, un tânăr de 25 de ani. Tatăl lui, Abdur, era negustor de alimente. Nevasta lui Abdur, numită Neza, născuse trei băieţi: Suhil, ajuns negustor de obiecte din ceramică, avea cu 2 ani mai mult decât Jiril. Fiul cel mic, numit Khalid, devenit militar, era cu 5 ani mai tânăr decât Jiril.
FOUZ l-a născut pe Jaudat la 19 ani. Băiatul a decedat la vârsta de 8 ani, din cauza unei boli de plămâni. Essa, fratele lui Jaudat, mai tânăr decât el cu 4 ani, a fost ucis la vârsta de 10 ani de câţiva aventurieri, după ce ieşise în afara cetăţii pentru a se plimba cu un prieten. După pierderea celor doi fii, FOUZ a căzut într-o depresie gravă, pe care a suportat-o până la moarte.
Îşi petrecea multe ore din zi retuşând cuneiformele cu o dăltiţă pentru ca scrierile soţului ei să fie cât mai frumoase. Tăbliţele ajungeau în biblioteca palatului regal. De multe ori, îşi însoţea soţul când ducea tăbliţe la palat. Acolo se împrietenise cu prinţesa Walya, una dintre nepoatele regelui. Aceasta îi făcea cadouri scumpe: mătăsuri, uleiuri aromate, bijuterii. FOUZ ajunsese să fie îmbrăcată elegant ca doamnele din palat. În discuţiile cu femeile din jur, ea dovedea multă diplomaţie. Era discretă, nu punea întrebări şi ascultă cu răbdare mărturisirile tuturor.
FOUZ nu reuşise să îşi facă duşmani. Avea propriile tăbliţe pe care îşi scria gândurile. După moartea ei, soţul Jiril le-a distrus pe toate. S-a stins din viaţă la 49 de ani, la mijlocul anului 2545 î.Hr., în urma unui atac de cord.
18 ianuarie 2023
< sus >
Eroul povestirii nr.44 este ARDUN. El a trăit între anii 2684-2663 (secolul 27, mileniul 3 î.Hr.). ARDUN s-a născut într-un sat de colonişti proveniţi din ţinuturile Armeniei.
Cultura lor aparţinea celei transcaucaziene timpurii. Ştiau să confecţioneze obiecte ceramice excepţionale, întreţinând legături comerciale cu negustorii din Akkad şi Sumer. Satul era aşezat pe dealul Godin din actuala provincie iraniană Lorestan. Vetrele locuinţelor erau decorate cu basoreliefuri executate artistic. Arta de la Godin semăna cu cea a huriţilor.
Luptătorul Bastur, tatăl lui ARDUN, era şi meşter ceramist. Adeh, nevasta lui Bastur, născuse doi băieţi. Fiul cel mare, Sohra, avea cu 3 ani mai mult decât ARDUN. Devenit luptător ca tatăl lui, Sohra a fost ucis la 17 ani împreună cu Bastur, în timp ce se chinuiau să-şi apere sătul de năvălitori.
ARDUN a rămas fără tată şi frate la 14 ani. A continuat să confecţioneze şi să vândă obiecte ceramice. Dar nu a vrut să devină luptător. Ura violenţa, fiindcă văzuse prea multă în scurta lui viaţă. Nu suportă să vadă oameni răniţi şi nici cadavre.
La 21 de ani, s-a îndrăgostit de frumoasa Fari, o fată de 16 ani, fiica unui luptător din sat, Sagar, şi a gospodinei Argav. Părinţii fetei voiau să i-o dea de nevastă. Totuşi, pe Fari o mai iubea şi luptătorul Miad, un bărbat de 28 de ani. I-a cerut lui ARDUN să renunţe la Fari, dar el a refuzat. Înaintea nunţii, a fost ucis de Miad prin strangulare. Nu ştiuse nici măcar să se apere, fiindcă ura violenţa. După moartea lui, survenită la vârsta de 21 de ani, în iarna anului 2663 î.Hr., luptătorul Miad a fost alungat din sat.
24 februarie 2023
< sus >
Eroul povestirii nr.45 este indianul EKADANTA. El a trăit între anii 2792-2751 (secolul 28, mileniul 3 î.Hr.). S-a născut într-un sat din nordul Indiei, în provincia Punjab.
Tatăl lui, agricultor sărac, se numea Gajra. Soţia lui Gajra, frumoasa şi harnica Saura, născuse cinci copii. Cele patru fetiţe au decedat la scurtă vreme după naştere. A supravieţuit doar băiatul, EKADANTA.
Învăţat de mic cu munca în gospodărie, el şi-a dorit foarte mult să ajungă călugăr. Avea 10 ani, când Gajra l-a lăsat într-o mânăstire situată spre nord de satul lor. Ajuns călugăr, EKADANTA a studiat tot ce i-a fost oferit în sfântul lăcaş, cu deosebire, ştiinţele străvechi cunoscute de călugării mai bătrâni. A citit manuscrisele ascunse în lăzi, descoperind cu mult entuziasm cifrele de la 1 la 9. A învăţat să facă diverse calcule cu aceste cifre. Când medita fără gânduri, vedea un gol imens, ca o prăpastie. A reflectat îndelung, descoperind o cifră ce corespundea omului lipsit de gânduri. Era convins că această cifră se află în stăpânirea zeilor. Avea 40 de ani, când şeful suprem al mânăstirii i-a permis să divulge existenţa numărului zero unui învăţat vestit în regiunea lor, cu rugămintea de a-l dărui lumii din afara mânăstirii.
