< Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE
Prezentare
Anul trecut am început, la solicitarea ELENEI, studiul vieţilor anterioare ale spiritului său. Comentând ulterior informaţiile primite de la mine, ELENA mi-a dovedit faptul că posedă capacitatea de a putea vizualiza mental ceea ce s-a întâmplat cu antecesorii săi spirituali, dar şi de a face conexiuni interesante între acei oameni şi fiinţa sa, obţinând astfel concluzii folositoare vieţii pe care o duce acum.
Nina Petre
18 aprilie 2012EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE
Esther Merrick (1889-1943)
Alikia Dakis (1803-1869)
Tirik Hamdu (1724-1785)
Oxana Siderova (1636-1712)
Suni Rah Mantu (1582-1620)
Runk (1513-1572)
Alid Sardih (1427-1498)
Mihai Graur (1316-1389)
Ranuja Vidis (1225-1288)
Duhran Sakal (1164-1213)
Ruhad Raihidr (1102-1139)
Idin Mahral (1020-1076)
Ulaher Ranukid (936-998)
Lanisa Ridici (884-916)
Kurt Dristen (803-869)
Dahi Ardan (726-788)
Nori Kaze (638-699)
Lirne Saweg (476-523)
Rulle Sarkizer (549-612)
Masdalir Ahribi (406-450)
Ranka Sveni (301-366)
Rassen Kerin (225-279)
Mbarke (154-211)
Laruni (98-140)
Rohdirk (66-93)
Dikena (18 î.e.n. – 40 e.n.)
Radudhah (190-112 î.e.n.)
Grikhord (283-211 î.e.n.)
Riell (349-314 î.Hr.)
Nimde (481- 423 î.Hr.)
Darrul (588-525 î.Hr.)
Dindo (691-633 î.Hr.)
Kiu (782-745 î.Hr.)
Hrud (866-814 î.Hr.)
Nirr (935-900 î.Hr.)
Tenbe (1062-1010 î.Hr.)
Gudarh (1190-1131 î.Hr.)
Ziengde (1270-1215 î.Hr.)
Nyard (1384-1336 î.Hr.)
Ultima antecesoare spirituală a Elenei a fost ESTHER MERRICK. Ea s-a născut în oraşul Birmigham (Anglia) şi a trăit între anii 1889-1943. Părinţii săi aveau 5 copii, iar veniturile modeste proveneau din salariile lor de muncitori. Patrick (tatăl) lucra la o fabrică de armament, iar Merle (mama) era vânzătoare într-un magazin de dulciuri. Bunicii (părinţii lui Patrick) s-au ocupat mult de nepoţii lor, având grijă să nu le lipsească nimic din necesarul zilnic. Mai mult chiar, i-au ajutat să înveţe carte, dorind ca ei să ajungă oameni bine realizaţi în viaţă. ESTHER a urmat cursurile unui colegiu, devenind astfel învăţătoare calificată. Angajată la şcoala de fete din oraş, s-a remarcat repede prin inteligenţa şi buna ei pregătire profesională. Obişnuia să citească multă literatură, istorie şi geografie. La 19 ani, s-a căsătorit cu profesorul de istorie Hander, mai în vârstă cu 4 ani decât ea. Tânărul provenea din părinţi evrei germani, stabiliţi în Anglia încă din copilărie.
Cei doi soţi, ESTHER şi Hander, şi-au început viaţa de familie sub semnul iubirii, al devotamentului, dar şi al dorinţei de a avea cât mai mulţi copii. Neputinţa fizică a ESTHEREI a obligat-o să se oprească după cea de-a doua naştere, care i-a pus în mod serios sănătatea în pericol. Femeia avea un reumatism cardiac încă din copilărie, care fusese neglijat, din cauză că nimeni nu îi dăduse vreo atenţie. Singurii copii ai eroinei noastre au fost un băiat (Iaroll) şi o fată (Madeleine). Urmând studii universitare, Iaroll a devenit inginer mecanic, iar Madeleine, profesoară de limba engleză. Mama lor, ESTHER, a trăit doar 54 de ani, închizând ochii pe vecie din cauza unui stop cardiac provocat de vestea morţii lui Iaroll, pe front. Războiul se afla deja la apogeu, iar spaimele locuitorilor oraşului nu încetau nici ziua şi nici noaptea. Moartea timpurie a învăţătoarei ESTHER a întristat întregul oraş. Foarte cunoscută ca un model de cadru didactic, ESTHER fusese profund devotată profesiei sale. Mulţi dintre foştii săi elevi aveau şi ei copii care învăţaseră în primii ani de şcoală tot cu ESTHER. Corectitudinea ei ca om şi cadru didactic erau exemplare. Generozitatea sufletului a îndemnat-o mereu să îşi ajute elevii săraci, care de multe ori veneau flămânzi la şcoală. Celor cu note mici le dădea meditaţii gratuite, astfel încât, an de an, clasele ei nu aveau niciun corigent. Ca mamă şi soţie, ESTHER a fost profund devotată celor din familie. La moartea ei, Hander şi Madeleine au plâns-o cu disperare. Amândoi erau convinşi de faptul că îndurerata mamă plecase în căutarea fiului dispărut, pe lumea cealaltă. Osemintele lui Iaroll nu le-au fost restituite niciodată.
Nina Petre
2 mai 2011
COMENTARIUL ELENEI
"Am citit primul episod karmic şi încep să-mi explic anumite lucruri. Nu m-am gândit nicio clipă că aş fi putut fi învăţătoare într-o viaţă anterioară, dar îmi explic de ce îmi plac atât de mult copiii, de ce aş fi vrut să lucrez cu ei şi de ce mi-am dorit să lucrez în adopţii, după ce am terminat facultatea. O colegă m-a lăudat ce frumos şi cu câtă răbdare mă comport cu copiii, chiar m-a întrebat de ce nu-mi deschid o grădiniţă. Fantastic, nu m-am gândit!
Tot acum îmi explic de ce îmi plac foarte mult dulciurile.
Văd că în viaţa anterioară părinţii tatălui ne-au ajutat. În această viaţă nu am avut de-a face deloc cu ei sau puţin cu bunica, pe care am prins-o pe la 90 de ani şi nici nu ştia cine sunt, doar se uita râzând la mine şi, când tata o întreba dacă ştie cine sunt, zicea că nu. Doar pe fratele meu îl recunoştea, l-a şi dorit foarte mult şi l-a iubit mult (dormea cu ghetuţele lui sub pat) şi fiindcă ducea numele soţului ei mai departe.
Dacă în viaţa anterioară am fost singura dintre fraţi care s-a dus la colegiu şi mi-a plăcut să citesc, în această viaţă nu aş fi vrut să dau la facultate, am dat doar de gura lui mama, care vroia să mă vadă cu o pâine în mână şi pe picioarele mele (mare dreptate a avut). Femei deştepte, şi Buna, şi mama, m-au lăsat să-mi aleg ce facultate vreau să fac şi, fiind atrasă de cele umaniste, am zis iniţial Psihologia, ca să ajung la Asistenţa Socială. De citit m-am apucat în clasa a cincea şi asta fiindcă Buna a ştiut ce să-mi dea să citesc. De învăţat la şcoală nu am învăţat prea bine, doar în facultate.
Constat că în viaţa anterioară m-am căsătorit devreme cu un soţ pe care-l iubeam şi mă iubea. În această viaţă m-am căsătorit mai târziu şi nici nu ne-a dat dragostea afară din casă. Îmi explic şi de ce mi-am dorit să mă căsătoresc cu un bărbat care să mă iubească şi să-l iubesc şi de ce mi-am dorit să existe un singur om în viaţa mea şi atât. Se pare că m-am ataşat destul de tare de soţul meu în viaţa anterioară, motiv pentru care, în această viaţă, trebuie să am un soţ de care să nu mă ataşez, din contră, să mă îndepărteze de el şi nici să nu fiu compatibilă cu el. Nu avem voie să ne ataşăm de niciun bun lumesc şi de nicio fiinţă umană. Dar cine să ştie toate acestea în acele vremuri?
Se pare că şi cu profesia este acelaşi lucru. Am fost ataşată de soţ şi de profesie, acum trebuie să mă detaşez şi să mă rup, motiv pentru care mă chinui pe ambele planuri. Aşa-i sau greşesc?
Depresia, fantastic, acum îmi explic, la 2 ani era să mor de giardia. Oare spiritul meu într-atât de mult nu şi-a dorit să trăiesc? Deprimarea aceasta m-a tras în jos atât de mult. Incredibil. Am greşit faţă de Dumnezeu şi de dragostea divină. Nu ştim să iubim. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare ce înseamnă să iubeşti cu adevărat? Nu ştim să iubim. Pe de altă parte, omeneşte o înţeleg pe Esther: a avut copii cu omul pe care l-a iubit, a fost învăţătoare, iubea copiii. Era femeie milostivă, cu suflet bun, avea probleme cardiace. A stat cu spaima în suflet în timpul războiului. Mai este şi complexul lui Oedip: atracţia mamă-fiu. Păi, când a aflat de băiatul ei, pentru ea a fost cumplit. Ştiu, nu ar fi trebuit să se descurajeze, ar fi trebuit să se lupte să trăiască, viaţa este mai de preţ, dar, DOAMNE, cât doare pierderea puiului drag! Cât este de dureros şi nici să nu primeşti rămăşiţele înapoi, ca să poţi să-l îngropi, să ai la mormântul cui să plângi! Cât de groaznic! Ce lovitură! Mai avea şi probleme cu inima, cum să reziste?! Ştiu că am fost egoistă, de aceea mă lovesc de mult egoism şi am făcut oameni dragi să sufere. Nu cred că am vrut asta, dar s-a întâmplat şi acum trebuie să sufăr de pe urma celor dragi. Cât de bun şi drept e DUMNEZEU! Eram convinsă de acest lucru, dar am vrut să înţeleg cauzele.
Ciudat, am auzit de Birmingham, dar nu mi-a zis nimic. Am simţit că limba engleză, ca şi franceza, le utilizez cu o uşurinţă mai mare şi că vin de undeva de mai departe decât din această viaţă. Chiar dacă nu am un bagaj bogat de cuvinte, în special engleza, pe care o şi vorbesc la serviciu, o vorbesc cu o familiaritate şi uşurinţă, de m-am gândit dacă nu cumva am mai folosit-o şi în altă viaţă. Englezii au început să mă fascineze din 2008. Nu ştiu de ce, atunci am început să-mi îndrept privirea spre englezi şi să-i analizez pe cei pe care i-am cunoscut (nu mulţi). M-au fascinat. Nu pot să spun că m-am gândit că aş fi putut trăi în Anglia într-o altă viaţă şi mă întreb: de ce nu simt nimic, nu-mi aduc aminte nimic? M-am încarnat destul de repede, la 33 de ani după ce am murit. Chiar aşa se şterge tot sau şocul morţii a fost atât de mare, încât am vrut să mă rup complet de locul care mi-a pricinuit atâta suferinţă? Cu toate că acolo pot spune că am fost fericită. Am avut tot.
Oare din cauză că părinţii soţului meu iubit erau evrei gremani, oare de aceea am făcut eu grădiniţa şi liceul german în această viaţă? Limba germană nu m-a fascinat, chiar pot să spun că nu mi-a plăcut în timpul şcolii. Acum este altceva şi încerc să o învăţ şi pe fetiţa mea. Şi mama, şi socra mea ştiu germana. Bunica nu putea suferi germana, din cauza a ceea ce au făcut nemţii în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar limba, săraca, nu are nicio vină pentru păcatele oamenilor.
Înainte de comunicările cu dumneavoastră mă gândeam că nu doresc să îmbătrânesc şi că nu vreau să trăiesc foarte mult, dar îmi dau seama că am greşit gândind în acest fel. Întotdeauna am simţit o presiune şi ceva care mă apasă şi nu am ştiut cum să-mi explic acest lucru. În jurul meu m-am lovit de depresie. Cât de mult am greşit şi habar nu aveam! Tot ceea ce ştiu e că în viaţă e bine să te ghidezi după ceea ce simţi şi eu întotdeauna am dorit să-mi cunosc vieţile anterioare. De când am aflat de reîncarnare de la Buna, am ştiut că acest lucru mă va ajuta şi elibera.
Văd că m-am încarnat destul de repede. Din câte ştiam, sufletele evoluate se încarnează la intervale mari de timp. Eu se pare că nu am fost destul de evoluată şi nu sunt nici acum. Aş vrea să descopăr de ce sunt aşa slabă: de ce îi las pe alţii să-mi spună ce să fac, de ce mă las influenţată de alţii, de ce aştept de la alţii? Am tot timpul senzaţia că lumea nu consideră că e prea mare lucru de capul meu şi mă tratează ca atare. Bunica mea nu putea să-mi spună ce m-ar fi văzut ea în stare să profesez în viitor.
Vreau să ştiu de ce îmi fac probleme din toate nimicurile, nu se trage de la stresul din al doilea război mondial? Aş vrea să ştiu de ce ţin minte răul şi de ce despic firul în 12, când ar trebui să tratez anumite lucruri mai echilibrat şi poate cu mai multă indiferenţă. Tot de la Esther mi se trage şi de la stresul îndurat în război? Ciudat însă, îmi place să văd filme din al doilea război mondial, nu am nicio aversiune şi nicio strângere de inimă. Dar am simţit că mă interesează subiectul mai mult decât este cazul. Cred că ar trebui să le cer iertare şi lui Hander şi lui Madeleine, fiindcă am greşit faţă de DUMNEZEU şi apoi faţă de ei. Pot să fac acest lucru? Eu zic că este datoria mea morală să le cer iertare.
Admir darul pe care-l aveţi şi consider că ajutaţi oamenii foarte mult cu darul pe care-l posedaţi. Acest dar mi-aş dori şi eu să-l posed. Mă fascinează cele nevăzute şi mi se pare extraordinar să vezi vieţile anterioare ale oamenilor, să le spui ce au greşit şi să li se dea posibilitatea să se analizeze şi să se îndrepte cunoscându-şi trecutul. Consider că suntem ţinuţi în întuneric şi nu e drept. Fiecare om trebuie să aibă dreptul să fie lăsat să-şi cunoască vieţile anterioare şi să nu bâjbâie în neştiinţă. Câţi oameni care şi-ar cunoaşte vieţile anterioare poate nu s-ar mai sinucide! Greşesc?"
ELENA
5 mai 2011
Bucureşti
< sus >
ALIKIA DAKIS s-a născut în oraşul-port Pireu (Grecia) şi a trăit în perioada anilor 1803-1869. Parinţii ei se numeau Alexandros si Sakia. Sotii Dakis au avut şase copii. Alexandros, om bogat, era proprietarul a două vase de pescuit şi a patru nave comerciale. Nevasta lui, Sakia, o femeie foarte cultă, provenea din vechea nobilime ateniană. Copiii lor au crescut în cele mai bune condiţii, ca adevărate vlăstare de oameni bogaţi. Părinţii le-au adus guvernantă din Franţa şi profesori din Atena, care i-au învăţat carte atât cât au avut nevoie. Băieţii s-au orientat spre navigaţie. Nikos şi Lenko au intrat în marina comercială, iar Markos şi Iannis, în cea militară. Participând în lupta navală de la Navarino (1827), Markos şi Iannis au contribuit şi ei la înfrângerea turcilor, urmată de obţinerea independenţei grecilor. Alikia şi Sera au trăit în umbra fraţilor mai mari, fiind copleşite de personalitatea puternică a fiecăruia dintre ei. Sera, foarte talentată la pictură şi poezie, s-a măritat cu un pictor din Atena, care i-a oferit o viaţă plină de satisfacţii spirituale.
Mezina familiei, ALIKIA, s-a casatorit la 18 ani cu un actor din Atena, care juca la teatrul din oraş. Fascinată de viaţa actorilor şi de atmosfera plină de creaţie din teatru, ALIKIA a început să participe la toate repetiţiile, învăţând rolurile tuturor. Dacă se îmbolnăvea o actriţă, era imediat chemată să joace în locul acesteia. Cu încuviinţarea lui Marulis, soţul ei, ALIKIA a luat lecţii de dans, dorind să aibă o imagine bună pe scenă, mai ales atunci când i se cerea să înlocuiască vreo dansatoare. Profesoara de dans, bine plătită de Marulis, şi-a transformat eleva într-o dansatoare autentică, promiţând să devină o adevărată vedetă a scenei. Cariera de artistă a ALIKIEI a durat 10 ani, perioadă în care ea s-a bucurat de aplauzele frenetice ale publicului. După naşterea celui de-al doilea copil, s-a simţit din ce în ce mai slăbită, nemaifăcând faţă la activitatea scenică. Rămânând acasă, ea s-a ocupat intens de creşterea şi educarea copiilor săi, Aritia şi Kelanos. S-a refăcut în timp record, în câteva luni redevenind aceeaşi fiinţă veselă şi energică de la începutul căsătoriei. Copiii au fost pentru ea lumina ochilor şi raţiunea de a trăi. I-a educat cu profesori buni. Pe Kelanos l-a trimis la studii de comerţ în Europa, la Paris. Ajuns după aceea un mare om de afaceri, Kelanos le-a asigurat părinţilor săi o bătrâneţe liniştită. Eroina noastră, ALIKIA, şi-a iubit copiii cu disperare. Fata ei, Aritia, s-a născut bolnavă de inimă, trăind doar 11 ani. Moartea fiicei lor a fost o mare lovitură pentru cei doi părinţi. ALIKIA, cu sănătatea şubrezită, nu a mai avut puterea de a deveni din nou mamă. Avea 62 de ani când şi-a pierdut şi bărbatul. Marulis închisese ochii pe vecie din cauza unei comoţii cerebrale. ALIKIA, trista văduvă, a mai trăit încă 4 ani, plecând şi ea în lumea veşnică după soţul pe care l-a iubit şi regretat până la disperare.
Nina Petre
11 iunie 2011
COMENTARIUL ELENEI
"Mă tot gândesc la antecesoarea din Grecia şi observ că era o persoană veselă şi plină de viaţă, dar pe care viaţa a lovit-o destul de puternic. Acum înţeleg de ce m-am simţit şi mă simt apăsată şi de ce îmi simt sufletul greu.
Văd că în ambele vieţi anterioare - şi ca Esther, şi ca Alikia -, provin din familii cu mulţi copii. Ca Alikia aveam patru fraţi şi o soră, ca Esther, trei fraţi şi o soră. Dar spiritul meu a păstrat modelul de a avea doar doi copii.
Ce groaznic este faptul că Alikia şi-a pierdut fetiţa la doar 11 ani şi alţi copii nu a mai putut avea! Se pare că spiritul meu a obosit destul de tare în viaţa Alikiei şi a venit cu această moştenire în viaţa Estherei. Esther, având o inimă slabă (probabil slăbită de şocul pierderii fetiţei şi a soţului din viaţa Alikiei), cred că era destul de apăsată, peste care s-a suprapus problema cu piciorul lui Handel, neputinţa ei de a avea mai mult de doi copii, stresul războiului şi - cireaşa de pe tort - şi-a mai pierdut şi băiatul. Doamne, ce lovituri! Într-una din vieţi îmi pierd fata şi soţul iubit moare înaintea mea, iar în cealaltă soţul este bolnav şi îmi pierd băiatul. Groaznic! Se pare că am o karmă negativă creată pe familie: soţ şi copii. Trebuie cumva să îndrept lucrurile în acest sens, dar încă nu conştientizez foarte clar ce am de făcut.
Deocamdată, viaţa mi-a dat un soţ care să mă îndepărteze de el şi să nu mai creez ataşament. Mă doare însă foarte mult suferinţa lui şi aş vrea să-l ajut. Am mai interacţionat cu soţul meu în alte vieţi şi care a fost natura acelei relaţii sau doar acum mi-a fost dat să-mi spăl anumite păcate?
Nu înţeleg de ce în această viaţă nu am avut parte de mai mulţi fraţi sau surori. Mama nu a putut să aibă decât maximum doi copii. Cu fratele meu nu sunt foarte apropiată. El are o personalitate puternică şi s-a impus mult mai mult decât mine, iar pe mine reuşea să mă convingă foarte uşor când vroia ceva de la mine, bineînţeles. În rest, nu mă prea băga în seamă sau era agresiv cu mine atât verbal, cât şi fizic. Acum s-a schimbat, vorbeşte frumos cu mine, dar nu mă încălzeşte cu nimic. Ceea ce însă apreciez la el este că e optimist, pozitiv şi am nevoie de asta ca de aer şi apă. Oare de ce am o relaţie atât de distantă cu fratele meu? M-am mai întâlnit într-o altă viaţă cu el? Am creat vreun ataşament atunci care acum trebuie rupt?
Nici cu părinţii mei nu simt o compatibilitate completă. Ca şi părinţii Alikiei, ne-au oferit de toate, au avut şi au bunăstarea lor, dar sufleteşte nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. Oare de ce am o mamă aşa rece şi dură şi nu una mai caldă?
De asemenea, aş vrea să ştiu dacă Handel s-a reîncarnat şi, dacă da, e la noi în ţară sau în altă parte? Aş vrea să ştiu cum să mă rog pentru el: ca pentru un om viu sau ca pentru o entitate care este în lumea spiritelor? Mă tot gândesc dacă m-am comportat frumos cu el şi cum a fost relaţia noastră. Spunându-mi acum că, în viaţa Alikiei, soţul meu a murit înaintea mea şi am suferit, trebuia oare să-i întorc această suferinţă partenerului, în viaţa Estherei? Trebuie să mă simt vinovată că l-am făcut să sufere pe Handel? Eu mă gândesc că da şi că suferinţa creată lui şi lui Madeleine acum trebuie să o primesc înapoi de la soţul şi fiica mea.
Mă miră că Iaroll nu s-a încarnat, dar probabil că e un spirit foarte evoluat şi un suflet frumos. O să mă rog pentru sufletul lui.
Mă mai întreb de ce a trebuit ca Esther să trăiască în stres din cauza războiului. Am stresat lumea sau am pricinuit un rău foarte mare în viaţa Alikiei sau în vieţile anterioare Alikiei? Eu sunt acum o persoana stresată, îmi fac griji din toate nimicurile şi nu este prea plăcut. Resimt deprimarea şi stresul, îngrijorarea, furia (pe care le-am acumulat în cele două vieţi, prin morţile celor dragi) ca pe nişte poveri care îmi apasă sufletul şi spiritul şi de care îmi doresc cu toată fiinţa mea să scap, să mă curăţ de ele odată pentru totdeauna.
De asemenea, aş vrea să ştiu şi de Marulis şi de copiii din viaţa Alikiei, s-au încarnat sau încă sunt entităţi în lumea de dincolo? Se pare că, dacă în viaţa de grecoaică, am avut parte de băiat până la sfârşitul vieţii şi de fată, nu, în cea a Estherei a fost invers. Câte lovituri! Ce uşor se creează dependenţe şi ataşamente şi cum poţi face rău şi apoi ne întrebăm cu ce am greşit şi de ce ni se întâmplă atâtea necazuri... Trebuie să lucrez la acest aspect, ca să nu le mai fac rău soţului şi copilului meu, dar la fel simt că încă nu am în întregime conturat modul în care ar trebui să fac acest lucru la nivel energetic, spiritual.
Îmi doresc foarte mult să-mi dezvolt capacităţile paranormale. Pot spune că mă îngrijorează aceste reîncarnări dese ale spiritului meu. Înseamnă că nu am reuşit, în destul de multe vieţi, să scap de karmele negative pe familie. Îmi doresc să scap de karma negativă şi să nu mai trebuiască să mă mai încarnez mai mult de 2-3 ori, dar nu mi-e dat mie să decid acest lucru... E destul de obositor pentru sufletul meu să tot duc aceste greşeli peste veacuri, trebuie să pun piciorul în prag, cum s-ar spune!
Aş vrea să mai spun că întotdeauna am avut un sentiment ciudat legat de mare, de ţipătul pescăruşilor şi mi-e frică de apă, cu toate că ştiu să înot. Îmi este foarte frică de marea învolburată şi nu ştiu de ce. Îmi este o frică îngrozitoare, aproape paralizantă, şi nu ştiu de ce. Când eram mică, era să mă înec, la tata la ţară, dar nu cred că de la această întâmplare mi se trage. Am păţit ceva pe mare în viaţa de grecoaică, a păţit altcineva drag ceva pe mare şi m-a marcat?
În ceea ce o priveşte pe Alikia, se pare că plătesc pentru faptul că ea nu a mai profesat ca dansatoare şi a stat acasă. Soţul meu, din cauza problemelor de sănătate, nu mai poate lucra.
Dacă fetiţa mi-a murit devreme în viaţa de grecoaică, în cea de Esther m-am putut bucura de ea, dar de băiat, fiindcă am avut parte de el până la sfârşitul vieţii ca Alikia, nu am mai avut parte de el în viaţa de englezoaică.
Aş vrea să ştiu, dacă se poate: în viaţa de Esther am murit fiindcă am făcut stop cardiac de supărare sau am făcut şi eu vreun gest necugetat, de a-mi lua viaţa? Sper că nu am fost atât de lipsită de responsabilitate. E normal să ne înfricoşeze moartea, fiindcă nu trebuie să renunţăm la viaţă. E atât de frumoasă, dacă ştii cum să o trăieşti! Dumnezeu ne-a dat atâtea frumuseţi şi bogăţii de care să ne bucurăm, iar România e o ţară cu totul specială. Să ne ajute Dumnezeu să rezistăm, să ne curăţăm spiritele şi să nu ne mai încarnăm la nesfârşit!"
ELENA
15 şi 27 iunie 2011
Bucureşti
< sus >
Marocanul TIRIK HAMDU a trăit în perioada anilor 1724-1785. S-a născut într-o mică aşezare de berberi, situată în sudul munţilor Atlasul Înalt. Cea mai apropiată localitate civilizată era orăşelul care astăzi se numeşte Rich. Părinţii lui TIRIK se numeau Anurd (tatăl) şi Monsak (mama). Au avut 12 copii, adica 5 băieţi (dintre care TIRIK era fiul cel mai mare) şi 7 fete. TIRIK avea o soră mai mare decât el, Sinr. Anurd muncea ca negustor ambulant, comercializând diverse mărfuri de la un sat la altul, în zona montană greu accesibilă negustorilor din oraşe. Nevasta lui, Monsak, se ocupa de casă şi familie, dar şi de marea ei pasiune: cusutul hainelor pentru femei. Monsak îmbrăca toate femeile satului cu haine confecţionate din materialele aduse de bărbatul ei. Copiii crescând mari, părinţii s-au gândit de timpuriu la viitorul lor. Băieţii din sat coborau munţii şi se îndreptau spre târguşoarele unde îşi puteau găsi câte ceva de lucru. Familia Hamdu, deja numeroasă, a decis să plece definitiv din sat, urmând să se stabilească în Rich, unde poposiseră mulţi locuitori ai satului. Soţii Hamdu aveau nişte rude acolo, care i-ar fi putut ajuta să îşi găsească o casă încăpătoare. TIRIK avea 10 ani când s-a mutat în Rich împreună cu părinţii şi cele 2 surori, Sinr şi Ahd. În anii următori au venit pe lume încă 9 fraţi şi surori. Copiii cei mai mari, TIRIK, Ahd şi Sinr, au fost nevoiţi să îşi ajute întreaga familie. Anurd şi-a intensificat comerţul, amenajându-şi un mic magazin, unde TIRIK şi Sinr vindeau mărfurile aduse de el. Monsak şi-a continuat activitatea de croitorie, iar rochiile elegante create de ea aveau mare căutare printre clientele magazinului.
TIRIK s-a specializat în vânzarea hainelor şi a unor produse alimentare. La 19 ani şi-a luat-o de nevastă pe frumoasa Aim, o fată de 16 ani, harnică şi cuminte, fiica unei familii de mici negustori. Aim i-a dăruit lui TIRIK 11 copii, adică 5 fete şi 6 băieţi. Fetele, având câte o zestre bunişoară, s-au măritat repede. Băieţii au învăţat tainele negustoriei de la tatăl lor, ocupându-se toată viaţa cu schimbul de mărfuri sau chiar cu vânzarea lor pe bani. TIRIK a renunţat la drumurile destinate achiziţionării mărfurilor când băieţii lui au fost în măsură să se deplaseze singuri prin ţară. La 50 de ani, TIRIK era deja obosit şi bolnav cu oasele, aşa că s-a decis pentru o viaţă mai liniştită, acasă şi în magazinul său. Avea o fire paşnică, dar, dacă se simţea în pericol, nu ezita să riposteze cu vorba însoţită de binecunoscutul său cuţit, pe care îl purta la şold. TIRIK a trăit 61 de ani, fiind răpus de o criză cardiacă gravă într-o seară, după ce s-a întors de la muncă. Viaţa zbuciumată, mereu nesigură, lupta dusă împotriva concurenţilor, a hoţilor care îl şantajau pentru bani, şi-au pus puternic amprenta pe trupul şi sufletul acestui om răzbătător. A lăsat în urma lui o familie prosperă, un adevărat clan de negustori, care dominau comerţul din întreaga zonă.
Nina Petre
3 august 2011
COMENTARIUL ELENEI
"Vreau să spun că îmi place mult de TIRIK, îl admir şi chiar mă simt mândră de un astfel de antecesor spiritual. Parcă o văd pe străbunica mea care făcea comerţ cu carpete, covoare şi stofe! TIRIK, om adevărat, din punctul meu de vedere. Simt anumite stări ale acestuia în sufletul meu. Cred că de la el mi se trage dragostea pentru munte, iubesc muntele şi câte drumuri de munte am bătut de câte ori am avut ocazia! Ce frumos se vedeau munţii cu Crucea de pe Caraiman! Ador Babele şi Sfinxul, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi anul acesta! Îmi place să mă plimb pe cărări de munte. Cred că de la TIRIK mi se trage. Şi dacă el a lăsat atâta bunăstare în urmă, de aceasta a beneficiat şi Alikia, nu ştiu Esther, dar şi eu.
De cuţit mă feresc şi nu-mi place să-l văd îndreptat asupra mea. De câteva ori, uitându-mă la cuţit, parcă mă vedeam luându-l în mână şi înfingându-l în cineva şi mă tot gândeam că mintea mea o ia razna, cum pot să mă gândesc la aşa ceva! Pe de altă parte, mi se pare corect, cum să se apere bietul om de hoţi şi şantajişti, că Poliţie pe vremea aceea nu prea cred că era şi trebuia să se apere într-un fel! Că nu a fost bine, e partea a doua, a plătit spiritul prin cele 3 încarnări: Alikia, Esther şi eu, care mă simt ca o prostuţă ce trebuie să înghită tot felul de porcării şi să-şi plece capul, că de, trebuie să fim umili şi răbdători...
Mă doare că nu simt să am un sens, parcă pierd timpul degeaba. TIRIK a fost negustor, a prins o marjă şi a găsit o modalitate de a face bani cinstiţi. Şi-a întreţinut familia, a avut câţi copii i-a dat Dumnezeu şi din toţi a făcut oameni cu valoare. A fost propriul stăpân, a fost ajutat la început şi de părinţi, ca apoi să continue singur. A avut valoarea lui. Dar eu? Eu nu am fost pusă în situaţia să fac comerţ, mama nu m-a luat la ea la firmă şi nu m-a pus să fac nimic de genul acesta. Nici nu ştiu ce aş putea face. În România, dacă eşti cinstit, cam tragi mâţa de coadă, cum mi se întâmplă mie acum. Eu sunt cinstită şi prostănacă. Nu am putere de convingere, mă las influenţată de alţii şi întotdeauna alţii sunt mai buni şi fac lucrurile mai bine. Nu am idei, nu sunt creativă, nu-s în stare să iau taurul de coarne, ca să o iau de la capăt, nici profesional şi nici personal. Nu vreau să fiu aşa, nu-mi place deloc că sunt în acest fel, dar, din păcate, aşa sunt de când mă ştiu. O să-mi spuneţi că sunt negativistă şi pesimistă şi trebuie să fiu mai pozitivă, că toţi oamenii au potenţial. Aşa o fi, dar deocamdată mă simt ca o cârpă, nu sunt în stare să o iau de la capăt. Din păcate, am un fel de a fi foarte idiot (din punctul meu de vedere, care sigur îmi veţi spune că este greşit).
Nu pot să uit de crizele comiţiale pe care le-am avut când eram mică şi a trebuit să iau medicamente care mi-au afectat memoria, conştiinţa de sine şi mi-au creat complexe de inferioritate, fiindcă am fost o elevă slabă la învăţătură. Mi-am revenit din clasa a şaptea, când nu a trebuit să mai iau medicamente. Eram tratată de parcă eram o tâmpită şi acest lucru îl simt şi acum când văd că oamenii se ascund de mine, nu-mi spun tot ce ar trebui să spună, fiindcă mă consideră prea proastă ca să pot înţelege şi fiindcă nu gândesc aşa cum gândesc ei. Nu pot să uit cum mă trata fratele meu, era drăguţ cu mine doar când avea nevoie de ceva, în rest eram o cretină, o idioată şi ţipa la mine şi chiar dădea în mine. Acum sunt fata bună pentru el, dar, de comunicat, comunică "din părţi" cu mine. Tot o idioată am rămas şi pentru el. Singurii bani pe care-i primeam erau de la bunica. Cei 5 lei îi primeam o dată sau maximum de două ori pe an, cu care ori mă duceam la cinematograf, ori îmi luam o prăjitură. În rest, mă uitam la ceilalţi copii cum îşi cumpărau prăjituri de la bufet sau sucuri şi eu înghiţeam în sec, fiindcă nu aveam bani. Ai mei nu-mi dădeau.
Nu uit că în clasa a şasea am mers cu blugii rupţi în genunchi şi mă îmbrăcam cu cele mai proaste haine, că de, mama nu-mi cumpăra, ca să nu-mi stea mintea la lux şi la băieţi, ci la învăţătură. Nu am avut niciun prieten. Cine să se uite la mine, aşa cum arătam?! Erau alte fete care veneau luxate, şi-au pierdut virginitatea la 13-14 ani, se bucurau de viaţă şi au ajuns de N ori mai bine ca mine. Mama, nu spun, se îmbrăca bine, dar cum eram eu îmbrăcată, nu conta... că doar trebuia să-mi stea mintea la învăţătură.
Nu pot uita cum am căzut la treapta a doua, fiindcă, din slăbiciune sufletească, nu m-am mutat la uman, am rămas la real, ca să rămân cu cea mai bună prietenă a mea de atunci (care oricum nu dădea doi bani pe mine). Nu pot uita că mama nu mă băga în seamă şi nu a stat de vorbă cu mine până am intrat la facultate, că de, până atunci nu eram un om demn, la nivelul căruia să se coboare pentru a discuta cu el. Şi când am intrat la facultate, bunica a trebuit să o ghideze pe mama şi să-i spună ce să facă şi cum să se comporte cu noi, că pe ea nu o ducea capul. Tot bunica mi-a fost aproape şi când am căzut la treapta a doua, nu mama. Mama nu a vorbit cu mine până când am intrat în clasa a 11-a, în toamnă.
De abia aşteptam să termin liceul şi să încep o nouă etapă din viaţa mea şi, când colo, cu ce mă trezesc? Primul meu prieten a fost un om cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă şi nu aveam ce să caut cu el. Iar după ce am terminat facultatea, am ajuns să lucrez într-un loc unde, după câteva luni, am fost dată afară, că trebuiau să aducă pe cineva plătit la jumătate faţă de mine. Serviciul pe care îl am acum nu mă ajută să mă dezvolt şi să cresc. Mi s-a pus eticheta că-s idioată şi nu-s în stare să fac prea mult şi aşa-s tratată.
Pot să uit pierderile materiale ale familiei mele, egoismul mamei, de care mă lovesc ori de câte ori se iveşte ocazia? Pot să uit ce soţ şi ce soacră mi-am "tras"? Să mă ajute DUMNEZEU să uit toate astea, că oricum nu mă ajută cu nimic să mi le amintesc în mod constant. M-am săturat de atâtea răutăţi, am înţeles că nu sunt farmece şi blesteme sau, mai bine zis, mă autosugestionez, fiindcă puteţi să-mi spuneţi că ele nu există chiar şi numai pentru simplul fapt de a nu mă mai gândi la asta. Singurul meu refugiu, deocamdată, este biserica, dar nici acolo nu am linişte totală. Se găsesc tot felul de cumetre să mă înghesuie, că doar ce ştiu ele de rugăciune? Trebuie să se înghesuie să ajungă cât mai repede la moaşte şi să le acapareze vreo 5 ore, eventual să le şi ia cu ele acasă, de s-ar putea, să dea acatiste etc. Dacă vreau să stau liniştită, să mă rog şi să mă concentrez, pot? De mi-ar permite cumetrele, aş putea...
Am citit pe site-ul dumneavoastră despre datul acatistelor, chiar nu vedeam lucrurile în acest fel. Ce înseamnă întunecimea minţii şi necunoaşterea moştenirii spirituale pe care o avem! Mi-e groază în ce întuneric zac şi-n câtă prostie! Mă uit şi la oamenii din jur, în câtă întunecime zac: câtă goană după bani, averi, case, maşini, poziţii sociale etc. M-am săturat de toate astea până peste cap.
Cu mâncatul, nu am fost o mâncăcioasă de fel, nu m-am omorât cu carnea, mie îmi plac dulciurile, în rest nu mă interesează. Dă-mi ciocolată, îngheţată şi prăjituri şi e superb de bine pentru mine! Încerc să mai diversific cu o brânză, fructe, dar carnea îmi cade greu, aşa că postul de mâncare nu e aşa de greu de ţinut. Sper să nu mă îmbolnăvesc.
Am mai citit şi declaraţia unui francmason care e pe moarte şi pe care l-au apucat procesele de conştiinţă, că în cel mult 2 ani se va declanşa războiul în Iran şi apoi în toată lumea, că vine al treilea război mondial, că vor urma o groază de orori (de parcă acum, cum o fi!), că sistemul bancar va intra în colaps total şi cei care au case ipotecate le vor pierde... Ce viitor luminos ne aşteaptă!
Săracul Tirik a trăit în stres şi frică. Se pare că s-au transmis peste veacuri, fiindcă eu sunt o persoană stresată şi fricoasă şi nu aş putea spune că mă simt prea confortabil cu acest lucru. Şi Esther a trăit în stres, iar atunci ELENA putea fi mai brează? Dacă eu sunt stresată, agitată şi nerăbdătoare, oare soţul meu ar putea fi mai breaz? Oare era Tirik bănuitor? Că eu cam sunt, mă simt chiar paranoică uneori. Bănuiesc anumite persoane că au făcut un lucru şi ele nu l-au făcut, ba din contră, eu mutam un lucru dintr-un loc într-altul şi uitam. Nu ştiu ce să zic, dar ce a fost spiritul meu şi ce a ajuns! E o gândire de om, aşa-i?! Spiritul nu e chiar aşa, nu? Ce om deosebit a fost Tirik şi ce sunt eu! Un nimic. Şi mie îmi sare muştarul când sunt nedreptăţită, mă enervez foarte tare şi nu mai ţin cont de nimic, spun ce-mi trece prin cap. Am momente când ăla cu coarne îşi bagă coada şi creează conflicte ori la serviciu, ori acasă. La serviciu mă strădui să fiu mai raţională, mă mai controlez, cu ajutorul lui DUMNEZEU, dar cu soţul meu nu aţi vrea să auziţi ce ne spunem, e degradant.
Ce mă doare cel mai tare e că nu am o valoare, un sens în viaţa asta de doi bani. Mă doare cum mă tratează familia, colegii, dar DUMNEZEU mă ajută să rezist şi eu încep să mă autosugestionez că sunt tare, puternică, optimistă şi că totul o să fie bine.