Făcuse deja numeroase calcule, dorind să descopere legăturile dintre numere şi configuraţia corpurilor cereşti. Stătea noaptea afară, în frig, pentru a studia poziţia stelelor pe cer. Bolnav de plămâni, învăţatul EKADANTA a decedat la 41 de ani, în iarna anului 2751 î.Hr..
După dispariţia lui pământeană, diverşi învăţaţi din nordul Indiei au acceptat folosirea unui nou simbol pentru nul, zeroul, alături de cifrele deja cunoscute. Pentru început, zeroul era considerat doar un înlocuitor, evitând a fi folosit în calcule. Cauzele apariţiei, în India, a sistemului de cifre de la 0 la 9 au fost, probabil, de natură religioasă. În India existau deja acele tradiţii drevidiene pe care s-a bazat mai târziu cea mai mare parte a hinduismului. Nimicul (zero) reprezenta originea şi sfârşitul întregii existenţe. El nu constituia un tabu, ceva inimaginabil, fiind o componentă centrală a gândirii religioase. În secolele care au urmat, India a jucat un rol de precursor în dezvoltarea sistemului matematic. După răspândirea islamului, acest rol a fost preluat de arabi.
31 martie 2023
< sus >
Eroina povestirii nr.46 este MALIN. Ea s-a născut în sudul Suediei şi a trăit între anii 2870-2834 (secolul 20, mileniul 3 î.Hr.).
Tribul în care s-a născut aparţinea unei societăţi cu specific patriarhal. Era în epoca Neoliticului, a cărei cultură se caracteriza prin ceramica decorată cu linii, puternic legată de ritualurile şi conceptele religioase. Morţii erau îngropaţi în poziţie fetală, bărbaţii culcaţi pe partea dreaptă, iar femeile, pe partea stângă. Printre ofrandele funerare ieşea în evidenţă toporişca de luptă, aceasta fiind un simbol clasic al societăţii patriarhale.
Ceramica avea un inventar redus de forme, lucrate în filigran. Modelele liniare erau aplicate cu ajutorul unor şnururi împletite, apăsate pe lutul încă moale. Decorarea cu şnur avea o funcţie practică, deoarece înfăşurarea vasului în şnururi oferea lutului o mai mare rezistenţă. Podoabele purtate de oameni erau confecţionate din scoici, oase şi dinţi de câine perforaţi.
Meşterul Höög, tatăl lui MALIN, era decorator de vase din lut. Gospodina Tonje, nevasta lui Höög, născuse două fete. MALIN avea cu 5 ani mai mult decât sora ei, Kajsa. Căsătorită la 14 ani cu negustorul Bror, un tânăr de 21 de ani, ea a dat viaţă la doi băieţi: Uno şi Rune.
MALIN s-a obişnuit de mică să decoreze vasele din ceramică. S-a căsătorit la 17 ani cu ceramistul Claes, un bărbat de 23 de ani. Tatăl acestuia, Folke, era agricultor. Nevasta lui Folke, Gota, născuse trei băieţi: Claes, Kjell şi Lasse.
MALIN a născut-o pe Siv la 19 ani. Fata s-a căsătorit la 16 ani cu luptătorul Thure, care avea 25 de ani. Au avut două fiice: Ronja şi Nettie.
MALIN obişnuia să stea afară la lucru, decorând cu multe linii vasele de ceramică, chiar şi pe vreme friguroasă. La 36 de ani, în iarna anului 2834 î.Hr., a răcit puternic şi a murit.
18 aprilie 2023
< sus >
Eroul episodului nr.47 este un bărbat din Troia, care se numea AXION. El a trăit în perioada anilor 2996-2954 (secolul 30, mileniul 3 î.Hr.). S-a născut într-un sat de pe ţărmul Strâmtorii Dardanele.
Tatăl lui, agricultorul Mentes, căsătorit cu gospodina Tisipha, îl avea numai pe el. Satul lor, denumit de istorici Troia I, era format dintr-un şir de case lungi, împrejmuite cu un zid de piatră brută. Zidul avea bastioane dreptunghiulare şi o poartă principală. Sătenii trăiau din agricultură, creşterea animalelor şi pescuit. Obişnuiau să plece cu bărcile pentru schimb de produse spre localităţile de pe ţărmul Mării Egee şi al Mării Marmara.
AXION a învăţat de mic să pescuiască, să cultive plantele şi să îngrijească animalele de pe lângă casă. La 15 ani, şi-a început călătoriile pe apă pentru a face comerţ împreună cu Menes, tatăl lui.
La 20 de ani, şi-a adus viitoarea nevastă dintr-un sat învecinat. Frumoasa Heca avea doar 14 ani. La 17 ani, ea l-a născut pe Meges, iar la 20 de ani, a sosit şi Pylon. Amândoi băieţii au devenit buni agricultori şi negustori.
Meges s-a căsătorit la 23 de ani cu Lemusa, o fată de 17 ani. Au avut trei fiice: Cresa, Etra şi Teano. Pylon a luat-o de nevastă pe Cledice, după ce împlinise 26 de ani, ea fiind cu 10 ani mai tânără. Au avut un fiu, numit Pharis.