Nu mă identific nu nimeni, nici în această viaţă, nici din celelalte vieţi. Realizez că Esther, Alikia, Tirik, Oxana şi cine o mai fi fost înaintea Oxanei sunt alte persoane, alte suflete în alte corpuri, cu personalităţi diferite, cu gândire diferită şi cu un fel de a fi diferit, dar realizez că ceea ce nu au făcut bine, dar şi ce au avut bun, s-a transmis energetic până la prostănaca de ELENA de azi. Ştiu, nu trebuie să mă denigrez atât, dar nu-mi place felul meu de a fi, neputinţa în care mă zbat şi umilinţa pe care trebuie să o îndur. Este o furie destul de mare în sufletul meu şi mă simt destul de debusolată. Sper să nu mai cad în nicio psihoză şi niciun alt fel de boală psihică sau fizică. Îmi doresc să trăiesc 83-85 de ani, cât vrea spiritul meu, dar să-i trăiesc cu folos, cu un scop, să fac ceva de valoare, să las ceva bun în urma mea, nu ca o buruiană, o existenţă de doi bani, prin care fac umbră pământului degeaba. Tirik a lăsat ceva bun în urma lui, Alikia la fel, chiar şi Esther, dar eu? Îmi cer scuze pentru pesimismul meu, nu vreau să vă supăr inutil, că oricum nu merit să-şi consume cineva supărarea pe mine. Am primit ceea ce am meritat. Am cules ce s-a sădit. Simt că prea s-au abătut multe asupra mea, dar, ce să zic, gândirea mea negativă, depresia şi cine ştie ce din felul meu de a fi sunt de vină."
ELENA
5 august 2011
Bucureşti
< sus >
OXANA SIDEROVA s-a născut într-un fort militar rusesc, situat în sudul ţării, pe malul Mării Azov, putând fi localizat între actualele oraşe Taganrog şi Rostov pe Don. Viaţa OXANEI a fost cuprinsă între anii 1636-1712. Părinţii ei se numeau Ghenadi şi Varvara. Soţii Siderov au avut 5 copii: 3 fete (Oxana, Ariadna, Victoria) şi 2 băieţi (Igor, Celin). Ghenadi provenea dintr-un neam vechi de nobili, primind de la părinţii săi o moşie bogată, situată în afara Moscovei. Perioada anilor 1610-1613 a fost marcată de puternice răscoale ţărăneşti şi ocuparea Moscovei de către militari polonezi şi suedezi. După ce i-a fost prădată moşia de cîţiva ţărani răsculaţi, Ghenadi şi-a luat nevasta şi cei 4 copii, refugiindu-se spre sud, în zona Donului şi a Mării Azov, unde fratele său Aleksandr era comandantul unui fort militar.
Ultimul copil, mezina OXANA, a văzut lumina zilei în noua casă construită de tatăl său împreună cu soldaţii din garnizoană. La naşterea OXANEI, părinţii ei erau deja trecuţi de prima tinereţe, fata venind pe lume parcă dorind să le fie un sprijin la bătrâneţe. Frumoasă şi veselă ca o primăvară, copila creştea văzând cu ochii în mijlocul naturii superbe. Avea doar câţiva anişori când, admirând întinderea sclipitoare a Mării Azov, a început să discute în minte cu păsările care zburau deasupra apei. Legătura ei de suflet cu natura înconjurătoare era deosebit de puternică, fata nerezistând nici măcar o zi fără să meargă pe malul apei. Avea un trup foarte sănătos, moştenind rezistenţa fizică a tatălui său. Varvara însă a devenit bolnăvicioasă după naşterea OXANEI. Adeseori se simţea atât de rău, încât era chemată de urgenţă nevasta unui cazac de prin apropiere. Ruhin–vindecătoarea era deja în vârstă când au început bolile Varvarei. Cu priceperea ei empirică, o punea pe picioare pe biata femeie. Având şi darul ghicitului în tăciunii din sobă, Ruhin i-a prevestit Varvarei că va muri în ziua nunţii fiicei sale. Îngrozită şi disperată de cumplita prevestire, OXANA a implorat-o pe bătrâna vindecătoare să îi transmită toată ştiinţa ei străveche. Bună la suflet şi săritoare la nevoie, Ruhin a luat-o drept ucenică pe fata soţilor Siderov. A învăţat-o pe OXANA să culeagă din stepă ierburile de leac şi să le pregătească pentru a fi bune la ceaiuri, cataplasme, alifii de pus pe răni.
OXANA avea 17 ani când bătrâna ei prietenă a închis ochii pentru totdeauna. Fiind convinsă că ştiinţa primită de la Ruhin o va ajuta să îşi salveze mama de la o moarte timpurie, OXANA s-a căsătorit cu iubitul ei, cazacul Ahtur Zemtok, un nepot al regretatei Ruhin. Ahtur, bun călăreţ, se ocupa cu îngrijirea şi pregătirea cailor din garnizoană pentru luptele care nu mai conteneau. Tătarii din zona munţilor Caucaz atacau sistematic mica trupă rusească. După căsătorie, OXANA a continuat să îşi trateze părinţii, dar îi ajuta şi pe ceilalţi locuitori ai fortului. Prin stradaniile ei de femeie neobosită, OXANA a salvat multe vieţi şi în satul de cazaci din care provenea Ahtur. Cunoscându-şi bine obligaţiile de femeie măritată, i-a dăruit soţului ei 7 copii, adică 3 fete şi 4 băieţi. În cea de-a doua parte a vieţii, OXANA a trăit ca o văduvă neconsolată, ai cărei copii şi nepoţi însemnau totul pentru ea. Ahtur a decedat la numai 48 de ani, lovit puternic la cap de un cal nărăvaş. Copiii lor s-au împrăştiat prin ţară, cu excepţia fetei celei mici, Iahdara, care s-a măritat cu un cazac de prin partea locului. Băieţii OXANEI s-au îndreptat spre Moscova, unde se mai liniştise atmosfera, ei reuşind să ia în stăpânire marea moşie părăsită de bunici. Celelalte două fete au plecat cu bărbaţii lor, care erau militari în solda ţarului. Ajunsă la 76 de ani, bătrâna OXANA şi-a făcut bilanţul vieţii: fusese o soţie devotată, mamă desăvârşită şi o vindecătoare neobişnuită în comparaţie cu cele pe care le cunoscuse până atunci. Femeia ajunsese la performanţa scoaterii bolilor din trupul celor suferinzi doar prin invocarea unui spirit pe care îl găsise adăpostit într-un copac înalt din curtea sa. Secretul prezenţei acelui spirit îl aflase de la îndrumătoarea ei, regretata Ruhin. OXANA a închis ochii pe vecie într-o dimineaţă însorită, privind pe geam splendoarea naturii. Avea un zâmbet uşor pe chip, care simboliza mulţumirea omului cu datoria împlinită în timpul vieţii.
Nina Petre
25 noiembrie 2011
COMENTARIUL ELENEI
"Sincer, nu pot să-mi dau seama cu ce a greşit OXANA. Din ceea ce mi-aţi povestit, a fost o fată curată, sensibilă şi plină de calităţi. Într-adevăr, mi s-a transmis sensibilitatea şi legătura ei puternică cu natura. Marea întotdeauna mi-a inspirat ceva misterios (chiar dacă mi-e frică de marea învolburată, nu ştiu de ce), iar pescăruşii îi ador. Am senzaţia, tot timpul că vor să-mi comunice ceva, dar nu înţeleg ce.
Continui să îmi pun aceeaşi întrebare: de ce a trebuit spiritul OXANEI să se mai reîncarneze? Ca să urmeze TIRIK, ALIKIA, ESTHER şi eu? Înţeleg că un spirit se reîncarnează ca să evolueze şi să crească, dar eu, din ce observ, văd că mai mult este tras în jos şi e încărcat cu energie de undă joasă. TIRIK a fost uşor agresiv (din nevoia de autoapărare şi de a răzbate), a murit obosit şi cred că uşor sătul de viaţă, ceea ce s-a transmis încarnărilor următoare. Aceeaşi oboseală s-a transmis ALIKIEI (profesie doar 10 ani şi probleme cu sănătatea după naşterea fetei), care a şi dezvoltat ataşament de familie (primind apoi lovitura cu moartea fetei şi a soţului înaintea ei), iar ataşamentul ALIKIEI de băiat s-a finalizat la ESTHER cu moartea băiatului pe front. Oboseala transmisă s-a concretizat prin boala de inimă a lui ESTHER şi, după moartea băiatului, cu deprimarea care a trimis-o pe lumea cealaltă. Toate acestea se manifestă la miine amplificat!!! Care este ideea acestor energii de undă foarte joasă şi greu de suportat: deprimare, lipsă de chef de orice, sensibilitate care nu e bună în aceste vremuri haotice, depravate şi nebune pe care le trăim?
Şi, în loc să fiu ajutată să am oameni veseli şi plini de viaţă în jurul meu, eu ce am? Numai oameni deprimaţi, unii îşi zic realişti, dar tot negativişti sunt. Cu ce a fost ajutat spiritul meu în toate situaţiile prin care am trecut şi trec? Simt că sunt trasă în jos şi nu că evoluez. Simt că viaţa întinde coarda mai mult decât este cazul. De ce trebuie să fiu pusă în situaţia de a decide să divorţez când eu nu vreau acest lucru? Până acum, spiritul meu trebuia să fie printre spiritele pure şi să nu mai trebuiască să se încarneze dacă nu ar fi fost pus în situaţii de viaţă care să-l tragă în jos. Cine decide ce viaţă trebuie să ducă un spirit după ce se încarnează? Am înţeles, alte spirite sunt cu mult superioare, dar atunci de ce ne lasă să ne încarnăm în oameni care sunt puşi în situaţii de viaţă care îi trag în jos, le fac rău, îi chinuie şi de ce trăim vremuri care ne ţin în beznă şi neştiinţă? Cum evoluează un spirit dacă nu are toate datele problemei? Trebuie lăsat să se încarneze de mii de ori, ca să-şi facă mii de păcate şi să ajungă în final să se arunce de pe geam, să-şi taie venele sau să-şi tragă un glonţ în cap? Sincer, nu prea înţeleg. Încotro ne îndreptăm? Măcar dacă tot ne încarnăm, să simţim un ajutor şi nu piedici, în mod constant.
În fine, am înţeles că noi suntem de vină, fiindcă nu gândim pozitiv, nu suntem mai încrezători, mai plini de viaţă şi nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi când ne moare mama, tata, soţul (soţia, băiatul, fata) sau când suntem atacaţi, când ni se fură, când suntem bolnavi sau când cine ştie ce calamitate ni se mai întâmplă. Chiar nu înţeleg care-i ideea existenţei noastre pe acest pământ, e ca şi când ne-am da de lucru, ca să avem ceva de făcut. Ne încarnăm ca să ne aflăm în treabă. Existăm, pentru ce? Care-i ideea existenţei spiritelor?
Am apucat să citesc şi din cartea primită. Se citeşte foarte uşor, e foarte optimistă şi mă sfătuieşte să-mi stabilesc obiective. Ce obiective să-mi stabilesc, când eu sunt sătulă de tot şi de toate? Fiecare zi e un chin. Să mă amăgesc eu că totu-i bine? Ce-i bine? Nimic. Sunt uşor dezamăgită, mă tot supăr aiurea şi, de rezolvat, oricum nu rezolv nimic. Nu vreau să fiu martiră, vreau să mă înţeleg cu partenerul meu de viaţă, cu copilul meu, să am parte de linişte, înţelegere şi stabilitate. Oare cer prea mult? Profesional, vreau o schimbare, dar nu ştiu ce vreau să fac şi încotro să o apuc. Deci, ce obiective să-mi stabilesc? În fine, aş cam vrea să se termine cu tot şi cu toate, m-am săturat de această viaţă de 2 lei. Nu am nicio satisfacţie, numai iluzii că ar fi bine, dar totu-i varză. Dacă divorţez şi voi găsi un altul (dacă se va întâmpla asta, nu există nicio garanţie), va fi acela mai bun? Va avea mai mult creier? Va fi mai matur? Va fi mai altruist? Va avea acela vreo stea în frunte? Se va înhăma să accepte o persoană cu un copil după ea? Sau, alternativa ar fi singurătatea. Nu vreau să cad povară pe capul alor mei. Ce vină au ei pentru păcatele mele? De divorţez, unde să mă duc? Nu am bani să plătesc chirie, întreţinere, telefoane, mâncare şi multe altele şi ce fac? Întind mâna la ai mei sau la colţ de stradă? Nu-i chiar aşa uşor. Fac destule ai mei pentru mine, nu e cazul să cad povară pe capul lor şi mare directoare cu bani, din păcate, nu-s. Nu prea găsesc soluţii şi alternative şi simt că viaţa mă trage în jos, nu-s propulsată în niciun fel, pe niciun plan. Dar să nu mai aşteptăm de la alţii, aşa-i? Cam acestea sunt simţămintele mele şi ideile care-mi trec prin cap, printre treburile de serviciu pe care le mai fac. Sper să nu par ca un copil răzgâiat, dar, din păcate, nimic nu mă mai atrage. Trag de mine şi mă întreb cât o să mai rezist."
ELENA
29 noiembrie 2011
Bucureşti
< sus >
SUNI RAH MANTU a trăit în perioada anilor 1582-1620. Ea s-a născut într-o aşezare modestă, cu locuitori săraci, aflată în apropierea graniţei Siamului (denumirea actuală este Thailanda) cu Birmania (denumirea actuală este Myanmar). Părinţii lui SUNI se numeau Riduh (tatăl) şi Sahlai (mama). Cei doi soţi au avut 11 copii: 7 fete (Suni, Maht, Sarmuku, Miandr, Lair, Yan Sa, Rimad) şi 4 băieţi (Lukur, Oadr, Madunk, Vasr). Întreaga familie trăia din darurile naturii: animale, păsări, peşte, plante bune pentru hrană şi îmbrăcăminte. Riduh umbla toată ziua în căutare de hrană şi plante din care nevasta lui obţinea firele necesare confecţionării hainelor şi a pălăriilor de soare. În anul 1556, vecinii din nord, birmanezii, au început să treacă graniţa comună, ocupând treptat întregul Siam. Sub influenţa civilizaţiei birmaneze, poporul siamez a primit un plus de cultură, iar oraşele ţării au început să se dezvolte. La emanciparea Siamului au contribuit mult şi navigatorii portughezi, care au poposit în această ţară începând cu anul 1516. Numeroase familii au migrat din nordul ţării spre zona de litoral, unde viaţa era mai îmbelşugată. Familia lui SUNI, mărindu-se în decurs de câţiva ani, avea nevoie de multă hrană, pe care tatăl, Riduh, o procura din ce în ce mai greu. Fata cea mare, SUNI, împlinind 14 ani, şi-a convins părinţi să pornească la drum, spre ţărmul însorit, despre care aflaseră cu toţii. Cei doi părinţi au fost de acord cu mutarea, dar nu chiar atât de departe. La câţiva zeci de kilometri distanţă se afla micul orăşel Fang, spre care migraseră numeroşi săteni din nordul ţării. Ajutaţi de rudele care locuiau în Fang de mai multă vreme, cei din familia Mantu s-au stabilit şi ei la oraş.
După 2 ani, SUNI a pornit-o spre sud, împreună cu fratele ei mai mare, Lukur. S-au oprit în localitatea portuară Samut, unde şi-au găsit de lucru. SUNI a fost primită ca vânzătoare la o bucătăreasă care prepara mâncare pentru marinarii din port. Lukur s-a angajat la un negustor, fiind nevoit să care mărfurile de pe corăbiile comerciale. Patroana lui SUNI, inimoasa Radamah, i-a găsit fetei o locuinţă şi a învăţat-o să gătească mâncăruri din peşte, necunoscute de ea până atunci. Vizitând piaţa cea mare, SUNI a văzut numeroase pălării de soare scoase la vânzare, confecţionate din paie colorate, mai frumoase decât cele pe care ştia să le facă din copilărie. Pe lângă pălării, se mai vindeau coşuri destinate transportului mâncării şi al diverselor mărfuri cumpărate de gospodine. Cel mai mult i-au plăcut lui SUNI micile păpuşi, asemănătoare zeului Buddha, cel pe care îl diviniza întreaga populaţie siameză. În serile ei libere, SUNI se obişnuise să împletească pălării, coşuri şi statuete asemănătoare celor văzute în piaţă, având norocul de a le vinde cu mare succes.
Împlinise deja 18 ani când un marinar portughez s-a apropiat de cele două tarabe la care vindea: cea cu mâncare şi cea cu produse artizanale. Lucas poposise pentru a doua oară în portul Samut. Avea 27 de ani, era necăsătorit şi mare amator de femei frumoase. SUNI locuind singură într-o baracă, apropierea lor a fost uşoară. După câteva zile, Lucas s-a urcat din nou pe puntea corăbiei cu care venise, jurând-i iubitei sale că va reveni peste câteva luni. A revenit, dar peste un an, găsind-o pe SUNI acasă, cu băieţelul lor în braţe. Femeia rămăsese însărcinată, patroana o dăduse afară, iar ea supravieţuise datorită fratelui ei Lukur, care îi aducea zilnic de mâncare. Impresionat de noua lui familie, Lucas i-a lăsat bani şi haine lui SUNI, după care a pornit din nou la drum. Nefericita femeie a înţeles că viaţa ei va fi dedicată creşterii fiului său, Ahdan, şi nepoţilor ce vor veni pe lume. Nu şi-a găsit un alt bărbat, iar Lucas nu a mai revenit. SUNI a aflat peste câţiva ani de la ultima lui vizită că bărbatul murise într-un naufragiu, provocat de atacul unor piraţi asupra corabiei pe care lucra. Resemnată, SUNI şi-a văzut de treburi, crescându-şi băiatul prin munca ei de meşter creator de obiecte tradiţionale. Avea 38 de ani când Ahdan împlinea 20. Băiatul se pregătea de nuntă cu aleasa inimii sale, când, epuizată de emoţii şi multă muncă, eroina noastră a trecut la cele veşnice, din cauza unui stop cardiac. Biata femeie, a cărei viaţă fusese dedicată muncii şi creşterii unicului copil, nu a mai ajuns să se bucure la nunta lui. Viaţa ei scurtă fusese ceva obişnuit pentru femeile din acea lume, care munceau adeseori mai mult decât bărbaţii, iar când se îmbolnăveau grav, nu aveau prea multe şanse de însănătoşire.
Nina Petre
19 martie 2012
COMENTARIUL ELENEI
"Pot spune că sunt mândră de o astfel de antecesoare spirituală. A fost o femeie puternică, curajoasă şi răzbătătoare. Jos pălăria! Ce frate deosebit a avut, fără el sigur i-ar fi fost mult mai greu! Probabil că de aceea acum nu am parte foarte mult de singurul meu frate, dar nu-i bai. Nu cred că aş fi putut să fac ceea ce a făcut SUNI, să fac singură un copil şi să mă chinui din răsputeri să-l cresc. A fost formidabilă şi are toată admiraţia mea. Cât o fi suferit, săraca, să rămână fără iubitul ei! Ce s-o fi întâmplat cu el, în următoarele încarnări? Sper că nu a suferit. Oare antecesorii mei spirituali sau eu ne-am mai reîntâlnit cu el? Dacă da, cine o fi fost? Ce mă bucur că SUNI nu i-a purtat rachiună lui Lucas şi asta s-a văzut în încarnările urmaşilor spirituali, numai că suferinţa lipsei partenerului s-a manifestat şi la OXANA şi abia TIRIK s-a putut bucura de familie şi de partenera lui până la sfârşit. Suferinţă, suferinţă, suferinţă. Oare suferinţa îndurată de SUNI, OXANA şi ALIKIA o datora ESTHER partenerului? Oare suferinţa pricinuită lui Ahdan de moartea timpurie a lui Suni a trebuit să o îndure ESTHER, prin moartea lui Iaroll pe front? Ciudat, dar soţul meu s-a apucat să contruiască vapoare în miniatură. O fi urmaşul spiritual al lui Lucas Feroes? Bine, soţul meu prezintă similitudini şi cu Handel şi cu Marulis. Cum întâlnesc în această încarnare a spiritului meu, la soţul meu, anumite caracteristici comune cu partenerii antecesorilor mei spirituali?!
Din nou, toată admiraţia mea pentru munca lui SUNI: nu-i uşor să faci pălării, coşuri şi păpuşi. Eu sunt total paralelă, nu ştiu să fac nimic: nu-s bună nici la lucru manual, nici la modelism, în schimb soţul meu este foarte priceput la ambele. Îl admir foarte mult pentru aceste daruri pe care le are, dar păcat că, din cauza deprimării, nu şi le fructifică la adevăratul potenţial, ar face artă. Mă doare sufletul din această cauză. Cât mi-aş fi dorit şi eu să pot face astfel de lucruri şi nu sunt în stare. Pălăriile nu mă caracterizează, mi se par foarte sofisticate, deşi la nuntă, în loc de voal, am purtat pălărie.
Ceea ce nu mi s-a părut frumos şi etic e faptul că, deşi a ajutat-o la început, Radamah a respins-o pe SUNI atunci când avea cea mai mare nevoie de ajutor. Urma să aibă un copil, nu avea lepră, dar cred că nu trebuie să am prea multe pretenţii de la anii 1600 şi modul de gândire de atunci. Cred că SUNI a suferit foarte mult şi din cauza acestei răutăţi. Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze pe Radamah, care poate a înţeles, la un moment dat, gestul ei. Cât o fi suferit Ahdan că mama lui nu a mai apucat să-l vadă la casa lui, cu soţie şi copil! Şi SUNI a lăsat suferinţă în urma ei, la fel ca şi ESTHER. În cazul lui SUNI a plătit OXANA, rămânând văduvă la 40 de ani. (La fel a păţit bunica mea paternă din această încarnare, care a rămas fără soţ tot din cauza unui accident cu căruţa. Calul s-a speriat, l-a dat jos pe bunicul de pe căruţă şi a călcat pe el, lăsându-l acolo mort. A rămas o văduvă cu 4 copii.) Suferinţa lăsată în urmă de ESTHER o plătesc eu.
Marea, mă tot lovesc de ea: ALIKIA, OXANA, SUNI, RUNK. Ce nu înţeleg, de ce mi-e frică de apă? Oare moartea lui Lucas mi-a imprimat în suflet frica de apă sau este doar de ordin psihologic? Nu-mi place carnea de peşte, deşi e cea mai sănătoasă. Adevăru-i că-mi place doar carnea care nu are multe oase, dar tot nu aş mânca zilnic. Nici mirosul de peşte nu-mi place, îmi provoacă o uşoară respingere. De ce oare? Pe de altă parte, am simţit ceva misterios din partea mării, parcă ar fi vrut să-mi comunice ceva, dar nu puteam să-mi dau seama ce. Deşi auzind pescăruşii, ţipătul lor parcă învăluit în mister (pentru noi, oamenii lipsiţi de clarviziune) strigă după ajutor (aşa interpretam eu). Oare e ţipătul lui Lucas după ajutor, pe care l-am auzit la momentul oportun şi s-a transmis peste veacuri? Ştiu, mi-aţi spus să mă apuc de scris, dar nu am făcut-o până acum. Când marea este învolburată şi valurile vin cu furie spre mal, îmi este o frică de moarte: o simt de parcă m-ar certa şi ar vrea să mă pedepsească. Cred că de la Lucas mi se trage. Fantastic cum rămân imprimate în perispiritul nostru: fricile, suferinţele şi patimile noastre!
A suferit mult spiritul meu şi simt acest lucru atât de pregnant, dar un rău care nu te omoară, te întăreşte. În ceea ce priveşte încarnările dese ale spiritului meu, deşi înseamnă evoluţie, simt că parcă spiritul meu ar fi obosit şi are nevoie de mai multă odihnă. Pe de altă parte, datoria este datorie şi trebuie plătită. Oare cum să mă comport ca să nu mai condamn un alt suflet în viitor? Simt că-i datorez urmaşului meu sau urmaşei mele spirituale ştergerea suferinţei, linişte, echilibru (lipsa oricărui ataşament), veselie şi bucuria de a trăi, bunătate şi milă. Nu vreau să mai condamn pe nimeni în viitor, nu vreau să port conştiinţa vreunui rău creat nimănui, din ştiinţă sau neştiinţă. Sper ca inima să mă ajute să prind cei 83 de ani doriţi de spiritul meu. Nu ştiu, niciodată nu mi-a spus nimic Thailanda sau Groenlanda, deşi am văzut la TV imagini legate de Thailanda şi mi-a sărit în ochi pe hartă Groenlanda. Nu mi-aş fi putut închipui că am avut antecesori spirituali în aceste două ţărişoare.
Doresc să vă spun că m-aţi ajutat foarte mult cu cele relatate despre cele 5 încarnări ale spiritului meu. Am reuşit să înţeleg şi să conştientizez anumite frici, impulsuri, patimi, nelinişti, griji şi în special porcăria asta nenorocită de deprimare. Era foarte important pentru mine să înţeleg de unde mi se trage. Foarte mult rău mi-a făcut această deprimare şi abia acum încep să înţeleg uşor, uşor, prin ce mi-am atras nereuşitele mele pe plan personal şi profesional, lipsa de interes pentru cele înconjurătoare: politica, dorinţa de a avea bani, bunuri personale, arta (deşi îmi place, dar nu am avut o motivaţie puternică de a studia mai mult); lipsa de chef de orice şi comunicativitatea scăzută; când sunt într-un grup, lipsa de spontaneitate într-o discuţie sau ceartă; complex de inferioritate dezvoltat de mic copil şi lista ar putea continua."
ELENA
20 martie 2012
Bucureşti
< sus >
RUNK a trăit între anii 1513-1572. S-a născut într-un sat de pescari situat pe ţărmul sudic al celei mai mari insule a lumii, Groenlanda. Dispărut ulterior din cauza migraţiei locuitorilor, satul respectiv poate fi localizat la cateva zeci de kilometri distanţă spre nord faţă de actualul oraş Ivituut (Ivigtut). Părinţii lui RUNK se numeau Midark (tatăl) şi Rostor (mama). Cei doi au avut patru copii: un băiat (RUNK) si trei fete (Munduru, Makru, Lundah). Hrana zilnică a familiei era asigurată de Midark. Bărbatul pleca la pescuit pe pluta lui rudimentară, întorcându-se acasă cu vietăţi recoltate din apele reci ale Mării Labrador. Nevasta lui, Rostor, se ocupa de gospodărie şi creşterea copiilor. În plus, confecţiona haine din piei de animale, foarte necesare pentru a rezista cu toţii la clima deosebit de aspră.
RUNK, fiind singurul băiat şi cel mai mare copil din familie, s-a comportat de mic asemenea tatălui său, imitându-l în toate obiceiurile. La 7 ani, băiatul părea a fi un bărbat în miniatură, voinic la trup, ager la minte şi agil în gesturi. Pescuia şi vâna alături de Midark, fără a se teme de valurile ameninţătoare ale mării şi nici de animalele pe care se străduia să le ucidă. Surorile lui au plecat în lume, urcându-se la bordul unor corăbii venite dinspre Europa. RUNK, rămas unicul sprijin al părinţilor săi, şi-a ales o fată dintre cele câteva bune de măritat, întemeindu-şi o familie în satul natal. Înainte de ritualul căsătoriei, RUNK şi-a construit o colibă învecinată cu cea în care locuia de când văzuse lumina zilei. Nevasta lui, Iahtri, semăna bine cu Rostor, atât la chip, cât şi la hărnicie. De fapt, Iahtri era una dintre nepoatele mamei lui RUNK. Ştiind că neamul lor avea nevoie de urmaşi, Iahtri a născut atâţia copii cât i-a fost dat să aibă: doar doi, o fată şi un băiat. Fata, Sunku, a plecat la vârsta adolescenţei cu o corabie scandinavă, pierzându-şi urma, aşa cum făcuseră majoritatea fetelor din sat. Băiatul, Rusk, a împărtăşit soarta lui RUNK, rămânând alături de părinţii săi, ocupându-se cu pescuitul şi vânătoarea.
RUNK, eroul nostru, a trăit doar 59 de ani, un adevărat record al vârstei locuitorilor din zonă. Trupul său robust l-a ajutat să reziste vieţii grele şi pline de pericole, iar norocul i-a ieşit în cale ori de câte ori l-a prins furtuna pe mare sau s-a apropiat prea mult de el câte un animal periculos.
Nina Petre
10 mai 2012
COMENTARIUL ELENEI
"Mă bucur mult să aud că episoadele mele karmice, cât şi răspunsurile mele ajută alte persoane. Cred că cel mai bine pentru sănătatea noastră psihică şi pentru evoluţia noastră spirituală este să fim sinceri atât cu noi, cât şi cu cei din jurul nostru, ceea ce din păcate nu se mai întâmplă cu multe persoane. Am fost învăţată să nu mint, deşi aceeaşi persoană care m-a învăţat lucrul acesta, din păcate, minţea şi ea. Dumnezeu să o ierte, că mi-e atât de dor de ea şi aş vrea să o am aproape, dar nu mai este. Acum stau cu un om care m-a minţit şi, fiindcă i-am spus că prefer să tacă decât să mintă, s-a conformat. Trebuie să accept, nu am ce să fac, deşi doare, dar nu mai contează.
În ceea ce-l priveşte pe RUNK, se pare că a fost un om dintr-o bucată, de altfel îmi plac mult astfel de oameni, care există şi în societatea noastră. Se pare că a fost destul de ataşat de familie, în special de părinţi şi, ca mulţi dintre băieţi, de mamă, fiindcă şi-a luat o soţie care semăna cu mama lui. Se pare că această legătură cu părinţii o resimt şi azi, deşi nu am un soţ care să semene cu niciunul dintre părinţii mei. Probabil că acesta este şi motivul pentru care a existat o distanţă între mine şi ai mei. Mai bine aşa, decât să ne facem rău unii altora. Mă gândesc, oare cum s-o fi simţit RUNK când surorile lui au plecat şi nu le-a mai văzut tot restul vieţii, dar ce a simţit când i-a plecat fetiţa şi nu s-a mai întors? Oare nu l-a durut, nu a suferit? Acesta să fie motivul pentru care nu suport despărţirile şi mă dor atât de tare? O fi fost el dur şi puternic, o fi rămas cu băiatul, dar sângele apă nu se face. Poate aceste plecări ale persoanelor iubite să fi contribuit într-un fel la agresivitatea existentă, care a fost cultivată şi prin exemplul tatălui, pentru a-şi duce traiul de zi cu zi.
Nu este în regulă să omori orice fel de vietate (ştiu indienii ce ştiu), chiar dacă motivul este unul bine întemeiat, motiv pentru care văd că în încarnarea aceasta am fost îndepărtată atât de natură, cât mai ales de mare, prin frica asta puternică existentă la mine vis-a-vis de mare şi mai ales de marea învolburată. Atât la propriu, cât şi la figurat mă blochez în situaţii "învolburate". Orice furie mă blochează. Nu-mi place cearta şi nici nu ştiu cum să reacţionez obiectiv, nu sunt spontană, dar simt că am un înger păzitor în astfel de situaţii care mă întăreşte şi mă protejează, la fel ca la RUNK.
Mă gândesc, oare frica pentru mare s-a transmis imediat la SUNI RAH MANTU, ca să fi influenţat în supărarea ei şi prin temerile ei - fiindcă Lucas a plecat din nou pe mare, deşi aveau un copil - acel naufragiu în care el a murit? Nu ştiu, sper să nu am dreptate. Se pare că şi ea a rămas cu băiatul, la fel ca RUNK. Experienţa lui RUNK a învăţat-o să-şi ducă viaţa şi să-şi crească singură copilul. Două existenţe scurte, din punctul meu de vedere şi zbuciumate, mai liniştită fiind OXANA, deşi nici ea nu a fost scutită de durere, rămânând destul de devreme văduvă. În orice caz, experienţa spirituală a lui RUNK i-a ajutat pe urmaşii lui spirituali, mai puţin pe ESTHER, care a cedat şi acum trebuie să îndrept acest fapt şi nu-mi găsesc tăria de a face acest lucru. Mă rog la Dumnezeu să mă ajute să mă ridic, dar nu ştiu dacă am să pot să fac acest lucru.
Este ciudat, simt anumite contradicţii în mine: pe de o parte simt că există tărie în mine să îndur, iar pe de altă parte simt că nu mai pot şi aş vrea să se termine totul. Contradicţia de experienţe ale antecesorilor mei spirituali. Simt destul de des că m-am săturat de tot şi de toate, dar conştientizez foarte bine că nici moartea nu este o soluţie, fiindcă tot ce nu pot eu să îndur sau să trec peste se va transmite urmaşului spiritual, ceea ce nu este o soluţie.
Nu ştiu să spun dacă mi-e frică de animalele sălbatice, fiindcă nu am fost pusă în situaţia în care să fiu atacată de niciun animal, dar mă gândesc că nu m-aş simţi foarte confortabil dacă m-ar ataca vreun urs, leu, panteră etc, dar pot spune că nu mi-e frică doar când mă gândesc că aş fi atacată.
În ceea ce priveşte frigul, zăpada şi iarna, îmi plac foarte mult. Suport frigul şi-mi plac troienele de zăpadă. M-am simţit atât de bine când a nins anul acesta şi când vedeam zăpezile acelea mari! Ador să ningă şi să văd Bucureştiul îmbrăcat în alb, mă simt fericită. Frigul îl pot îndura, de multe ori nici nu-l simt, parcă-s obişnuită de secole. Nu suport căldura excesivă (canicula ultimelor veri de câţiva ani încoace), mă agită, mă nelinişteşte şi îmi creează disconfort. Mă gândesc ce bine ne-ar fi fost dacă trăiam şi acum în mijlocul naturii şi nu prin betoanele acestea deprimante. Simt nevoia de verdeaţă, pomi, natură şi am atât de puţn parte de ele."
Elena
15 mai 2012
Bucureşti
< sus >
Turcoaica ALID SARDIH a trăit între anii 1427-1498. S-a născut într-o familie de nobili otomani, provenind din străvechea regiune Anatolia. Localitatea în care ALID a văzut lumina zilei se numeşte astăzi Aksaray, devenind un oraş prosper de-a lungul secolelor. El este situat la sud-est faţă de marele lac Tuz. Părinţii lui ALID se numeau Iurak (tatăl) şi Ludin (mama). Cei doi au avut 7 copii: 3 fete (Alid, Mirdek, Lossor) şi 4 băieţi (Murad, Sundek, Rodun, Issad). Iurak, nobil bogat, posesor al unei moşii vaste în afara localităţii, avea patima comerţului cu obiecte preţioase confecţionate din aur şi argint. Împreună cu fratele său Adurki îşi construise o reţea de afacerişti care vindeau la preţuri mari arme, bijuterii, vase, toate furate de soldaţii otomani din teritoriile ocupate. Ludin, provenind şi ea dintr-o familie bogată, s-a ocupat de copiii săi aşa cum văzuse în palatul părinţilor, asigurându-le o educaţie corespunzătoare vremurilor în care trăiau cu toţii. Cei 4 băieţi au primit instrucţia armelor, fiind pregătiţi să plece pe câmpurile de luptă. Fetele, obişnuite să se îngrijească toată ziua, conservându-şi frumuseţea naturală, au fost negociate de părinţii lor încă minore, ajungând neveste de afacerişti şi războinici bogaţi.
Fata cea mică, ALID, a fost cumpărată la numai 15 ani de boierul Hassan Durkid, un bărbat în vârstă de 36 de ani, care mai avea două neveste. ALID, o copilă naivă şi neştiutoare în privinţa căsătoriei, şi-a ascultat părinţii, din dorinţa de a le face pe plac şi a-i elibera de grija întreţinerii ei. După nuntă, negustorul Hassan şi-a izolat tânăra nevastă într-una din numeroasele vile de pe moşia lui, femeia pierzând contactul cu prietenele din oraş. Singurii vizitatori acceptaţi de Hassan erau cei doi părinţi, plus surorile şi fraţii lui ALID, împreună cu familiile lor. ALID, a cărei viaţă de femeie măritată semăna cu cea a unei păsări din colivie, nu le-a cunoscut de la început pe celelalte două neveste ale soţului său. Izolarea tuturor a fost perfectă, reuşind să se vadă cu toţii – neveste, copii şi nepoţi – după decesul bărbatului. La 82 de ani, Hassan încă îşi mai sporea averea prin afaceri necurate cu tot felul de aventurieri periculoşi. Nemulţumit de plata oferită pentru un sac de bijuterii furate, unul dintre ei l-a înjunghiat mortal pe Hassan, fugind de la locul faptei cu marfa în spinare. Negustorul mort a fost găsit prăbuşit în stradă a doua zi dimineaţa, după ce zăcuse toată noaptea fără suflare. Toate activităţile de cinstire a celui decedat şi de distribuire a uriaşei averi între numeroşii moştenitori au fost organizate de Murad, fratele mai mare a lui ALID, ajuns şi el un om în vârstă, având o bună reputaţie de înţelept. Toate neamurile fiind adunate în palatul lui Murad, cele trei văduve au avut prilejul de a se cunoaşte, uimite de ceea ce vedeau şi auzeau. Răposatul Hassan avusese 15 copii, dintre care 4 proveneau din convieţuirea cu ALID. Femeia îi dăruise 3 fete şi un băiat, toţi aflându-se la casele lor, având şi ei copii.
Văduva ALID, rămasă cu o avere considerabilă, a trăit comod până la 71 de ani în vechiul palat al fostului soţ, împreună cu nepoata ei Mirmah şi familia acesteia. Având cultul păstrării bunelor relaţii între rude, ALID s-a vizitat adeseori cu celelalte două văduve, acceptând evidenţa faptelor şi respectând tradiţia strămoşească a familiilor otomane. Femeie liniştită, cu vorba măsurată, ea nu a intrat niciodată în conflict cu rudele sau cu persoane din afara neamului său. Datorită priceperii ei de negociator, moştenitorii lui Hassan au păstrat relaţii paşnice, acceptând fiecare averea oferită prin împărţire dreaptă. După moartea lui ALID au avut loc numeroase conflicte între nepoţi, unele dintre ele sfârşindu-se cu acte violente. ALID a închis ochii cu faţa senină, păstrând pe chip un zâmbet uşor, specific muribunzilor care nu aveau ce regreta din viaţa care tocmai se sfârşise.
Nina Petre
12 iunie 2012
COMENTARIILE ELENEI
"Interesantă această doamnă ALID, foarte supusă şi ascultătoare, într-adevăr mă regăsesc în această persoană. Este bine că a putut accepta voinţa părinţilor ei, ceea ce eu nu ştiu dacă aş fi putut accepta. Pe mine întotdeauna m-a revoltat această atitudine de a impune copiilor voinţa părinţilor fie personal, fie profesional, fiindcă am văzut multe drame din această cauză. Fiecare om trebuie să aibă liberul arbitru, fiindcă este viaţa lui, nu a altuia. Doamne, cum o fi putut să stea atâţia amar de ani închisă într-un palat, fără prieteni, fără a interacţiona cu lumea şi fără să ştie de celelalte două soţii!? Ce ciudat să descopere la 60 de ani lucruri care ar fi trebuit să le ştie de la 15, când s-a măritat!
Observ diferenţa de vârstă între ALID şi Hassan, la fel ca la părinţii mei: tata va face în noiembrie 83 şi mama a împlinit în ianuarie 62 şi pot spune că s-au înţeles. De altfel, se pare că îmi inspiră mai multă încredere bărbaţii mai în vârstă decât cei tineri şi m-am gândit că probabil fiindcă am avut un tată mai în vârstă decât mama.