AXION avea darul de a vedea în viitor. Multe dintre visele lui se confirmau la scurtă vreme după trezire. Îi apăreau în vise tot felul de personaje bizare, care îi spuneau ce i se va mai întâmpla. Adeseori, aspectul lor era înspăimântător. Bietul AXION ajunsese să creadă numai ce îi spunea Zeul Apelor, un personaj frumos la înfăţişare, ce părea a fi foarte amabil. Acesta i-a arătat de mai multe ori un bărbat ajuns pe fundul apei din Strâmtoarea Dardanele. AXION nu înţelegea cine era acel bărbat. A trecut un an până când, în sfârşit, a înţeles, dar era prea târziu să se mai poată salva. Plecat la pescuit, modesta barcă i s-a spart, s-a umplut cu apă, iar AXION a ajuns în adâncuri. Avea doar 42 de ani.
23 mai 2023
< sus >
Eroul povestirii nr.48 este HAKA, un bărbat din Nubia, care a trăit între anii 3085-3044 (secolul 31, mileniul 4 î.Hr.). S-a născut într-un sat de lângă Nil, dezvoltat ulterior cu denumirea de Karmah. Localitatea se găsea la extremitatea vestică a deşertului Nubiei. Astăzi, acolo se afla ţara numită Sudan.
La acea vreme, aurul necesar Egiptului se importa din Nubia. În Egipt nu existau zăcăminte proprii, iar industria meşteşugărească se baza pe importuri. Aurul, denumit în limba egipteană “nub”, sosea mai ales din Nubia. O legendă spunea că zeul Osiris ar fi descoperit acest metal preţios în deşertul Nubian.
HAKA provenea dintr-o familie foarte săracă, viaţa tuturor bazându-se pe minerit. Aseka, tatăl lui HAKA, trudea la o mină din deşert. Sakor, nevasta lui, născuse doi băieţi. Uru avea cu 2 ani mai mult decât HAKA. Ajuns şi el miner, Uru s-a căsătorit la 26 de ani cu Antar, o fetiţă de 15 ani. Au avut doi băieţi, Bener şi Dunse, plus o fată, Rashia.
Aseka şi-a luat fiii la mină când Uru avea 14 ani, iar HAKA, 12 ani. Majoritatea minerilor erau sclavi. Toţi truditorii, sclavi sau oameni liberi, erau puşi să sape coridoare cu unelte simple, ciocan şi daltă, urmând filoanele de aur. Aurul era închis deseori în zăcăminte de cuarţ. Munca grea de scoatere la suprafaţă a rocii era efectuată de bărbaţi tineri.
Următoarea etapă de prelucrare consta în mărunţirea rocii cu ajutorul unor mortare speciale, iar această rocă mărunţită era apoi măcinata de către muncitori până obţineau un praf. Spălau acest praf pe mese din lemn cu apă, care clătea nisipul fin. În urmă rămânea nisipul greu, plin de aur. Acesta era topit împreună cu plumbul, iar aurul se separa de rocă.
După aceste proceduri, urma a doua fază de topire cu durata de 5 zile, prin care se eliminau impurităţile, prin adăugarea de plumb şi sare. La urmă, rămânea aurul curat.
La 16 ani, HAKA s-a rănit la piciorul drept. Transportat acasă, a fost tratat de o vrăjitoare. După un an, a revenit la mină.
La 22 de ani, s-a căsătorit cu Hemra, o fetiţă de 14 ani. Ea l-a născut pe Nitor, la 17 ani, iar după aceea a murit de inimă. Băiatul a decedat la vârsta de 3 ani, din cauza unei infecţii digestive. HAKA nu şi-a mai luat altă nevastă.
Avea 38 de ani, când s-a rănit grav la mâna stângă. După ce a fost tratat de un vraci din sat, a rămas cu mâna aproape paralizată. Fratele Uru l-a ajutat în muncă pentru a nu fi dat afară de la mină. HAKA dorea să muncească pentru a nu ajunge o povară pe spatele mamei şi fratelui său. Era încă voinic la trup şi avea o voinţă puternică. Credea în puterea zeilor. Privea spre cer, se ruga la zei şi căpăta putere. Avea convingerea că zeii l-au blestemat să rămână infirm, fără soţie şi fiu.
Iubea viaţa, aşa nenorocită cum era. Bolnav de malarie, a rezistat timp de 2 ani cu leacuri de la vraci şi vrăjitoare. Putea să vadă în viitor, dar nu credea în prevestirile rele. Credea că numai în lumea zeilor existau fericirea deplină, belşugul şi iubirea adevărată.
S-a stins din viaţă la vârsta de 41 de ani, în vara anului 3044 î.Hr., grav bolnav de malarie.
23 iunie 2023
COMENTARIUL CORINEI
«Observ că oamenii aceştia iubeau foarte, foarte mult viaţa. Observ şi tiparul de malarie şi fidelitatea aceasta inconştientă faţă de pereche, care se tot repetă în multe vieţi, şi abilitatea de a vedea viitorul şi de a se conecta cu zeii. Şi soarele cald al Egiptului...»
6 iulie 2023
< sus >
Eroina povestirii este irlandeza numită ADEEN. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 3198-3165 (secolul 32, mileniul 4 î.Hr.). S-a născut într-un sat din apropierea râului Boyne (astăzi, în vecinătatea acelei localităţi, se află oraşul Dublin).
Tatăl ei, preotul Tait, ţinea slujbe la uriaşul mormânt megalitic numit astăzi tumulul de la Newgrange. Acest tumul (mormânt) are un diametru de 82 de metri. Mormântul propriu-zis este relativ mic, dar dealul din piatră care îl înconjoară este înalt de 11 metri. Un coridor lung de 19 metri duce în interiorul mormântului, unde se găseşte o încăpere principală şi două încăperi laterale. Ofrandele funerare din încăperi sunt decorate, la fel ca pietrele laterale, cu spirale şi motive cu ochi, tipice pentru mormintele irlandeze cu coridor. Construcţia mormântului servea unor scopuri calendaristice: printr-o deschizătură din apropierea intrării, lumina soarelui pătrunde în mormânt o singură dată pe an, la răsărit, pe 21 decembrie, la solstiţiul de iarnă, timp de 17 minute.