Păcat că Hassan s-a ocupat de negoţ din bunuri furate, la fel ca tatăl lui ALID, nu-i în regulă, drept urmare a suportat consecinţele. Oare ALID o fi fost furioasă pe acei aventurieri încât am ajuns într-o ţară în care înşelăciunea şi furtul sunt la loc de cinste? Dacă stau bine să mă gândesc, şi străbunica mea făcea comerţ cu marfă de contrabandă: carpete, covoare, materiale etc şi a făcut bani vânzând astfel de lucruri, fără să plătească taxe la stat. Deci văd că şi actuala încarnare a spiritului meu se loveşte de bani câştigaţi într-un mod nu tocmai corect.
Mă uit că ALID a fost o bună negociatoare. Eu nu sunt, atât că nu-mi plac conflictele şi încerc să le evit pe cât mai mult posibil, la fel ca ALID. Dacă ALID avea grijă de ea, eu din păcate nu am nici timp şi nici bani pentru mine. Nu ştiu cât de conştientă şi cât de apăsată s-a simţit ALID, dar eu resimt atât de puternic acest sentiment de pasăre în colivie, chiar am senzaţia că mă sufoc. Mă simt legată de mâini şi de picioare şi total neputincioasă. Aş vrea să simt că zbor, cresc, mă dezvolt psihic şi spiritual, dar simt că această realitate pe care o trăiesc mă trage în jos sau, în cel mai fericit caz, mă face să bat pasul pe loc. Îmi vine să urlu şi să muşc din pereţi. Mai sunt şi debusolată, nu ştiu ce să fac şi la cine să apelez. De altfel, chiar nu vreau să rog pe nimeni nimic şi vreau să mă descurc singură. Acum resimt foarte profund lipsa bunicii mele, care era o persoană veselă, pozitivă şi optimistă."
ELENA
13 iunie 2012
Bucureşti
"M-am mai gândit la ultimele noastre comunicări legate de ultimul episod karmic cu turcoaica nobilă cu care mă asemăn. De multe ori simt că m-am născut într-o epocă greşită, în care nu am ce să caut, dar ce să-i faci, trebuie să ducem ceea ce ni s-a dat! Sunt multe asemănări între felul de a fi al turcoaicei ALID şi eu, multe personaje care sunt la fel cu cele cu care interacţionez, mai ales soţul meu. Nu ştiu cum a resimţit turcoaica ALID afacerile necinstite ale soţului şi dacă a ştiut prea multe de ele, dar eu nu m-aş fi simţit confortabil.
Ce pot să spun este că nu am fost niciodată pornită pe bărbaţii cu multe soţii, chiar nu m-a interesat aspectul, cum nu am judecat niciodată femeile singure cu un copil, chiar le admir, apropo de SUNI. Pot să spun că sunt mândră de astfel de antecesori spirituali şi mă rog pentru sufletele lor, deşi avem spiritul comun. Nu ştiu dacă ALID a dus povara deprimării, dar eu o duc şi-mi este atât de greu! De multe ori mă gândesc că nu mai pot, nu mai am cu ce resurse să-mi revin şi aş vrea să mor, dar pe de altă parte sper că soţul meu să se pună pe picioare şi-mi fac speranţe că o să fie bine."
ELENA
6 iulie 2012
Bucureşti
< sus >
Valahul MIHAI GRAUR a trăit între anii 1316-1389. S-a născut în satul Smeeni, din Câmpia Buzăului, situat pe malul Călmăţuiului, un afluent al Dunării. Părinţii lui Mihai se numeau Tănase şi Olguţa. Soţii Graur aveau 6 copii: 2 fete (Ariţa, Elena) şi 4 băieţi (Vasile, Marcu, Luciu, Mihai). Tănase provenea dintr-un neam vechi de boieri, cu moşii în Câmpia Buzăului şi case în Buzău. Nevasta lui, Olguţa, provenea dintr-o familie bogată din zona Vasluiului. Familia Graur locuia în sezonul rece în casa lor din Buzău, iar de cum începea primăvara se mutau pe moşie, în Smeeni, unde aveau un conac impunător. Copiii au crescut ca adevărate vlăstare boiereşti, cu dădace, servitoare şi guvernante care i-au învăţat puţină carte. MIHAI avea 14 ani când regiunile istorice Valahia (în care locuia cu famila lui) şi Moldova (unde l-a purtat soarta mai târziu) au devenit Principate Autonome. Cei 6 copii şi-au urmat calea vieţii, diferită pentru fiecare dintre ei.
Mezinul familiei, MIHAI, a plecat de acasă la doar 19 ani, căutându-şi norocul în ţinutul Moldovei, tocmai la Iaşi. Îl luase cu el unchiul Dumitru, fratele lui Tănase, promiţându-i averea sa ca moştenire după ce nu va mai fi în viaţă. Dumitru şi nevasta lui, Eleonora, au avut un rol covârşitor în mersul vieţii lui MIHAI. L-au ajutat să înveţe a socoti averea şi încasările din vânzarea produselor agricole, obţinute de pe moşia lor. L-au însurat pe MIHAI cu nepoata unor prieteni, fata numindu-se Steluţa. Proaspăta familie şi-a stabilit reşedinţa în noua casă construită de soţii Dumitru şi Eleonora, decorată cu mobilă scumpă şi obiecte rare de către părinţii fetei. Ion şi Stana o aveau doar pe Steluţa, ceilalţi doi copii decedând de diaree, când încă nu împliniseră 4 anişori. Steluţa, lumina ochilor părinţilor săi, a fost ajutată mult de aceştia câte zile au mai avut după cununia ei.
Prietenos din fire, MIHAI dorea să se aibă bine cu toată lumea. Cei 4 copii ai soţilor Graur au crescut în atmosfera apăsătoare şi încărcată de discordie care domnea în oraş. Fetele, Simona şi Ileana, ieşeau pe poarta casei doar însoţite de părinţi. Băieţii, Iacob şi Grigore, au învăţat mânuirea armelor încă de mici, fiind nevoiţi să se apere toată viaţa de diverşi duşmani care roiau peste tot. Cele două fete au fost date pentru căsătorie unor fii de boieri, unul din zona Moldovei, celălalt de peste munţi, din Ardeal. Iacob şi Grigore au rămas lângă părinţii lor, pentru a le fi un sprijin la bătrâneţe. MIHAI şi Steluţa au trăit mult, având sănătatea bună şi firea robustă. Au avut timp să îşi crească nepoţii, care le-au îndulcit bătrâneţea.
MIHAI a închis ochii la 73 de ani, după un an de la moartea nevestei sale. Steluţa se chinuise timp de câteva luni, fiind răpusă de o boală a inimii. Neconsolat şi neputând trăi fără femeia care i-a fost soţie, prietenă şi bun sfetnic în clipe grele, Mihai şi-a pus capăt zilelor, înfigându-şi un pumnal în inimă. Fapta lui i-a îngrozit pe cei apropiaţi, dar cu toţii au considerat că a fost o dovadă de bărbăţie şi curaj.
Viaţa lui MIHAI Graur a fost puternic influenţată de condiţia lui socială. Originea boierească le imprima celor care o moşteneau un anumit mod de trai, o anumită viaţă de familie şi un anumit fel de a muri. De-a lungul vieţii, Mihai aflase despre numeroşii boieri care şi-au pus capăt zilelor fie din cauza pierderii averii, fie în dueluri şi alte incidente. Om bogat, dornic de a-şi crea o atmosferă paşnică în jurul familiei, MIHAI obişnuia să le ofere cadouri costisitoare tuturor celor de care avea nevoie pentru satisfacerea intereselor sale. Prietenia lui cu multe persoane controversate i-a adus numeroşi duşmani în rândul nobilimii autohtone.
Nina Petre
6 iulie 2012
COMENTARIUL ELENEI
"M-am gândit mult la MIHAI Graur şi la fapta lui. De când mi-aţi trimis mesajul, am tot citit şi recitit acest episod karmic şi, într-adevăr, înţeleg această apăsare cumplită pe care o am de când mă ştiu şi înţeleg aversiunea faţă de cuţite. V-am şi întrebat anul trecut de ESHTER dacă nu cumva s-a sinucis, dar nu m-am gândit nicio clipă că eu m-am născut pentru a ispăşi greşeala unui antecesor spiritual de acum 700 de ani. M-am gândit la ESTHER şi TIRIK, dar nu mă aşteptam să găsesc răspunsul mult mai departe în trecutul meu spiritual, dar probabil că am simţit ceva, de aceea mi-am dorit să continui să aflu. Mi-am pus deseori întrebarea de ce m-am născut în România, parcă nu-mi găsesc locul, acum am înţeles. De altfel, aş dori să precizez că am citit şi episodul karmic al lui Genevieve (actuala doamnă Ely), căreia la fel i-a murit băiatul în al doilea război mondial şi care, în urma acelei tragedii, a decedat, la fel ca şi ESTHER, dar din comentariile doamnei Ely s-a văzut că este mult mai pozitivă, mai optimistă, mai plină de viaţă şi mai realizată decât mine. Drept urmare, simţeam că ceva nu se leagă. Mă tot întrebam: oare chiar atât de tare să mă apese suferinţele venite de la TIRIK, ALIKIA şi ESTHER? Parcă nu rezonau experienţele lor cu apăsarea puternică pe care am resimţit-o şi o simt în continuare! Viaţa mea parcă este o veşnică luptă cu răul, cu deprimarea, cu energiile negative de care mă lovesc la fiecare pas personal, profesional şi chiar la biserică, din păcate.
Văd că MIHAI a fost un om serios, responsabil, care şi-a iubit familia şi care a fost în stare să-şi pună lumea în cap şi să-şi facă duşmani pentru a o apăra şi a-i vedea pe toţi în siguranţă. Şi eu simt acelaşi lucru: nu accept să facă nimeni niciun rău soţului sau fetiţei noastre, indiferent de cum sunt ei şi de cum se comportă cu mine.
Sunt o persoană paşnică, precum boierul MIHAI. Nu-mi place să mă cert sau să-mi fac duşman pe careva. Cel puţin eu consider că nu am duşmani, nu ştiu care-i realitatea. Acum există alte ameninţări din afară: agitaţia, stresul, evoluţia tehnologică, libertinajul foarte mare, gălăgia, nebunia, televizorul, politica, bolile, negativismul, agresivitatea în toate formele şi multe altele. MIHAI având duşmani şi părinţii departe, singurul sprijin au fost soţia şi copiii. Probabil că a suferit când au plecat copiii de acasă, dar fiind ceva normal, nu avea ce să facă. Drept urmare, dacă a rămas doar cu soţia, şi-a creat un ataşament foarte mare de ea, iar decesul ei cred că a fost cumplit pentru el. Totuşi, nu era singurul bărbat care rămânea singur, gestul comis fiind extrem. Nu ştiu dacă să-l numesc curaj, mai mult nebunie curată şi neştiinţă, ţinând cont de ceea ce trebuie să îndur eu. Ataşamentul de partener pe care şi l-a creat boierul MIHAI fiind foarte mare, eu a trebuit să-mi doresc destul de mult o familie. Dacă mă uit la toţi antecesorii mei spirituali, au avut doar un singur partener de viaţă, aşa cum mi-am dorit şi eu să am. Probabil aşa cum Steluţa a fost aproape de MIHAI şi eu mă simt datoare să fiu aproape de soţul meu. Nu ştiu cum m-aş simţi (nici nu vreau să mă gândesc!) dacă el ar păţi ceva (Doamne fereşte!) sau ar trebui să trăiesc fără el. Mi se pare cumplit. Nu ştiu dacă aş recurge la suicid, dar cred că aş ajunge psihic şi fizic o legumă. Nu ştiu ce să zic."
ELENA
1 august 2012
Bucureşti
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.9 este spaniola RANUJA VIDIS. Viaţa RANUJEI s-a desfăşurat între anii 1225-1288. Ea a văzut lumina zilei în orăşelul Mora, situat la sud de Toledo, în regiunea istorică denumită Castilia Nouă. În perioada 1221-1284 regatul Castiliei a fost condus de suveranul Alfonso X cel Înţelept. Părinţii RANUJEI se numeau Alfredo şi Lora. Cei doi au avut şase copii: două fete (Ranuja, Marulla) şi patru băieţi (Luis, Alberto, Juan, Pedro). Alfredo era negustor de vinuri şi cereale, iar nevasta lui îl ajuta la vânzarea marfurilor în micul lor depozit. De copii a avut grijă sora Lorei, Astira, femeie săracă rămasă văduvă la un an după căsătorie. Neavând copii, Astira şi-a iubit nepoţii la fel ca şi mama lor, devenind o persoană importantă în casa familiei Vidis.
Băieţii s-au îndreptat spre negustorie, din nevoia de a-şi ajuta părinţii. Devenind majori, au găsit surse importante de câştiguri, adaptându-se vremurilor pe care le trăiau. Suveranii creştini spanioli încă mai luptau pentru eliberarea tuturor teritoriilor ţării de sub dominaţia arabilor din Maroc. Un element de susţinere a economiei castiliene a devenit păstoritul, iar starea de război permanent a condus la întărirea aristocraţiei feudale. Luis şi Alberto au plecat la muncă pe moşia unui boier, rămânând acolo toată viaţa. Juan şi Pedro s-au înrolat în armata Suveranului, luptând împotriva ocupanţilor arabi din zonele învecinate Castiliei. RANUJA şi Marulla au stat cu mintea la măritat de cum împliniseră 15 ani. Marulla, fata cea mică, a ajuns soţia unui negustor de oi care locuia la ţară, având o mică moşie.
Lângă părinţi a rămas doar fata cea mare, RANUJA, care s-a măritat cu un militar. Raimondo Lauris provenea dintr-un neam de războinici care luptaseră ani la rândul pentru recucerirea teritoriilor ocupate de marocani. După nuntă, cei doi soţi s-au sfătuit cum să îşi facă viaţa mai liniştită şi prosperă. Dorind să aibă mulţi copii şi veniturile necesare pentru a-i creşte, Raimondo a renunţat la ideile sale războinice, gândindu-se în mod serios la începerea unei afaceri comerciale profitabile. Tânărul avea 27 de ani şi multe lupte sângeroase la activ. Rănile primite în războaie îi lăsaseră urme adânci pe trup. Cele mai periculoase fuseseră loviturile de spadă primite în cap, el rămânând cu dureri mari din cauza lor, suferind şi de o slăbire a memoriei. RANUJA a aflat despre suferinţele sotului abia după câteva luni de la nuntă. Îngrozită, femeia s-a gândit la început că nu ar fi bine să dea naştere unor copii, aceştia putând să moştenească boala tatălui lor. Mărturisindu-şi îngrijorarea faţă de mama ei şi de mătuşa Astira, ele au liniştit-o, spunându-i că o femeie măritată are obligaţia de a aduce pe lume cât mai mulţi copii, iar de sănătatea lor va avea grijă Dumnezeu. Obişnuită să nu iasă din vorbele celor două femei, pe care le iubea enorm, RANUJA şi-a văzut mai departe de treburile obişnuite ale casei.
Dorind să îşi ajute bărbatul în necazurile sale, l-a rugat să se apuce de comerţul cu piei şi lână de oaie. În acest scop, au plecat amândoi la ţară, unde locuiau Marulla şi bărbatul ei. Cei patru s-au sfătuit ore în şir, punând bazele unui comerţ ce promitea să devină eficient. Raimondo şi-a revenit treptat cu sănătatea, datorită deselor drumuri la ţară în căutare de marfă. La oraş, RANUJA împreună cu mătuşa Astira vindeau marfa adusă de Raimondo, încasând bani frumoşi pe ea.
Copiii au venit pe lume într-o atmosferă de muncă intensă şi profituri băneşti mereu crescânde. Au fost patru la număr, adică o fată (Larana) şi trei băieţi (Chico, Rumello, Marcus). Lora, bunica lor, a renunţat la comerţ în favoarea fiicei sale, pentru ca RANUJA să nu îşi întrerupă munca la depozit. Puternic influentaţi de catolicismul bunicii Lora, copiii RANUJEI au crescut cu frică de Dumnezeu, ajungând oameni serioşi, foarte cinstiţi şi muncitori. Larana s-a măritat cu un negustor de haine, iar fraţii ei au continuat tradiţia comercială a familiei.
RANUJA a trăit doar 63 de ani, încetând din viaţă în urma unei lovituri la cap primite într-o căzătură pe treptele depozitului cu marfă. Ameţise din cauza oboselii şi a tensiunii mari, nemaireuşind să stea în picioare. Deşi extenuată de munca grea depusă încă din copilărie, femeia nu dorise să se retragă în liniştea casei. RANUJA obişnuise deseori să spună câteva vorbe care o defineau complet: "Munca este viaţa mea. Prin muncă trăiesc". Influenţa sa puternică asupra copiilor şi nepoţilor i-a determinat să trăiască la fel ca ea, punând munca mai presus de orice plăcere a vieţii.
Nina Petre
16 august 2012
COMENTARIUL ELENEI
"Interesantă viaţa Ranujei şi, din multe puncte de vedere, se aseamană cu a mea. La mulţi din antecesorii mei spirituali, inclusiv la Ranuja, observ că au avut o grămadă de fraţi şi surori, cât şi mulţi copii (mai puţin Suni, care a avut doar unul). Văd asemănări de nume: Marulla (sora Ranujei) şi Marulis (sotul Alikiei), Ariadna (sora Oxanei) şi Ariana (fosta soacra), Marcus (unul din fraţii Alikiei) şi Marcus (unul din băieţii Ranujei).
Şi la Ranuja văd multă obedienţă, ascultare şi dependenţă de familie, care s-a transmis şi la Mihai, destul de ataşat de familie, iar el, dacă a comis nebunia care a comis-o, s-a înecat ca ţiganul la mal. Alid Sardih a fost la fel de ascultătoare şi paşnică, cred că şi Suni, nu mai zic de Oxana. Cred că noi ultimii suntem mai agitaţi şi mai neliniştiţi, începând cu Tirik şi terminând cu Esther. Şi eu sunt cam dependentă de familie: părinţi, soţ, copil. Îi ascult când îmi dau sfaturi, dar uneori mă mai şi enervează. Parcă nu aş avea cap să gândesc şi să-mi planific anumite lucruri şi singură!
Munca - ce să mai zic, simt în mine o dorinţă puternică de a munci, nu suport să vin la servici să stau degeaba, dar din păcate mi se cam întâmplă acest lucru. Acasă aş face tot timpul curăţenie, dar nu pot, că mi-l pun pe soţul meu în cap, care nu prea suportă vânzoleala prin casă.
Ranuja a avut o soră cu care să se asocieze, eu, din păcate, nu am decât un frate egoist peste mări şi ţări, care nu este în stare şi nici nu cred că vrea să mă ajute cu ceva. Oile nu prea pot să spun că-mi plac sau că îmi spun ceva. Nu-mi place carnea de miel/oaie/berbec şi nici nu suport hainele din blană de oaie, de altfel nu suport nici un fel de haină de blană, le resping şi mi-e scârbă de ele. Nu-mi plac nici oamenii care se îmbracă cu blănuri, e un fix de al meu. Poate mi s-a transmis de la Rajuna. Poate spiritul ei ar mai fi vrut ca ea să trăiască, dar din cauza muncii şi a accidentului, i-a fost curmată viaţa prea devreme.
Ciudat, de la o vreme încoace, tot îmi alunecă piciorul într-o parte şi risc să mi-l luxez. Parcă ceva vrea să mă mai oprească în loc, să nu mă mai agit sau să mă preumblu, să mai stau şi pe loc. De mică mi-a plăcut munca în casă, în grădină (când mă duceam la ţară), dar de animale mă apropiam cu teamă: vacă, cal, porci, oi. Doar găinile îmi inspirau încredere şi le mai fugăream prin cuibar.
Draga de Rajuna, şi-a făcut o groază de probleme cu privire la necazurile şi rănile de la cap ale soţului şi a ajuns să moară exact de o lovitură la cap.
Un alt lucru interesant: în Spania se războiau să scape de ocupaţia marocană, ca un urmaş spiritual al Ranujei să ajungă să se nască şi să trăiască în Maroc, iar tata a ajuns să muncească 4 ani acolo, dar nu a fost să fie să ajung şi eu. Oamenii din Maroc au fost foarte amabili şi drăguţi şi cu tata, şi cu noi, fiindcă au ajuns şi la noi în casă. La fel şi boierul Mihai, şi-a păstrat relaţii bune cu turcii, a preferat să dea bani otomanilor, doar să-şi păstreze familia intactă (bine a făcut), punându-şi boierii în cap, iar urmaşul imediat următor lui s-a născut şi a trăit în Turcia. Cât de prosteşti sunt toate războaiele, conflictele, ataşamentele şi patimile, doar înrobesc sufletele şi spiritele şi le chinuie! Doamne, ce prostie naţionalismul, rasismul şi judecarea altora după culoarea pielii! Le-am considerat aşa dintotdeauna. Câte războaie inutile, cu consecinţe nefaste dramatice şi care nu duc nicăieri! Alikia a trăit în vremuri conflictuale, Esther, ce să mai zic: cât stres şi nebunie a îndurat din cauza celui de al 2-lea război mondial şi ce s-a obţinut? Stres, agitaţie, griji, deprimare, de care atât de greu reuşeşte sufletul/spiritul să scape. Ce prostie mi se pare şi diferenţa între sexe, când ştiu că spiritul meu şi al tuturor dealtfel, au fost şi una, şi alta. Ce amănunt nesemnificativ şi cât caz se face pe această temă!
Nu prea mă consider capul familiei. Mă bucur cât timp pot fi cât de cât de folos şi sufăr groaznic că nu pot oferi mult, mult mai mult. Bunica mea îmi spunea: "Să dea Dumnezeu ca toata viaţa ta să dai!" şi explica că dacă dau, înseamnă că voi avea de unde. Ce bine ar fi să am, ca să pot da! Mă doare când vin amărâţi pe stradă (unii poate chiar sunt săraci, alţii doar aşa îşi câştigă existenţa, dar nu-s chiar atât de săraci) şi eu nu am de unde să le dau. Fiecare bănuţ contează şi trebuie să mi-l drămuiesc la sânge.
Negustoria văd că se întâlneşte destul de des atât la modul de existenţă a antecesorilor mei spirituali (la ei sau la familie), cât şi în viaţa mea, prin preocupările străbunicii şi ale mamei mele. Văd că tendinţe artistice nu prea au existat nici la antecesori, nici în viaţa actuală. Poate un pic la Suni, dar era un mijloc de trai.
Mi-ar fi plăcut (ştiu că nu contează foarte tare) să ştiu cum arătau antecesorii mei spirituali, ce personalitate aveau (mi-o conturez, dar destul de puţin), cum puneau problemele, cum le abordau, cum arătau partenerii lor, părinţii, fraţii, surorile, copii, nepoţii, cum arătau zonele în care au trăit, detalii care la nivel de spirit nu contează şi pe care le-aş numi curiozităţi. Cred că, atunci când mă gândesc la Ranuja, o văd pe mama. Ea este aşa: nu are stare o clipă, tot timpul trebuie să facă ceva, trebuie să aibă preocupări. Muncă scrie pe fruntea ei. Nu suportă oamenii leneşi, care stau degeaba, nu fac nimic.
Sănătatea mea, cine mai are timp de ea? Sper să fiu sănătoasă, voi avea nevoie, ca să ajung la 83 de ani. Ce mult mi se pare!
Îmi doresc foarte mult să-mi dezvolt capacităţile parapsihologice, dar presupun că o persoană pesimistă, deprimată, agitată, îngrijorată, cum sunt eu, nu prea are şanse să-şi dezvolte această latură a vieţii, poate doar cu o voinţă puternică. Ce înjositor şi apăsător mi se pare să mă gândesc numai la ceea ce am de plătit şi cât am de plătit! Doamne, de s-ar schimba odată lucrurile, să o ia pe o pantă ascendentă, pozitivă, plină de viaţă şi energie, ce bine ar fi!"
ELENA
17 august 2012
Bucureşti
< sus >
Norvegianul DUHRAN SAKAL a trăit între anii 1164-1213. El a văzut lumina zilei în localitatea denumită astăzi Gran, situată în apropierea unui lac superb. Părinţii lui DUHRAN se numeau Bjorn şi Elke. Femeie cu sănătatea şubredă, fiind bolnavă de plămâni, Elke a dat naştere la trei copii, dintre care doi au decedat în primii ani de viaţă, molipsindu-se de boala mamei lor. Singurul supravieţuitor a fost eroul nostru, DUHRAN. Bjorn se ocupa cu pescuitul în apele lacului şi mai ajuta din când în când la construcţia caselor din lemn în care locuiau membrii comunităţii. Elke stătea mai mult în casă, lăsându-şi bărbatul să facă treburile din curte. DUHRAN, unicul urmaş al soţilor Sakal, a crescut ca un adevărat bărbat, ajutându-şi părinţii la cele mai grele treburi din gospodărie: pregătirea lemnelor pentru foc, îngrijirea puţinelor animale domestice, pescuitul alături de tatăl său, pregătirea pieilor utilizabile etc. Bjorn provenea dintr-un neam de navigatori vikingi, tatăl său participând la incursiuni de jaf prin aproape toată Europa. Moartea acestuia la numai 46 de ani, într-o invazie de pradă pe coasta Angliei, l-a determinat pe fiul său să jure că niciodată nu îşi va întemeia fericirea şi prosperitatea pe distrugerea altor oameni. Rămas în localitatea natală, om modest şi cinstit, Bjorn s-a căsătorit din dragoste cu aleasa inimii, Elke, o fată timidă şi delicată. După decesul celui de-al treilea copil, boala ei de plămâni s-a agravat, femeia închizând ochii la numai 30 de ani.
Rămas orfan de mamă, DUHRAN, primul născut al familiei, a devenit sprijinul tatălui său la doar 11 ani. Harnic şi săritor la nevoie, a muncit alături de Bjorn, nelăsând casa şi gospodăria în paragină. După doi ani de la moartea lui Elke, Bjorn şi-a luat o nouă nevastă, care pentru DUHRAN a reprezentat o mama vitregă neînţelegătoare. Murke s-a purtat civilizat cu fiul soţului ei până la naşterea primului lor copil, un băiat pe care l-au numit Rudhof. Mama copilului, foarte geloasă din fire, nu l-a mai suportat pe DUHRAN în preajma ei, temându-se că el va avea pretenţia să moştenească toată averea familiei după moartea lui Bjorn. Fără a-şi întrista bietul tată, baiatul, ajuns la vârsta adolescenţei, şi-a luat rămas bun de la cei din casă, spunându-le că va pleca pe mare, spre a cunoaşte alte ţări, aşa cum au făcut strămoşii săi vikingi. Era atât de supărat pe mama vitregă, încât îşi alimenta mereu gândul că nu se va mai întoarce niciodată în casa părintească. Nava pe care a muncit, făcând parte din flota regală, l-a purtat din Marea Nordului până pe coasta Americii de Nord, unde trăiau urmaşii vikingilor originari din Norvegia. Speriat de viaţa grea pe corabie şi având firea paşnică a mamei sale, DUHRAN şi-a dorit enorm revenirea în ţara natală. A plâns de bucurie când a debarcat pe ţărmul fiordului, grăbindu-se să plece spre nord, spre a-şi regăsi ţinutul copilăriei.
Avea deja 25 de ani. Tatăl său l-a ajutat să îşi construiască o casa din lemn şi tot el i-a recomandat-o drept bună pentru căsătorie pe frumoasa şi timida Ralka. Devenindu-i soţie, Ralka i-a dăruit patru copii: două fete (Umma, Rolli) şi doi băieţi (Mankor, Ruhen). Cu toţii au crescut sănătoşi, spre bucuria părinţilor. După căsătorie, DUHRAN s-a apucat de comerţ, vânzând ce se cerea în localitatea lor: lemne, peşte, păsări, piei de animale. Copiii lui, harnici şi ascultători, au ajuns oameni de nădejde, descurcându-se fiecare după cum i-a fost norocul. Fetele s-au măritat cu tineri din zonă, iar băieţii s-au făcut negustori, ca şi tatăl lor. Niciunul dintre ei nu s-a simţit atras de ţinuturi îndepărtate, fiind influenţaţi de povestirile marinăreşti triste ale lui DUHRAN.
Acesta, închizând ochii la doar 49 de ani, din cauza unui reumatism început pe vremea călătoriilor navale şi agravat pe măsură ce înaintase în vârstă, nu a mai apucat să îşi vadă copiii ajunşi oameni maturi, la rândul lor părinţi şi bunici. Scurta viaţă a lui DUHRAN a fost plină de situaţii dificile, care i-au slăbit sănătatea şi rezistenţa fizică. Reumatismul ajungându-i la inimă, pentru bolnav nu a mai existat nicio posibilitate de salvare. Tatăl său, Bjorn, decedase cu un an înaintea lui, grav bolnav de plămâni, boală pe care o luase de la prima soţie şi o dusese pe picioare până la bătrâneţe. Ralka nu şi-a mai adus niciun bărbat în casă, neputând să nesocotească memoria lui DUHRAN, care fusese unica ei iubire.
Nina Petre
12 octombrie 2012
COMENTARIUL ELENEI
"Sunt mirată de cele spuse despre norvegian. Mă aşteptam să fi fost un om mai dur, agresiv şi cine ştie ce karme să fi agonisit sufletul şi spiritului său, dar se pare că nu-i aşa. Observ un alt antecesor paşnic, liniştit, generos şi foarte frumos sufleteşte. A fost un om deosebit şi puternic, cu părinţi deosebiţi, care a reuşit să supravieţuiască şi să-şi ducă viaţa hărăzită, spre deosebire de fraţii săi, care nu au mai apucat, sărăcuţii, să trăiască. Ce dureros trebuie să fi fost pentru el să nu mai aibă fraţi şi să-şi piardă şi mama la o vârstă atât de fragedă! Nu ştiu ce o fi simţit el când tatăl său s-a recăsătorit, dar cred că trebuie să se fi simţit un pic frustrat de dragostea paternă şi un pic stânjenit. Eu aşa m-aş fi simţit. De altfel, cred că mi s-a transmis acest lucru de la norvegian, fiindcă nu-mi place să deranjez, nu-mi place să supăr şi nici să mă bag între 2 oameni, să fac vreun rău într-un fel. Duhran, ca să nu creeze conflicte în casa tatălui, a preferat să plece în lumea largă, deşi probabil că nu ar fi dorit să facă acest lucru. Şi eu mi-am evitat soacra, ca să nu creez conflicte.
În ceea ce priveşte agresivitatea, violenţa, trivialitatea, nici mie nu-mi plac, chiar mă sperie şi prefer liniştea şi confortul căminului. Îmi place să călătoresc, dar la fel ca şi norvegianul, tot acasă vreau să mă întorc. Văd că am destule asemănări cu el, nu s-au şters de-a lungul încarnărilor calităţile deosebite ale norvegianului, pe care eu însă nu le văd astfel, dar le remarc din ce îmi povestiţi în caracterizarea antecesorilor mei spirituali.
Şi eu, când mă supăr, tind să devin destul de categorică, să spun că niciodată nu voi mai face un lucru sau altul, dar până la urmă îmi trece şi devin mai obiectivă, la fel ca şi Duhran, care s-a supărat pe mama lui vitregă şi iniţial nu ar mai fi vrut să se întoarcă în localitatea natală, dar apoi a revenit la sentimente mai bune şi tot acasă a fost mai bine. Un alt familist, care a reuşit să se facă iubit. Impresionant că soţia lui nu şi-a mai refăcut viaţa şi că l-a iubit atât de mult. Numai că mă gândesc că, pentru plecarea lui din această lume la numai 49 de ani, lăsând în urmă soţia cu cei 4 copii, a plătit Oxana, rămânând vaduvă devreme, tot cu 4 copii. Deşi nu poţi să-l învinovăţeşti cu nimic pe Duhran, condiţiile dure de viaţă şi-au pus amprenta pe sănătatea norvegianului, nu şi-a pus el capăt vieţii, dar cred că viaţa nu iartă. Ce-i de plătit, trebuie să plăteşti! Trebuie să se echilibreze anumite energii şi, ce au lăsat în urmă anumite persoane, trebuie să simtă şi ele în următoarele încarnari.
Un alt exemplu pot să dau cu ce am păţit eu în legătura cu soacra mea, ca urmare a gestului nesăbuit comis de boierul Mihai. A trebuit să simt şi eu ce au simţit cei dragi lăsaţi în urmă de boierul Mihai. Să mă apese deprimarea, neliniştea şi stresul îndurate de Esther, durerea Alikiei pentru pierderea copilului, agresivitatea lui Tirik, supuşenia lui Alid. Deşi, uneori, în vremurile pe care le trăim, cam par a fi destul de fraieră, nu se prea mai apreciază astfel de lucruri. Cu cât eşti mai obraznic, cu tupeu şi viclean, cu atât reuşeşti mai bine. În orice caz, nu mă interesează să fiu nici obraznică, nici cu tupeu, iar vicleană nu-mi stă în fire să fiu. Îmi place să fiu sinceră, uneori proastă de sinceră, de mă simt şi prost.
Când sunt foarte supărată şi simt că mă copleşeşte realitatea, îmi vine să-mi fac bocceluţa şi să plec peste mări şi ţări, la fel ca Duhran, dar mă calmez şi-mi trece sau chiar plec undeva la drum o zi, două şi mă calmez.
Văd antecesori foarte muncitori: Esther,Tirik, Oxana, Suni, Runk, ce să mai zic de Ranuja, care a murit muncind (cu munca în braţe, dacă pot spune astfel) şi terminând cu Duhran. Îmi place de Duhran, foarte muncitor şi corect, cum să nu-l fi iubit şi tatăl, şi soţia, şi copiii. Totuşi, cred că s-a creat un ataşament al spiritului meu de muncă (s-a setat în perispirit), iar acum trebuie să fiu o neica-nimeni din punct de vedere profesional şi să mă relaxez mai mult, pentru a echilibra energiile spiritului meu.
În prezent, eu nu am treabă cu animalele, piei de animale, nu ştiu să fac focul, deşi am văzut la ţară, la mătuşa mea, cum se face. De pescuit sau vânătoare, ce să mai zic, nu am fost pusă în situaţia, dar nici nu m-ar atrage. Pescuitul mi se pare o mare plictiseală, deşi pentru amatori cred că sunt acele momente de linişte şi reculegere, iar vânătoarea, să omor animale, doar dacă ne-am reîntoarce în epoca de piatră (poate nici atunci dacă sunt fructe şi plante)! Cred că antecesorii mei: Runk şi Duhran (nu ştiu cei de dinaintea norvegianului) s-au ocupat de animale cât pentru 100 de vieţi. Ce ruptă sunt acum de toate acestea, de acest stil de viaţă, apropiat de natură, nici la casă nu mai stau, deşi m-ar fi făcut să mă simt foarte bine muncind într-o gospodărie. Mi-ar fi plăcut să lucrez pământul, să pun seminţe, să văd rodul: să mă bucur de o roşie, de un cartof, de un castravete, să plantez pomi şi să mă bucur de fructul din grădina mea, să pun flori şi să mă bucur de ele. Să pot oferi altora din rodul muncii mânuţelor mele. Dar văd că nu sunt binecuvântată cu toate acestea, fiindcă s-au bucurat alţi antecesori ai mei de toate astea. (Mă gândesc că, mai ales, antecesorul din Mongolia?) Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să mă ocup de animale, poate doar de cai, îmi plac enorm, dar nu am avut parte de ei. Poate că a avut boierul Mihai şi nu a ştiut să-i aprecieze? Nu ştiu. Nu am reuşit până la această vârstă să mă sui pe cal, decât o dată şi atunci doar să fac o poză şi atât.
Observ la antecesorii mei, inclusiv Duhran, că au avut copii de nădejde şi au ajuns oameni de valoare, nu vagabonzi, cerşetori sau mai ştiu eu ce fel de oameni fără căpătâi. Acest lucru mă bucură nespus, sper să reuşesc şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scot un om de valoare din copilul meu şi să nu o ia pe cărări lăturalnice, că tentaţii sunt destule în vremurile pe care le trăim.
În ceea ce priveşte reumatismul care i-a atacat inima lui Duhran, de la care i s-a tras şi sfârşitul, s-ar putea să mă pască şi pe mine. Bunica mea paternă, cu care semăn ca două picături de apă, a avut reumatism şi s-a cam chinuit, deşi a trăit până la 91 de ani. Eu sper să nu am parte de astfel de "romantisme", dar mă gândesc că prezint risc. Om mai vedea. Văd, de altfel, că mulţi antecesori spirituali au avut probleme cu inima sau au murit de inimă. Ce să mai zic de boier, care şi-a înfipt cuţitul în inimă, ca să fie sigur că nu scapă?! De multe ori, când durerea sufletească e foarte mare, simt că-mi vine să-mi scot inima din piept, ca să nu mai simt nimic. Inima asta, bat-o vina!"
ELENA
17 octombrie 2012
Bucureşti
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.11 este egipteanca RUHAD RAIHIDR, care a trăit între anii 1102-1139. Ea s-a născut într-un mic sat aflat în apropierea ţărmului Mării Mediterane, la sud de actualul oraş Matruh. Părinţii lui RUHAD se numeau Marruan (tatăl) şi Lunke (mama). Cei doi soţi au avut şapte copii: trei fete (Ruhad, Marid, Minde) şi patru băieţi (Arnal, Mandinek, Irrud, Lokeril). Marruan era agricultor şi crescător de oi. Avea o bucată mare de pământ pe care cultiva legume pentru consumul familiei. Lâna şi o parte din carnea provenite de la oile sale erau vândute la oraş, omul reuşind astfel să strângă bani pentru viitorul copiilor săi. Băieţii l-au însoţit de mici la lucrările din grădină şi de la turma oilor. Fetele au rămas lângă mama lor, ajutând-o la munca din gospodărie. Crescând mari, băieţii au ales negustoria la oraş sau munca pe corăbiile comerciale. Fetele mai mici, Marid şi Minde, şi-au găsit bărbaţi printre prietenii tatălui lor, care veneau să cumpere de la el lână şi piei de oaie.
Fata mai mare, RUHAD, l-a cunoscut la 16 ani pe marinarul Harrun al Daih, fiul unui negustor din Alexandria, care obişnuia să achiziţioneze de la Marruan mari cantităţi de carne şi piei de oaie. Plăcându-i fata, băiatul în vârstă de 19 ani a negociat cu tatăl ei, fiind mulţumit de zestrea ce i se oferea. A luat-o cu el pe corabie, ajungând în Alexandria, unde locuia într-o casă mare, împreună cu părinţii şi sora mai mică, Liah. Atât el, cât şi tatăl său erau posesorii unor averi satisfăcătoare, obţinute prin comerţul naval. Din această ocupaţie trăiau foarte bine mulţi locuitori ai oraşului Alexandria, acesta fiind un port important situat pe traseul comercial ce lega Europa de Orientul Îndepărtat. Înţelegându-se bine cu soţul şi cu părinţii lui, RUHAD a devenit o membră agreabilă a familiei şi săritoare la nevoie. Soacra ei, musulmană fanatică, a obligat-o pe fata de la ţară să respecte toate obiceiurile sale. RUHAD se supunea tuturor cerinţelor soacrei, chiar dacă pe unele dintre ele nu le înţelegea bine, ba chiar le considera inutile.
Ţara lor se afla în plină domnie arabă a Fatimizilor, devenită datorită lor un important centru economic şi cultural al Islamului, purtând denumirea de Califatul Fatimid Independent.
RUHAD a adus pe lume doar doi copii: pe fiica ei, Nurrun, şi pe băiatul ei, Assurnad. Fata avea 16 ani, iar fratele său, 14 ani când tatăl lor a murit într-un naufragiu al corabiei atacate de piraţii din Mediterana. Mama lor, rămasă văduvă la numai 34 de ani, aproape că şi-a pierdut minţile din cauza disperării. Ihden, soacra lui RUHAD, şi-a luat nepoţii alături de ea, lăsându-şi nora să stea toată ziua cu ochii îndreptaţi spre drum, aşteptându-şi bărbatul să se întoarcă din lunga sa călătorie. Singura fiinţă care a reuşit să o scoată pe RUHAD din somnolenţa în care intrase a fost o prietenă a lui Ihden, care tot încerca să o convertească pe aceasta la credinţa sufistă. Considerând-o utilă ca prietenă de suflet, bătrâna soacră a dus-o în casa nurorii sale, sperând că o va putea ajuta pe RUHAD să îşi găsească echilibrul sufletesc. Revenirea tinerei femei a fost spectaculoasă, dar aceasta i-a provocat sfârşitul vieţii de familie. RUHAD, aflându-se într-o puternică depresie psihică, a luat drept literă de lege întreaga doctrină sufistă, pe care i-o predica noua prietenă, Runim. În scurtă vreme, RUHAD a dat de pomană toate rochiile ei frumoase şi elegante, adoptând haina din lână numita "suf", ca semn al acceptării sărăciei, penitenţei, renunţării la plăcerile vieţii şi al ascezei. S-a refugiat într-o clădire izolată unde locuiau mai mulţi sufişti, nemaidorind să afle nimic despre familia ei. A învăţat să predice scufundarea în non-existenţă, în realitatea absolută, să danseze cu mişcări bizare, încurajate de muzica instrumentelor şi de tăria băuturilor consumate în timpul ritualurilor. Au urmat 3 ani de viaţă ameţitoare, desprinsă de realitatea societăţii în care trăia. Copiii ei, însoţiţi de bunica lor, au vizitat-o într-o zi, începând să plângă cu toţii de milă şi disperare. În mintea bietei RUHAD s-a produs o nouă ruptură, asemănătoare celei suferite după aflarea veştii despre dispariţia lui Harrun. După plecarea vizitatorilor, ea şi-a înfipt un pumnal în stomac, răsucindu-l cu ură, din dorinţa de a-şi pune capăt vieţii nenorocite de care se săturase.
Nina Petre
12 noiembrie 2012
COMENTARIILE ELENEI
"Nici nu ştiu ce să mai zic. Prea multă renunţare. Sunt sigură că Ruhad era disperată, se pare că s-a ataşat foarte tare de soţ şi nu şi-a mai putut reveni, iar alternativa nu a fost suficient de motivantă pentru a-şi mai dori să trăiască. O înţeleg, simt la fel. Am vârsta la care s-a sinucis egipteanca şi mi se pare şi mie totul un nonsens şi o prostie, deşi ştiu că nu-i aşa. Simt toată această slăbiciune a antecesorilor mei spirituali şi dorinţa puternică de renunţare.
Marea întotdeauna mi-a inspirat un sentiment ciudat şi, uitând-mă la ce au păţit Suni Rah Mantu, Duhran Sakal (motivaţia care l-a determinat să plece pe mare) şi nu mai zic de egipteancă, înţeleg. Rămân şi eu, de multe ori, când sunt la mare, cu ochii în zare, parcă aşteptând ceva şi nu stiu ce. Parcă şi pescăruşii pe care-i aud ar vrea să-mi spună ceva şi nu ştiu ce.
Am simţit de multe ori o furie mare în suflet, frustrantă, parcă îmi venea să distrug ceva sau să mă dau cu capul de toţi pereţii, din cine ştie ce motive.
Nu m-am aşteptat la o aşa istorie de viaţă a egiptencei, speram să se fi rugat mai mult şi să fi fost mai legată de divinitate şi să fi ajutat oamenii, dar pe de altă parte, parcă simţeam ceva negativ la ea, dar nu m-aş fi aşteptat să sfârşească prin suicid. Acum îmi explic şi aluniţa mare maro de pe burta mea. Tot mă uitam la ea şi m-am gândit de multe ori de ce o am.
Nu ştiu, mă simt un pic dezamăgită, prea mulţi antecesori spirituali slabi sufleteşte, ataşaţi de partenerii de viaţă, prea multă umilinţă, care nu duce la nimic bun, prea multă frică, suferinţă, durere, frustrare. Păcat că a renunţat la copii, pentru a se duce într-un loc care nu a ajutat-o cu nimic şi i-a luat şi minţile prin băutura consumată, care, ca şi pe soacra mea, a determinat-o să facă un gest necugetat. Sigur nu era cu toţi boii acasă."
ELENA
13 noiembrie 2012
Bucureşti
"Pot să spun că mi-e milă de egipteanca Ruhad, săraca! Înţeleg acum de unde slăbiciunea boierului Mihai şi de ce a comis gestul nebunesc de a se sinucide la 73 de ani, deşi presupun că mai avea puţin şi murea oricum, de bătrâneţe.Tot mă întrebam de ce a comis acel gest nebunesc, ce l-a făcut să fie aşa slab, de unde i se trăgea? Ca fapt divers şi ca un mic joc de cifre, egipteanca s-a sinucis la 37 de ani, boierul Mihai la 73 şi eu am aflat de amandoi la 37 de ani. Destinul, cum le încurcă şi le descurcă pe toate! Oare egipteanca de unde a preluat toată această slăbiciune? Oare nu ştia cât de grav este suicidul? Mă gândesc că nu. Probabil, sau mai mult ca sigur, când şi-a văzut copiii atât de supăraţi şi suferinzi, ea fiind oricum slăbită psihic, deprimată şi slăbită de şocul morţii soţului, băuturile consumate au făcut-o să-şi piardă minţile. Am avut şi eu momente de euforie şi furie, care, sincer, nu mă făceau să mă simt bine şi mă întrebam de unde le am, mi se păreau ciudate. Nu m-aş fi aşteptat să mai am un antecesor spiritual care să se fi sinucis, dar acum încep să mă înţeleg mai bine. Îmi înţeleg mult mai bine apăsările şi deprimarea această cumplită, deprimare care s-a manifestat şi în viaţa lui Esther.
Egipteanca nu şi-a mai asumat, după moartea soţului, responsabilitatea creşterii copiilor, fapt ale cărui consecinţe le-au suportat Suni Rah Mantu, crescându-şi singură băiatul, Oxana Siderova, rămânând văduvă la jumătatea vieţii şi trebuind să-şi crească singură cei 4 copii.
Faptul că Ruhad nu a putut face faţă pierderii soţului şi şi-a abandonat responsabilitatea de mamă, a căzut în depresie şi a renunţat la viaţă, a trebuit compensat de Suni Rah Mantu, Oxana Siderova, chiar şi de turcoaica Alid Sardih, care nu ştiu cât de mult a avut parte de soţul ei, şi trebuie compensat şi de mine, care trebuie să mă lupt cu slăbiciunea sufletească existentă în mine din cauza deprimării, a dezinteresului pentru cele lumeşti, a apăsărilor şi a renunţărilor.
Aş vrea să amintesc şi capitolul "haine", mie nu-mi place stilul elegant, nu mă simt bine îmbrăcată elegant. Deşi nu arăt rău, nu prea dau 2 bani pe haine şi le prefer pe cele sport, comode. Mă simt bine cu un pantalon şi o bluză. Nu-mi plac rochiile, fustele, nu mă arunc în cap după pantofii cu toc, deşi nu ar fi rău să-i port, fiindcă sunt mică de statură. Când e vorba să mă duc la cumpărături pentru mine, îmi este silă, nu prea vreau. Se pare că renunţarea lui Ruhad la hainele luxoase pentru suf a ajuns până la mine. Şi eu am avut haine luxoase, frumoase, dar am avut şi haine mai modeste. Am umblat şi cu haine rupte pe mine, fără să-mi fie ruşine. Mama şi bunica au fost întotdeauna femei elegante, se îmbrăcau frumos, cu blănuri, se fardau, purtau bijuterii, eu nu le am cu astea. Nu suport blănurile, să nu aud de ele, mi-e scârbă de ele. Haine elegante, chiar dacă aş vrea să-mi fac, deşi nu ţin neapărat, nu am bani să-mi fac, iar de fardat, nici pomeneală. Pe mine nu m-a văzut nimeni cu 10 inele la o mână, cum am văzut multe femei, port doar verighetă pe inelarul stâng şi atât. Sunt adepta stilului simplu. Soţul meu, de altfel, m-a plăcut fiindcă nu mă fardez. Mă dau doar cu cremă pentru hidratarea pielii şi atât. Nu suport însă mizeria şi mirosurile urâte. Nu ştiu cât respecta Ruhad igiena, dar pentru mine este foarte importantă.
Nu-mi place carnea de oaie/berbec/miel, nu-mi place nici mirosul lor şi nici nu aş putea să port haine din blană de oaie. Nu prea sunt amatoare de carne şi cu atât mai puţin miel sau orice altfel de specialităţi: berbecuţ, căprioară, mistreţ etc. Mi se par grele şi greţoase. Se pare că, în timp, trebuie să se creeze un echilibru al lucrurilor, pentru a nu crea ataşamente de lucruri, situaţii, fiinţe, care oricum sunt trecătoare.
Şi cu plecatul în altă parte, în alte ţări, parca ceva mă reţine aici, probabil că antecesorii mei s-au tot mutat dintr-un loc în altul, încat eu acum nu mai sunt în stare. Mama ar fi vrut să plec în Canada, la fratele meu, şi nu am fost în stare, deşi atâta lume îşi părăseşte ţara de baştină şi la 40/50 de ani, îşi încearcă norocul prin alte părţi şi chiar reuşesc.
Mă gândesc că egipteanca a creat o datorie de a iubi mai mult copiii şi de a fi mai responsabilă faţă de ei, motiv pentru care era necesar să existe şi o învăţătoare printre antecesorii mei spirituali. Tot egipteanca a creat (dacă nu o veni mai de departe) ataşamentul de partenerul de viaţă, care trebuie distrus prin certuri, neînţelegeri, agresivitate şi, din păcate, de multe ori, prin moarte. Doamne, cât de slabi sunt oamenii! Ce uşor ne ataşăm de oameni, lucruri, situaţii bune de viaţă, bunăstare!
Nu a fost rău că egipteanca a vrut să creeze o legătura cu Dumnezeu, cu existenţa absolută, dar se pare că nu a găsit calea potrivită. În prezent, eu nu le am cu băuturile şi medicamentele, să nu aud de ele. Nu mă atrag, nu le vreau şi nici nu vreau să am nevoie de ele. Nu mă pricep la vinuri, chiar mă simt prost când văd degustătorii de vinuri, care atâta analizează vinurile, de parcă ar fi opere de artă, iar pe mine mă lasă rece. Din punctul meu de vedere: trăiască ceaiurile şi apa, sunt mult mai sănătoase, deşi nu contest că, în cantităţi moderate, fiecare băutură are rolul ei."
ELENA
15 noiembrie 2012
Bucureşti
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.12 este IDIN MAHRAL, care a trăit în Mongolia între anii 1020-1076. El s-a născut într-o familie de păstori nomazi, care poposeau temporar în diverse zone din vecinătatea lacului denumit astăzi Hovsgol. Urmaşii lui Idin s-au aşezat peste veacuri în oraşul Turt, aflat în nordul Mongoliei, aproape de graniţa cu Rusia. Părinţii lui IDIN, Arkih (tatăl) şi Umdur (mama), au avut patru copii: doi băieţi (Idin, Lokonir) şi două fete (Dukn, Munhe). IDIN era cel de-al doilea copil născut de mama lui, avându-l pe fratele lui, Lokonir, cu 3 ani mai în vârstă decât el. Viaţa familiei era grea, zbuciumată, aflându-se mereu în pericolul de a fi decimată de numeroasele grupuri nomade rivale. Luptele pentru acapararea păşunilor, a terenurilor prielnice agriculturii, a surselor de apă şi a cirezilor de vite nu mai conteneau, iar familiile paşnice, cum era cea a lui IDIN, fugeau adesea din calea năvălitorilor. Părinţii lui IDIN doreau doar liniştea familiei lor şi puţină stabilitate a aşezării în zonele prielnice creşterii plantelor comestibile şi a vitelor necesare supravieţuirii.
În această atmosferă încărcată de spaimă şi nesiguranţa zilei de mâine au crescut cei patru copii, cunoscând de mici ce însemna frica, foamea, frigul şi fuga pentru a scăpa cu viaţă. IDIN şi Lokonir au învăţat repede să mânuiască bâta şi cuţitul, însoţindu-şi tatăl în treburile bărbăteşti, cum erau munca la vite, vânătoarea şi pescuitul în apa lacului. Nici fetele nu s-au lăsat mai prejos, crescând şi ele curajoase ca fraţii lor, mereu pregătite să dea cu bâta sau cuţitul în vizitatorii nedoriţi.
IDIN şi-a luat nevastă la 16 ani, după cum era obiceiul în comunitatea de care aparţinea. Mireasa, Umbo, având doar 13 ani, fusese aleasă de IDIN dintre puţinele fete bune de măritat existente în familiile ce vieţuiau pe malul lacului. După doi ani de la ritualul cununiei, Umbo l-a născut pe fiul lor Uskrad, primul dintre cei şapte copii câţi i-a fost dat să aibă. În următorii ani au venit pe lume încă trei băieţi: Akned, Menkedek şi Nerun. Între ei s-au aflat cele trei surori: Murdik, Lanhe şi Longo. Cât timp copiii au fost mici, părinţii lor şi-au mutat gospodăria de mai multe ori, ascunzându-se în pădurile care înconjurau lacul.
IDIN îşi iubea familia cu disperare, tremurând zi şi noapte de teama că îi va fi furată nevasta şi îi vor fi ucişi copiii. Avea dreptate în temerile sale, aflând an de an despre dezastrele provocate de triburile nomade năvălitoare. Cele trei fete i-au fost răpite de cum au devenit bune de măritat, nemaiauzind nimic despre soarta lor. Băieţii, în afară de cel mare, Uskrad, s-au lăsat atraşi de un grup mare de cuceritori, plecând cu ei spre vest, cu scopul supunerii unor comunităţi umane mai puţin civilizate. Uskrad, puternic ataşat de părinţi şi de turma de oi pe care o îngrijea cu mult devotament, a fost singurul sprijin al nefericiţilor care i-au dat viaţă. Tânărul şi-a luat o nevastă gospodină şi iubitoare, care s-a înţeles bine cu părinţii lui. I-au crescut împreună, părinţi şi bunici, pe cei cinci copii care le-au bucurat sufletele. IDIN a trăit doar 56 de ani, cu toate că era încă voinic şi sănătos. Împotrivindu-se alături de fiul său unui grup de hoţi care voiau să le ia oile, a fost lovit din spate drept în creştetul capului, căzând ca secerat la pământ. Cu oasele craniului zdrobite, şi-a dat duhul în scurtă vreme, spre disperarea familiei sale.
Nina Petre
20 februarie 2013
COMENTARIUL ELENEI
"Într-adevăr, uşor, uşor încep să mă înţeleg. Încep să-mi înţeleg stările: temerile, frica, nesiguranţa şi sensibilităţile.
Bietul Idin şi familia lui, prin ce au putut să treacă! Să fugi tot timpul, să nu ai o singuranţă a locului unde îţi duci traiul, consider că este un stres pe care nici nu pot înţelege cum l-au putut suporta. Groaznic! Se pare că trebuia să existe un boier Mihai care să închidă cercul întâmplărilor. Se pare că pe fetele şi băieţii (de care nu s-a putut bucura Idin până la sfârşitul vieţii lui) boierului Mihai i-a fost dat să le apere şi să le rânduiască vieţile.
Îmi place să lucrez pământul şi cred că de la Idin mi se trage. Îmi place să sap, să mă ocup de plante, să le ud, să culeg fructele pomilor, dar nu m-am ocupat foarte mult de acest aspect, fiindcă oraşul şi traiul la bloc, din păcate, nu permit astfel de activităţi. În epoca comunistă, ne duceau la cules de cartofi sau prin livezi, la strâns de fructe, unde îmi plăcea să fac asta. Când mergeam în copilărie la ţară la tata, mă fascina să-l văd pe unchiul meu cum mulgea vaca şi mi se părea tare ciudat. În orice caz, se pare că-s destul de ruptă de legătura cu natura, pământul şi animalele, iar oile (nu ştiu de ce, poate de la Idin) nu-mi plac de nici o culoare, iar mirosul lor mă omoară. Aşa cum nu-mi plac maşinile, din cauza mirosului, la fel nici oile. Nici carnea de miel nu-mi place, deşi, gătită de cineva care se pricepe, este foarte bună.
Sunt o persoană stresată, deşi nu am motive serioase, fac din ţânţar armăsar, exagerez multe întâmplări, le percep mult mai acut decât este cazul. Uneori percep oamenii foarte agresiv şi parcă îmi vine să-i iau la bătaie. De mică simţeam şi încă simt o agresivitate mocnită, care este groaznic de acutizată când mă nedreptăţeşte cineva. Simt furie, o furie pe care nu mi-o puteam explica, acum o înţeleg. Această furie este îndreptată mai mult spre mine, gândindu-mă că mi se întâmplă ceea ce merit. Furia sunt convinsă că este moştenită de la Ruhad şi acutizată de întâmplările neplăcute din viaţa urmaşilor spirituali ai lui Ruhad.
Viaţa lui Idin a fost o dramă, săracul, a murit asasinat. De altfel, am un neg în vârful capului, care am crezut că este de la lovitura la cap a Ranujăi (care a murit alunecând pe scări de oboseală), dar poate să fie şi semnul loviturii în urma căreia Idin a plecat dintre cei vii.
Din păcate, resimt dramele tuturor antecesorilor mei spirituali. Acum înţeleg vorbele acelei persoane din trecutul meu: "Elena, eşti prea serioasă". Cum să nu fiu, când mă apasă dramele, durerile şi suferinţele atâtor antecesori spirituali?! Mă simt ameţită de atâta durere şi chin. Dacă am putea vedea trecutul spiritual al fiecărei persoane cu care interacţionăm, nu am mai pune etichete atât de uşor, nu am mai judeca cu una, cu două, am fi mult mai buni, înţelegători şi toleranţi! Din păcate însă, fiind orbi, bâjbâim şi greşim mult."
ELENA
6 martie 2013
Bucureşti
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.13 este ULAHER RANUKID. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 936-998. ULAHER a văzut lumina zilei într-o mică localitate portuară situată la confluenţa dintre fluviul Shatt-al-Arab (format prin unirea dintre Tigru şi Eufrat) şi apa Golfului Persic. Părinţii lui ULAHER se numeau Orkan (tatăl) şi Iannam (mama).
Teritoriul de astăzi al Irakului este aproape identic cu cel al Mesopotamiei antice. Cucerirea arabă din secolul 7 d.Hr. a transformat Mesopotamia într-o parte a lumii islamice. Odată cu fondarea oraşului Bagdad (în anul 762) şi mutarea în acest oraş a capitalei Califatului Arab al Abbasizilor, ţara cuprinsă între Tigru şi Eufrat a devenit nucleul unui nou imperiu – centru politic şi cultural al lumii arabe. În anul 1258 a fost distrus sub loviturile năvălitorilor mongoli. Tot în secolul 7, arabii au cucerit Persia aproape în întregime, ţara fiind islamizată. Totuşi, în Califatul Abbasid al Bagdadului şi la sud de el, influenţele persane au fost suficient de puternice pentru a rezista un timp mai îndelungat. Dominaţia politică arabă s-a transformat într-una culturală, preluând, asimilând şi vehiculând tradiţiile culturale ale popoarelor supuse. S-a creat astfel un climat general de pace, de egalitate şi de contacte intense cu zone geografice îndepărtate. În acest climat s-au afirmat şi au prosperat meşteşugarii şi negustorii ca Orkan.
Refugiat din Persia împreună cu părinţii, el a învăţat meseria de bijutier a tatălui său. Căsătorit cu Iannam, o fată harnică, pricepută la ţesutul covoarelor, a întemeiat o familie reuşită, prosperă, din care au rezultat zece copii. Spre durerea celor doi părinţi, şapte micuţi au decedat fie imediat după naştere, fie mai târziu, la câteva luni. Au rămas în viaţă doar trei: cele două fete (Ulaher, Naiar) şi unicul băiat (Ugdun). Fetele au avut grijă să înveţe meşteşugul confecţionării covoarelor, transmis de la o generaţie la alta, aducător de bune venituri dacă existau cumpărători pentru ele. Ugdun s-a orientat spre comerţul naval, fiind angajat pe o corabie care transporta mărfuri de la Basra spre ţinuturile Orientului Îndepărtat. Datorită fiului său, care era un om înzestrat cu o cinste ireproşabilă, Orkan a reuşit să îşi trimită bijuteriile în oraşe îndepărtate, unde aveau mare căutare.
ULAHER avea 16 ani când soarta întregii familii a luat o cotitură neaşteptată. Cerută în căsătorie de negustorul Marrud Rabar, un tânăr în vârstă de 31 de ani, ea s-a supus voinţei părinţilor, devenind astfel nevasta lui. Marrud, având o casă impozantă în Basra şi numeroase afaceri, i-a chemat pe toţi în oraşul său, salvându-i astfel de un viitor incert în privinţa câştigurilor financiare. Găsindu-şi numeroşi clienţi în importantul oraş comercial, Orkan a devenit un negustor prosper şi fericit, reuşind astfel să îşi mărite fata cea mică, Naiar, cu un funcţionar vamal.
Foarte mulţumit de nevasta lui, Marrud a privit cu ochi de negustor priceput îndemânarea şi imaginaţia lui ULAHER dovedite la ţesutul covoarelor, carpetelor şi cuverturilor, foarte mult apreciate în lumea arabă. Treptat, a convins-o pe ULAHER să facă ţesături din mătase, bumbac şi lână. Cât timp a trăit Iannam, cele două minunate ţesătoare, mamă şi fiică, au creat cu mâinile lor fermecate cantităţi imense de mărfuri, pe care Marrud le trimitea spre Europa.
Fără a-şi neglija obligaţiile de soţie, ULAHER a devenit mamă, aducând pe lume şapte copii. Primii trei copii au decedat din cauza unor infecţii grave, rămânând în viaţă doar patru: unica fată, Runkah, şi fraţii ei Rannumar, Manokdir, Illahdar. Runkah s-a obişnuit de mică să dirijeze servitoarele din casă, transmiţându-le dispoziţiile mamei sale. Foarte autoritară din fire, fata şi-a menajat mama cât i-a stat în puteri, lăsând-o să lucreze liniştită în micul ei atelier. Pe la 10 ani a început să deseneze din ce în ce mai multe modele destinate creaţiilor lui ULAHER, ceea ce pentru aceasta a fost un mare ajutor. Cei trei băieţi au luat calea negustoriei, ca şi tatăl lor. Acesta, plictisindu-se de numeroasele călătorii cu corabia sa, i-a lăsat pe băieţi să se ocupe de ea şi de comerţul familiei.
Fiind bine cunoscut de către marele vizir ca un negustor deosebit de priceput şi cinstit, Marrud a acceptat funcţia de muhtasib (funcţionar superior), având drept obligaţie de serviciu supravegherea pieţei oraşului. În scurtă vreme, el a reuşit să aprecieze calitatea mărfurilor, să verifice măsurile şi greutăţile, să controleze monedele, ca nu cumva în componenţa lor să se afle prea puţin aur sau argint. Marrud mai avea grijă ca produsele alimentare să nu fie vândute cu preţuri de speculă.
ULAHER, foarte mândră de funcţia soţului, şi-a păstrat bucuria în suflet, continuându-şi munca obişnuită, care pentru ea devenise o necesitate şi un mijloc de a-şi menţine tonusul de viaţă. Creaţiile ei se vindeau în magazinul din bazar, de care se ocupa Marrud. Băieţii lor străbăteau drumuri numeroase în căutarea preţioaselor bobine cu lână, bumbac şi mătase, care îi erau absolut necesare lui ULAHER. Cu toate că devenise o adevărată artistă în ceea ce producea, ea nu şi-a vândut niciodată mărfurile la preţ de speculă. Considerând că preţul izvora din voinţa lui Allah, ea îl stabilea în aşa fel încât orice om din oraş să îi poată cumpăra creaţiile.
Ca mare negustor ce era, Marrud îşi formase un serviciu particular de poştă prin porumbei călători. El îi folosea pe micuţii temerari pentru a comunica frecvent cu fiii săi, anunţându-le necesarul de marfă şi primind de la ei informaţii despre calitatea produselor pe care le găseau în diverse locuri ale lumii. Deşi le-ar fi fost de mare folos să aibă sclavi la diversele treburi din gospodărie şi magazin, soţii Rabar s-au ferit de acest obicei. ULAHER iubea din tot sufletul toate fiinţele umane dăruite de Allah şi nu se putea obişnui cu ideea că unii oameni pot fi subjugaţi de alţii. Fiul cel mare, Rannumar, bolnav cu inima, s-a văzut nevoit să renunţe la comerţul naval. Tatăl său i-a oferit postul de samsar oficial, un funcţionar care îi ajuta pe negustorii străini să îşi vândă mărfurile în oraş.
Modesta ULAHER a muncit până în anul morţii sale. Copiii erau mari, aşezaţi de mult pe la casele lor, iar nepoţii o iubeau nespus. Odată cu dispariţia bunicii, s-a stins o rază de soare în sufletul lor. ULAHER fusese o femeie blândă, mereu calmă, fiind convinsă de faptul că aşa cum este femeia, aşa este şi familia ei. Cu toate că averea strânsă cu grijă de Marrud era imensă, ULAHER nu s-a considerat o mare doamnă, asemenea celor din clasa socială de care aparţinea. Ea nu şi-a uitat niciodată originea modestă, ca fiică a unui biet bijutier care locuia pe ţărmul Golfului Persic.
Nina Petre
15 aprilie 2013
COMENTARIUL ELENEI
" În ceea ce o priveşte pe Ulaher, se pare că a fost un om deosebit, frumos, calm, liniştit şi norocos. Văd că părinţii au avut o influenţă bună asupra ei, mai ales mama, care a învăţat-o să ţeasă covoare, lucru ce i-a dat o anumită valoare. Bine, acest lucru venea şi pe un fond bun, având îndemânarea şi imaginaţia necesare pentru a crea produse de calitate. Din punctul acesta de vedere sunt 0 barat. Nu am îndemânare, iar imaginaţie nici atât. Nu aş fi crezut sau nu m-aş fi gândit vreodată că vreo antecesoare de a mea ar fi ţesut covoare, carpete sau ar fi putut să facă pălării, genţi sau mai ştiu ce alte lucruri utile în casa omului, fiindcă pe mine mă lasă rece atât covoarele, cât şi pălăriile sau genţile. Dar acest lucru probabil că este pedeapsa mea, ca urmare a atâtor antecesori sinucigaşi şi a depresiei. De ce să mi se transmită lucrurile bune şi folositoare, care m-ar fi făcut să mă simt utilă? Nu, lasă să fiu o nenorocită, care nu ştie şi nu are vitalitatea necesară să facă nimic, dar care este obligată să existe, deşi nu mi-am dorit şi nici nu-mi doresc acest lucru! Cred că întotdeauna îmi va părea rău şi mă voi întreba de ce nu am murit de giardia când am avut 2 ani, ar fi fost scutit un suflet mic şi insignifiant ca al meu să mai existe.
Mă văd ca şi opusul lui Ulaher: ea era iubită şi apreciată de părinţi şi soţ - eu nu. Ea a învăţat să facă ceva util şi folositor atât pentru ea, cât şi pentru comunitate. Era o femeie bună şi calmă - eu nu sunt, chiar mă enervez destul de des şi apoi îmi pare rău şi mă pufneşte plânsul. Fata ei cea mare i-a fost sprijin şi i-a fost aproape, fiindcă o aprecia - fata mea cred că, după ce o să crească şi o să se pună pe picioarele ei, nu va şti cum să mă părăsească mai repede şi poate îmi va tot cere tot felul de lucruri să fac pentru ea, cu atât mai puţin să mă scape de poveri.
Văd că au fost nişte oameni buni, blânzi, respectuoşi şi plini de dragoste, atât Ulaher, cât şi soţul ei Marrud; nu au vrut să asuprească oamenii sau să se folosească de ei, neacceptând să folosească sclavi în gospodărie. Ce frumos! Nu prea am putut să înţeleg filmele americane în care ni se înfăţişau, înainte de războiul de secesiune, moşierii care se foloseau de negri şi mai aveau şi tot felul de pretenţii absurde de la ei. M-a revoltat întotdeauna, rău de tot, prostia KuKluxKlan-ului şi am zis că nu poate fi adevărat. Am considerat întotdeauna că judecarea omului după culoarea pielii sau a felului cum arată (nu mai zic de nebunia lui Hitler cu crearea noului om cu piele albă, ochi albaştri, rasa ariană etc) este o prostie crasă şi o dovadă de retard mental.
Mă bucur să văd că am avut o antecesoare spirituală care nu a fost ahtiată după bani şi nu şi-a vândut produsele cu preţuri mai mari decât era cazul. Bine, presupun că nici nu ducea lipsă de nimic şi nu avea de ce să vândă covoarele la suprapreţ, deşi ar fi putut să o facă dacă era mai lacomă. Nici eu nu prea cer. Dacă ar trebui să mă duc să-mi negociez o mărire de salariu, nu sunt în stare. Nu simt astfel. Sunt oameni care ştiu să se vândă, mie însă nu-mi stă în fire. Nu-mi place nici să cer cu împrumut şi o fac doar dacă nu am încotro, dar mă strădui să returnez datoria cât pot de repede. Mama ne-a ajutat financiar cum a putut, fiindcă a vrut ea, dar eu nu i-am cerut nimic. Bine, că după aceea are o atitudine de genul: "Ce am făcut eu pentru tine", asta-i altceva. Măcar nu o ţine mult.
Din câte îmi spuneţi, soţul lui Ulaher era un fel de inspector în piaţă, destul de corect, care nu voia să înşele şi să mintă. Mă amuză şi modalitatea de comunicare cu porumbeii, pe care am văzut-o în multe filme şi tot foloseam expresia, mai ales cu colegii de servici, care mă rugau să-i anunţ de una, alta şi eu le tot spuneam: "Bine, o să-ţi trimit porumbelul călător". Se pare că undeva în mine a rămas acest lucru şi, văzându-l în filme, s-a reactivat. Chiar începusem la un moment dat să mă gândesc cum s-or fi descurcat porumbeii să ajungă din punctul A în punctul B fără să se rătăcească. Incredibil!
Simt o frustrare în suflet că nu-mi amintesc nimic din viaţa nici unui antecesor, depresia aceasta mă trage în jos ceva de nedescris. Citeam în cartea trimisă de dvs. şi nu numai, de oameni care au imagini, văd situaţii din vieţile antecesorilor lor spirituali. Uneori, când mai stăteam la slujbe în biserică, la Sfânta Liturghie, şi eram foarte obosită, dar şi foarte relaxată, mi se derulau imagini prin faţa ochilor cu oameni pe care nu cred să-i ştiu din viaţa aceasta. În special, tot văd o doamnă blondă, cu părul lung, strâns în coadă, slabă, înaltă. Nu ştiu dacă am avut vreo antecesoare spirituală care arată aşa sau o fi vreo doamnă pe care am văzut-o când eram mică, mi-a plăcut şi mi-a rămas prin sertăraşele minţii, iar când sunt relaxată foarte tare o văd. La cum e îmbrăcată însă, este din vremuri moderne, nu are îmbrăcăminte de epocă.
Ulaher era mândră de soţul ei, eu ce să mai zic. Chiar de dimineaţă, în drumul spre servici mă gândeam că ce bine ar fi fost să am puţină normalitate în casă şi în jurul meu. Am un soţ labil psihic, care depinde de felul de a fi al celorlalţi; dacă sunt calmă, este şi el calm, dacă-s nervoasă, o ia şi el razna. În fine, nu ştiu de ce mă mai agit: eu sunt pedeapsa lui şi el este pedeapsa mea. Vreau normalitate: fără boală, ţipete, minte înceţoşată, minciuni, nedreptăţi şi alte vorbe urâte, jignitoare şi nesimţite.
Am fost în Israel în pelerinaj cu părintele de la biserica din cartierul nostru şi a fost foarte frumos, ca într-un basm. Ne-am dus în locuri frumoase, pline de energie pozitivă. Bine, şi părintele era atât de calm, de bun şi de blând, ne îndemna să ne iubim, să iertăm şi să ne comportăm frumos cu aproapele, încât se instalase o atmosferă foarte plăcută şi solidară în grup. Cel mai mult, deşi erau multe grupuri, mi-a plăcut la Mormântul Mântuitorului, nu aş mai fi plecat de acolo. Încă nu mi-am revenit, deşi mi se întâmplă tot felul de lucruri care fac tot posibilul să mă aducă cu picioarele pe pământ, în această realitate atât de urâtă şi de 2 bani. În fine, asta este: "C'est la vie", pentru persoane ca mine, o mare porcărie şi umilinţă.
Ulaher a fost o fericită, atât că şi ea a fost lovită de viaţă şi prin moartea frăţiorilor ei, cât şi a copilaşilor, dar probabil că se întâmpla destul de des acest lucru în acele vremuri şi poate că şocul nu era aşa de mare ca acum, dar durere sunt sigură că tot a fost."
ELENA
24 aprilie 2013
Bucureşti
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE
Eroina episodului spiritual nr.14 este croata LANISA RIDICI, care a trăit între anii 884-916. Ea s-a născut pe coasta Dalmaţiei, în zona vechii aşezări Zivogosce, care a fost locuită încă din vremea stăpânirii romane (atestată în secolul 5 î.e.n.). Unul dintre satele de pe coastă, aflat în dreptul insulei Hvar, a primit denumirea de Mala Duba. Acolo a văzut lumina zilei micuţa Lanisa. Părinţii ei, Dreko şi Hanka, au avut cinci copii. Au rămas în viaţă doar două fetiţe: Lanisa şi Ruslana. Ceilalţi trei copilaşi, o fetiţă şi doi băieţei, au murit în primele luni de viaţă, din cauza unor boli ale sugarilor.
Soţii Ridici erau urmaşii croaţilor, popor de rasă slavă, stabilit de-a lungul coastei Adriaticii în decursul secolului 7. Triburile croaţilor, aparţinând slavilor meridionali, au recunoscut în secolul 8 şi 9 autoritatea Regatului Francilor, iar în anul 878, pe cea a Imperiului Bizantin. În secolele 7-9 au adoptat creştinismul. Cu 6 ani înaintea venirii pe lume a micuţei Lanisa a luat sfârşit dominaţia francilor asupra Croaţiei. Zdeslav, prieten al Bizanţului, a devenit cneaz. În anul următor, Zdeslav a fost asasinat, urmându-i la tronul Croaţiei cneazul Branimir. Pentru a pune ţara la adăpost de ameninţările Imperiului Bizantin, Branimir a intrat în legături diplomatice cu papalitatea. La începutul secolului 10, cneazul Tomislav a transformat Croaţia într-un regat.
În scurta şi zbuciumata ei viaţă, LANISA s-a izbit mereu de neajunsurile şi avantajele ocupaţiei de negustor. Hanka moştenise de la mama ei, Iovanka, un război vechi de ţesut covoare şi învăţase acest meşteşug, din care îşi întreţinea familia. Bărbatul ei, Dreko, vindea covoarele unor negustori care soseau în port, primind la schimb produse alimentare, haine şi, mai rar, monede folosite în zonele comerciale din jurul Mediteranei. Cele două fete au învăţat şi ele practica ţesutului, dar şi secretele schimbului de mărfuri. Unica lor speranţă de viitor era căsătoria cu negustori maritimi. Aceştia câştigau mult mai bine decât cei care străbăteau drumurile comerciale pe uscat.
LANISA, fata cea mare, nu a mai aşteptat să devină majoră. La 17 ani a fugit cu un negustor, pe corabia căruia adusese 3 covoare pentru schimburi comerciale. Gregorio Ranoldo, veneţian la origine, avea 28 de ani când i-a propus Lanisei să vină cu el. O cunoscuse în urmă cu 3 luni, când cumpărase de la ea nişte carpete. Ştiind că şi alte fete croate plecaseră cu marinari pentru a-şi face un rost în viaţă, LANISA şi-a luat rămas bun de la familie, promiţându-i Ruslanei că va trimite un veneţian să o ia şi pe ea de nevastă.
Debarcând în marele port veneţian, LANISA a fost impresionată de măreţia oraşului, care îşi avea originea în aşezările de pescari pe de insulele lagunei din nordul Mării Adriatice. La sfârşitul secolului 7 şi începutul celui următor, comunităţile de pescari s-au constituit într-o formaţiune politică numită Comune Venetiarum, sub conducerea unui doge (duce). La începutul secolului 9 s-a născut şi noul centru al ducatului, oraşul Veneţia, care, datorită dezvoltării sale economice şi comerciale, favorizate de poziţia geografică, a devenit ulterior o importantă putere maritimă şi principalul intermediar în comerţul dintre Orient şi Occident. Statul veneţian, lipsit de pământuri, şi-a construit o puternică flotă comercială, care multă vreme a dominat Mediterana. Veneţia s-a dezvoltat şi a prosperat numai datorită navigaţiei şi comerţului. Locuitorii oraşului aveau o adevărată vocaţie pentru comerţ. Familiile cele mai vestite, în frunte cu dogii, participau şi ele la diferite operaţii comerciale, făcând averi imense.
Părinţii lui Gregorio deveniseră bogaţi prin strădaniile fiului lor, Gregorio fiind, încă din perioada adolescenţei, un navigator temerar şi un comerciant foarte priceput. Casa familiei Ranoldo, mare şi impozantă, mobilată cu bine-cunoscutul simţ estetic al doamnei Renata, a primit-o pe LANISA, adăpostind-o timp de 14 ani. Acolo au venit pe lume cei doi băieţi, Giacomo şi Eusebio. LANISA l-a născut pe Giacomo la 19 ani, iar pe Eusebio, la 26. Copiii, socrii şi servitorii au fost singurele fiinţe care i-au stat aproape, soţul ei fiind mereu plecat pe mare şi pe uscat, prin nordul ţării.
Gregorio avea numeroşi prieteni, comerţul maritim prezentând numeroase riscuri. Din cauza piraţilor, al pericolului de naufragiu provocat de avarii sau al represaliilor unor vase aflate în stare de război, negustorii veneţieni aveau obiceiul de a se asocia între ei. Astfel, corăbiile lor navigau în convoi, ajutându-se între ele în caz de pericol. Corabia pe care se afla Gregorio transporta, în principal, sare extrasă din laguna Veneţiei, articol indispensabil pentru bucătărie şi pentru conservarea cărnii sau a peştelui.
Viaţa LANISEI în Veneţia a fost lipsită de grija zilei de mâine. Gregorio aducea alimente, haine, produse de uz casnic, bani şi tot ce îi cereau cei din familie. Comportamentul său calm şi iubitor le aducea tuturor multă bucurie şi linişte sufletească. Fără Gregorio, totul s-ar fi spulberat, iar la o astfel de ipoteză nimeni nu voia să se gândească. Băieţii creşteau văzând cu ochii, fiind bine hrăniţi, lăsaţi să se joace în grădina casei, iar în scurtele sale popasuri în familie, tatăl lor îi ducea să viziteze corabia. Amândoi visau să ajungă negustori bogaţi ca şi tatăl lor.