Nevasta preotului Tait, gospodina Bree, născuse două fete. ADEEN avusese o soră mai tânără cu 5 ani, care murise la vârsta de 3 ani, din cauza unei răceli la plămâni. Tait făcea ritualuri la uriaşul mormânt pentru a îmbuna zeii Cerului.
ADEEN, fată frumoasă şi inteligentă, discuta mental cu zeii, rugându-i să ajute populaţia satului. Zeii apăreau în imaginaţia ei ca fiinţe făcute din nori albi şi negri. Îi plăcea să se roage la mormânt alături de tatăl ei. La 15 ani, ADEEN cunoştea toate ritualurile, dar numai bărbaţii aveau voie să le practicee.
La 16 ani, părinţii au măritat-o cu luptătorul Niall, care avea 23 de ani. El avea misiunea de a apăra satul şi mormântul sfânt de aventurierii sălbatici porniţi pe jaf şi distrugere. Părinţii lui Niall, gospodarul Kye şi soţia lui, Aine, îl aveau numai pe el.
ADEEN a născut trei copii morţi, între 18 şi 25 de ani. Tatăl ei a ajuns la convingerea că era blestemată de zei, pentru că asista la ritualuri. I-a interzis să se mai arate în preajma lui când îşi făcea ritualurile. ADEEN, nevoită să stea acasă, asculta ce îi povestea soţul, chiar şi felul în care erau sacrificaţi oameni şi animale. În noaptea următoare, îi visa pe cei sacrificaţi cum o blestemau pentru că tatăl ei îi ucisese.
ADEEN a încetat din viaţă la vârsta de 33 de ani, în vara anului 3165 î.Hr., înecată în apa râului Boyne, în care se aruncase. În disperarea ei, dorise să ajungă lângă cei ucişi de tatăl ei şi să le ceară iertare.
17 iulie 2023
COMENTARIUL CORINEI la episodul 49
< sus >
Am ajuns la episodul spiritual nr.50. Eroina povestirii este sumerianca ANATU. Ea a trăit în perioada dintre anii 3278-3229 (secolul 33, mileniul 4 î.Hr.). S-a născut în palatul tatălui său, nobilul bogat Gulbada. Mama ei, nobila Shure, o născuse numai pe ea. Palatul, înconjurat de o grădină imensă, se afla spre sud de cetatea Ur.
Nobilul Gulbada avea importante relaţii comerciale cu negustorii sosiţi din Egipt. Calcularea preţurilor devenise din ce în ce mai dificilă, în special la cantităţile mari de mărfuri. Pentru această muncă laborioasă, Gulbada îl ţinea în palat pe învăţatul sumerian Vassuni. ANATU, pasionată de ocupaţia zilnică a lui Vassuni, a învăţat până la 13 ani metodele calculării preţurilor.
Sistemul matematic al sumerienilor se baza pe numărul 60. Din acest sistem derivă până astăzi împărţirea orei în 60 de minute şi a minutelor în 60 de secunde. Sumerienii cunoşteau simbolurile cifrelor de la unu la zece. Aveau şi patru semne pentru valorile sistemului lor: 60, 600, 3600, 36000. Întâmpinau dificultăţi la calculele cu cifre care aveau valori mari. La fel ca egiptenii, puteau exprima sume mai mari prin juxtapunerea unui număr corespunzător de cifre cunoscute de ei. Spre exemplu, numărul 8565 îl scriau ca pe o sumă a unor numere înmulţite: 2x3600+2x600+2x60+2x10+5x5.
ANATU a fost dată spre căsătorie la 15 ani nobilului negustor bogat numit Amash, un bărbat în vârstă de 27 de ani. El rămăsese orfan de ambii părinţi, seceraţi de o molimă cumplită, pe când avea 5 ani. L-a luat spre îngrijire unchiul Uagan, om bogat, care i-a lăsat întreaga avere, neavând, la rândul său, copii.
ANATU a născut-o pe Eletum la 18 ani, iar la 22 de ani a sosit şi Dukura, sora lui Eletum. Fata cea mare, Eletum, a moştenit pasiunea mamei pentru calculele comerciale. S-a căsătorit la 17 ani cu negustorul Shalir, un bărbat de 26 de ani. Nu au avut copii.
Dukura s-a căsătorit la 18 ani cu vistiernicul regelui din Ur, numit Hutupu, bărbat în vârstă de 30 de ani. Au avut doi băieţi: Navir şi Larusa.
ANATU s-a ocupat cu matematica pentru comerţul soţului ei până la moarte. În vara anului 3229 î.Hr., la vârsta de 49 de ani, a încetat din viaţă. Se afla în curte, concentrată la calculele comerciale, nebăgând de seamă şarpele veninos care s-a apropiat şi a muşcat-o de piciorul drept. Prin urmare, la rândul tău, este foarte important să te fereşti de zonele populate de şerpi veninoşi.
24 august 2023
COMENTARIUL CORINEI la episodul 50
< sus >
Eroul povestirii 51 este un bărbat din Italia numit ARRO. Viaţa lui, cu aproximaţie, poate fi cuprinsă între anii 3320-3360 (secolul 34, mileniul 4 î.Hr.). S-a născut într-un trib de vânători aşezat pe valea râului Adige, în nordul Italiei.
ARRO s-a născut fără a i se cunoaşte tatăl. Mama lui, Ofe, fusese violată de doi vânători sosiţi din alt sat. Crescut cu ajutorul rudelor mamei, ARRO a ajuns un bun vânător. Durerea de oase cu care se născuse l-a apropiat de vraciul satului, Zerho. Băiatul a dorit să îi înveţe meseria pentru a se trata singur, şi a reuşit. După ce a împlinit 10 ani, a devenit ajutorul vraciului Zerho.
Avea 16 ani, când vraciul a decedat, iar el a rămas unicul vindecător din satul său. Având o inimă iubitoare de oameni, i se întâmpla uneori să se îndrăgostească de femeile tinere pe care le trata. Astfel, şi-a făcut duşmani printre rudele acestora. Avea 40 de ani, când a violat-o pe Alda, fiica şefului de trib. Din porunca lui, a fost alungat din sat.
A călătorit în valea Ötz din munţii Alpi, în Tirolul de Sud. Era îmbrăcat gros şi elegant pentru acele vremuri. Avea cizme de piele, pantaloni groşi, un şorţ, căciulă şi manta. Îmbrăcămintea era confecţionată din blănuri şi piei ce proveneau de la diverse animale: urs, capra, cerb şi vite. La brâu purta o toporişcă din cupru. În tolbă avea un cuţit, o daltă, lame, un colţ din corn, un ac din os. Purta un arc lung din lemn de tisă, 14 vergele de săgeată, două vârfuri de săgeată făcute din piatră, o suliţă. Mai avea unelte pntru aprins focul şi o ciupercă de copac cu proprietăţi vindecătoare, pentru calmarea durerilor de oase.
Ajuns pe gheţarul Similaung, la o altitudine de 3200 metri, a fost atacat de doi negustori rătăciţi pe acolo. S-a apărat, i-a alungat, dar s-a ales cu o săgeată înfiptă în umăr, cu tăieturi pe mâini, o fractură la unul din şolduri şi două coaste fracturate. Tatuajele de pe picioare şi şolduri nu i-au purtat suficient noroc. Grav rănit, s-a refugiat sub o stâncă, unde a adormit şi a îngheţat.
Mumia lui ARRO a fost descoperită în anul 1991 de către doi turişti care urcaseră pe munte. Necunoscutul apărut din gheţuri a fost numit Ötzi. Mumia lui, aflată în bună stare, e datată din Epoca Bronzului. Omul a trăit în vremuri tulburi, încărcate de violenţă, când prea multă iubire şi grijă pentru binele celor din jur riscau să devină periculoase pentru propria existenţă.
18 septembrie 2023
COMENTARIUL CORINEI la episodul 51
< sus >
Am ajuns la episodul nr.52. Eroul povestirii este maltezul numit GUZEPI. El s-a născut pe insula Gozo şi a trăit în prima jumătate a secolului 35 î.Hr..
Tatăl lui, preotul Censu, slujea în templul cel mare de la Ggantija, situat pe insula Gozo. GUZEPI se născuse din relaţia secretă a preotului cu frumoasa Edmea. Căsătoria lor nu era permisă din punctul de vedere al religiei pe care o slujea onorabilul Censu.
Templul era dedicat fiicei Familiei divine. Alături se afla şi un templu mai mic, dedicat surorii primei Zeiţe. Templul mic era orientat spre est, iar celălalt, spre vest. În religia malteză, estul reprezenta tinereţea şi începutul vieţii, iar vestul, moartea şi reînnoirea vieţii. În templul vestic se găseau mai multe obiecte de cult decât în cel estic. În concepţiile religioase ale primilor maltezi, ceremoniile dedicate morţii şi reînnoirii vieţii aveau un rol deosebit de important.
Cele două temple erau înconjurate de un zid exterior înalt de până la şase metri, făcut din blocuri de calcar şi coral. Unele dintre ele cântăreau 50 de tone. Pereţii interiori şi intrările în temple erau din calcar. Altarul principal era făcut din plăci de coral cioplit.
Încă de mic, GUZEPI a primit multă educaţie de la tatăl lui. Venerabilul Censu şi-a pregătit temeinic fiul pentru a-i fi un demn urmaş ca slujitor al templului. Băiatul avea 29 de ani când i-a murit tatăl, în urma unei crize de inimă. Printr-o ceremonie complicată şi de lungă durată, GUZEPI a fost numit preot al templului mare, în locul tatălui său. Nu s-a căsătorit şi nu a avut copii.
Personalitatea lui deosebită l-a determinat să se comporte, deseori, în mod diferit faţă de regretatul preot Censu. De la început, a interzis ceremoniile de sacrificare a oamenilor. Mai mult chiar, nu privea cum erau ucise animalele sacrificate. Pentru că îi era foarte milă de animale, nu reuşea să consume carne.
Uneori avea viziuni, mai ales când se apropiau de insulă aventurieri sosiţi pe mare. De multe ori, a alertat cu folos gărzile de coastă.
La 38 de ani o iubea pe Minka, o fată de 16 ani. Şi ea îl iubea, ferindu-se de toată lumea. În anul următor, au decis împreună să se sinucidă cu o otravă extrasă dintr-o plantă foarte toxică. Voiau ca iubirea lor să fie eternă, considerând-o mai puternică decât viaţa.