Primele necazuri au început să vină după moartea părinţilor lui Gregorio. LANISA împlinise 31 de ani când în oraş a izbucnit o epidemie de ciumă. Toate familiile bogate şi-au luat copiii şi au fugit în afara oraşului, în zone unde cumplita boală încă nu ajunsese. Părinţii lui Gregorio nu au vrut să plece din casă, unde au şi murit la scurtă vreme după ce rămăseseră doar cu servitorii. Fiul lor înspăimântat şi-a luat nevasta şi copiii, plecând spre nordul ţării. După o călătorie lungă şi istovitoare, au ajuns în oraşul Torino, unde Gregorio îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o vilă înconjurată de o grădină superbă. Femeia şi copiii s-au crezut ajunşi în paradis. Viaţa lor a reintrat în normal, iar Gregorio şi-a reluat comerţul, făcând dese drumuri pe uscat.
Doar câteva luni a durat liniştea şi bucuria LANISEI. Într-o zi nefericită, când soţul ei era plecat din oraş, a sosit în vizită o doamnă frumoasă, elegantă, însoţită de un băiat ce părea a fi mai mare decât Giacomo. De la ei a aflat biata LANISA că Gregorio era bigam, că se căsătorise cu Vilma cu 5 ani înainte de a se căsători cu ea, dar nu reuşise să o aducă în Veneţia, deoarece părinţii lui nu o acceptaseră, femeia fiind la origine ţigancă. Aşa cum îşi aşteptase croata bărbatul să revină din lungile lui călătorii, tot aşa îl aşteptase şi ţiganca. După plecarea femeii, orgoliul Lanisei a luat locul raţiunii, ea considerând că doar prima nevastă a lui Gregorio avea toate drepturile cuvenite în viaţa lui. În noaptea următoare, şi-a pus capăt zilelor, spânzurându-se de o grindă din pivniţă. Revenind acasă, bărbatul a plâns cât a plâns în amintirea ei, dar nu a trecut anul şi familia lui era deja reîntregită. Vilma devenise o doamnă cu drepturi depline, văzându-şi mai departe de treburile zilnice, fiindcă acum avea trei băieţi de crescut.
Nina Petre
25 iunie 2013
COMENTARIILE ELENEI
"Am sperat din tot sufletul să-mi spuneţi despre Lanisa că a fost omorâtă sau a murit de vreo boală, cum se prefigura când aţi precizat de ciumă, dar se pare că mai am un antecesor spiritual sinucigaş. Renunţarea aceasta nenorocită, care s-a transmis egiptencei Ruhad şi boierului Mihai Graur, pe care, să-mi fie cu iertare, nu l-am înţeles.
Nu ar fi trebuit Lanisa să procedeze astfel, fiindcă Gregorio o iubea şi pe ea şi pe copii. Ar fi trebuit să-l aştepte şi să discute cu el, să cadă de comun acord cum trebuie făcut. Dacă Gregorio o iubea pe Vilma şi o vroia cu adevărat, mă gândesc că puteau divorţa şi nu cred că Gregorio nu i-ar fi fost aproape şi nu ar fi ajutat-o cu creşterea băieţilor. Dar dacă Gregorio ar fi vrut să rămână cu ea, putea divorţa de cealaltă şi găseau o soluţie să-i ajute pe Vilma şi băiatul ei. Lanisa s-a pripit, iar disperarea se pare că i-a întunecat mintea.
Adevărul este că şi eu sunt aşa în ceea ce priveşte partenerul de viaţă. Gelozia există în sufletul meu şi de multe ori mi-a întunecat mintea, nu mai puteam să gândesc, deveneam foarte nervoasă, neliniştită şi mă comportam necugetat. Nu mă gândeam la suicid, dar o luam razna, eram ca o nebună. Am o karmă destul de urâtă pe partenerul de viaţă şi familie. Am simţit acest lucru dintotdeauna, de mic copil. Este groaznic. Toată viaţa mea este o pedeapsă, prin tot ceea ce mi se întâmplă. Deşi dpdv material nu mi-a lipsit nimic.
Nu mi-au plăcut NICIODATĂ italienii, motivam că mi se par oameni de mahala, în special bărbaţii, acum înţeleg adevăratul motiv. Totuşi, Gregorio ar fi trebuit să-i spună adevărul şi să o lase pe Lanisa să decidă dacă mai fuge cu el, dacă mai vrea o familie cu el, nu să afle într-un mod atât de ciudat, de la Vilma. Vilma fiind mai puternică, cine ştie dacă nu s-o fi ţinut şi de farmece ca să o înlăture pe Lanisa, ca să rămână cu Gregorio, că era o partidă, un om bun, plin de bani, cine nu l-ar fi vrut?
Primul om de care am auzit că s-a sinucis prin spânzurare a fost tatăl unui prieten din copilărie al fratelui meu, care locuia vis-a-vis de noi. Am fost şocată când am auzit, parcă ceva mă lovea pe mine, dar nu am înţeles de ce m-a afectat atât de tare. Omul s-a spânzurat în baie, fiindcă considera că nu mai este suficient de viril. Când ai componenta aceasta a renunţării, orice te dă peste cap şi faci gestul necugetat.
În ceea ce-l priveşte pe Gregorio, s-a consolat destul de repede. Mă gândesc ce or fi simţit băieţii pe care i-a părăsit mama lor? Săracii! O fi plătit vreun urmaş spiritual al Lanisei suferinţa acestor băieţi? Poate Alikia prin moartea fetiţei şi Esther prin moartea băiatului ei pe front, Idin prin pierderea copiilor şi Runk părăsit de fată, aşa cum Lanisa i-a părăsit pe părinţi.
Văd că apare comerţul cu covoare, Lanisa a adus covoare pe nava cu care a fugit, urmaşa ei spirituală imediată a creat covoare şi a făcut comerţ cu ele. Bine, mă gândesc că era cel mai bănos mod de a trăi. Mă uit că Gregorio nu a păţit nimic pe mare, cel puţin cât a trăit Lanisa, spre deosebire de Ruhad, care nu a avut aceiaşi baftă, rămânând fără soţ, omorât de piraţi.
Mă uit la antecesorii mei spirituali, toţi oameni buni, de casă, de familie, corecţi, dar slabi. Prea multă slăbiciune şi renunţare. Mă gândesc că Lanisa a strâns multă furie în ea, supărare, frustrare, care s-a amplificat şi prin ceea ce a păţit mongolul Idin Mahral, care tot fugea de cotropitori, dar care a crescut destul de mult la Ruhad. Sincer, toate aceste afecte le simt în mine. De altfel, parcă simt că multă lume mă tratează de sus, se consideră superiori mie (nu ştiu neapărat dacă-i aşa): se consideră mai deştepţi, mai frumoşi, mai bine îmbrăcaţi, mai realizaţi etc. Ceea ce mă cam scârbeşte şi mă face să mă retrag în mine, să stau deoparte. Parcă nu pactez cu societatea în care trăiesc. Mi se pare totul atât de inutil, alergăm după cai verzi pe pereţi, ca să ne motivăm existenţa şi, în momentul în care nu mai avem nici un dar, nici un talant, ne simţim inutili şi vrem să renunţăm la tot. În orice caz, ce nu a putut suporta Lanisa, a trebuit să suporte turcoaica Alid Sardih, care, la moartea soţului ei, a aflat de 3 neveste ale acestuia şi nu şi-a mai pus capăt vieţii. Şi-a dus zilele cu demnitate, atât cât i-a fost dat.
M-am uitat şi la nenorocirea aceasta cu autocarul din Muntenegru, cum au murit atâţia români şi alţii grav răniţi. Când te trage aţa spre moarte! Mă gândeam că erau atâţia oameni plin de viaţă în acel autocar şi oameni cu o anumită valoare pentru comunitatea în care trăiau, pe care Dumnezeu i-a luat dintre noi.
Aş vrea să mă simt mai veselă, mai fericită, iubită, dar nu simt astfel. Nu pot. Inclusiv societatea în care trăiesc mă trage în jos: prin toate necazurile din jur, poluare, înghesuială, sufocare, egoism, minciună, făţărnicie, luptă după bani şi putere. M-am săturat de toate acestea. Când o să se termine odată? Când o să fie apreciat omul doar pentru că este o fiinţă umană, creată de Dumnezeu şi nu pentru că are o voce frumoasă, fiindcă pictează, face covoare, pălării sau fiindcă sclipeşte de inteligenţă sau are trăsături frumoase, haine frumoase, o funcţie sus-pusă sau mai ştiu eu ce altceva? Toate acestea se duc şi rămân faptele şi simţămintele. Când o să înţelegem toate acestea? Cât mai durează? Cât mai trebuie să aştept?"
ELENA
26 iunie 2013
Bucureşti
"Am fost destul de şocată de gestul Lanisei, mult mai tare decât de cel al lui Mihai Graur sau Ruhad, deşi tot sinucidere a fost. Simt destul de puternic anumite afecte pe care le-a trăit Lanisa: acţiune sub imperiul impulsului, la furie nu mai gândesc şi risc să greşesc, nu am răbdare, cedez în favoarea altora, deşi poate nu ar trebui. Nu aş vrea să mă învinovăţesc de nimic, doar de prea multă slăbiciune. Ştiţi probabil că, dacă nu mă simţeam atât de apăsată de deprimare şi nu aş fi fost atât de perdantă, probabil că nu mi-aş mai fi pus atâtea întrebări ca să înţeleg.
Când îţi este bine, când sufleteşte, spiritual eşti uşor şi când optimismul şi buna dispoziţie te însoţesc, fac parte din tine, când situaţiile de viaţă te ridică şi-ţi dau o anumită valoare umană, nu-ţi mai faci griji, ai o anumită demnitate umană şi-ţi duci zilele aşa cum ţi le-a dat Dumnezeu. Dar dacă viaţa te umileşte prin fiecare om cu care interacţionezi, când vezi indiferenţa din jurul tău, când ţii la oameni şi ei te dispreţuiesc sau nu dau 2 bani pe tine, fiindcă nu ai haine la fel de frumoase ca ei, nu eşti la modă, nu ai atâţia bani ca ei, nu ai aceeaşi funcţie ca ei, drept urmare nu eşti bun de băgat în seamă, nu eşti la nivelul lor, doare.
Când vezi că şi-n biserică te duci şi dai tot de indiferenţă, gândire stereotipă, ochelari de cal şi idei învechite, fără conţinut, diferenţieri, chiar de la cei la care te aştepţi să-ţi fie modele, rămâi cu un gust amar.
Mă întristează să merg pe stradă prin Bucureşti şi să văd amărâţi care stau cu mâna întinsă şi să te întrebi cine este amărât cu adevărat, cine minte şi chiar dacă ştii cine este amărât cu adevărat, nu-l poţi ajuta, că nu ai cu ce.
Dar probabil că ar trebui să le ignor pe toate, să nu-mi mai pese de nimic şi să-mi caut resursele să rezist. Uşor de spus să fiu optimistă, mai greu de făcut."
ELENA
3 iulie 2013
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.15 îl are ca erou pe germanul KURT DRISTEN, care a trăit între anii 803-869. El a văzut lumina zilei într-un sat de pe malul fluviului Elba, aparţinând provinciei Francia Orientalis. Marele fluviu ţinea loc de graniţă între teritoriile stăpânite de regii franci şi cele ocupate de poloni şi cehi. Fiind un ţinut de graniţă, numit marcă (adică o zonă de frontieră), comitatul în care se afla satul lui Kurt se numea Marca Zeitz. După foarte mulţi ani, pe locul modestului sat s-a construit marele oraş Dresden (Dresda). Părinţii lui Kurt, oameni săraci, agricultori, au rămas cu un singur copil (KURT), după ce le-au murit alţi 10 copii, din cauza condiţiilor precare de viaţă. Klauss, tatăl, muncea toată ziua în jurul casei şi în grădină, iar nevasta lui, Hildegard, vedea de gospodărie şi de copii.
În timpul vieţii lui KURT, satul său, cât şi întreaga provincie în care se afla au trecut prin numeroase etape de dezvoltare promovate de monarhii dinastiei caroligiene, începând cu domnitorul Carol cel Mare (768-814), care în decembrie 800 fusese încoronat ca împărat al Occidentului de către Papa Leon III. I-a urmat la tron fiul său Ludovic cel Pios, care a domnit între anii 814-840. După moartea lui Ludovic cel Pios (în 840), a urmat o perioadă de lupte între fiii acestuia pentru reîmpărţirea moştenirii rămase de la tatăl lor. Dreptatea s-a făcut prin Tratatul de la Verdun, încheiat în august 843, atribuindu-i-se fiecăruia dintre cei 3 moştenitori (Lothar I, Ludovic şi Carol II cel Pleşuv) câte o parte a Imperiului carolingian. Ludovic (supranumit Germanicul) a devenit regele teritoriului cuprins între Rin şi Elba, numit Francia Orientalis, ajuns ulterior o parte a Germaniei.
KURT, copil harnic şi ascultător, s-a prezentat la cursurile primare ţinute de preotul satului într-o odaie modestă de lângă biserică, şcoala fiind obligatorie şi gratuită, cu orele ţinute în limba latină. În primii săi ani de şcoală, KURT a beneficiat de efectele dispoziţiilor date de Carol cel Mare cu privire la dezvoltarea învăţământului chiar şi în cele mai izolate localităţi din imperiul său. Singurii care puteau instrui populaţia erau preoţii şi călugării. Biserica rămăsese singura moştenitoare a tradiţiilor antice, străduindu-se să îşi creeze o cultură clasică şi religioasă. Domnitorul urmărea ca pe întregul său teritoriu să se dezvolte o clasă de învăţaţi bine instruiţi, care să contribuie prin munca lor la buna funcţionare a administraţiei imperiale, dar şi la instruirea populaţiei laice. Se simţea nevoia unui număr mare de notari, copişti, scriitori, secretari, preoţi, militari, politicieni. Medicina era lăsată la urmă, practicarea ei intrând în obligaţiile preoţilor. Totuşi, treptat, numeroşi tineri entuziaşti, dornici de cultură şi cariere strălucite, s-au îndreptat spre şcolile private de medicină din Italia şi Franţa, fiind susţinuţi de banii părinţilor bogaţi sau de cei ai unor persoane binefăcătoare aparţinând aristocraţiei şi clerului înalt.
La recomandarea preotului profesor, KURT a primit dreptul de a studia medicina la Paris, unde se constituiseră grupuri de învăţaţi, majoritatea provenind din marile oraşe italiene, în care exista o puternică tradiţie în practicarea medicinei. Studiile de liceu şi specializarea în ştiinţele medicale au fost urmate la Paris, prin grija nobilului german care stăpânea întreaga marcă Zeitz, aceasta fiind o persoană din anturajul regelui Ludovic I cel Pios (fiul lui Carol cel Mare). Deşi ar fi putut rămâne în Paris pentru tot restul vieţii, sufletul de om simplu al lui KURT l-a îndemnat să revină în ţinutul natal, pentru a contribui la bunăstarea populaţiei, ajutând oamenii să devină mai sănătoşi şi mai longevivi.
Ajuns în stăpânirea francilor în anul 483, Parisul, faimosul oraş denumit în vechime Lutetia Parisiorum, începuse să decadă sub dinastia carolingiană, marea atenţie a acestor domnitori fiind concentrată asupra capitalei imperiului, importantul oraş Aachen (Aix-la-Chapelle), unde, în anul 804, se instalase Curtea imperială.
Nobilul feudal care stăpânea ţinutul i-a acordat lui KURT dreptul de liberă practică medicală. Răspunderea ce îi revenea, la doar 25 de ani, însemna enorm pentru eroul nostru. Riscând să intre în conflicte repetate cu preoţii care încă se mai ocupau de oamenii bolnavi, KURT a avut nevoie în anii următori să şi-i facă pe toţi prieteni, mai ales cu prilejul frecventelor naşteri, de care ei nu se ocupau. Obişnuitele moaşe, nepricepute în cazurile mai grave, asistau neputincioase la moartea femeilor şi a pruncilor. Un motiv de bază pentru care KURT dorise neapărat să devină medic au fost decesele celor 10 fraţi ai lui, situaţii terifiante, care au marcat pentru tot restul vieţii pe fiecare membru al familiei.
Timp de 2 ani, KURT şi-a văzut de meseria lui, alergând pe la casele bogaţilor şi săracilor, neavând răgazul necesar pentru a face curte vreunei fete. Tot preotul parohiei i-a venit în ajutor, ducându-l în vizită la o familie bogată, unde a cunoscut-o pe domnişoara Rosemarie Hartler, o fată de 19 ani rămasă orfană de ambii părinţi, care muriseră de tuberculoză. Fata era încă sănătoasă, locuind la unchiul şi mătuşa ei. Aproape fără a-şi da seama, KURT s-a văzut mire, nunta fiind aranjată de preot împreună cu rudele miresei.
KURT avea 27 de ani, iar proaspăta soţie era cu 8 ani mai tânără decât el. Locuind împreună în casa construită de unchiul fetei, cei doi soţi şi-au început viaţa de familie văzându-şi de treburile lor. Fiecare dintre ei ştia ce are de făcut: KURT colinda zi şi noapte pe la bolnavi, iar Rosemarie a preluat treburile gospodăreşti. La 22 de ani a născut-o pe fiica lor, Lorrinde, iar după 3 ani a apărut frăţiorul ei, Richard. După 13 ani de la naşterea băiatului, Rosemarie s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză, trecând la cele veşnice după câteva luni de suferinţă.
Moartea soţiei dragi a însemnat o grea lovitură pentru KURT. Dacă nu s-ar fi ştiut că boala de plămâni secerase câteva rude ale ei, printre care şi părinţii, cariera lui KURT ar fi fost compromisă pentru multă vreme. După ce şi-a jelit soţia mai mulţi ani, el şi-a luat o altă soţie, o fată de 17 ani de care se îndrăgostise nebuneşte. Elise era fiica mai mică a unei familii sărace, neavând perspective de căsătorie cu un bărbat tânăr, din cauza lipsei averii. Ascultând sfaturile părinţilor, a acceptat cererea în căsătorie a bărbatului de 48 de ani, văduv, tatăl a doi copii cu vârstele apropiate de a ei. Elise devenise mama vitregă a Lorrindei, care împlinise 18 ani şi îşi căuta un mire bogat. Fiul său vitreg Richard avea 15 ani, iar tatăl său îl trimisese la Roma pentru studii de notariat şi secretariat. Elise i-a dăruit lui KURT un singur copil, pe frumoasa Hanna, pe care a născut-o la 20 de ani.
Totul decurgea normal în familia eroului nostru, el având convingerea că sosirea Elisei în casa lui îi alungase toate ghinioanele. Avea dreptate să fie optimist, fiindcă i-a mers bine până a închis ochii, la 66 de ani. Nu avusese nicio boală gravă până atunci. Muncise neobosit, la orice oră din zi şi din noapte, nerefuzând niciun bolnav. Nefiind lacom de bani, el se străduise ca toată lumea să fie mulţumită de el, iar plăţile veneau după averea fiecărui pacient.
Inima lui a cedat într-o dimineaţă ploioasă, după ce se întorsese pe calul său de la o bătrână grav bolnavă. Bătrâna a mai supravieţuit câţiva ani, dar medicul s-a stins din viaţă în mod prematur. Elise, rămasă văduvă la 35 de ani, o avea de crescut în continuare pe Hanna, care încă nu ajunsese la vârsta căsătoriei. Copiii lui KURT de la prima soţie aveau şi ei copii. Iubind-o cu toţii pe Elise, veneau deseori în casa ei, luminându-i viaţa cu veselia lor. După ce şi-a măritat fata, Elise s-a recăsătorit, ajungând soţia unui nobil bogat, rămas văduv în urmă cu puţini ani.
Nina Petre
5 august 2013
COMENTARIUL ELENEI
"Nici nu ştiu ce să zic despre Kurt. Este foarte interesantă evoluţia lui, se pare că a avut acel "ceva" în viaţă care l-a propulsat şi l-a ajutat să studieze, să devină cineva, să simtă că are o valoare, dar nu ştiu cât de mare era nivelul mândriei lui, de i s-a mai dat şi peste nas, prin cazurile pe care nu le-a putut soluţiona (ceea ce păţesc şi eu foarte des) şi nu mai zic de moartea primei soţii. Este destul de frustrant, mai ales când îţi doreşti din tot sufletul să ajuţi şi nu o poţi face.
Într-adevăr, au murit mulţi în jurul lui, persoane apropiate şi iubite, iar durerea este şi mai mare, cred că din cauza amărăciunii, ori de câte ori nu rezolva câte un caz sau când trecea în nefiinţă vreo persoană apropiată şi dragă; asta i-a scurtat viaţa şi a murit la 66 de ani.
Nu ştiu dacă pe prima soţie a iubit-o, dar oricum după ani buni de convieţuire şi 2 copii, este un şoc, mai ales când eşti medic şi asişti neputincios şi nu poţi face nimic. Norocul lui că a găsit-o pe Elise, s-a îndrăgostit de ea, cred că a trăit momente speciale, care au compensat. În orice caz, diferenţa de vârstă între ei a fost destul de mare şi se pare că a fost destul de domn şi a eliberat-o pe Elise la timp.
Mă tot întreb de unde provine această apăsare şi înnegurare din viaţa antecesorilor mei spirituali? Cine a greşit atât de tare, de atâţia antecesori plătesc prin moartea celor dragi şi apropiaţi sau prin renunţarea la viaţă, păcatul împotriva Duhului Sfânt, cum spun preoţii de azi?
Mă gândesc că atâta moarte în jurul lui Kurt l-a apăsat şi a influenţat-o şi pe Lanisa. Prea mulţi domni şi doamne cu prea multă onoare printre antecesorii mei... Mulţi corecţi şi cinstiţi, până acum cel puţin, dar cu risc de a greşi capital, aşa cum a făcut Lanisa, sub imperiul furiei, furie ce i s-a transmis şi lui Ruhad şi a slăbit şi sufletul lui Mihai, ajungând până la mine.
Nu ştiu de ce, după cum v-am mai spus, nu-mi place deloc limba germană şi nici în Germania nu cred că mi-aş dori să ajung vreodată, deşi sunt destul de rece şi reţinută, că doar am educaţie germanică. Ştiu germana, dar nu am reuşit să-mi învăţ fata această limbă. Dacă trebuie să traduc din germană în română sau invers, am reţineri, nu-mi place deloc. Nu pot să înţeleg de ce îmi repugnă limba şi nu mă înghesui nici să o vorbesc, nici să traduc. Chiar nu înţeleg. O fi fost omorât Iaroll de nemţi şi o fi fost Kurt urmărit de moarte şi a suferit mult, dar parcă tot nu-mi înţeleg reţinerea.
Mă gândesc că, din toate episoadele spirituale, cel cu Lanisa m-a afectat cel mai tare, mi s-a părut destul de brutal şi şocant. Dacă Gregorio ar fi fost sincer cu ea de la început, probabil că drama care a urmat nu s-ar fi întâmplat. Ce înseamnă lipsa de curaj de a spune anumite adevăruri! Dacă Gregorio i-ar fi zis Lanisei de la început cum stau lucrurile, că mai este însurat cu cineva, poate Lanisa nu ar fi plecat cu el sau, dacă pleca, măcar era decizia ei în cunoştinţă de cauză. Nu zic că a procedat corect, dar Gregorio consider că a greşit şi mai mult. Şi mie mi se întâmplă uneori să vorbesc mai mult decât este cazul sau prea puţin. De multe ori nu-mi găsesc cuvintele sau mă exprim neclar şi s-ar putea să-l fac pe interlocutor să înţeleagă altceva. Nu ştiu nici cât de comunicativi sau clari în comunicare erau antecesorii mei spirituali sau ce structură sufletească aveau, dar parcă am luat din fiecare câte ceva şi bun şi rău, iar situaţiile de viaţă sunt ca atare, conform setării mele spirituale.
Mi-ar fi plăcut să am voce şi să cânt, dar mă gândesc că de la moartea prin spânzurare a Lanisei mi se trage lipsa de ureche muzicală şi afonismul. Îmi place muzica şi dansul, am o uşurinţă în copierea mişcărilor, dar muşchii îmi sunt destul de rigizi, din cauza sedentarismului din ultimii ani, iar vocea mea este varză. Când eram mică, am avut probleme mari cu gâtul, urechile şi zonele aferente, iar vocea mea mi se pare groaznică când mă aud la telefon sau pe o înregistrare, iar la cântat sunt zero barat.
În orice caz, m-a şocat gestul Lanisei şi sper să înţeleg de unde şi-a atras spiritul meu atâtea renunţări brutale la viaţă, deprimări, amabilităţi şi generozităţi care nu l-au prea ajutat, ci i-au făcut mult rău.
Şi eu am simţit uneori că o putere de sus parcă mă scoatea în momente grele din situaţiile neplăcute: de exemplu, Revoluţia a avut loc tocmai la timp ca să nu rămân cu 10 clase."
ELENA
8 august 2013
Bucureşti
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE
Am ajuns la episodul spiritual nr.16, a cărui eroină este sirianca DAHI ARDAN. Ea s-a născut în oraşul Damasc şi a trăit între anii 726-788. Părinţii ei, Dokul şi Lunde, au avut şapte copii. Dintre aceştia, şase au decedat înainte de vârsta adolescenţei, din cauza unor boli grave provocate de epidemiile frecvente care ucideau periodic o parte dintre locuitorii oraşului. Singurul copil supravieţuitor a fost o fetiţă, DAHI, rămasă vie dintre cele trei născute de mama ei. Dokul îşi întreţinea familia din comerţul cu ţesături, câştigurile sale fiind insuficiente pentru a deveni un om foarte bogat.
Damascul, capitala Siriei, este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. În secolul X î.Hr. a fost capitala unui puternic stat aramean, apoi a aparţinut succesiv perşilor, grecilor şi romanilor. A fost celebru la începuturile creştinismului prin convertirea şi predicile Sfântului Pavel. Dominat de bizantini, oraşul a fost cucerit de arabi în anul 635 şi a devenit capitala califilor omeyazi, rămânând astfel între anii 661-750. Foarte prosper şi renumit prin mătăsuri, brocarturi (exportate în Occident) şi atelierele de arme, Damascul era faimos şi pentru mozaicurile şi plăcile de faianţă multicolore folosite la ornamentaţia palatelor şi moscheilor. Omeyazii au reprezentat prima dinastie de emiri şi califi arabi care a domnit la Damasc asupra întregii lumi musulmane. Sub omeyazi, Imperiul Musulman a atins apogeul expansiunii sale. În anul 750, ultimul omeyad a fost învins în Iran de către abbasizi şi aproape toţi membrii familiei sale au fost masacraţi.
DAHI, eroina noastră, nu a avut ocazia să asiste la schimbarea conducerii oraşului său, deoarece cu 5 ani înainte ajunsese în oraşul italian Genova. Copilăria ei în Damasc a fost minunată. Copil singur la părinţi de la vârsta de 11 ani, durerile sufleteşti provocate de moartea fraţilor ei au trecut cu timpul. Ea fiind deşteaptă şi ascultătoare, i-a ajutat pe toţi cum a putut, făcându-şi datoria în familie atât cât îi cereau ceilalţi. De mică a avut haine frumoase, mama ei cosându-le din materiale superbe aduse de Dokul. Rămânând singură la părinţi, aceştia s-au gândit mult la asigurarea viitorului ei, dorind să o căsătorească la vârsta potrivită cu un bărbat bogat, având un bun renume în societatea oraşului.
Lungul şir de nenorociri ce urmau să vină a început în anul 741, când DAHI abia împlinise 15 ani. Dokul, dorind să facă o afacere extrem de profitabilă, a împrumutat o sumă uriaşă de bani de la un cămătar persan, Iurkun. Marfa cumpărată de Dokul, sosită din Persia, nu a fost vândută la valoarea estimată. Drept urmare, nenorocitul de Dokul nu i-a putut returna lui Iurkun o parte din suma împrumutată. În consecinţă, cămătarul i-a luat fata, fără că bietul tată să se poată împotrivi. Iurkun a dus-o pe DAHI în Beirut, unde a vândut-o evreului Sallah. Acesta îşi formase o trupă de fete, toate fecioare, pe care le ducea să danseze la petrecerile arabilor bogaţi.
Beirutul se afla şi el sub dominaţie arabă. Puternic centru comercial terestru şi maritim, în oraş era o forfotă permanentă de negustori sosiţi din nordul Africii, Golful Persic, Marea Roşie, Persia şi ţinuturile dinspre Marea Neagră sau Marea Caspică. Mărfurile aduse de ei luau calea traseelor navale pe Marea Mediterană. Pe lângă mărfurile negociate zi de zi se aflau şi sclavii. Comerţul cu sclavi era intens. Beirutul, ca un oraş deosebit de important ce era, avea şi el un târg de sclavi. Marfa vie sosea de obicei din ţinuturile slave, dar mai apăreau şi excepţii, când erau vândute fete arabe, cum a fost cazul lui DAHI.
Sărmana fată, devenită şi ea dansatoare la petreceri, s-a aflat sub stăpânirea lui Sallah timp de 4 ani. Venindu-i vremea să fie înlăturată din trupă, evreul a dus-o la târgul de sclavi, unde a fost cumpărată imediat de negustorul genovez Antonio Grivetti. Acesta, un bărbat de 34 de ani, îşi conducea singur corabia, care scăpase ca prin minune de piraţi. Sosit în Beirut pentru achiziţionare de mătăsuri, mirodenii, parfumuri şi lemn de esenţă rară adus din China, Antonio a trecut şi pe la târgul de sclavi, dorind să cumpere o sclavă tânără pentru mama lui. Pe DAHI a plăcut-o cel mai mult, cumpărând-o după o scurtă tocmeală. Drumul pe mare a fost lung şi greu, dar spre norocul tuturor celor de pe corabie, au scăpat de piraţi. Ajunşi în Genova, DAHI a fost dusă în uriaşa casă a familiei Grivetti, unde tatăl, Giuseppe, şi fiul său erau negustori pasionaţi şi foarte activi.
Genova, capitala provinciei Liguria, întemeiată de liguri în secolul VI î.Hr., a fost distrusă de cartaginezi în 205 î.Hr. şi reconstruită ulterior. A devenit municipiu roman, cel mai mare port al Galliei Cisalpine şi reşedinţă episcopală din secolul III d.Hr. Ocupată de bizantini şi de longobarzi, a ajuns parte a Imperiului Carolingian în anul 774. În anul 745, când DAHI a ajuns în Genova, oraşul şi întreaga provincie Liguria se aflau în Regatul Longobarzilor. Longobarzii erau o populaţie germanică ce se aşezase în secolul I d.Hr. de-a lungul cursului inferior al Elbei. În anul 568 au trecut Alpii, conduşi de regele Alboin, ocupând o parte din teritoriul Italiei. În anul 774, împăratul francilor, Carol cel Mare, a invadat Italia, punând capăt regatului longobarzilor.
La acea vreme, DAHI era soţia lui Antonio, binefăcătorul ei, şi mama celor doi copii ai lor: Gelsomina şi Adriano. Antonio, ţinând foarte mult la mama lui, o adusese pe DAHI pentru a i-o face cadou ca slujnică. În neamul Grivetti nu era acceptată sclavia. Ornella, mama lui Antonio, s-a bucurat la vederea fetei, care i-a făcut o bună impresie de la început, aflând că este fiică de negustor din Damasc şi rămasă virgină. Faptul că DAHI acceptase să fie vândută ca sclavă din dorinţa de a salva viaţa şi onoarea părinţilor ei a produs stupoare în familia Grivetti. După ce a asigurat-o că în casa lor nimeni nu o va trata ca pe o sclavă, doamna Ornella i-a oferit calitatea de cameristă.
După un an, Antonio şi-a anunţat părinţii că va face nunta cu DAHI, fata fiind însărcinată, ca urmare a iubirii lor secrete. Oameni cu suflet mare şi temători de mânia lui Dumnezeu, soţii Grivetti au acceptat mezalianţa fiului lor, dar numai după ce Antonio a călătorit luni de zile până în Damasc şi înapoi, de unde i-a adus pe părinţii fetei. Aceştia, îmbătrâniţi înainte de vreme, abia mai respirau când şi-au revăzut fata, dar şi-au revenit în câteva zile, aflând ce li se pregătise în casa Grivetti. Mireasa fiind aproape să nască, nunta s-a celebrat în familie, în prezenţa celor mai apropiate rude.
Viaţa în comun a celor doi soţi a început într-o nouă reşedinţă, o casă mare şi frumoasă, cumpărată de Antonio cu banii oferiţi de părinţii lui drept cadou de nuntă. Părinţii lui DAHI au fost aduşi să locuiască definitiv la ei. Repede a sosit primul copilaş, un băieţel superb, pe care l-au botezat Adriano. Peste 3 ani a apărut surioara lui, Gelsomina. Mama lor, ajutată de bunica Lunde şi de servitoare, le-a oferit îngrijirea la care s-a priceput cel mai bine. Pentru educaţia de mai târziu a intervenit cealaltă bunică, Ornella, care cunoştea mai bine decât ele regulile de comportare în societatea genoveză.
Antonio, împreună cu tatăl şi socrul său formând un grup de negustori cu experienţă, şi-a mărit averea, asigurându-le astfel viitorul copiilor săi. După încă două călătorii pe mare spre Orientul Apropiat, a renunţat la comerţul maritim, preferând să acţioneze doar în Genova. Giuseppe, afacerist bogat, om cu mare influenţă în oraş, a fost membru în Administraţia oraşului până în ultimul an de viaţă.
DAHI a trăit doar 62 de ani, fiind răpusă de o boală a ficatului. Gelsomina, în vârstă de 39 de ani, soţie de negustor şi mamă a trei copii, a plâns-o îndelung pe DAHI, considerând-o drept cea mai bună, blândă şi generoasă femeie pe care o cunoscuse în viaţa ei. Adriano, la 42 de ani ajuns membru marcant al clanului de afacerişti Grivetti, a stat alături de tatăl său până când Antonio şi-a urmat soţia în mormânt, la 3 ani după dispariţia ei.
Tumultoasa viaţă a delicatei DAHI, începută în Siria şi sfârşită în Italia, a urmat un destin asemănător cu cel al multor fete vândute ca sclave prin târgurile lumii, dar care au avut şansa de a deveni femei căsătorite şi mame fericite. Astfel de cazuri erau extrem de rar întâlnite în acele vremuri încărcate de violenţă şi inechităţi sociale.
Nina Petre
13 septembrie 2013
COMENTARIUL ELENEI
"După ce am citit episodul karmic cu sirianca, pot spune că, deşi avut un hop de trecut după ce a fost luată sclavă de către cămătar, şi cred că a avut un şoc destul de mare, totuşi Dumnezeu s-a milostivit de ea şi ajutat-o ca să-i fie bine atât ei, cât şi părinţilor. Probabil vreo dharmă de care beneficia de la vreunul din antecesorii ei spirituali.
Iar ne lovim de Italia, unde siriencei i-a fost bine, dar nu şi croatei, din păcate.
Prea multe nu ştiu ce să zic de Dahi, decât că a fost delicată, dar şi puternică şi foarte norocoasă. Citind istoricul vremurilor în care a trăit, sunt elemente comune şi cu medicul neamţ, ca şi teritorii, domnia carolingiană, cărora însă nu cred că le-au dat prea multă importanţă antecesorii mei spirituali, fiindcă aveau vieţile lor de zi cu zi.
A avut noroc că a găsit un băiat care să o respecte şi să o iubească şi nu a dat peste vreun înfumurat care să-şi bată joc de ea şi să facă o femeie uşoară din ea.
Există în mine câte puţin din fiecare antecesor spiritual şi cele înfăţişate legate de Dahi cred că le-am bănuit într-un fel sau altul. Nu am acceptat niciodată diferenţierile sociale pe care le creează şi subliniază oamenii de când lumea şi pământul, mi se par prostii pentru a ridica bariere între oameni, din cauza mândriei şi de a distruge vieţi inutil. Nu poate decât să mă întristeze luxul exorbitant şi înfumurarea, îngâmfarea pe care o afişează mulţi oameni cu bani, dar asta este, fiecare va învăţa la vremea lui.
A avut multă baftă că evreul nu a profitat de ea, dar probabil că nu a fost pe gustul aceluia, spre avantajul ei, dar în acelaşi timp cred că a fost o experienţă destul de stresantă, neştiind ce o aşteaptă în viitor. Ce să faci, unii au baftă, alţii mai puţin.
La mine există o dualitate: când mi-e bine, când apare ceva ce mă scoate din situaţiile delicate când mi se întâmplă lucruri groaznice, dar încă nu atât de grave ca să ajung să dorm în cutii de carton, să mănânc gândaci sau cine ştie ce alte chinuri şi torturi pe care, din nefericire, le-au îndurat alţii.
Oi fi avut eu antecesori spirituali buni, blânzi, generoşi şi corecţi, dar se pare că acestea nu reprezintă calităţi, ci defecte în societatea în care trăim."
ELENA
17 septembrie 2013
Bucureşti
< sus >
Am ajuns cu bine la episodul 17, al cărui erou este japonezul NORI KAZE. El s-a născut în vestul insulei Tane, situată în sudul insulei Kyushu, şi a trăit între anii 638-699. Părinţii lui NORI se numeau Min Dor (tatăl) şi Nar Ta (mama). Au avut doar doi copii: băiatul, NORI, şi sora lui mai mică, Shinju. Între ei era o diferenţă de 7 ani. Familia trăia din produsele obţinute de pe moşia lor, care se întindea pe aproape jumătate din suprafaţa insulei Tane.
Populaţia insulei (ca şi a întregii ţări), destul de redusă numeric, denumită ainu, îşi avea originea într-un grup etnic din nord-estul continentului asiatic, înrudit cu eschimoşii. Acesta ajunsese în arhipelagul japonez înaintea erei noastre. Etnia ainu s-a combinat în următoarele secole cu imigranţi mongoli, chinezi, malaezieni, indonezieni. Preistoria Japoniei s-a prelungit până în secolul 6 d.Hr., adică până la introducerea buddhismului (începând cu anul 552) şi a scrierii chineze (la sfârşitul secolului 6). Japonezii şi-au denumit ţara cu multe nume, unele fiind foarte lungi. Denumirea Nihon a fost întrebuinţată oficial începând cu anul 670. Până atunci, numele ţării era Yamato. Înţelegem că eroul nostru, NORI, s-a născut pe o insulă din sudul ţării Yamato, iar după ce a împlinit 32 de ani a devenit un cetăţean al ţării Nihon.
Prima organizare socială riguroasă a ţării şi primul cod de legi au fost realizate în timpul dinastiei prinţului Shotoku (572-621). Unificarea clanurilor din societate şi stabilirea unui stat central în Yamato, sub domnia lui Kotoku (645-654) au avut loc abia în anul 646, când micul NORI abia împlinise 8 ani. S-a instituit atunci un nou regim, de stat centralizat guvernat de împărat. Ţara a fost împărţită în provincii dependente de guvernul central. Proprietăţile agricole private, cum era cea a părinţilor lui NORI, au fost declarate proprietate a statului şi toţi locuitorii au devenit supuşi ai împăratului.