12 octombrie 2023
COMENTARIUL CORINEI la episodul 52
< sus >
Eroina povestirii este egipteanca HARASU. Ea a trăit în prima jumătate a secolului 36 (mileniul 4 î.Hr.). S-a născut într-un sat de pe malul Nilului aflat la mică distanţă de vechiul templu din Kalabsha. Tatăl ei, meşterul Bekten, se ocupa cu cioplirea şi şlefuirea obiectelor din piatră necesare la micul templu. Nitore, soţia lui Bekten, dăduse viaţă la două fete. HARASU avea o soră mai tânără cu 4 ani, numită Rena. Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu negustorul Hire, un tânăr de 22 de ani. Au avut trei fii: Riz, Surek şi Rakab.
Pe la 8 ani, HARASU a început să îşi ajute tatăl la munca lui de confecţionare a unor obiecte din piatră, ocupându-se mai mult cu şlefuirea. Îi plăcea să se joace cu bile din piatră, la fel ca toţi copiii din sat. Le şlefuia şi le vopsea după ce Bekten i le oferea în dar. Fata învăţase de la mama ei să fiarbă anumite plante ale căror soluţii aveau darul de a colora bilele din piatră. HARASU îşi aşeza seara în faţa casei câteva bile, imitând poziţia stelelor pe cer. Astfel reuşea să afle câte ceva din viitorul ei şi al celor apropiaţi.
La 16 ani, părinţii i-au dat-o de soţie sculptorului în piatră Bakar, un bărbat de 24 de ani. La 19 ani, l-a născut pe Sendes, iar la 23 de ani, pe Konoh.
Ajuns agricultor, Sendes s-a căsătorit la 23 de ani cu Ahuri, o fată de 18 ani. Ea a născut două fete: Krel şi Nata.
Devenit sculptor, Konoh şi-a întemeiat o familie la 25 de ani împreună cu Hature, care avea 17 ani. Au avut trei fii: Utin, Shara şi Nokte.
HARASU şi-a continuat pasiunea vieţii, făcând bile colorate pentru copiii şi nepoţii ei. Şi-a păstrat pentru ea câteva zeci de bile. La 40 de ani, era deja bolnavă cu plămânii, din cauza vopselelor toxice şi a prafului de piatră inhalat aproape zilnic. S-a stins din viaţă la 41 de ani, cu plămânii grav afectaţi de boală. În mormânt, lângă trupul fără viaţă, i-au pus toate bilele colorate pe care le mai avea în casă. Conform concepţiei egiptenilor, oamenii trebuiau îngropaţi împreună cu obiecte care îi ajutau să ducă în regatul morţilor o viaţă asemănătoare celei de pe pământ.
21 noiembrie 2023
< sus >
Eroul episodului 54 este indianul numit SANJIV. El a trăit în perioada de mijloc a secolului 37, mileniul 4 î.Hr.. S-a născut într-un sat de munte aproape de râul Zabul şi de fluviul Indus, în regiunea numită Belucistan. Ulterior, Belucistanul a fost inclus în Pakistan.
SANJIV a trăit în epoca metalelor. Casele sătenilor erau zidite din cărămizi nearse, cu temelia din piatră. Locuitorii satului se ocupau cu olăritul, metalurgia în aramă, creşterea animalelor domestice, schimbul de produse şi agricultura.
Tatăl lui SANJIV, zidarul Tandu, contribuia la ridicarea unor case din sat. Divia, nevasta lui Tandu, născuse doi băieţi. SANJIV avea un frate mai tânăr cu 5 ani, numit Arpana. Acesta a învăţat meseria de olar. S-a căsătorit la 19 ani cu Tapati, o fetiţă de 15 ani. Au avut trei copii. Fetele se numeau Shila şi Zahra, iar băiatul purta numele de Gajra.
SANJIV a învăţat toate meseriile cunoscute de săteni: zidărie, olărit, creşterea vitelor, agricultură, comerţ prin schimb de mărfuri. Familia lui Tandu era prosperă. Aveau o casă mare, un mic teren agricol, o bucată de pădure, cai, măgari, oi, vaci, păsări de curte. Tandu îşi folosea caii şi măgarii pentru a-şi transporta surplusul de produse spre alte sate.
Îndrăgostit la 18 ani de Kala, fata şefului de trib Gulab, SANJIV a avut de întâmpinat refuzul acestuia de a-i da fata de nevastă. Frumoasa Kala, având doar 16 ani, a suferit ceva timp, dar la 17 ani şi-a ascultat părinţii, măritându-se cu negustorul bogat Tausiq.
SANJIV a reuşit să se căsătorească la 20 de ani cu Apala, o fetiţă de 15 ani. La 17 ani, ea l-a născut pe Skanda, iar la scurtă vreme după naştere a murit. SANJIV a considerat că nu are norc în iubire şi nu s-a recăsătorit.
La 26 de ani era deja bolnav de inimă. A continuat să confecţioneze oale de lut, vase şi pumnale din aramă, reuşind să facă schimb de produse cu alţi negustori. S-a stins din viaţa la 31 de ani, fiind ucis de hoţi pe un drum de munte. Era o vreme umedă de toamnă.
Skanda, rămas orfan de tată, a învăţat meseriile acestuia, fiind ajutat de unchiul Arpana. S-a căsătorit la 22 de ani cu Jamuna, o fetiţă de 14 ani. Au avut trei fiice: Bharati, Malini şi Ananta. Skanda a avut o familie fericită, aşa cum îşi dorise în zadar nefericitul său tată. Le-a transmis o karmă pozitivă unora dintre urmaşii săi spirituali.
14 decembrie 2023
< sus >
Eroina povestirii nr.55 este UNKA. Ea a trăit la sfârşitul secolului 38 (mileniul 4 î.Hr.). S-a născut într-o comunitate de oameni simpli, ce poate fi localizată astăzi la 40 km spre nord de Moscova, în apropierea râului Kleazma şi a actualei localităţi Lialova.
Acolo exista un mare lac cu apă dulce, legat de râu prin canale. De jur împrejur, creşteau trestia şi rogozul, iar în apropiere se aflau păduri de foioase. Localnicii foloseau unelte din piatră cioplite în mod grosolan în formă de săpăligi, cuţite mari şi topoare pentru spart. Cu astfel de unelte se săpa pământul, se tăiau copaci, se spărgeau oasele animalelor. Erau folosite la munci care necesitau un tăiş ascuţit şi masiv.
Unii dintre localnici făceau vase din ceramică. Ornamentele lor originale erau compuse din gropiţe simple, rotunde, care alternau cu benzi zimţate, făcute prin apăsarea unui pieptene cu dinţi mici şi deşi.
Bărbaţii din sat vânau elani şi alte animale de pădure, păsări de pădure şi acvatice. Prindeau cu succes peşte în lacul din apropiere şi în bazinele învecinate. Unealta principală pentru pescuit era harponul, făcut din corn. O mare importanţă pentru hrana locuitorilor o aveau moluştele, ale căror cochilii se găseau în număr mare.
Vânătorul Nika, tatăl eroinei noastre, era şi un foarte bun pescar. Nevasta lui, Tulna, dăduse naştere la două fete. Fiva, născută cu 2 ani înaintea UNKĂI, a murit la vârsta de 10 ani, din cauza unei răceli la plămâni.
UNKA s-a arătat de mică pasionată de pescuit. La 5 ani, deja pescuia cu tatăl ei în apa râului şi a lacului. Îl ajuta pe Nika să confecţioneze harpoane din lemn de corn. Îi plăceau moluştele, să le mănânce şi să îşi facă şiraguri din cochiliile lor.
La 17 ani, i-a murit viitorul soţ, înecat în lac. Sărmanul Kluk se prăpădise la 19 ani. UNKA s-a dus la o femeie şaman pentru ghicit. Aceasta i-a spus să se ferească de apă. UNKA nu a ascultat-o şi s-a dus în continuare la pescuit.
Împlinise 21 de ani, când a căzut în lac, fiind salvată de tatăl ei. După acest incident au început presimţirile sumbre. Vedea cum din apa lacului ieşeau aburi ce semănau cu siluete de femei, care o speriau până când se îndepărta de lac. A înţeles mesajul lor după ce trecuse de 25 de ani, dar la pescuit tot nu a renunţat. Lacul o atrăgea ca un magnet.
Nu s-a căsătorit. La 28 de ani, avea un iubit pescar. Kulig era cu 2 ani mai tânăr decât ea. Într-o dimineaţă de primăvară, pescuiau din barcă printre sloiuri de gheaţă. Barca s-a lovit de o bucată mare de gheaţă. S-a spart şi s-a scufundat cu ei cu tot. Au murit imediat în apa rece care i-a cuprins.
10 ianuarie 2024
< sus >
Eroul povestirii nr.56 este ibericul numit IGONE. A trăit la mijlocul secolului 39, mileniul 4 î.Hr., într-o aşezare de metalurgişti. Astăzi, vechiul sat poate fi localizat în sudul Spaniei, între Almeria şi Cartagena.
Tatăl lui, numit Alvin, era metalurgist. Nevasta lui Alvin, harnica Digna, dăduse viaţă la doi băieţi. Fiul cel mare, IGONE, avea un frate mai mic cu 2 ani, numit Cid. Ajuns marinar, Cid s-a căsătorit la 29 de ani cu Luvia, o fată de 19 ani. Ea a născut două fete: Maite şi Freira.
IGONE a învăţat de mic modul de preparare al aramei din minereul de cupru, plus ştiinţa confecţionării vaselor şi lingourilor de aramă.
În epoca eneolitică, Peninsula Iberică era cel mai important centru al producţiei de minereu de cupru din Europa apuseană. Între Almeria şi Cartagena se afla o serie întreagă de aşezări ale metalurgiştilor. În fiecare colibă se găseau minereu de cupru, creuzete de lut pentru topit aramă, lingouri de aramă pregătite pentru schimbul de mărfuri. Producţia de aramă depăşea nevoile locale. Surplusul de aramă lua drumul Franţei, al Europei de Nord, al Italiei şi Greciei. Negustorii din sudul şi estul Spaniei vindeau şi vase din ceramică roşie, unele având formă de clopot.
De la 16 ani, Cid, fratele lui IGONE, şi-a început călătoriile spre sudul Franţei pentru a comercializa vase şi lingouri de aramă confecţionate de Alvin şi IGONE.
Căsătorit la 25 de ani cu Kita, o fată de 16 ani, IGONE a avut împreună cu ea trei băieţi: Velo, Orin şi Piro. Cu toţii au devenit metalurgişti în aramă şi negustori ambulanţi.
La 44 de ani, IGONE a suferit un grav accident: un vas greu de aramă i-a căzut pe piciorul stâng. Oasele i-au fost zdrobite, iar rana deschisă s-a infectat. A murit în chinuri mari la câteva zile după accident.
20 februarie 2024
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.57 este mesopotamianul ANGASU. Viaţa lui s-a desfăşurat la începutul secolului 40, mileniul 4 î.Hr. A trăit 34 de ani. S-a născut şi a locuit într-o mică localitate portuară aşezată în vecinătatea fluviului Shatt-al-Arab, în zona actualului oraş Basra.