Până la venirea pe tron a lui Kotoku, în primii ani de viaţa ai micului NORI, au domnit împăraţii: Jomei (629-641) şi Kogyoku (văduva lui Jomei, devenită împărăteasă pentru prima oară). După încheierea domniei împăratului Kotoku, în anul 655, a revenit la putere împărăteasa Kogyoku, sub numele de Saimei, domnind până în 661. Până la sfârşitul vieţii lui NORI, pe tronul imperial japonez s-au mai succedat 5 împăraţi: Tenji (662-671), Kobun (671-672), Tenmu (673-686), Jito (690-697), văduva lui Tenmu, şi Monmu (697-707).
Pe vremea domniei împăratului Kotoku, pământurile au fost distribuite de către stat ţăranilor şi redistribuite din 6 în 6 ani. Astfel, ţăranii au fost legaţi de pământ, iar nobilii de la ţară au devenit nobili de curte. Devenind funcţionari ai guvernului central, nobilii au monopolizat toate funcţiile superioare administrative, transformându-se astfel într-o castă privilegiată. Prin urmare, li s-au dat în folosinţă pe viaţă pământuri scutite de impozite, pe care apoi urmaşii lor nu le-au mai restituit statului. În felul acesta s-au constuit mari latifundii private nobiliare, alături de latifundiile templelor şi ale membrilor familiei imperiale. După anul 594, când buddhismul a devenit religie de stat, clerul buddhist – care se bucura de protecţia şi sprijinul împăraţilor – a devenit o importantă castă privilegiată.
Toate aceste transformări ale societăţii japoneze au avut o influenţă directă şi asupra eroului nostru. Moşia părinţilor săi a rămas aproape la vechile dimensiuni, Min a rămas proprietarul şi administratorul ei, fiind scutit de impozitele către stat, fiindcă avusese buna inspiraţie de a accepta funcţia de consilier în administraţia insulei Tane. În felul acesta, averea lui a crescut an de an, copiii săi primind la vârsta majoratului părţi importante din bogăţia părinţilor. Shinju, sora lui NORI, a fost luată de nevastă de un prinţ bogat care locuia pe insula Kyushu, plecând cu el la palatul acestuia. NORI, foarte ataşat de părinţi, a rămas lângă ei, preluând toate îndatoririle ce i se cuveneau.
La 24 de ani s-a căsătorit cu Risuko, fiica unui alt moşier de pe insulă. Fata avea 17 ani şi părea a fi soţia ideală pentru NORI. Căsătoria lor a avut loc la scurtă vreme după înscăunarea noului împărat, Tenji, fapt considerat de toată lumea ca fiind de bun augur. Timp de 37 de ani, cât au trăit împreună, NORI nu i-a reproşat absolut nimic lui Risuko. Femeia era de o corectitudine absolută, neieşind niciodată din cuvintele soţului. Educată în spiritul unei supuneri şi discipline familiale perfecte, Risuko s-a străduit ca viaţa lor de familie şi educarea copiilor să fie fără cusur.
La 19 ani a născut-o pe fiica lor Mikki. După 4 ani, a apărut frăţiorul ei, Zandosho. După încă 3 ani a sosit micuţul Rekusho. Risuko s-a descurcat cu treburile casei şi creşterea copiilor independent de soţul ei, care era mai mult plecat, fiind ocupat cu administrarea moşiei şi funcţia de consilier preluată de la tatăl său. Risuko, locuind în casa imensă a soţului, avea la dispoziţie servitoare pentru toate activităţile gospodăreşti. Copiii beneficiau de ajutorul bonelor, iar paznicii casei şi ai imensei grădini, care ajungea până la apa oceanului, păzeau totul cu cea mai mare atenţie.
NORI, ca şi tatăl său, îşi respecta foarte mult supuşii. Cu servitorii din casă se purta sobru, ca şi cum i-ar fi fost colaboratori într-ale afacerilor. Atitudinea faţă de ţăranii de pe moşie era fermă, ei beneficiind de respectul său şi de ajutorul pe care îl solicitau stăpânului în situaţii grele. Ţăranii lui NORI nu erau nici sclavi, dar nici liberi. Locuind pe pământul sau de multe generaţii, relaţiile lor erau prieteneşti, ele presupunând corectitudine şi omenie din ambele părţi. Pe moşia lui NORI se cultivau orez, grâu, orz, mei şi fasole. Acestea erau suficiente pentru hrana tuturor. În plus, creşteau duzi, care serveau la fabricarea hârtiei, şi bambus, ai cărui muguri erau comestibili, iar lemnul era folosit la confecţionarea unei diversităţi de obiecte.
Veniturile suplimentare obţinute de NORI, în afară de producţia agricolă, proveneau din exportul de produse mult căutate de marinarii chinezi şi coreeni care coborau pe insulă. NORI îşi dezvoltase o mică industrie în cele câteva ateliere de pe moşia lui. Îşi adusese de pe insula Kyushu meseriaşi care se pricepeau să facă hârtie din scoarţa duzilor. După ce o fierbeau, o spălau, o tratau cu potasiu extras din cenuşă şi cu clei vegetal. Tăierea scoarţei în lungul fibrelor şi îmbinarea lor într-un anumit fel dădeau hârtiei o deosebită frumuseţe şi rezistenţă. NORI avea şi specialişti care transformau tulpinile de bambus în storuri, bastoane, scaune, mese, arcuri şi săgeţi, garduri şi uşi, pălării, beţişoare pentru mâncare, năvoade, evantaie, jucării, sandale şi multe alte obiecte, unele dintre ele fiind foarte cerute de marinarii străini.
Spiritul gospodăresc al lui NORI şi iscusinţa lui în vânzarea produselor de pe moşie au fost moştenite de cei doi fii ai săi. Aceştia, rămânând alături de părinţi, aşa cum făcuse şi tatăl lor la vremea lui, au primit fără să crâcnească părţile de moşie ce li se cuveneau, valorificându-şi fiecare averea după cum s-a priceput. Mikki, sora lor, a fost luată de nevastă pe bani grei, ajungând soţie de moşier bogat, a cărui proprietate se afla în sudul insulei Kyushu.
Ajuns la 61 de ani, boierul NORI putea fi mulţumit de bilanţul vieţii sale: se purtase corect cu părinţii, cu socrii, cu soţia, copiii şi cu toată lumea cu care avusese de a face. Pe Risuko nu o înşelase niciodată, fiindcă neam de neamul său nu se făcuse de râs în aşa fel. Mândria nemăsurată a bărbaţilor din ierarhia socială de pe insula Tane îi oprea de la orice fapte compromiţătoare. NORI a închis ochii într-o noapte zbuciumată de furtună, insula fiind lovită de un taifun care ameninţa să distrugă o mare parte din moşia lui. Străduindu-se să închidă uşa de la ieşirea spre grădină, a fost lovit în cap de o grindă care tocmai se prăbuşea. Până la ivirea zorilor s-a stins din viaţă.
Nina Petre
1 noiembrie 2013
COMENTARIUL ELENEI
"Pentru mine înseamnă foarte mult fiecare episod spiritual, deoarece, pas cu pas, încep să-mi explic câte o părticică din mine şi din întâmplările din viaţa mea. Nori a fost extraordinar, nici nu-mi vine să cred că am putut avea un astfel de antecesor spiritual. Dacă stau totuşi să mă gândesc, cam aşa îmi place să fie societatea: cu oameni buni, corecţi, cinstiţi, fermi, respectuoşi şi plini de compasiune.
Ce soartă frumoasă a avut Nori şi ce stupid a murit. Am văzut multe filme la TV cu incendii, cu grinzi căzând asupra oamenilor, dar nu am simţit niciodată nimic, nu tresărea nimic în mine mai profund. Am auzit şi de multele cutremure din acea zonă, taifune, vijelii, tsunami etc., dar nu ştiu dacă am simţit în profunzimea sufletului meu vreo tresărire pentru ceva din trecut, cât mai mult pentru dramele oamenilor care trec prin astfel de catastrofe cumplite. Pot spune însă că la cutremurul din 1977, aveam 2 ani, eram în pătuţul meu şi era să cadă un geamantan sau o cutie mai grea pe mine, dar în ultimul moment a venit mama sau tata (nu mai ţin minte exact din cele povestite de Buna) şi m-au luat din pătuţ, astfel că nu am păţit nimic.
Îmi plac japonezii: sunt corecţi, exacţi, precişi, muncitori, cinstiţi şi nu pot înţelege balcanismele noastre. Nici eu nu mă obişnuiesc cu minciuna, fofileala, nu mai zic de înşelăciuni şi alte porcării specifice unor locuitori a acestei frumoase ţări în care exist şi mă irit ori de câte ori sunt cu nervii praştie, şi nu numai."
ELENA
4 noiembrie 2013
Bucureşti
< sus >
Am ajuns la episodul spiritual nr.19, a cărui eroină este LIRNE SAWEG (echivalentul francez, Sadoul). Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 476-523. LIRNE s-a născut în provincia Gallia (Galia), într-un sat situat în apropierea unei cetăţi romane. Ulterior, în acea zonă s-a dezvoltat oraşul francez Lille, care se află în apropierea actualei graniţe cu Belgia. Părinţii lui LIRNE erau de origine celtică şi se numeau Punak (tatăl) şi Elassa (mama). Cei doi soţi au avut 4 copii. Danala, fata cea mare, avea o soră mai tânără cu 3 ani, LIRNE. Urmau, în ordinea vârstei, fraţii lor: Rogar era cu 2 ani mai mic decât LIRNE, iar Marran avea cu 4 ani mai puţin decât fratele său.
Ţara lor, Gallia, populată în Antichitate de triburi celtice (gali), a fost cucerită de împăratul Caesar şi transformată în provincie romană. În secolul 5 s-au stabilit în Gallia francii, popor germanic, prin a căror fuziune cu populaţia galo-romană de limbă latină a luat naştere în secolele următoare poporul francez. Bazele Regatului Franc au fost puse de regele Clovis (481-511). În secolul 5, Gallia este împărţită între vizigoţi şi burgunzi (în sud), franci şi alamani (în nord). În timpul domniei sale, Clovis I a realizat creştinarea francilor, supunerea alamanilor (496) şi a vizigoţilor (507). Urmaşul lui Clovis I, Clotar I (511-561) a unit teritoriile franceze (în 558), formând regatele Austrasiei, Neustriei şi Burgundiei. La acea vreme, eroina noastră nu se mai afla printre cei vii.
LIRNE s-a născut în fatidicul an 476, când a avut loc prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. În decursul vieţii ei, Regatul Franc s-a aflat sub domnia a 3 regi ce aparţineau dinastiei Merovingienilor (care fusese întemeiată de regele tribal Merowech): 1) Childerich I (457-481), fiul lui Merowech (Meroveu); 2) Clovis I (Chlodowech, Chlodvig) (481-511); 3) Clotar I (Chlotar, Clotaire) (511-561) a devenit regele tuturor francilor.
Soarta a purtat-o pe LIRNE din nordul Galliei, unde s-a născut, până în sud, la Burdigala. Vizigoţii, stabiliţi în apropierea hotarului sudic al provinciei Gallia, făceau dese incursiuni de jaf şi cucerire spre nord. După cum era obiceiul vremii, furau tot ce apucau, chiar şi femei. Când LIRNE avea 16 ani, în 492, un grup de năvălitori vizigoţi i-au pustiit satul. Fata a fost luată ca prizonieră de căpetenia vizigotă Jorrik, un bărbat în vârstă de 32 de ani. După o călătorie îndelungată, plină de primejdii, fugarii au revenit în sudul ocupat de ei. LIRNE a aflat cu uimire că ajunsese într-un oraş fortificat numit Burdigala, stăpânul ei luând-o de nevastă. Denumirea actuală a oraşului străvechi Burdigala este Bordeaux.
Timp de 15 ani, LIRNE şi-a dus viaţa de familie respectând obiceiurile vizigote, care se deosebeau în multe privinţe de cele din satul în care crescuse. La 18 ani a născut-o pe Genise, o fetiţă frumoasă şi iute din fire, ca tatăl ei. După 6 ani, în anul 500, a apărut Ozgad, mult iubitul fiu al lui Jorrik. Băiatul avea 7 anişori când oraşul a căzut sub loviturile armatei lui Clovis I, regele francilor. Jorrik a avut de ales între supunerea faţă de cuceritorii franci sau emigrarea la sud de munţii Pirinei, unde începuseră să se retragă compatrioţii săi vizigoţi. Lacrimile şi rugăminţile LIRNEI au fost decisive pentru rămânerea în Burdigala. Au acceptat convertirea la creştinism, pentru a căpăta un plus de încredere din partea noilor conducători ai oraşului.
Nevasta şi copiii s-au descurcat cum au putut, mai mult singuri acasă, Jorrik find mereu plecat în incursiuni de luptă, fiindcă le jurase credinţă ocupanţilor franci. Genise a crescut în umbra mamei, învăţând de la LIRNE toate treburile gospodăreşti. Erau nedespărţite toată ziua, făcând împreună mâncare, ţesând pânză de in, cosând haine din pânză şi piei de animale, cultivând legume în grădină, crescând animalele necesare hranei. LIRNE a învăţat de la mama lui Jorrik cum să îşi îngrijească micuţii, fiindcă obiceiurile locului erau diferite de cele pe care şi le amintea din copilărie. O chinuia dorul de părinţi şi fraţi, dar nu avea speranţa nici măcar a unei revederi.
Împlinise 46 de ani când a sosit vestea uciderii lui Jorrik într-o bătălie dusă la hotarul regatului de Orleans, pe care Clotar I a reuşit abia peste 2 ani (în 524) să îl anexeze parţial. LIRNE rămăsese văduvă în floarea vârstei, fără a se mai gândi vreodată la un alt bărbat. Genise, fiica ei, căsătorită cu un luptător franc, avea deja doi copii. Ozgad, la 23 de ani, a jurat răzbunare pentru pierderea tatălui său. Fiind şi el un luptător viteaz, a ajuns până la locul bătăliei ucigaşe care îi răpise tatăl. Credincios cauzei regelui, a contribuit prin devotamentul său de oştean la victoria obţinută de Clotar I, care a ajuns regele tuturor francilor.
LIRNE a supravieţuit doar un an după moartea soţului. Pentru ea, Jorrik reprezentase rostul femeii pe pământ. Bărbatul îi stătuse aproape în scurte perioade de timp, cât îi fusese îngăduit din partea comandanţilor de oaste. LIRNE nu l-a urât niciodată pe Jorrik pentru că o furase de lângă părinţi, ducând-o într-un ţinut îndepărtat, printre oameni duri, al căror limbaj nu îl cunoştea. Femeia s-a împăcat cu soarta ei, înţelegând că mai bine decât aşa nu avea cum să ajungă.
Nina Petre
20 mai 2014
COMENTARIUL ELENEI
"Îmi pare rău să văd încă o antecesoare spirituală care s-a sinucis, m-am şi gândit la acest lucru când am văzut cât de puţin a trăit; drept urmare este normal ca spiritul meu să se încarneze mai mult în femei decât în bărbaţi, fiindcă ele au greşit cel mai mult şi au fost mai slabe sufleteşte.
Încep să înţeleg karma mea, fiind ataşamentul puternic de partenerul de viaţă, cât şi renunţarea la viaţă din acest motiv - dacă mai aveam vreun dubiu."
ELENA
25 mai 2014
Bucureşti
< sus >
Am ajuns la episodul spiritual nr.18, a cărui eroină este RULLE SARKIZER. Ea s-a născut într-un sat din Armenia, denumit Akhta, iar mai târziu Razdan (Hrazdan). Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 549-612. Cei doi părinţi, Tirad (tatăl) şi Nahil (mama), au avut două fete: RULLE şi sora ei mai în vârstă cu 3 ani, Manir.
În timpul vieţii lui RULLE, ţara ei s-a aflat sub dominaţia Imperiului Sassanid. Poporul armean îşi are originea în regiunea Lacului Van din Anatolia centrală, care între anii 835 şi 714 î.Hr. era sediul regatului hurit Urartu. Acesta a fost distrus ulterior de sciţi şi cimerieni, iar în 612 î.Hr., anexat regatului med al lui Cyaxares. După dominaţiile persană (549-331 î.Hr.), macedoneană (331-323 î.Hr.) şi seleucidă (323-189 î.Hr.), Armenia a fost împărţită între două satrapii: a lui Solfene (Armenia Maior) şi a lui Arzamene (Armenia Minor), devenite regiuni independente în anul 189 î.Hr. Unificată de regele Tigran cel Mare, între anii 94 şi 55 î.Hr., ţara a fost anexată Imperiului roman în 114 î.Hr. În 117 d.Hr. s-a refăcut un regat al Armeniei. În 305 d.Hr., prin convertirea la creştinism a lui Tiridate III (290-330), Armenia a fost primul stat care a adoptat creştinismul ca religie oficială. O nouă împărţire a ţării a avut loc în anul 387 între bizantini şi sassanizi.
Între timp s-au elaborat decizii importante pe plan cultural şi religios, prin adoptarea alfabetului armean (în anul 450) şi separarea creştinilor armeni de Roma (în anul 506). Familia lui RULLE era creştină. Timp de milenii, poporul armean şi-a păstrat identitatea etnică nealterată, plus individualitatea limbii, cultura şi religia. Biserica naţională armeană a contribuit decisiv la salvarea identităţii naţionale.
Tratatul romano-sassanid încheiat în anul 387 stabilise împărţirea Armeniei între Imperiul Roman (1/5) şi Persia sassanidă (4/5). În timpul vieţii lui RULLE, Persia s-a aflat sub conducerea a 4 suverani ce aparţineau dinastiei Sassanizilor: Khosroes I (531-579), iniţiator al unui amplu program reformator ce viza redresarea finanţelor, reorganizarea administraţiei şi întărirea armatei. Sub domnia lui Khosroes I, Imperiul Sassanid şi-a atins maxima expansiune teritorială şi apogeul puterii politice şi militare. Au urmat la conducerea Persiei Hormizd IV (579-590) şi Kosroes II (590-628), acesta din urmă fiind ultimul suveran de seamă al dinastiei sassanide. Sărăcia popoarelor din teritoriile ocupate, răscoalele frecvente, intrigile de curte, nepriceperea politică a şefilor locali au slăbit enorm capacitatea de rezistenţă a Imperiului Sassanid. Chiar şi comerţul exterior a stagnat din cauză că statul, stăpân pe importante monopoluri şi impunând o fiscalitate excesivă, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce împiedica mult funcţionarea normală a liberului schimb.
Armenia fiind o ţară străbătută de drumuri comerciale ce uneau Turcia şi Persia cu ţări din nordul Munţilor Caucaz, din Orientul Îndepărtat şi continentul european, negustorii săi alergau neobosiţi de la o localitate la alta, în căutare de mărfuri şi clienţi. Tirad, tatăl lui RULLE, străbătea anual distanţe mari, dorind să îşi vândă mărfurile cât mai bine. Nahil, nevasta lui, ajutată de cele două fete, vindea cât putea sătenilor din Akhta. Pe Manir părinţii i-au dat-o de nevastă unui negustor persan, care a dus-o în ţara lui, unde mai avea două neveste.
RULLE, ceva mai norocoasă, i-a fost vândută unui comerciant armean. Airan Zavaidar, în vârstă de 24 de ani, dorise să îşi ia de nevastă o fată din ţara lui, creştină ca şi el, provenind dintr-o familie onorabilă şi înstărită. Colegul său de drumuri comerciale i-a prezentat-o pe fiica lui, RULLE. Fiind buni prieteni, Airan şi Tirad s-au înţeles la o zestre moderată, fiindcă fata era foarte frumoasă, bună gospodină şi pricepută la vânzarea mărfurilor.
RULLE a fost transportată de proaspătul soţ spre est, într-un sat de pe malul lacului Sevan, unde locuia împreună cu părinţii lui. După mulţi ani, pe locul vechiului sat a apărut oraşul Sevan. Primită cu ospitalitate de socrii ei, Bakud şi Lihle, RULLE s-a acomodat uşor la noua viaţă, integrându-se în activitatea comercială neobosită a întregii familii. Soacra ei, Lihle, a ajutat-o mult la îngrijirea celor doi băieţi. Pe Madin l-a născut la 20 de ani, iar pe Zundar, la 24 de ani. Cuminţi şi dornici să se facă utili, ei au crescut printre baloturile, sacii şi lăzile cu mărfuri aduse de tatăl şi bunicul lor. Mare cerere era la produsele textile, blănuri, vase de aramă şi mirodenii.
Politica opresivă dusă de Imperiul Persan a provocat în decursul secolelor 6-7 numeroase răscoale ale armenilor împotriva dominaţiei străine. În anul 554, când RULLE avea doar 5 anişori, se puseseră bazele autocefaliei Bisericii armene, care a avut ulterior un rol naţional din ce în ce mai mare. Pe aceeaşi linie de afirmare naţională, s-a hotărât ca dată de început a calendarului armean anul 551 după Hristos. Administraţia persană a încercat să câştige de partea ei Biserica armeană, dându-i dreptul de a încasa dările de la populaţie, în locul nobilimii armene.
Crezând că şi-au consolidat astfel supremaţia asupra poporului armean, magii persani au continuat să construiască temple în Armenia, să asuprească poporul, să ducă o viaţă de desfrâu, să comită violuri, să atenteze la onoarea familiilor armene, să practice obiceiuri abjecte, cum era cel al căsătoriei dintre tată şi fiică.
Airan, împreună cu Bakud, tatăl său, cunoştea bine starea de spirit a populaţiei armene, aflată sub dominaţie persană, cât şi abuzurile ajunse de nesuportat pentru popor. Având bani suficienţi, au sprijinit în secret revoltele sătenilor de pe malul lacului, ajutându-i pe cei urmăriţi de Poliţia persană să se ascundă în munţi. Airan avea 48 de ani, când un trădător l-a reclamat la Poliţie. Pentru a salva viaţa familiei sale, a fugit în munţi, unde a fost prins şi ucis de o patrulă persană.
RULLE, ajunsă văduvă la 48 de ani, şi-a trimis fiul cel mare la rudele ei din satul natal, Akhta. La 21 de ani, Madin, fiul mult iubit, harnic şi ascultător luase astfel calea exilului. Zundar, la doar 17 ani, şi-a asumat rolul de şef al familiei, protejându-şi mama şi bunicii.
RULLE a mai trăit 22 de ani în singurătatea văduviei, ajutându-şi fiul să se ocupe de comerţ şi de familia lui. Zundar se căsătorise la 20 de ani, iar nevasta îi dăruise 3 copilaşi, pe care bunica lor i-a iubit enorm. Madin, fiul cel mare, se pierduse în lume tot fugind din calea iscoadelor persane.
Sufletul lui RULLE s-a înălţat la Cer după o grea suferinţă, provocată de mari dureri în zona digestivă. Când inima nu i-a mai suportat chinurile, a încetat să bată. Aşa s-a sfârşit viaţa unei femei simple, fără ştiinţă de carte, care ştiuse să muncească din răsputeri şi să îşi apere familia cu înverşunare.
Nina Petre
4 februarie 2014
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc mult pentru episodul spiritual cu Rulle, cât şi pentru cartea trimisă. E un nou episod karmic din viaţa aceasta grea şi chinuitoare, în care Rulle a fost favorizată, deşi contextul economic şi socio-politic din Armenia a fost unul destul de urât, ingrat şi chinuitor (nu că după aceea ar fi dus-o prea strălucit, s-au lovit destul de multe nedreptăţi de-a lungul secolelor). Cu perşii asupritori, ca la Mihai turcii, populaţiile cotropitoare parcă nu se mai termină. Nu mai zic că şi Alikia a avut rude în război, spanioloaica Ranuja l-a avut pe soţul ei în război, cu mari probleme la cap, Esther amărâtă, ce să mai zic, căreia războiul i-a omorât copilul. Şi realitatea pe care o trăiesc, simt în permanenţă un rău ascuns, care parcă vrea să te facă să o iei razna şi să te piardă.
Biata femeie: sora i-a fost vândută şi nu ştiu dacă i-a mers prea bine cu acel persan, care presupun că desfrâna la greu, la cum era acest popor sau o mare parte a lui. Ea, săraca, a fost vândută, la fel ca sirianca Dahi Ardan (care a avut norocul să ajungă într-o familie civilizată şi să se reîntâlnească cu părinţii ei), dar Rulle nu cred că şi-a mai revăzut părinţii, soţul trădat, cu urmări asupra echilibrului ei sufletesc. Când aud de trădători, îmi creşte tensiunea, mor, deşi nu ar trebui să reacţionez în acest fel, dar anumite lucruri se simt. Şi colac peste pupăză, mai rămâne şi fără băiatul mult iubit, de care probabil că nu mai ştia foarte multe, după ce a plecat de lângă ea. Cum să nu se îmbolnăvească, săraca, pe fond nervos, sigur se măcina, îşi făcea griji, suferea. Amărâta! Ce să mă mai mir că Lanisa a cedat, Ruhad a cedat şi Mihai la fel. S-a strâns mult stres, griji, frică, nelinişti, care au erodat şi lucrurile au scăpat de sub control. Îi simt pe toţi, sunt acolo, împreună cu spiritul meu şi retrăiesc acele momente de stres, grijă, frică, nelinişte, panică, deznădejde.
Mă uit la antecesorii mei spirituali şi nici unul nu a epatat, nu a ieşit în evidenţă cu ceva, parcă toţi s-au pierdut în mulţime, nereprezentând nimic mai deosebit. Nu văd pe careva să fi lăsat ceva în urma lui, de care să fi beneficiat urmaşii: o operă literară din care să se înveţe ceva, vreo pictură, lucru care să se transmită peste ani, din care urmaşii să înveţe ceva, nu au fost regi, prinţi, conducători, pe scurt, personalităţi marcante. Probabil vorbeşte mândria din mine sau poate ar trebui să mă bucur că spiritele superioare au grijă de spiritul meu şi de multele lui încarnări.
Observ că toţi au fost cuminţi, în banca lor, şi-au văzut de vieţile lor, pe care ori şi le-au dus cu bine până la capăt, ori au renunţat din proprie iniţiativă, condamnând spiritul la alte încarnări chinuitoare şi nedorite. Toate acestea contribuie la a mă face să mă simt total inutilă şi nu o eroină. Sunt un pic dezamăgită din acest punct de vedere.
Mult creştinism, dar la ce bun? Cu ce i-a ajutat pe antecesorii mei spirituali? Cu ce mă ajută pe mine acum? Ca şi acum, din păcate, reprezentanţii bisericii erau puşi pe luat bani şi nu pe ajutat oamenii, dacă nu cu bani, măcar cu ascultare, bunăvoinţă, ghidare şi sprijin psihologic, sufletesc. Trist, trist, trist."
ELENA
6 februarie 2014
Bucureşti
< sus >
Am ajuns la episodul 20, al cărui erou este libanezul MASDALIR AHRIBI. Viaţa lui s-a desfăşurat în secolul V, între anii 406-450. S-a născut într-un sat din Munţi Libanului care după mulţi ani a devenit oraşul Zahle (Zahlah). Părinţii lui, Narrul (tatăl) şi Uhya (mama), au avut 8 copii. Patru dintre ei au decedat, din cauza unor boli ale copilăriei. Au rămas în viaţa un băiat (MASDALIR) şi trei fete (Ommy, Nurse şi Alle).
Narrul şi Uhya erau vindecători tradiţionali. Cu toate că salvaseră mulţi localnici din boli grave, pe cei 4 micuţi ai lor nu i-au putut smulge din ghearele morţii. După pierderea ultimului copilaş, un băieţel în vârstă de 4 anişori, Uhya şi-a cam pierdut minţile. Avea perioade când nu mai înţelegea cine este şi pe ce lume se află, nemaifiind în stare să îşi ajute bărbatul la tratamente. Munca de bază în gospodărie o făceau cele 4 fete. MASDALIR, mai tânăr decât ele, a crescut lângă tatăl său, ca o umbră care îl lăsa liber numai noaptea, când dormea.
Populaţia satului, puţin numeroasă, trăia în sărăcie, tinerii neavând soluţii mai bune decât plecarea pe alte meleaguri. Dintre surorile lui MASDALIR, doar Ommy a rămas în sat, fiind luată de nevastă, la 18 ani, de un tânăr localnic. Nurse şi Alle, neavând cu cine să se mărite în sat, au fugit cu doi luptători aflaţi în trecere prin ţinutul lor.
La 17 ani, MASDALIR a pornit pe drumul vieţii de militar. Plecat spre nord-est, s-a oprit pe domeniul nobilului Zayan, un vestit luptător, care îşi apăra imensul teritoriu, aflat în apropierea graniţei cu Siria, folosind propriul corp de armată.
În anul 395, Libanul căzuse sub dominaţia bizantină. Împăratul Theodosius I (379-395) pusese bazele unei noi dinastii, numită theodosiană. În perioada vieţii eroului nostru au domnit împăraţii bizantini Arcadios (395-408) şi Theodosius II (408-450). Dinastia theodosiană s-a stins în anul 450, când a încetat din viaţă şi militarul MASDALIR.
Comandantul Zayan era un conducător local care îşi organiza singur acţiunile militare şi dispunea cum voia de viaţa supuşilor săi. Obişnuit să îşi refacă destul de frecvent efectivul corpului de armată, fiindcă pierdea militari în lupte, l-a primit pe modestul băiat de 17 ani, sosit pe jos, de departe. Reşedinţa nobilului împreună cu toate clădirile învecinate se afla pe teritoriul viitoarei localităţi Riyaq (Rayak).
MASDALIR l-a slujit pe Zayan cu mult devotament timp de 27 de ani, cât i-a mai fost dat să trăiască. A învăţat să lupte pentru interesele stăpânului, pentru prada ce i se cuvenea din jafuri şi pentru a rămâne în viaţă. Incursiunile de jaf peste graniţa siriană erau o practică obişnuită a lui Zayan, făcându-se astfel temut faţă de cei care pofteau la bogăţiile lui. MASDALIR a fost răsplătit de nenumărate ori pentru curajul şi abilitatea sa în lupte. I s-a dat o locuinţă, a primit cote-parte din prăzile de război.
Cea mai frumoasă răsplată a fost frumoasă Ranul, pe care şi-a luat-o de nevastă. Fata avea doar 16 ani şi era una dintre cele 4 fiice ale bucătăresei nobilului Zayan. Fericit de a fi primit în dar această comoară vie, MASDALIR şi-a început viaţa de familie simţindu-se un mare luptător. Spre norocul său şi al nevestei, toţi cei 4 copii născuţi de Ranul au rămas în viaţă. Fetele, Mirial şi Zake, erau frumoase şi delicate la trup. Prima născută a fost Mirial, când mama ei avea 18 ani. Zake a apărut după 3 ani de la naşterea surorii mai mari. Primul băiat, Nugdir, a sosit la 3 ani după Zake. Ultimul născut, Ahding, un băieţel care semăna foarte bine cu tatăl său, avea cu 4 ani mai puţin decât Nugdir.
Ranul şi-a crescut copiii fiind ajutată de o servitoare. MASDALIR pleca grăbit la lupte, fără a scoate vreun cuvânt despre ceea ce urma să facă. Sosea pe neaşteptate, obosit, murdar, deseori rănit. Se trata singur, fiindcă învăţase meseria de vindecător ajutându-şi părinţii atât în copilărie, cât şi în adolescenţă. Venirea lui acasă era un prilej de mare bucurie pentru toţi. Îl iubeau nespus de mult. Era un soţ bun şi un tată minunat. Nu ridica la ei tonul vocii niciodată, oricât de multe pozne ar fi făcut copiii. Dorea ca băieţii lui să crească voinici şi curajoşi, ştiind cât de greu le va fi să răzbată în viaţă.
S-a bucurat de familia lui până la 44 de ani, când moartea l-a doborât pe neaşteptate. Se întorcea victorios dintr-o luptă, când grupul său de militari a căzut într-o ambuscadă. Mercenarii unui nobil pe teritoriul căruia treceau i-au atacat, ucigându-i pe toţi. Primind un cuţit între omoplaţi, curajosul MASDALIR şi-a încetat activitatea, sufletul plecându-i pe lumea cealaltă. Trupul său, alături de cele ale camarazilor de luptă, a fost ars la grămadă, resturile fiind aruncate într-o groapă comună, acoperită după aceea atât de bine, încât nicio vietate nu a mai ajuns la ele. Cei de acasă l-au aşteptat zadarnic, până când au înţeles că nu îl vor mai revedea niciodată.
I-au rămas 4 copii minori şi o nevastă văduvă, de doar 31 de ani. Ranul a purtat doliu toată viaţa, refuzând să se mai gândească la un alt bărbat. Fetele i s-au măritat cu negustori ambulanţi, deşi fuseseră dorite de militari. Băieţii lui MASDALIR au plecat în ţara vecină, Siria, stabilindu-se în oraşe apropiate de graniţa cu ţara lor. Au devenit şi ei negustori.
Nina Petre
15 august 2014
COMENTARIUL ELENEI
"Pe lângă 4 antecesori spirituali care s-au sinucis, un jefuitor mai lipsea. Am stat şi m-am gândit şi energia lui există indiscutabil în mine, având tendinţe uneori de a face anumite lucruri fără a cere voie, unde este cazul.
Îmi amintesc că eram mică, aveam 7 ani şi eram cu doamna care avea grijă de noi la coadă la pâine şi unei doamne din faţa noastră de la rând i-au căzut din portofel câteva monezi de 1 leu. Eu făcându-mă că vreau să ajut să-i strângă, am luat un leu şi l-am băgat în buzunar. Bona noastră m-a văzut şi a strigat la mine că nu-i frumos ce fac şi să returnez moneda, ceea ce am şi făcut. Am foarte clar în minte şi acum ceea ce s-a întâmplat atunci.
Altădată, eram clasa III-a sau a IV-a şi o colegă a venit cu câteva abţibilduri foarte frumoase cu animale la şcoală, să le arate colegilor. Mi-a plăcut şi mie unul cu păsări şi, când lumea era la sport, i l-am luat şi l-am pus la mine. Când s-a întors în clasă nu l-a mai găsit şi, normal, i-a spus învăţătoarei şi s-a declanşat o acţiune de căutare şi percheziţionare a tuturor. Nu a fost găsit abţibildul la mine, fiindcă l-am pus bine - nu-mi mai amintesc unde - şi când lumea s-a mai împuţinat în clasă, ca să nu fiu observată, i l-am strecurat în ghiozdan, i-a spus învăţătoarei că l-a găsit şi lucrurile s-au terminat cu bine, fără să ştie nimeni ce am făcut eu.
Acum înţeleg de ce a fost atât de oprimat mongolul Idin Mahral, cât şi boierul Mihai - libanezul să trăiască! Şi Lirne a rămas fără soţ de tânără, mă gândesc că tot din aceeaşi cauză, că dacă libanezul şi-a lăsat soţia văduvă de tânără, trebuiau şi urmaşii lui spirituali să simtă pe pielea lor cum e să rămâi singur de tânăr şi cu câţiva copii în dotare. Lirne a cedat, Ruhad a cedat, boierul Mihai a cedat şi era ditamai omul de 73 de ani, nu tinere fără creier, cu sângele fierbând în vine. Nenorocită dependenţa aceasta de partener, este atât de puternică, că te face din om neom!
Doamne, unde te aduce sărăcia, nu mai contează morala, important este să supravieţuieşti, nu contează cum. O fi omorât şi oameni în incursiunile lui prin localităţile vecine? I-o fi făcut pe cei prădaţi să-i zică câte ceva de dulce şi mă gândesc că şi-au încasat-o urmaşele lui spirituale. Probabil că, dacă a şi omorât, atunci a trebuit să moară Jorrik, a trebuit să moară Airan Zavaidar trădat, a trebuit să moară Harrun al Daih, şi cum, mirare, omorât de piraţi, cazacul Oxanei a murit şi el de tânăr, lăsând-o pe rusoaica văduvă la 40 de ani şi cu 4 copii, la fel cum libanezul şi-a lăsat nevasta. Şi uite cum toate se leagă şi se explică. Păcat că nu le-au înţeles şi cei care le-au trăit şi încerc să le înţeleg eu pentru ei.
O fi fost libanezul un soţ model, dar conta şi cum se comporta cu ceilalţi, şi a cam dat-o în bară. Oare ce o fi fost în mintea lui când prăda? Nu se gândea că face rău? Că lasă multă suferinţă şi lacrimi în urma lui? Cum să fii atât de nenorocit? E şi normal că-mi fac griji pentru orice, la câte a făcut libanezul, nu mai am dreptul să omor nici o furnică sau să iau un şerveţel ce nu-mi aparţine.
Ce să zic, îmi pare rău că oamenii sunt puşi în astfel de situaţii, noroc că Dumnezeu e bun şi iubitor şi ne dă şanse să ne răscumpărăm greşelile, dar noi în mod constant o dăm în bară şi tot greşim, şi greşim, şi greşim... şi ne osândim spiritul la încarnări chinuitoare şi fără sfârşit."
ELENA
18 august 2014
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.21 o are ca eroină pe macedoneanca RANKA SVENI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 301-366 (în secolul 4). S-a născut în localitatea Vicianus (denumirea actuală: Kumanovo), aflată în prezent în nordul Republicii Macedonia, în apropierea graniţei cu Muntenegru. La acea vreme, Macedonia era o provincie a Imperiului Roman.
Ţara ajunsese în această situaţie în anul 148 î.e.n., ca o consecinţă a celor 3 războaie macedo-romane. După dizolvarea Imperiului Macedoniei, romanii au făcut mari eforturi pentru a-l nimici pe toate planurile: politic, militar şi economic. După anul 148 î.e.n. Macedonia nu a mai constituit o entitate statală proprie, suverană, fiind stăpânită sau împărţită de regatele şi imperiile vecine. În jurul anului 250 e.n., Macedonia a fost devastată de goţi. În anul 350 a devenit o provincie a Imperiului Roman de Răsărit.
Părinţii eroinei noastre, RANKA, erau oameni simpli şi săraci. Kalar (tatăl) abia reuşea să îşi întreţină familia prin munca lui de potcovar al cailor nobililor şi militarilor romani sau macedoneni. Mariusa, nevasta lui, născuse doi copii: RANKA, unica fată, avea un frate mai tânăr cu 6 ani, Nordik. Boierul Neman, mulţumit de potcoavele puse de Kalar cailor lui, a primit-o pe RANKA pe postul de cameristă a soţiei lui, Milena. Fata împlinise 17 ani şi era dornică să scape de sărăcia din casa părintească. De la stăpâna ei, RANKA a învăţat să scrie şi să citească în limba latină, stăpâna lăsând-o să stea câte o oră pe zi în biblioteca familiei.
Majordomul boierului Neman s-a îndrăgostit de RANKA, mărturisindu-şi sentimentul de iubire stăpânului său. Koren Dravic împlinise 22 de ani, lucra la boierul Neman de 4 ani, pusese ceva bani deoparte şi dorea să îşi întemeieze o familie cu aleasa inimii, RANKA. Fata împlinise 19 ani. Devenise cultă şi stilată datorită influenţei binefăcătoare a stăpânei Milena. Având încuviinţarea tuturor, cei doi tineri au făcut nunta, primind dreptul de a locui împreună într-o căsuţă de pe moşia stăpânului.
Viaţa lor monotonă a fost însufleţită doar de venirea pe lume a celor 3 copii născuţi de RANKA. Primul sosit în familie a fost fetiţa lor, Norika, pe când mama ei avea 21 de ani, iar după 3 ani a apărut primul băiat, Lucen. Dorik, fratele lui, a fost născut de RANKA după 2 ani.
În anul 331, când RANKA împlinise 30 de ani, boierul Neman i-a vândut moşia militarului roman Vicinius, fiind nevoit să îşi achite o mare datorie la un cămătar. Vicinius, prea puţin preocupat de treburile moşiei, şi-a lăsat soţia să se ocupe de toate. Doamna Lavinia, femeie autoritară, mamă a 4 copii, a păstrat toţi angajaţii din marele conac, spre norocul familiei Dravic. Norika, fata RANKĂI, a fost luată cameristă la 16 ani, în locul mamei sale. Cei doi băieţi, Lucen şi Dorik, şi-au găsit şi ei o utilizare ca militari în devenire, fiind la început înrolaţi în regimentul condus de stăpânul Vicinius.
Koren, fiind obligat să treacă de pe funcţia de majordom pe cea de grădinar, a răcit de multe ori, ajungând să moară de tuberculoză la 67 de ani. RANKA, rămasă singură în căsuţa rece şi dărăpănată, plângea zi şi noapte de dorul bărbatului. Tuberculoza a răpus-o şi pe ea după un an de la pierderea lui Koren. Avea 65 de ani, iar singurătatea îi devenise insuportabilă. Băieţii plecaţi într-o campanie militară au aflat după câteva luni despre moartea mamei. Norika, fiică iubitoare, avusese grijă de RANKA până în ultima clipă a vieţii, ocupându-se şi de înmormântare împreună cu soţul ei.
Sufletele celor doi soţi, RANKA şi Koren, s-au regăsit după moartea fizică, iubirea lor rămânând la fel de frumoasă ca pe vremea când trăiau ca soţ şi soţie.
Nina Petre
6 noiembrie 2014
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc frumos pentru episodul spiritual nr.21, al Rankăi, cât şi pentru carte şi nu pot să nu constat cât de puternic simt această dragoste a celor doi, pe care am simţit-o dintotdeauna, fără să ştiu nume sau loc de desfăşurare. Mi-am dorit foarte tare să cunosc pe cineva pe care să-l iubesc din tot sufletul şi să mă iubească la fel, să fim sinceri unul cu celălalt şi ne sprijinim unul pe celălalt, dar se pare că viaţa nu a fost aşa. Mi-am dorit, dar am rămas cu doritul, se pare că nu mai am acest drept: să iubesc şi să fiu iubită. Dacă îmi plăcea de cineva, sentimentele nu-mi erau împărtăşite, sau dacă cineva mă plăcea, nu dădeam eu 2 bani, ceea ce nu-i prea frumos, dar când viaţa vrea să râdă de tine, o face. Sunt pedepsită, nu mai am dreptul să iubesc, deşi sunt o romantică incurabilă.
Probabil de aici s-au tras şi slăbiciunile lui Lirne, Ruhad, nu mai zic Lanisa şi boierul Mihai, un ataşament care i-a îndreptat spre suicid, pentru toţi trebuind eu să plătesc, prin toată batjocura şi circul pe care le trăiesc .
Văd umilinţă multă şi probabil că erau priviţi de sus, la fel cum simt şi eu lucrurile cu mine acum. Am o funcţie amărâtă, privită de sus de directori şi manageri, care consideră că sunt alfa şi omega şi că ei nu mai este nimeni. Şi ce este mai interesant, că mai şi mor de foame cu salariul pe care-l câştig într-o lună de chin.
Chiar mă îngrijorează prezentul, mi-e frică de viitor şi nu ştiu la ce să mă mai aştept. Mă tot gândesc ce fac cu viaţa mea, spre ce mă îndrept şi parcă sunt într-o cuşcă, închisoare, colivie, numiţi-o cum vreţi, din care nu ştiu când voi scăpa.
Frumos din partea Milenei că s-a ocupat de Ranka şi de educaţia ei, în ceea ce priveşte scrisul şi cititul în latină. De altfel mi-a plăcut foarte mult latina în şcoală, deşi nu am mai rămas cu prea mult, dar îmi place. Când am picat la treapta a 2-a şi a trebuit să mă mut de la real la uman, a trebuit să dau nişte diferenţe, printre care şi la latină şi mi-a plăcut, am luat notă mare, iar profesoara era foarte încântată de mine, chiar mă punea să răspund în clasă, dar după ce am terminat şcoala m-am rupt complet de profesori, că aşa se întâmplă. A fost o doamnă deosebită, frumoasă şi cultă, nu ştiu ce i-o fi plăcut la mine.
Ce viaţă frumoasă, cred că contează cât toate celelalte expuse la un loc, parcă nici un alt antecesor din cei expuşi nu au simţit ceva. Parcă a fost ceva la început la Esther şi Hander, dar la ceilalţi parcă totul a fost rece şi doar că aşa trebuiau să decurgă lucrurile. Dar oare mai meritau să simtă ceva după atâtea suiciduri?! Pur şi simplu, viaţa asta nu vrea ca noi să iubim cu putere, cu pasiune, cu sinceritate, că tot vine "Necuratu" şi-şi bagă coadă ca să ne chinuie, ca să ne îndemne spre păcat, din nerăbdare, egoism, indiferenţă, frică, orgoliu, mânie etc. În fine, ce mai contează??? :)
Nu ştiu, simt frică, nelinişte, chin, suferinţă şi nu mă mai aştept la nimic bun, cel puţin nu în viaţa asta a mea, răbdarea nefiind punctul meu forte. Am obosit şi trag de mine să fac tot ceea ce este de făcut. Faptul că trăim într-o lume în care numai banii, conturile bancare, maşinile şi funcţiile înalte contează şi după asta eşti judecat mă omoară, şi nu mai pot. Mi-e scârbă, simt dezgust, m-am săturat şi nu mai vreau. Mă tot întreb cât o să mai rezist, continui să mă întreb şi nu găsesc nici un răspuns, orice se poate întâmpla, oricând. Să mai aştept, ce? Nu mă mai interesează nimic. Îmi iubesc fetiţa şi ţin la tembelul de soţ, dar ce dacă? Nu mă ajută. Nu simt că există vitalitate şi bucurie de viaţă în mine. Mă ajută să nu-mi pun ştreangul de gât sau să nu mă arunc în faţa metroului, dar până când? Fata creşte, va merge la casa ei, soţul probabil că va pleca din această lume înaintea mea, că probabil trebuie să păţesc la fel ca boierul Mihai şi să rezist, să nu mai apelez la cuţit, ştreang, metrou etc., dar nu ştiu dacă voi putea. Nu ştiu ce să mai zic, decât că mă simt dispreţuită, tratată de sus, nici nu sunt băgată în seamă, de parcă nici n-aş exista. De altfel, m-am gândit că, dacă atâţia antecesori nu s-ar fi sinucis, EU sigur nu aş fi existat, şi ce bine ar fi fost!
Vă pup şi vă iubesc, şi le mulţumesc mult spiritelor care m-au ghidat spre dumneavoastră, care m-au luminat şi m-au încurajat să iau legătura cu dumneavoastră.
Pentru mine este foarte importantă viaţa fiecărui antecesor spiritual de care aflu şi regăsesc în mine câte ceva (mai mult sau mai puţin) din fiecare, încep să mă cunosc mai bine, dar cum să fac ca să nu cad din nou? Nu ştiu sau poate ştiu, dar nu am forţa şi curajul necesare să şi fac ceva."
ELENA
7 noiembrie 2014
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.22 îl are ca erou pe cipriotul RASSEN KERIN. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 225-279 (secolul 3). Localitatea natală, un port din sud-vestul insulei Cipru, se numea Pafos (Paphos). Părinţii lui RASSEN proveneau dintr-un neam de egipteni.
Kadir (tatăl) şi Ollode (mama), croitori de meserie, au avut 7 copii. Patru dintre ei au decedat, din cauza unei epidemii apărute pe insulă. Au rămas în viaţa un băiat (RASSEN) şi două fete (Yde şi Naski). RASSEN era mai tânăr cu 4 ani decât Yde şi mai în vârstă cu 2 ani decât Naski.
Cipru era a treia insulă ca mărime din Marea Mediterană. Populaţia de limbă greacă rămasă din antichitate reprezenta elementul etnic majoritar al insulei. Datorită poziţiei sale favorabile între Europa, Asia Mică şi Africa de Nord şi a zăcămintelor bogate în cupru (de unde şi numele de Kypros), Cipru a reprezentat un teritoriu viu disputat şi stăpânit succesiv de egipteni, hitiţi, perşi, macedoneni, seleucizi, lagizi, romani, bizantini, arabi.
La venirea lui RASSEN pe pământ, insula Cipru era o provincie romană. Copilăria băiatului a fost anostă. La fel ca toţi copiii familiilor sărace, a muncit de mic pentru a-şi ajuta părinţii să îşi câştige modestul venit: a cărat baloturi cu ţesături, a dus haine la casele clienţilor, a ajutat în gospodărie când mama lui era ocupată, iar surorile nu se descurcau singure.
În anul 237 avea 12 ani. Epidemia de ciumă adusă de marinari a ucis numeroşi localnici. I-au căzut victime şi 5 membri ai familiei lui RASSEN: tatăl, Kadir, o fetiţă şi 3 băieţi. RASSEN, Ollode, Yde şi Naski au scăpat ca prin minune de cumplita boală. În lipsa lui Kadir, au ajuns aproape muritori de foame. În anul următor, 238, Ollode şi-a dat fetele unor negustori.
Pe RASSEN l-a cumpărat un marinar din Roma, spunându-i mamei că îl va face "copil de suflet". De fapt, băiatul ajunsese sclavul celui care îi dăduse banii lui Ollode. Ajunşi în Roma, au poposit în casa comerciantului Giverto, fratele marinarului. Acesta l-a cumpărat cu o mică sumă de bani, luându-l ca sclav în casa lui. Spre norocul său, RASSEN a trăit omeneşte, prin grija lui Giverto şi nevestei lui, Octavia.
Cei doi nu aveau copii. Observând că RASSEN îndeplinea toate poruncile fără să se arate vreodată obosit sau indispus, stăpânii s-au gândit să facă om din el. L-au înscris la şcoala primară, unde RASSEN s-a remarcat prin inteligenţă deosebită, bună memorie şi dorinţa aprigă de a învăţa carte. Fiind mai în vârstă decât colegii săi, care începuseră şcoala primară la 7 ani, i s-a permis să parcurgă materia cât a putut de repede, pentru a-i ajunge din urmă pe elevii de la "Şcoala de gramatică" (gimnaziul), intraţi la studii la vârsta de 12 ani. Şi aici RASSEN a parcurs materia în avans, profesorii dorind să iasă din el un om deosebit.
În gimnaziu, studiile se axau pe învăţarea limbii latine, la care să adăuga limba greacă. Elevii primeau şi noţiuni vagi de istorie generală, geografie, mitologie, matematică, astronomie şi muzică. La 18 ani, RASSEN s-a putut înscrie la Şcoala Superioară de Ştiinţe ale Naturii. După 3 ani, în anul 246, era licenţiat în domeniu, fiind liber să îşi folosească studiile după cum dorea.
Planul său de viitor era să cerceteze viaţa animalelor care trăiau în captivitate. Nu putea să uite că şi el fusese sclavul familiei care l-a adoptat după ce împlinise 15 ani. La sugestia tatălui adoptiv, Giverto, şi-a deschis o grădină zoologică privată, unde doi medici tratau animalele rănite în urma luptelor din amfiteatru. Cele care scăpau cu viaţă rămâneau în grija personalului aflat în subordinea lui RASSEN. Giverto, om bogat, a investit o avere pentru salvarea bietelor animale.
Pe locuitorii Romei îi pasionau luptele organizate în amfiteatre. Din Africa, din Orientul Mijlciu, din pădurile Germaniei erau aduse la Roma numeroase animale rare, cum erau urşii, mistreţii, taurii sălbatici, elefanţii, leii, tigrii, panterele, rinocerii, crocodilii, hipopotamii. Aceştia erau puşi să se înfrunte în arenă: taurul cu elefantul, leul cu hipopotamul, mistreţul cu tigrul. Deseori animalul lupta împotriva unui om înarmat. Erau aruncaţi în arenă şi criminali condamnaţi la moarte, neînarmaţi, fiind imediat sfâşiaţi de fiarele furioase, spre satisfacţia patologică şi entuziasmul delirant al spectatorilor. Foarte apreciate erau şi luptele elefanţilor cu taurii, sau ale unui hipopotam cu câte 5-6 crocodili. Pentru capturarea şi transportul elefanţilor, nobilii romani cheltuiau sume imense.
Spectacolele dezgustătoare din arene, care stârneau instinctele cele mai sălbatice ale majorităţii spectatorilor, îl aduceau pe RASSEN în prag de nebunie. După fiecare luptă, sclavii lui transportau animalele muribunde până la micul spital de lângă modesta grădină zoologică. Bietele necuvântătoare erau luate în primire de medicii instituţiei, care se străduiau să le micşoreze suferinţele. Pe măsură ce treceau anii, grupul de nobili şi comercianţi bogaţi dornici să contribuie cu bani la salvarea animalelor rănite crescuse considerabil, bătrânul Giverto nemaifiind obligat să îşi ruineze averea.
Fiul său adoptiv, RASSEN, pe care îl iubea enorm, fiind foarte mândru de el, s-a căsătorit la 28 de ani cu Mirena, o fată de 17 ani. Fiică de negustor bogat, cu educaţie aleasă, i-a fost lui RASSEN o soţie fidelă, bună mamă pentru cele 3 fiice ale lor. Pe Aurelia o născuse la 18 ani. După 2 ani a mai sosit o fetiţă: Aludia. Nirema văzuse lumina zilei când mama ei împlinise 24 de ani. Până la căsătoria fiecăreia dintre ele, fetele nu au avut permisiunea părinţilor de a asista la luptele din arene.
Tatăl lor a trăit doar 54 de ani. Cu doi ani înaintea obştescului sfârşit, RASSEN se contaminase cu o boală de piele pe care o aveau şi unele dintre animalele din grădina zoologică. Medicii reuşeau să le vindece, dar la RASSEN medicamentele lor nu dădeau rezultatele dorite. Treptat, rănile de pe mâini s-au întins pe tot corpul bolnavului. La 54 de ani, RASSEN nu mai îndrăznea să iasă din locuinţă. Disperat, şi-a dat pe piele o alifie adusă de un prieten din nordul Africii. Omul îl avertizase că unsoarea, extrem de toxică, îl putea ucide înainte de a-l vindeca. Slăbit peste măsură, bietul RASSEN nu a reuşit să reziste asaltului otrăvii ajunse pe pielea lui. S-a stins într-o noapte, după chinuri care duraseră câteva ore. El, salvatorul a mii de animale nenorocite, nu găsise niciun om capabil să îl scape de o chinuitoare boală de piele.
Nina Petre
22 decembrie 2014
COMENTARIUL ELENEI
"Sunt mândră de un astfel de antecesor spiritual, alt om bun şi sufletist, care nu mă poate face decât să mă simt bine şi să văd că au existat în trecutul meu spiritual oameni care au făcut diferenţa ca şi calitate umană.
Un copil sărac, pe care soarta l-a ajutat, iar cu puţin noroc şi muncă corectă şi cinstită, s-a dezvoltat şi a ajuns bogat spiritual şi material. Nu pot să nu observ încă un antecesor spiritual care a ajuns în Italia şi care a reuşit, nu a clacat precum Lanisa Ridici.
Din nou apare ciuma, care-i omoară pe cei apropiaţi lui Rassen, la fel ca la Lanisa, unde aceeaşi boală i-a omorât pe socrii ei şi le-a îndreptat paşii ei şi familiei spre Torino, locul nefericirii şi morţii ei.
Ce om deosebit, pe care îl simt cu efectele faptelor lui. Pot spune că nu-mi plac blănurile, nu înţeleg oamenii care găsesc o plăcere în a vâna animale şi chiar în ziua în care mi-aţi trimis acest episod spiritual, la servici a venit vorba de tăierea animalelor (că tot a fost ignatul), iar eu le tot spuneam colegilor mei să nu mai vorbească despre acest lucru, dar ei continuau să vorbească de tăierea porcilor, a vacilor şi a găinilor, luându-mi reacţiile în derâdere.
Nu suport şi nu pot să omor animale, nici măcar insecte. Nu pot înţelege luptele în arenă, ce plăcere puteau să le producă oamenilor, este inuman. Am văzut în filmele care redau realităţile acelor vremuri demult trecute luptele între animale, gladiatori etc., plăceri josnice şi grosolane. De altfel, câte lucruri josnice şi grosolane nu au loc şi în zilele noastre şi, dacă îţi spui părerea, eşti luat peste picior.
Ce om frumos şi altruist, şi-a pus viaţa în slujba necuvântătoarelor şi a luptat pentru vieţile lor, cooptând şi alte persoane în această misiune frumoasă şi generoasă! Este un antecesor care-ţi dă o senzaţie de bine şi confort.
Păcat că s-a stins atât de repede, fiindcă mai putea ajuta destul de mult. El avea un sens în viaţă şi o cauză pentru care lupta, pe când eu, din păcate, oricât îmi doresc, se pare că nu reuşesc să-mi găsesc cauza pentru care să lupt.
Sunt în punctul, după cum v-am mai spus, în care mi-aş dori să fac altceva decât până acum şi nu ştiu încotro să mă îndrept."
ELENA
24 decembrie 2014
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.23 o are ca eroină pe MBARKE. Ea a trăit între anii 154-211 (secolele 2 şi 3). S-a născut într-un trib de etnie bantu, adăpostit într-o pădure sălbatică din apropierea ţărmului de nord al marelui lac denumit mai târziu Victoria. În zona respectivă a fost construit ulterior oraşul Jinja, aflat astăzi pe teritoriul republicii Uganda.
Părinţii lui MBARKE, Urrd (tatăl) şi Okri (mama), au avut 15 copii. Au ajuns la maturitate doar 4: o fată (MBARKE) şi 3 băieţi mai mici decât ea (Doknod, Mkudu, Ndarrke). Ceilalţi 11 copii au murit din cauza unor epidemii şi a rănilor provocate de animale sălbatice.
Locuitorii tribului se ocupau cu vânătoarea, pescuitul, recoltarea unor plante de leac şi comestibile. Bărbaţii plecau în zori de zi la vânătoare şi pescuit, iar femeile, la cules de ierburi şi rădăcini.
Arcul folosit la vânătoare era mic, făcut dintr-o ramură decojită şi curbată la foc. Săgeţile aveau vârfurile din lemn otrăvite şi aripile făcute din frunze. La zdrobirea bucăţilor de carne şi a tuberculilor se folosea o piuă de lemn. Bărbaţii fumau din pipa făcută dintr-o nervură de rafie.
Femeile plecau la pădure în fiecare dimineaţă, după ridicarea ceţii, împingându-şi copiii înaintea lor. Scoteau tuberculii din pământ scormonind cu ajutorul unor beţe. Adunau melci, crabi, raci, termite, omizi, şerpi, punându-le în coşul purtat pe spate. Adunau mierea albinelor de pământ, iar bărbaţii o culegeau pe cea din stupii existenţi în copaci.
Atât femeile, cât şi bărbaţii aveau pielea de culoare arămie, ochii negri, părul negru. Ochii erau alungiţi, mongolici, iar pomeţii obrajilor, proeminenţi. Tribul de care aparţinea familia lui MBARKE avea mai puţin de 100 membri. Conducătorul tribului era descendentul unui neam de căpetenii. El avea obligaţia de a organiza vânătorile, de a asigura pacea, de a cunoaşte perfect ţinutul în care locuia comunitatea lui.
Carnea din vânat era împărţită între toţi membrii tribului, după reguli foarte stricte. Cea mai mare parte a hranei era asigurată de femeile care adunau tuberculi comestibili, fructe şi un fel de pepeni. Tot ele prindeau animale mici: şopârle, furnici, broaşte. Cine descoperea un stup îl însemna, fiindcă mierea era un aliment preţios.
În perioada vieţii lui MBARKE, tribul ei nu cunoştea meşteşugul olăritului. Cojile ouălor de struţ le serveau drept vase pentru mâncare. Femeile purtau bijuterii talisman făcute din coji de ouă sau lemn. Îmbrăcămintea tuturor era sumară.
În neamul mamei Okri, multe femei au fost vraci, activitate continuată şi de MBARKE. Fata a învăţat practicile tămăduitoare de la mama ei şi de la mătuşa Uhno (sora mamei). Ştiinţa lor secretă se transmitea numai unor rude apropiate.
La 11 ani, MBARKE devenise o fată foarte râvnită de doi tineri din sat. L-a ales drept soţ pe Lemrho, un vânător foarte curajos, în vârstă de 18 ani. Ritualul de nuntă a fost simplu, dar cântecele şi dansurile ce i-au urmat au durat mai multe zile şi nopţi la rând. Conform tradiţiei tribului, femeia şi bărbatul aveau drepturi egale.
Deşi era femeie-vraci, MBARKE nu şi-a neglijat obligaţiile femeieşti, aducând pe lume 12 copii. Au decedat 7 dintre ei, mama lor nereuşind să le salveze viaţa. Cele 3 fete supravieţuitoare se numeau Rogdo, Umbeke şi Mdurra. Fraţii lor mai mici primiseră numele de Gudru şi Naodd. Principala ocupaţie a lui MBARKE era tratarea bolnavilor. La creşterea copiilor a ajutat-o mama lui Lemrho.
Până la 57 de ani s-a luptat cu spiritele rele ascunse în corpul bolnavilor, folosind formule magice, dansuri rituale, obiecte ajutătoare. În incantaţiile ei îndemna spiritele răufăcătoare să se retragă, să plece noaptea în pădure, să părăsească pentru totdeauna trupul bolnavilor. Formulele magice folosite de MBARKE semănau cu descântecele de deochi folosite şi astăzi în ţara noastră.
Când se ocupa cu vindecările, MBARKE purta o bonetă ascuţită, confecţionată din piele de pisică sălbatică sau panteră. Pe frunte avea o panglică împletită din fibre de plante, având la mijloc o piatră mare, albastră. La brâu îi atârnau cozi de pisică sălbatică (uneori de leopard sau de panteră), care, în timp ce ea dansa, descriau un cerc. Tot de centură îi atârnau coarne de antilopă astupate cu ceară, în care pusese diferite fetişuri: gheare, unghii, oase dinţi. În timpul dansurilor rituale, purta la glezne coji uscate de fructe, având în interior seminţe sau pietricele care făceau un zgomot special. În mână avea uneori un fel de sabie. Îşi ungea corpul cu alb, culoare menită să sperie spiritele rele.
Pentru a recunoaşte spiritele cuibărite în trupul bolnavilor, MBARKE folosea diverse obiecte: oscioare de oameni şi animale, fragmente de carapace de broască ţestoasă, nuci, coarne şi copite de antilopă, gheare de panteră, oase ale degetelor de maimuţă, oase de peşte, pene de păsări. Fiecare dintre aceste obiecte avea o semnificaţie. Din felul cum cădeau după ce le arunca, vindecătoarea trăgea anumite concluzii.
MBARKE avea o memorie foarte bună şi puterea de a vedea ce se va întâmpla cu oamenii în viitor. Un bărbat din trib reuşise să obţină o oglindă de aramă lustruită, prin schimb de produse cu un membru din alt trib. Neştiind la ce servea un astfel de obiect, i l-a dăruit lui MBARKE. Tot privindu-se în oglindă, femeia a observat chipul unui bolnav pe care îl trata de o boală grea, alături de un animal din pădure. Şi-a dat seama imediat că era necesar să scoată spiritul bolii din trupul bolnavului şi să îl trimită spre animalul zărit în oglindă.
În munca ei de vraci, MBARKE folosea şi substanţe vegetale, administrate bolnavilor cu ritualuri speciale. Avea mereu la îndemână fierturi din ierburi, flori, fructe, rădăcini, coajă de copaci. Toate erau plăcute la gust şi, în mare parte, eficiente. Fructele copacului bimba reprezentau un diuretic foarte bun. Florile arborelui toa şi ale arbustului ombieng dădeau ceaiurilor calităţi vomitive. Florile copacului hue aveau efect sudorific. Fructele de cola vindecau anumite boli genitale, dar aveau şi rolul de a înlătura oboseala în timpul parcurgerii unor distanţe mari prin pădurea sălbatică.
MBARKE folosea două plante cunoscute pentru puterea de a vindeca muşcăturile de şarpe. Ea obişnuia să folosească şi alte metode terapeutice care le completau pe cele descrise mai sus: aplica ventuze, lua sânge, îşi supunea pacienţii unor băi de sudoare, le făcea duşuri reci sau fierbinţi.
MBARKE era doar o femeie-vraci, o tămăduitoare. Vrăjitorul tribului, care era şi căpetenia comunităţii, avea preocupări diferite de ale ei.
Cu toată priceperea sa de bună vindecătoare, MBARKE şi-a îngropat 7 copii, după eforturi zadarnice de a le veni în ajutor. Ceilalţi 5 au crescut, s-au maturizat, şi-au întemeiat propriile familii, având copii şi nepoţi. La 57 de ani, MBARKE era bunică, având 16 nepoţi. Într-o zi, îşi trata un nepoţel pentru o durere de stomac, în timp ce altul se juca pe o rogojină. Auzind un strigăt al copilaşului din spatele ei, s-a întors spre el şi l-a văzut cum privea un şarpe aflat lângă el. Ştiind că muşcătura şarpelui va ucide micuţul în câteva momente, femeia s-a repezit şi a dat şarpele la o parte cu mâna. Înfuriata, vietatea a muşcat-o de umăr, într-un loc unde MBARKE nu îşi putea suge sângele infectat. Nu a mai avut timp să facă fiertura din ierburile care i-ar fi putut neutraliza veninul din rană. S-a prăbuşit fără suflare în faţa bieţilor copilaşi, ale căror strigăte de groază au răsunat în toate colibele.
Nina Petre
11 februarie 2015
COMENTARIUL ELENEI
"În ceea ce o priveşte pe Mbarke, ironia sorţii a făcut în aşa fel ca predecesoarea spirituală a lui Kurt Dristen, dar la alt nivel, să-şi pună viaţa în slujba celorlaţi, să ajute o grămadă de oameni, dar când să se ajute pe ea sau să o ajute alţii, nu s-a putut. Doamne, cât de real este acest sentiment în mine. Când este vorba să fac ceva pentru ceilalţi, toţi mă găsesc, sunt amabili şi drăguţi, până obţin ce vor. Când am eu nevoie de ceva sau cineva să-mi fie alături, nici pomeneală. De câte ori nu mi-am primit nu-uri la ceea ce ceream sau poate nu ceream, dar aveam nevoie şi nu mi se dădea.
Interesant personaj şi pot spune că simt în mine anumite părţi spirituale din această femeie. De multe ori, şi ştiţi acest lucru, când este multă energie negativă în jurul meu şi am parte de multe piedici - care trebuie să existe în viaţa mea, ca să-mi primesc lectiiile de viaţă - mă gândesc imediat că-s farmece făcute, ca o obsesie, parcă aş fi paranoică pe această temă. Oare de la Mbarke mi se trage? Bine, când te arzi cu ciorbă, sufli şi-n iaurt.
În ceea ce priveşte felul în care a murit, e reprezentativ pentru multe persoane care-s săpate pe la spate, şi probabil că de multe ori mi s-a întâmplat să fiu vorbită de rău şi nu am ştiut."
ELENA
13 februarie 2015
Bucureşti
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE
Episodul spiritual nr.24 o are ca eroină pe prinţesa indiană LARUNI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 98-140 (secolele 1 şi 2). LARUNI s-a născut în oraşul Bengaluru (denumirea modernă: Bangalore), situat în India de Sud, pe teritoriul regatului Chola. Acest regat aparţinea statului tamil. În proprietatea statului tamil se aflau 3 regate: Pandya, Chera şi Chola, între ele existând o stare de război permanentă. Raporturile lor cu restul Indiei erau slabe, dar întreţineau schimburi active cu Occidentul. Suveranii celor 3 regate purtau lupte violente şi lungi, provocând adevărate masacre.
Părinţii lui LARUNI, Kidhar (tatăl) şi Lumide (mama), au avut unsprezece copii, rămânând doar cu trei fete. Ceilalţi opt au decedat înainte de a împlini 2 ani. LARUNI, cea mai în vârstă, avea cu 3 ani mai mult decât sora ei, Oneme. Akri, fata cea mică, era cu 5 ani mai tânără decât Oneme.
Familia lor era una dintre cele mai bogate din oraş. Nobilul Kidhar aparţinea castei războinicilor, având drept sarcini principale să studieze Veda, să îşi apere poporul, să lupte la chemarea regelui şi să comande corpul de armată aflat în subordinea sa. În schimbul numeroaselor servicii aduse suveranului, Kidhar se bucura de multe privilegii.
Casa lui era solid construită. Avea două etaje, faţada tencuită şi văruită, o curte cu clădiri anexe. Acoperişul servea drept terasă în nopţile de vară. Parterul era construit din piatră, iar etajele, din lemn iîncrustat cu pietre colorate. Scările interioare duceau până la ultimul etaj, unde se aflau dormitoarele. Primul etaj avea o verandă cu coloane, tavanele pictate şi ferestre prevăzute cu perdele decorate, lângă care erau atârnate coliviile cu papagali. Camera secretă a familiei, ascunsă la primul etaj, în spatele unei uşi camuflate cu o draperie, avea în interior banii, bijuteriile şi obiectele cele mai preţioase.
Mobilierul din casă era costisitor şi rafinat: paturi cu perne pentru cap şi picioare, baldachine decorate, divane, scaune sculptate, măsuţe de toaletă, etajere pentru cărţi (scrise pe frunze de palmier), coşuri pentru flori, covoare, perne colorate aranjate pe jos.
În curte se aflau grajdurile, pivniţa, magazia de alimente, pavilionul pentru jocuri, pavilionul pentru musafiri, o colivie mare pentru păsări exotice, sala de baie (prevăzută cu duş), o piscină.
Îmbrăcămintea membrilor familiei reflecta poziţia lor economică şi socială. Lunide şi fetele ei purtau tradiţionalul sari din mătase fină trecut peste umeri, înfăşurând bustul şi şoldurile, lung până la glezne. Aveau părul uns cu uleiuri fine, pieptănat cu o cărare la mijloc. Lunide purta un inel prins în nara stângă, ca semn că era căsătorită. Semnul rotund din mijlocul frunţii avea culoarea reprezentativă a femeilor din casta ei. Atât ea, cât şi fetele purtau bijuterii de mare valoare: lănţişoare de aur, coliere de perle în mai multe şiraguri, un şirag de perle purtat strâns în jurul gâtului, o broşă prinsă la şold, brăţări pe braţ, pe antebraţ, la încheietura mâinii şi la glezne.
La bogatele lor mese consumau brânzeturi, felii subţiri din nucă de cocos, perişoare de orez cu zahăr prăjite în unt, banane fierte în lapte dulce, prăjituri pregătite cu unt şi melasă, iar la urmă, orez cu sare şi un pahar cu zer. Mai obişnuiau să consume la masă apă, lapte bătut, sucuri fermentate din fructe. Bărbaţii, când se întâlneau cu diverse ocazii, preferau băuturile tari, extrase din flori foarte parfumate sau vin preparat din trestie de zahăr.
Fetele lui Kidhar au învăţat acasă, cu profesoare aduse în mod special pentru a le completa educaţia. Prima căreia îi sosise vremea de căsătorie a fost LARUNI. La 15 ani, i-a fost dată prinţului războinic Arruman. Acesta, la fel de bogat ca tatăl fetei, aparţinând aceleiaşi caste, avea 27 de ani şi o avere imensă. Casa în care şi-a dus nevasta semăna în multe privinţe cu cea din care tocmai plecase LARUNI. Părinţii lui, Dogdur şi Myade, locuiau într-o casă din apropiere. Arruman era singurul copil, moştenitorul întregii averi.
LARUNI şi-a păstrat zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, participa alături de Arruman la sărbători şi festivităţi, fiind foarte respectată ca mamă a copiilor ei. Dăduse viaţă la cinci copilaşi: patru fete şi un băiat. Norrome, prima sosită în familie, fusese născută de LARUNI la 16 ani. Următoarea ca vârstă, Gadire, era cu 4 ani mai mică decât Norrome. O fată a murit la naştere. Jamih a sosit după 5 ani de la naşterea lui Gadire. Fratele lor, Ussudhal, a încheiat seria copiilor, fiind născut de LARUNI la 31 de ani. Fericirea celor doi soţi şi părinţi era imensă. Şi-au căsătorit fetele cu tineri bogaţi ce aparţineau castei lor.
Pe Ussudhal l-au trimis, când a împlinit 8 ani, la o mânăstire budistă, urmând să fie îndrumat de un maestru în studiu intens, timp de 10 ani, cu un regim de disciplină riguroasă. Băiatul abia împlinise 11 ani când soţul surorii mai mari l-a luat din mânăstire, fiind nevoie să îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la părinţi. Ajungând acasă, rudele i-au relatat drama prin care trecuseră LARUNI şi Arruman.
Unul dintre prietenii acestuia, om bogat, cu familie, se îndrăgostise nebuneşte de LARUNI, devenind prea insistent în vizitele lui când Arruman lipsea de acasă. LARUNI ştia că adulterul era strict interzis unei doamne din casta ei. Disperată, i-a povestit soţului despre insistenţele neruşinate ale amicului său. Provocat la duel, bărbatul s-a prezentat la luptă, ucigându-l pe Arruman.
Drept răzbunare, LARUNI i-a trimis a doua zi un vas cu vin otrăvit şi o înştiinţare că va accepta iubirea şi onorurile oferite de el. După încă o zi, în oraş s-au ridicat două ruguri, pe care urmau să fie arşi cei doi bărbaţi rivali. În timp ce se desfăşura ceremonia arderii cadavrului soţului ei, LARUNI s-a aruncat în flăcări, lăsându-se să ardă de vie. Copilul de 11 ani, Ussudhal, a privit cu groază cum îi ardeau părinţii pe rugul necruţător. Cu lacrimile curgându-i pe faţă, a jurat că niciodată nu se va îndrăgosti de femeia altui bărbat.
Nina Petre
22 aprilie 2015
COMENTARIILE ELENEI
"Vă mulţumesc frumos şi pentru acest episod karmic, care pot spune că este şocant şi incredibil. Nu pot să nu mă minunez cu mintea mea de secol XX-XXI, atâta câtă este. Se pare că banii şi bunăstarea de multe ori sau de cele mai multe ori ne iau minţile. Oare dacă Laruni nu ar fi fost o prinţesă, plină de bani, s-ar mai fi uitat cineva la ea?!
Nu mi-aş fi închipuit că aş putea avea o antecesoare spirituală şi prinţesă, şi-n India. Întotdeauna i-am privit pe locuitorii Indiei ca fiind oameni pedepsiţi de soartă, care trebuie să înveţe lecţii dure de viaţă. Am văzut India la televizor şi, când vedeam mizeria şi sărăcia de acolo, mi se părea cumplit. Cred că, dacă m-aş duce acolo, m-aş îmbolnăvi de nervi, mi se pare o ţară în care este destul de greu de trăit, cu toată agitaţia, mizeria şi sărăcia de acolo. Împărţirea în caste mi se pare atât de nedreaptă şi diferenţiatoare, căci toţi suntem fiinţe umane şi nu ar trebui să ne punem etichete.
Îmi plac casele, în special cele cu scara interioară, terase cu coloane, absolut tot luxul de care a beneficiat Laruni mi se pare atât de cunoscut şi familiar. Casa în care m-am născut era practic o vilă cu subsol, parter şi etaj, construită de un arhitect împreună cu fratele lui, inginer constructor, prin anii 40 şi ceva. Din păcate, casa a fost naţionalizată de comunişti - dar doar apartamentul de la etaj, unde au cumpărat ai mei în 1974, având o scară între parter şi etaj. Proprietarul a trăit o dramă destul de mare, fiindcă statul i-a luat apartamentul şi a mai şi adus străini să locuiască în acel apartament cu el. Drept urmare, nu i-a suportat niciodată pe ai mei şi, până nu i-a evacuat de acolo, nu s-a lăsat, deşi a murit cu o lună înainte de revoluţie, iar ai mei au fost evacuaţi în iunie 2008.
Nu suport apartamentele de bloc (dar se pare că aşa am nimerit), nu-mi place să mă intersectez cu tot felul de oameni şi nici nu am chef de socializare cu nimeni. Într-o casă, nu te loveşti de o grămadă de oameni ca la bloc, nu-ţi trebuie lift, care când funcţionează, când nu (iar dacă stai la etajul 9 este sănătate curată, mai ales dacă eşti rupt de oboseală), unde auzi pe cel de sub tine în momentele lui intime sau la budă, auzi vero de vero muzica când se fac petreceri la 11 noaptea şi tu vrei să dormi etc. Detest blocurile şi-mi plac casele foarte mult, iar dacă mai ai şi o grădină cu flori şi pomi de care să te bucuri, este sănătate curată. Dar, din păcate, nu ştim să apreciem aceste lucruri când le avem şi plângem după ele când nu le mai avem.
Nu ştiu, oare e doar apanajul acestui secol, gândindu-mă că Laruni putea să nu-i spună soţului de insistenţele acelui "prieten" şi să gestioneze singura acea situaţie? Sunt prea dură sau nu înţeleg filosofia acelor vremuri dacă spun că nu era cazul să-şi implice soţul în această situaţie? Ţi s-a pus pata, înduri, taci şi laşi timpul să vindece, iar dacă nu ai sentimente pentru bietul îndrăgostit, oricât ar fi de dur, spune-i că nu se poate şi nu doreşti nimic de la el, iar dacă nu se potoleşte, ia măsuri discret. La ce a trebuit să-şi bage soţul în toată porcăria asta? Normal că l-a avut pe conştiinţă şi, colac peste pupăză, de parcă ar fi fost alfa şi omega şi i se cuvenea dragostea cuiva, nu a dat 2 bani pe ce nutrea acel om pentru ea şi, după ce şi-a trimis soţul pe lumea cealaltă, îi mai trimite şi vin otrăvit îndrăgostitului, promiţându-i marea cu sarea? Trebuie să fi cam dus cu pluta să gândeşti astfel. Laruni a greşit şi tot ea se răzbună? Minunat! Halal prinţesă! Mai bine se lipsea spiritul meu de o astfel de existenţă...
Sincer, niciodată nu am avut o părere bună despre regalitate, monarhie şi toate paiaţele astea nobile, susţinute din munca poporului. Se pare că şi "marea prinţesă" Laruni nu se dezminte. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar a fost o proastă făcută grămadă. Doamne, câtă prostie!!!
Mi s-a întâmplat să acţionez prosteşte şi apoi să mă întreb de ce am acţionat în acel fel, deşi se putea altfel şi mult mai bine. Ce înseamnă să acţionezi sub imperiul furiei şi a nervilor, fără să gândeşti prea mult! În aceeaşi categorie intră şi Lirne, ce să mai zic de Lanisa, care a acţionat la fel de prosteşte, oricâtă dreptate ar fi avut sau nu a avut, la fel şi Ruhad şi Mihai. Furia, supărarea, durerea le-a întunecat minţile şi au acţionat toţi la fel de greşit, condamnând anumiţi urmaşi spirituali ai acestui spirit care mă posedă. Se pare că am avut ceva antecesori spirituali care l-au mâniat de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu se lăsă, şi-n marea Lui dragoste pentru creaţia lui, îi tot dă şanse peste şanse spiritului meu, pe care, eu cel puţin, nu ştiu dacă o să le pot fructifica.
Simt uneori că nu mă gândesc la soluţiile cele mai bune, că sunt mai ciudată, că fac lucrurile aiurea, complicat, când, practic, soluţiile sunt simple. Şi mai este ceva,vechea problemă: las societatea,regulile, procedurile să-mi facă rău. Dacă am vreo lepră sau şarpe prin jur, tare în gură şi cu multă putere de convingere, o/îl las să mă influenţeze, chiar să-mi facă rău. Mă simt slabă şi mi-e ciudă, dar nu mă miră, având astfel de antecesori spirituali.