Zamun, tatăl lui ANGASU, era agricultor şi negustor de cereale. Gospodina Kamina, soţia lui Zamun, născuse trei copii. ANGASU avea două surori mai în vârstă decât el, numite Kani şi Naktum. Ele s-au căsătorit înainte de a împlini 20 de ani, cu agricultori din sat. În total, au avut unsprezece copii.
Localnicii negustori făceau comerţ cu grâu, lemn şi bucăţi de piatră. Aveau propria organizaţie. Îşi transportau mărfurile cu bărcile lor pe apa fluviului Shatt-al-Arab, până la Golful Persic, unde erau achiziţionate de marinarii care le transportau la mari distanţe.
Valoarea mărfurilor era apreciată în funcţie de bunurile agricole. Aveau un sistem de măsură numit “şekel”. Unui şekel îi corespundeau 180 de boabe de grâu. Un număr de 60 de şekeli forma o “mină”. Un “talant” era format din 60 de mine. Sistemul comercial nu se baza pe bani.
ANGASU a devenit un bun agricultor, lucrând pământul împreună cu părinţii lui. Bunicul Garil, tatăl lui Zamun, l-a învăţat să confecţioneze statuete din lemn care reprezentau capete de zei. La 17 ani, ANGASU a plecat pe apa fluviului în barca unchiului Varsin, fratele mamei Kamina, pentru a duce mărfuri la ţărmul Golfului Persic.
La 26 de ani s-a căsătorit cu Lamasi, o fată de 17 ani din satul lui. Părinţii ei, Tarbat şi Sumira, erau agricultori. Le muriseră doi băieţi şi o fetiţă, din cauza unor infecţii. A supravieţuit doar Lamasi.
Ea a născut-o pe Simiti la 21 de ani, iar pe Kamma la 24 de ani. Fetiţele erau mici când au rămas fără tată. ANGASU şi-a pierdut viaţa la 34 de ani, din cauza unei intoxicaţii cu peşte crud.
Lamasi s-a recăsătorit la 30 de ani cu văduvul Mustal, care avea 45 de ani. Încă mai lucra ca negustor. Nu au avut copii împreună. Din prima căsătorie, Mustal nu avea niciun copil.
Având în vedere cauza morţii timpurii a antecesorului ANGASU, sfatul meu este să fii atentă la calitatea produselor din peşte şi, mai ales, să nu consumi peşte crud.
24 martie 2024
< sus >
Eroina povestirii nr.58 este o femeie din Egipt care se numea TAHA. S-a născut în localitatea denumită astăzi Matruh, port la Marea Mediterană, în nordul ţării, în secolul 41 î.e.n..
Tatăl ei, Meritrah, era negustor şi pescar pe Marea Mediterană. Mehe, soţia lui Meritrah, născuse trei copii. TAHA a supravieţuit, dar un băiat şi o fetiţă au decedat la vârste mici, din cauza unor infecţii digestive. TAHA a moştenit de la tatăl ei pasiunea pentru pescuitul în apa Mării Mediterane. Gătea peştele cu multă pricepere.
La 18 ani, părinţii i-au dat-o drept soţie marinarului negustor Paraka, un bărbat în vârstă de 27 de ani. Tatăl lui, numit Neku, era pescar. Emut, nevasta lui Neku, dăduse viaţă la doi băieţi. Paraka avea un frate mai mic cu 2 ani, numit Nenef.
TAHA nu a născut niciun copil. Ea împlinise 26 de ani când Paraka a plecat pe mare cu o navă pe care se afla un număr mare de bărbaţi, dorind cu toţii să ajungă în Cipru.
În acea perioadă istorică, neoliticul, comerţul şi transportul necesitau o folosire intensă a cursurilor de apă. Pe Nil şi pe Mediterana, egiptenii puteau străbate distanţe mari. Construcţia de pirogi, plute şi bărci era intensă. Vasele egiptenilor aveau mai multe rânduri de vâsle şi erau ghidate cu o cârmă. Vâslele aveau mânere din lemn lungi, rotunde, la capătul cărora erau fixate palete. Egiptenii puteau naviga chiar şi pe Mediterana, reuşind să ajungă până pe insula Creta, în estul Africii şi în Fenicia. Bărcile folosite în acest scop erau deosebit de solide şi capabile să străbată distanţe mari.
Paraka, soţul TAHĂI, nu s-a mai întors din călătoria lui pe Mediterana. Dorind să afle dacă el mai trăieşte sau a murit, TAHA şi-a încordat mintea, până când a început să “vadă” cu ochii închişi ce se întâmplase cu Paraka. Treptat, a înţeles tristul adevăr: el trăia, locuia pe insula Cipru, unde îşi luase o nevastă localnică, iar aceea născuse deja doi copii.
Presimţind că Paraka nu va reveni lângă ea, TAHA a luat decizia de a pleca în căutarea lui. Avea 32 de ani când a pornit pe mare, călătorind pe o navă plină cu negustori. În apropiere de Cipru, s-a pornit o furtună care i-a aruncat pe toţi în apă. Nu a supravieţuit niciunul. TAHA a sfârşit în adâncul apei, la fel ca toţi ceilalţi.
Observăm că sărmana TAHA a fost o victimă a mării şi a trădării bărbatului ei. De karma negativă, nici vorbă. Ţi s-au transmis de la ea, pe cale spirituală, firea tenace, curajoasă şi plăcerea de a călători pe mare. Spre norocul tău, ai şansa de a călători cu vapoare moderne, prea puţin expuse la naufragii.
27 aprilie 2024
< sus >