E curaj sau mai degrabă nebunie: să-ţi bagi cuţite în tine, să-ţi pui ştreangul de gât, să te arunci în foc? Îmi scapă mie sau mai urmează ceva? Să mă arunc de la etaj sau în faţa metroului, o mică electrocutare, astea nu au fost bifate, că, deh,sunt apanajele secolului modern. :) Cumplit! Doamne,ce existenţe! Câtă nebunie, lipsă de control şi, mai ales, de înţelepciune. Ultima lipseşte cu desăvârşire din foarte multe existenţe ale spiritului meu.
În fine, toate s-au strâns şi, la momentul oportun, chiar şi după aproape 2000 de ani, ies la iveală când ţi-e lumea mai dragă. Nimic nu se pierde, totul se refoloseşte, până când scapă spiritul meu de astfel de comportamente ale oamenilor în care se încarnează, cine ştie când o fi asta.
Ştiţi, chiar dacă-ţi dai seama că meriţi anumite răutăţi şi nedreptăţi şi încerci să te convingi că pe drept ţi se întâmplă, că nimic nu-i la voia întâmplării, ci doar de dragul de a te necăji spiritele superioare, e greu să le accepţi şi tot te revolţi. E greu, vrei să rezişti, dar ajungi în punctul în care simţi că nu mai poţi, că mai ai puţin şi cedezi.
Dacă tot existăm, trebuie să avem şi nişte păcate să le ispăşim, că doar nu ne naştem ca să ne aflăm în treabă. Cred că a fost de ajuns să greşească unul la nervi şi furie, că apoi apare brusc şi dintr-o dată aceasta setare şi acţionează. Cred că trebuie, în primul rând, CONŞTIENTIZARE, multă putere, tărie de caracter, control şi tone de înţelepciune ca să poţi trece peste un astfel de demon, când te ispiteşte cu viclenie. Pe de altă parte, mă gândesc: o fi un blestem care se tot propagă şi nu mai scapă spiritul meu de el, şi din când în când acţionează unde găseşte un teren instabil?
În fine, ce a fost, a fost şi rămâne înscris în dosarele akashice ale spiritului meu, e crucea mea şi a urmaşilor mei spirituali. Ce-mi doresc: ca şi urmaşii mei spirituali să ştie de toate aceste existenţe şi să ştie ce au de făcut. Oare au acest drept? Mie mi se pare normal să-l aibă, să ştie cine sunt, de unde vin, ce au de ispăşit şi de îndreptat şi unde trebuie să ajungă. Să fie obiectivi cu ei înşişi şi să se înţeleagă cât mai bine, să cunoască direcţia în care trebuie să o ia şi punctul în care trebuie să ajungă spiritul care-i posedă. MI-AŞ DORI ENORM (ca un TESTAMENT SPIRITUAL-fiindcă pentru mine doar asta contează) PENTRU URMAŞII MEI SPIRITUALI (câţi vor mai fi ei) SĂ-ŞI CUNOASCĂ TRECUTUL SPIRITUAL (să ştie de antecesorii lor spirituali, de la primul până la ultimul). Practic, le doresc să cunoască ADEVĂRUL şi CALEA, şi să nu rătăcească în întuneric, prostie, neştiinţă, egoism, nepăsare, dar mai ales SLĂBICIUNE UMANĂ."
ELENA
23 aprilie 2015
Bucureşti
"Tot gândindu-mă la episodul karmic a lui Laruni, îmi amintesc că am văzut atât la televizor, cât am şi citit în cărţi de toţi nenorociţii "justiţiari", gen Inchiziţia, care ardeau femei pe rug, sub acuzaţia de vrăjitorie. Deţinea femeia capacităţi paranormale sau arăta mai multe minte decât ei sau cine ştie cu ce îi călca pe bătături, o acuzau de vrăjitorie şi o ardeau. Simţeam o revoltă cumplită, în primul rând din cauza nedreptăţii, dar parcă şi altceva mă lovea, simţeam ca o arsură în suflet, ceva care parcă îmi arăta că-i personal, dar nu înţelegeam acest lucru. La fel am simţit, aşa cum v-am mai spus într-o comunicare anterioară, de tatăl prietenului fratelui meu din copilărie, care s-a spânzurat. A fost un şoc pentru mine şi parcă cineva mi-a dat un pumn energetic când am aflat. Bine, mă gândeam, cum se poate, un om atât de bun şi blând - care a fost cu noi în casă, care cu puţin timp în urmă a stat cu noi la masă, cu o familie frumoasă şi reuşită - face acest gest? Dar, practic, era un mesaj şi pentru mine, de cât de inutile şi fără sens sunt aceste gesturi, dar de unde să înţeleg aceste lucruri dacă nu-mi cunoşteam trecutul spiritual?! De unde să înţeleagă miliarde de oameni ce li se întâmplă dacă nu-şi cunosc trecutul spiritual?! Dacă farisei precum preoţii de pe vremea lui Isus, Inchiziţia, impostorii care zic că fac voia lui Dumnezeu, dar care-s doritori de bani mulţi şi putere, ţin oamenii care ar vrea să ştie ADEVĂRUL, ŞI AU DREPTUL SĂ-L ŞTIE, îi ţin în întuneric şi neştiinţă?!
Mă gândeam că, atunci când eram mică şi vreun băiat îmi spunea că mă place, începeam să fac pe nebuna, îl tratam de sus. Odată chiar am râs de un băiat care mi-a făcut o declaraţie de dragoste: îmi scrisese un bileţel de amor, iar eu am râs de el, am mai şi urlat în gura mare, în derâdere, către ceilalţi copii care erau cu noi, de parcă mi s-ar fi cuvenit şi, mamă, uite cine eram eu şi uite cine îmi face mie declaraţii de dragoste (provenea dintr-o familie de rromi şi erau mai săraci). Mi-a părut rău mai târziu că am reacţionat astfel, dar faptul era consumat. Ca dovadă că mi-a părut rău, am ţinut minte. Mai târziu, cei care mă plăceau nu-mi plăcea mie de ei, iar cei de care îmi plăcea mie nu se uitau la mine, de parcă eram ultima ciumată. Bine, nu mai contează acum, mai bine că lucrurile s-au derulat astfel, nu am pierdut nimic. Ideea este că am tendinţa de a nu aprecia oamenii care ţin la mine şi-s drăguţi cu mine şi plâng după ei când nu mai sunt. Tendinţa aceasta absurdă de a constata ce ai pierdut atunci când nu mai ai şi apoi plângi şi-ţi pare rău. Dar trecutul nu-l mai poţi întoarce şi schimba,doar viitorul îl poţi trăi altfel dacă ai înţelepciune şi putere să-l trăieşti altfel, nu după setările energetice ale antecesorilor spirituali. Cât de îndepărtată este cauza unui comportament arogant şi deficitar şi habar nu avem."
ELENA
24 aprilie 2015
Bucureşti
< sus >
Episodul 25 – ROHDIRK
Eroul episodului nr.25 este un tânăr din sudul Peninsulei Scandinavia numit ROHDIRK. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 66-93 (secolul 1, era noastră). ROHDIRK s-a născut într-un trib germanic aşezat în regiunea numită astăzi Vest-Agder, aparţinând Norvegiei. După sute de ani, în zona unde se afla vechiul sat, s-a construit oraşul Sira, în sudul ţării, în apropierea ţărmului Mării Nordului.
Părinţii lui ROHDIRK, gospodari modeşti, se numeau Krod (tatăl) şi Nurre (mama). Dintre cei şase copii născuţi de Nurre, patru au murit, din cauza condiţiilor grele de viaţă. Au supravieţuit doi băieţi, ROHDIRK şi fratele său mai tânăr cu 6 ani, Roduart.
Strămoşii locuitorilor satului veniseră din sudul Mării Baltice. Pământul pe care s-au aşezat era neprimitor, aflându-se între munţii mereu înzăpeziţi şi furtunile din largul mării. Pe culmile de piatră, creşteau mesteceni pitici şi ienuperi, licheni şi flori de munte. În desimea pădurilor de brad şi pin, doar vântul putea răzbate. Oamenii credeau că în adâncul pădurilor trăiau uriaşi rămaşi din alte vremuri, zâne gingaşe, pitici care stăpâneau comori şi fiare cu înfăţişare cumplită.
Sătenii erau oameni puternici, cu statura înaltă, ochii albaştri şi părul blond. Erau căliţi în lupta grea cu viaţa, iar înfăţişarea lor dovedea curaj şi tenacitate. Trăsăturile chipului erau armonioase şi aspre. În privire li se citea încordarea omului nevoit să se bazeze numai pe inteligenta şi forţele sale. Bărbaţii purtau barba şi părul lung, haine de pânză, lână şi blănuri de animale. Creşterea vitelor şi vânătoarea erau principalele ocupaţii. Deseori făceau expediţii de jaf în zonele populate de alte triburi.
Întregul sat reprezenta o obşte. Puţinul pământ bun pentru agricultură era proprietatea comună a obştei. Anual, era împărţit între familii pentru a fi lucrat. Pădurile, păşunile şi apele se foloseau în comun. Nici şeful de trib nu era mai bogat decât ceilalţi locuitori. Obişnuia totuşi să primească unele daruri de la membrii comunităţii. Fiecare cetăţean era preţuit după hărnicia sa. Femeile se bucurau de respectul tuturor, considerându-se că puteau să comunice cu zeii protectori ai tribului.
Bărbaţii cunoşteau metalurgia bronzului, practica olăritului, erau buni păstori. Comunitatea satului folosea un plug rudimentar tras de cai sau boi, grapa, secera şi coasa. Dacă într-un an se cultiva un teren, în anul următor se folosea pentru păşune. Cereala tipic scandinavă era orzul. Se mai cultivau secara, ovăzul, fasolea, mazărea, sfecla, varza şi usturoiul. Bărbaţii confecţionau din metal arme, articole de podoabă, piese de harnaşament.
Băieţii lui Krod au învăţat de la el tot ce trebuia transmis de la o generaţie la alta pe linie bărbătească. ROHDIRK îşi îndeplinea obligaţiile familiale şi obşteşti cu multă greutate în comparaţie cu fratele său. Se născuse cu piciorul stâng mai scurt decât dreptul, mergea greu, se ruşina de infirmitatea lui, iar la expediţiile războinice nu era acceptat de grupul bărbaţilor. La 20 de ani, a suferit în tăcere, după ce fata pe care o iubea s-a măritat cu un tânăr sănătos şi mai voinic decât el. O ceruse de nevastă, dar întâmpinase opoziţia părinţilor ei. I-au explicat cu sinceritate că un bărbat infirm nu îşi va putea îndeplini toate îndatoririle faţă de nevastă şi copii.
Treptat, starea sănătăţii lu ROHDIRK s-a deteriorat. Eforturile depuse la îngrijirea animalelor şi în lucrările agricole îi provocau dureri mari. Oasele piciorului stâng au început să se deformeze. La 27 de ani, ROHDIRK nu mai putea să meargă, din cauza inflamaţiei de la picior. Nu l-au putut salva din suferinţă nici vraciul satului şi nici femeile cu descântecele lor. Doar moartea l-a ajutat să scape de chinurile trupului.
Pentru părinţi, pierderea băiatului a însemnat o grea cumpănă a vieţii. Se întrebau de ce zeii s-au supărat pe ei, răpindu-le sufletele a cinci copii. Roduart, alături de părinţii lui, le-a dat multe ofrande zeilor, sacrificând păsări şi animale, an de an, până când vrăjitoarele i-au spus să se oprească.
Sărmanul ROHDIRK a avut un suflet curat, plin de compasiune pentru toate suferinţele din jur. Durerile fizice, complexele de inferioritate, decepţiile sentimentale nu l-au înrăit. Dimpotrivă, s-a resemnat în suferinţa lui, fără a da vina pe mama care îl născuse infirm. Credea în puterea zeilor de a-i pedepsi pe oamenii care se ucideau între ei. Sărmanul tânăr ştia că şi tatăl său ucisese oameni din alte triburi, fiind un foarte bun războinic. Cu toate acestea, pe Krod nu l-a învinuit vreodată pentru faptele pline de cruzime.
ROHDIRK nu voia să omoare nici animale şi nici oameni. Presimţea că va muri de tânăr, fără a avea o nevastă şi copii, ca toţi bărbaţii din sat. L-au îngropat la marginea unei păduri, aşa cum le ceruse în ultimele clipe de viaţă.
Nina Petre
5 mai 2015
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc frumos şi pentru acest nou episod spiritual şi nu pot decât să mă bucur de un astfel de om deosebit şi plin de calităţi. Încă o încarnare a spiritului meu pe teritoriul Norvegiei, pe lângă navigatorul Duhran Sakal.
Un om deosebit, care şi-a dus suferinţele şi chinurile sufleteşti în tăcere, fără prea multe văicăreli şi răutăţi. Mă bucur că nu a omorât şi nu a făcut rău nimănui, deşi putea fi furios pe tot şi pe toate şi să omoare măcar animale, ca să se descarce nervos, dar se pare că a ales să nu o facă. Nici eu nu aş putea face asta, oricât de furioasă aş fi, mai degrabă mi-aş face mie rău decât altora (normal, ca urmare a faptelor atâtor antecesori sinucigaşi !). Mă gândesc că ce nu a făcut Rohdirk, a făcut libanezul Masdalir Ahribi, nevoit de condiţia socială precară şi din dragoste pentru familie.
Săracul, ce antecesor spiritual o fi greşit atât de tare, încât Rohdirk s-a născut cu această infirmitate? Şi eu manifest cu vârf şi îndesat, resimt puternic complexul de inferioritate, decepţiile sentimentale şi durerile fizice. Sunt atât de prezente în mine şi atât de copleşitoare. Îl simt foarte puternic pe Rohdirk în mine, cât şi pe Laruni, cu felul ei necugetat şi arogant.
Chiar vroiam să spun şi la episodul karmic cu prinţesa Laruni că nu suport soarele puternic, canicula mă termină, mă face să mă simt îngrozitor, simt că soarele mă arde şi mă chinuie. Pe de altă parte, când eram mică, îmi plăcea să ard hârtie sau alte lucruri şi le ardeam cu o foarte mare plăcere, şi nu mi-e frică de foc, parcă m-aş băga în foc, fără să simt că-mi face rău. Bine, nu aş repeta experienţa, dar parcă-mi simt focul prieten, spre deosebire de apă, mai exact marea, care, atunci când e furioasă şi cu valuri, mă sperie îngrozitor.
Tot mă gândeam: oare faptele prinţesei Laruni reprezintă cauza principală a suicidurilor celorlalţi antecesori: Lirne Saweg, Lanisa Ridici, Ruhad Rahidir şi boierul Mihai Graur? Mă gândesc că tăcerea libanezului Masdalir Ahribi - care nu a spus familiei lui cu ce se ocupă pentru asigurarea existenţei lor - şi nebunia şi confuzia lui Laruni - creată de o situaţie percepută a fi stresantă pentru ea - s-au manifestat peste nişte sute de ani la croata Lanisa Ridici - prin tăcerea lui Gregorio, care nu i-a spus că mai este însurat şi cu evidenţierea acestui lucru de către ţigancă, (neam care provine din India). O pedeapsă divină la gestul necugetat a prinţesei Laruni, gest rezultat din sentimentul de vină (fiindcă nu a tăcut, iar soţul ei s-a duelat şi a fost omorât) şi furie (fiindcă şi-a pierdut soţul şi nu poate trăi fără el), pe lângă cinstea pe care ea o considera pătată (că i-a promis cai verzi pe pereţi îndrăgostitului şi l-a mai şi omorât cu vin otrăvit).
Dacă mă gândesc la mine când eram copil, cam aşa simţeam realitatea înconjurătoare, precum Rohdirk şi Laruni: multă suferinţă, complex de inferioritate, confuzie. De aceea mă lăsam manipulată şi influenţată de unii şi de alţii, mai persuasivi de fel, şi, cum v-am mai spus, mă gândeam în mod frecvent la suicid. Nu detestam pe nimeni, nu eram rea, o singură dată - şi îmi fac şi acum procese de conştiinţă - am omorât un arici şi-mi pare tare rău. L-am lovit cu bota de atâtea ori, până l-am trimis pe lumea cealaltă. Nu pot să uit şi-mi părea rău că am făcut acest lucru, am mai omorât câţiva gândaci, dar, în rest, nu-mi place să omor absolut nimic. Filosofia budhistă, care m-a prins foarte repede de cum am aflat de ea, se pare că lucrează în mine şi mi se pare corectă, aşa ar trebui să fim toţi.
Dacă sunt furioasă, prefer să arunc cu obiecte mici în perete, să stric lucruri neînsemnate, dar nu vreau să fac rău vietăţilor, deşi cu vorba le mai doresc unora şi altora, care sunt răutăcioşi cu mine sau sar calul, să şi le primească înzecit înapoi.
Revenind la Rohdirk, a fost destul de frustrant pentru el să nu se poată bucura de viaţă şi destul de cumplit să fie refuzat de părinţii alesei inimii lui. Cred că a suferit groaznic, dar a compensat prin indianca Laruni, care nu a ştiut să aprecieze ceea ce are, dar cam aşa se întâmplă în viaţă. Au beneficiat acei antecesori spirituali care au avut parte de partenerii pe care i-au iubit, în special camerista din Macedonia, Ranka Sweni.
Săracul Rohdirk, şi-a ostoit amarul cu munca câmpului (faţă de Duhran, care a simţit nevoia să scape de suferinţă navigând pe alte meleaguri) şi probabil că ne-am făcut plinul în ce priveşte agricultura, că nu prea s-au mai ocupat urmaşii spirituali a lui Rohdirk de munca la câmp. Nici eu nu prea am avut parte, decât puţin, în vacanţe, când mă duceam la ţară, dar mai mult mă prosteam cu strânsul fânului în căpiţe sau culesul fructelor din copaci. În comunism, mai eram duşi pe la ferme să sortăm cartofi, să culegem caise, să aducem castane, sticle sau hârtie la şcoală, dar acum nu se mai face aşa. În orice caz, urme fine, pe lângă ce înseamnă adevărata muncă la câmp. Acum, că trăiesc printre betoane, parcă nu m-ar deranja să mai dau cu sapa, să mai strâng un fruct, practic, să vin în contact cu natura. Dar probabil că dacă trăiam la ţară şi la munca câmpului, aş fi vrut foarte mult să ştiu cum este la oraş. Aşa este omul, veşnic vrea ce nu are şi veşnic este nemulţumit. De ce aş fi eu altfel?!
Mă tot gândesc la antecesorii mei spirituali şi mă bucur că am insistat să-mi relevaţi cât mai mulţi din ei, fiindcă se pare că doar anumiţi antecesori mă influenţează sau îi resimt mai puternic, ceilalţi mai puţin. Unii au acumulat karma pozitivă, care reprezintă un suport pentru cei care au acumulat karma negativă şi care sunt pedepsiţi şi trebuie să-şi ispăşească pedeapsa. Exemple:
Eu, fiind pedepsită acum, e bine că am avut un antecesor spiritual japonez, fiindcă acum beneficiez de pe urma lui, lucrând la compania de care v-am spus. Poate dacă lucram prin alte părţi, oricât de corectă aş fi fost şi mi-aş fi văzut de treaba mea, cine ştie câte servicii aş fi schimbat până acum şi, cum mie nu-mi place să zbor din floare în floare în niciun domeniu de viaţă, ar fi fost cumplit. De altfel, nici cu felul meu de a fi nu aş fi fost prea plăcută, că, deh, nu prea linguşesc, sunt introvertă şi prea corectă pentru cei care calcă pe cadavre şi, prin falsitate şi minciună, vor să obţină ceva. Nu-mi plac bârfa şi critica răutăcioasă, iar în multe firme şi la noi, bineînţeles, abundă.
Mama a avut un partener din Norvegia cu care a lucrat după ce s-a privatizat şi de pe urma căruia îi venea venitul lunar şi a putut să ne ofere multe, deşi tata aducea grosul de bani în casă. Acel norvegian m-a plăcut, dar era în vârstă şi alcoolic, devenit astfel după ce îl părăsise nevasta, normal că nu am vrut să mă leg la cap.
Am terminat un liceu german, deci, oricât de complexată m-am simţit, faptul că am avut un antecesor spiritual neamţ, pe Kurt Dristen - care a ajutat o grămadă de oameni atât cât a putut, cu frustrările de rigoare (nu şi-a putut salva nevasta) - presupun că m-a ajutat să nu fiu zburată din acea şcoală (nu era cazul) sau să renunţ la acea şcoală, fiindcă nu prea m-am aruncat în cap după această limbă, deşi o simt foarte familiară. Ba, din contră, uşor-uşor, după revoluţie, am început să ne românizăm şi nu mai făceam istoria, biologia, geografia etc. în limba germană, ci doar germana şi atât.
Tata a lucrat 4 ani în Maroc şi mai aducea diverşi colegi din Maroc la noi când venea în ţară; erau atât de drăguţi şi de respectuoşi acei oameni, atât de calzi şi buni, că mă impresionau profund. Tata a câştigat bani frumoşi acolo, cu care ne-a ajutat foarte mult, cu mult mai mult decât a câştigat muncind în România - asta ca urmare a imensului ajutor oferit de antecesorul Tirik familiei lui. Păcat că nu a reuşit, în 4 ani, să ne ia şi pe noi o dată acolo, măcar o zi, două, să vedem Casablanca. Ce păcat! Nu a vrut să cheltuie bani şi pentru asta.
În 2013, când am fost în Israel, ne-am dus şi 2 zile în Egipt. Bineînţeles că am stat într-un complex cu hotel pe malul mării şi vedeam marea de pe balconul apartamentului în care stăteam cu copilul. Mă gândeam numai la Ruhad şi la cum se uita în zare după Harrun al Daih. Nu am vrut să bag piciorul în apă, deşi alţii de abia aşteptau să se scalde în Marea Roşie. Eu nu-mi găseam locul şi am plecat de acolo cu o stare proastă, îmi era rău. Cum am trecut graniţa, înapoi la evrei, mi-am revenit instantaneu. Copilul nu a avut nici o problemă, s-a simţit foarte bine.
Am fost şi în Turcia, unde m-am simţit foarte bine, ţinând cont de antecesoarea mea spirituală Alid Sardih, care a fost atât de bună şi drăguţă. Dar în ultima zi în Edirne, am încercat să negociez un preţ mai bun la nişte bomboane amărâte cu un negustor şi ăla s-a supărat foarte tare şi nu a vrut să-mi mai vândă nimic - asta apropo de urmaşii ei, care s-au certat pe averea lăsată de ea după moarte.
M-am născut în aceeaşi zonă a României în care s-a născut şi boierul Mihai, cu o situaţie materială bună, ca şi a familiei lui Mihai, dar el a avut o nevastă pe care s-a putut baza, eu nu am un soţ pe care să mă pot baza,din păcate. :( Probabil că spiritele vor să vadă cum reacţionez şi, dacă am un partener, rece, egoist şi nepăsător, să fie reacţia inversă decât a lui Mihai Graur.
Am fost şi-n Grecia în pelerinaj, unde m-am simţit extraordinar, mai puţin la Atena, unde mi-a fost foarte rău şi alergam pe la 9 seara cu mama după o portocală la care pofteam, deşi eu nu-s pofticioasă de obicei şi nici fană a portocalelor. Nu mai era niciun magazin deschis la acea oră, aşa că am găsit o portocală pe gratis, într-un bar.
Stilul englezesc îmi place foarte mult, ţinând cont că am avut-o pe Esther ca antecesoare.
Sunt semne, sunt indicii, dar dacă nu ne cunoaştem predecesorii spirituali, nu avem cum să înţelegem nici lucrurile bune care ni se întâmplă, nici răutăţile sau pedepsele, şi ne întrebăm "Dar de ce eu, Doamne?", ne revoltăm, greşim şi ne facem păcate după păcate şi ne osândim spiritul la acea Samsara, de care ne dorim să scape cât mai repede."
ELENA
7 mai 2015
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.26 o are drept eroină pe grecoaica DIKENA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 18 î.e.n (î.Hr) – 40 e.n. (d.Hr). DIKENA s-a născut într-un sat din Peninsula Pelopones aparţinând provinciei Arcadia. După sute de ani, în zona respectivă s-a construit oraşul Tripoli.
În perioada vieţii DIKENEI, Peloponesul se afla sub dominaţia Imperiului Roman. Mare peninsulă muntoasă aflată în sudul Greciei şi legată de continent prin istmul Corint, Peloponesul a devenit o provincie romană începând cu anul 146 î.e.n. La data naşterii DIKENEI şi încă 32 de ani după aceea, Imperiul Roman a fost condus de împăratul August (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus) (27 î.e.n. – 14 e.n.), urmat la tron de împăratul Tiberiu (Tiberius Iulius Caesar) (14 – 37 e.n.) şi Caligula (Caius Iulius Caesar Germanicus) (37 – 41 e.n.).
Părinţii DIKENEI, Ardikus (tatăl) şi Aneea (mama), aveau trei copii. Fetele, DIKENA şi Diria, erau mai în vârstă decât fratele lor Akile. Diria avea cu 4 ani mai mult decât DIKENA. Akile se născuse când DIKENA avea 5 ani.
Cei doi părinţi cultivau viţă-de-vie, măslini şi creşteau albine, ale căror produse le aduceau veniturile principale necesare traiului zilnic. Negustorii sosiţi din oraşul Argos, aflat pe ţărmul Golfului Argolikos, cumpărau de la Ardikus vinuri, ulei de măsline şi miere de albine. Copiii, crescuţi în condiţiile vieţii grele, pline de muncă a părinţilor, au devenit şi ei buni gospodari.
DIKENA s-a dovedit a fi de pe la 3 anişori un copil foarte ciudat. Zi de zi, le povestea celor din familie ce visase noaptea, înflorindu-şi visele cu noi povestiri, unele mai şocante decât altele. Majoritatea situaţiilor relatate se adevereau după o vreme. Ştiinţă de carte nu a primit nici ea şi nici ceilalţi doi copii ai familiei. Treptat, pe măsură ce creştea, DIKENA devenea din ce în ce mai utilă celor din sat. Femeile soseau la ea în taină, temându-se de supărarea bărbaţilor, care nu credeau în prevestirile fetei lui Ardikus. Aflaseră despre harul DIKENEI şi locuitorii din Argos, prin intermediul negustorilor.
Fata împlinise 14 ani când un meşteşugar armurier din Argos şi-a adus fiul, cerându-o pe DIKENA de nevastă în numele lui. Kidos avea 26 de ani şi auzise multe cuvinte de laudă la adresa DIKENEI. Văzând-o cât era de frumoasă şi aflând despre hărnicia ei la treabă, şi-a încurajat tatăl să o ceară de nevastă. Înţelegerea s-a făcut în decurs de câteva ore, Ardikus primind de la peţitori câteva oale făcute din aramă.
Au pornit cu toţii la drum a doua zi, DIKENA bucurându-se că va ajunge la oraş, în apropierea Mării Mirtos, fără a regreta peisajul muntos în care crescuse. În Argos, părinţii lui Kidos aveau o casă mare, unde încăpeau cu toţii. Era singurul lor copil, crescut cu multă grijă, tatăl având drept obiectiv principal să îi dea băiatului o meserie bună, cea pe care o practica el însuşi. Ca meşter făurar şi armurier, Sordakos confecţiona în propriul atelier săbii de bronz, săgeţi de bronz şi piese componente ale echipamentului corporal folosit de militarii romani. Folosea 4 muncitori zilieri, sclavi aduşi de marinari prin acţiuni de piraterie.
DIKENA, cunoscându-şi soacra, s-a bucurat văzând-o cât era de frumoasă, harnică şi cumsecade. Karida şi-a iubit mult nora, considerând-o pe DIKENA drept perfecţiunea întruchipată, o adevărată zeiţă trimisă din Cer pe Pământ pentru a face oamenii mai buni şi mai deştepţi. La scurtă vreme după sosire, tânăra soţie şi-a început desele prevestiri, care soseau când cei din jur nu se aşteptau să le primească.
Soţul ei, Kidos, pleca uneori pe mare, dorind să îşi vândă produsele din bronz în alte localităţi. Înaintea fiecărui drum, femeia îşi sfătuia bărbatul ce să facă şi ce nu, spre binele lui. Kidos avea 34 de ani când DIKENA visase urât înaintea uneia dintre plecările lui pe mare. Văzând-o cât de tare plânge, s-a îndurat de suferinţa ei, renunţând la drumul din ziua respectivă. După două zile, au aflat că vasul pe care urma să călătorească se scufundase în mare, din cauza unei furtuni puternice.
La scurtă vreme după căsătorie, DIKENA a visat într-o noapte data la care îşi va naşte fiica. La 18 ani, îi dădu naştere micuţei Midra, unicul copilaş, la fel de ciudată ca mama ei. Plimbând-o pe malul mării, DIKENA afla de la Midra multe dintre cele visate de ea noaptea cu ceva vreme înainte. La rugăminţile repetate ale fetiţei, părinţii şi-au construit o casă aproape de ţărmul mării. Midra stătea ore în şir pe terasă, privind marea, povestind seara ce îi spuseseră sirenele din adâncul apei. Aflându-se repede cât de talentată era fata la ghicit, musafirii le asaltau casa, dornici să afle ce le prevestea minunea de copilă. Un patron de corăbii, cetăţean roman, a luat-o de nevastă la doar 15 ani, dornic de a-şi salva flota de furtuni şi de loviturile piraţilor.
DIKENA şi-a ferit soţul de multe primejdii, bazându-se pe darul ei de ghicitoare. Împlinind 55 de ani, începu să îşi presimtă moartea. Pe măsură ce trecea vremea, devenea din ce în ce mai sigură că în apa mării îşi va găsi sfârşitul. Obişnuită să se ferească de pericolele pe care le vedea noaptea în somn, ziua evita să se apropie de apa mării. Aşa au trecut 3 ani, fără să i se întâmple nimic rău. Într-o zi, după ce visase noaptea valuri ameninţătoare, Midra i-a lăsat în grijă fiul cel mic, ea fiind nevoită să plece cu cei mari la cumpărături. Băieţelul în vârstă de 8 ani a intrat în apa mării, dorind să înoate. DIKENA l-a zărit când se lupta cu un val periculos. Disperată, s-a aruncat în ajutorul copilului. Amândoi şi-au găsit sfârşitul în adâncul apei.
Nina Petre
10 iunie 2015
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc mult şi pentru acest episod karmic şi nu-mi vine să cred cât de prezentă este Dikena în mine, ca şi când ar fi existat cu câţiva ani înaintea existenţei mele. V-am spus că marea cu valuri puternice mă înspăimântă şi era de 2 ori să mă înec la mal. Dar probabil că, dacă s-a întâmplat într-o existenţă, nu se mai repetă în alta. Când sunt în apă, fie şi la bazin, nu suport să se ţină cineva de mine, mi-e o frică paralizantă.
Biata Dikena, a salvat atâtea vieţi cu darul ei, dar pe a ei şi a nepotului ei nu le-a putut salva! Şi ironia sorţii, deşi şi-a presimţit sfârşitul, nu a putut face nimic să-l evite!!! Săraca de ea, dar mai ales cât o fi suferit fata ei, că şi-a pierdut mama şi copilul, suferinţă care mult mai târziu a plătit-o Alikia prin pierderea fetei. Ce a salvat Dikena nu au putut salva Ruhad sau Suni Rah Mantu.
De multe ori, când cineva apropiat sau cunoscut trecea printr-o dramă, mă gândeam: cum ar fi fost dacă aş fi putut să-l avertizez? De la Dikena simt astfel.
Simt, ca pe o răzbunare a sorţii, că darul Dikenei a deranjat spirite inferioare şi, suprapuse pe karma cumplită creată spiritului meu de prinţesa Laruni, au determinat nişte situaţii de viaţă dramatice urmaşilor spirituali. Suprapuse pe slăbiciunea creată de Laruni, au determinat suicidurile celor patru, ce s-au finalizat cu slăbiciunea şi depresia din existenţa mea.
Slăbiciunile antecesorilor mei sinucigaşi există în mine şi zilnic mă lupt cu ele. Ceea ce pe ei i-a făcut să renunţe la viaţă, pe mine trebuie să mă lase să continui să exist sau, altfel spus, să reuşesc să trec peste şi să merg mai departe. Trăiesc în incertitudinea că nu ştiu dacă o să rezist.
Simt în mine existenţa filozofiei budiste şi nu-mi place să omor nici cea mai mică vietate, niciun ţânţar şi nici să rup o floare, mă gândesc că arată mai bine acolo unde este deja.
Mă tot gândesc cât de prezente sunt în mine Dikena şi Laruni, sau, mă rog, efectele faptelor lor. Apropo de Laruni, ca şi un indiciu, dar pe care cine să-l înţeleagă? cele întâmplate lui Laruni mi s-au întâmplat şi mie cu acel coleg, dar spiritul meu, având experienţa din viaţa lui Laruni, în prezent a acţionat aşa cum ar fi trebuit să facă şi Laruni: discret şi raţional. Numai că, chiar dacă l-am ţinut la distanţă, am suferit cumplit, a fost o durere cumplită şi, dacă mă uit bine la el, seamănă perfect cu un indian. Oare să fie urmaşul spiritual al îndrăgostitului, care a venit peste secole să-l răzbune, aşa cum Laruni s-a răzbunat aiurea pe el?! Mă întreb de ce să nu aibă un om atâta creier şi bun simţ, ca să nu se supere pe un om îndrăgostit?! Săracul, doar iubea, nu a furat şi nu a omorât. Convenţiile sociale create de oameni, cât rău fac!!!
Mă doare cumplit acea existenţă şi mă gândesc că de aici a rezultat şi dependenţa de partener a lui Lirne Sadoul, suferinţa cumplită a lui Ruhad, care nu şi-a mai putut trăi normal viaţa fără Harun, furia Lanisei, care i-a întunecat mintea şi a îndemnat-o să se spânzure fără sens, şi, nu în ultimul rând, dependenţa puternică a boierului Mihai de Steluţa, care l-a îndemnat la gestul necugetat. Acea dependenţă trebuia să dispară şi atunci eu a trebuit să am de a face cu o lepră şi nu un om, ca să nu mă mai ataşez şi să nu renunţ la viaţă şi eu, precum boierul Mihai. Dacă aş fi avut lângă mine un om blând, bun, iubitor şi NORMAL, m-aş fi ataşat de el, ca şi boierul Mihai. Dacă soarta repetă istoria şi mi-o fi dat să moară înaintea mea, eu trebuie să rezist şi să îmi continui viaţa, să nu mă înec ca ţiganul la mal.
Suferinţa cumplită pe care a creat-o Laruni pentru puţin timp soţului ei a semnalizat în mine şi eu nu am putut să-l fac pe soţul meu să sufere (deşi merită cu vârf şi îndesat), divorţând de el, în acest fel ratându-mi destinul pe care spiritul meu l-a dorit pentru mine.
Mă bucur foarte mult că am insistat să-mi cunosc cât mai mulţi antecesori spirituali, fiindcă se pare că adevăratele cauze ale suferinţelor mele se trag de acum 2000 de ani. Cine ar fi zis?
Îmi pare rău că nu am darul prevestirii, al clarviziunii, cum a avut Dikena, dar pedeapsa este pedeapsă şi trebuie să o duc până la capăt.
Apropo de semne pe corp, am o gaură mică pe frunte, sigur o vedeţi în poza, aşa cum au indiencele căsătorite. Iniţial, i-am dat o conotaţie pozitivă, dar acum îmi dau seama că e un semn care-mi indică de unde mi se trage chinul acestei existenţe, după zicala "Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus". Mi-e scris să ispăşesc imensa greşeală a lui Laruni!!!
Chiar şi norvegianul Rohdirk există în mine foarte viu şi prezent prin frustrări şi handicapul psihologic de această dată, handicapul creat de deprimare şi de dependenţa de partener, cât şi de complexul de inferioritate a lui Rohdirk, care mă trage în jos şi mă face să mă simt ca o proastă în relaţiile interumane."
ELENA
20 iunie 2015
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.27 îl are ca erou pe indianul RADUDHAH. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 190-112 (secolul 2 î.e.n.). S-a născut în casa părinţilor lui, aflată pe moşia nobilului Rakad, situată la est de Bangalore (Bengaluru). Pe o parte din teritoriul fostei moşii, s-a dezvoltat oraşul Kolar.
Părinţii lui RADUDHAH, Kardish (tatăl) şi Nomali (mama), aveau doi băieţi. RADUDHAH era cu 5 ani mai mare decât Igrid. Kardish era unul dintre oamenii de încredere ai stăpânului Rakad, având grijă de arhiva şi vistieria lui. În plus, făcea şi munca de prezicător. Stăpânul avea multă încredere în prevestirile lui, aflându-se în frecvente conflicte cu nobilii din vecinătate. Moşia lui se găsea pe teritoriul tamililor din sudul peninsulei, divizat în regate ce se aflau într-o permanentă dispută. După naşterea lui RADUDHAH, moşia nobilului Rakad a fost inclusă în regatul condus de dinastia Chola.
Băieţii înţeleptului Kardish au învăţat să citească şi să socotească de la vârsta de 5 ani sub îndrumarea unui profesor brahman, alături de copiii stăpânului Rakad. La 16 ani, RADUDHAH a fost primit în armata nobilului, devenind un războinic de temut. Principalele lui sarcini erau: studiul învăţăturilor Veda, să lupte pentru a-şi apăra stăpânul, să îşi comande cu măiestrie luptătorii aflaţi în subordinea lui.
La 28 de ani, s-a căsătorit cu nepoata lui Ragdur, un venerabil nobil războinic, îmbogăţit şi înnobilat datorită faptelor de vitejie săvârşite în tinereţe. Ragdur era bun prieten cu nobilul Rakad, amândoi bucurându-se de importante privilegii obţinute de la stăpânii regatului. Ydemi avea doar 15 ani când părinţii au căsătorit-o cu viteazul RADUDHAH. Primise până la negocierea căsătoriei o educaţie morală şi ştiinţifică de la profesori brahmani, care o învăţaseră gramatică, literatură, astronomie, matematică, medicină.
Din tot ce studiase cu profesorii, pe Ydemi o atrăgea cel mai mult astronomia. Tatăl ei, înţeleptul Shagun, călătorise de două ori în China înainte de a se căsători. Acolo prinsese pasiunea pentru observarea mişcărilor Soarelui şi Lunii, prevestiri bazate pe fenomenele astronomice. Timp de câteva luni după căsătorie, Ydemi şi tatăl ei l-au instruit pe RADUDHAH în tot ceea ce ştiau mai mult decât el, ajutându-l să facă şi prevestiri, asemenea bătrânului său tată, Kardish. După moartea acestuia, grupul de prezicători compus din RADUDHAH, Ydemi şi Shagun i-a făcut viaţa mai plăcută nobilului Tamughar, fiul binefăcătorului Rakad.
Dintre cei trei copii născuţi de Ydemi, doar fata, Narumi a moştenit pasiunea pentru astronomie a părinţilor. Născută de mama ei la 17 ani, se bucura alături de părinţi, an de an, privind mersul corpurilor cereşti de pe terasa casei. Fraţii mai mici, Ashmadar şi Kermid, moştenind firea energică a tatălui, au luptat pentru interesele stăpânilor, până când au fost admişi în casta nobililor războinici. Narumi i-a fost dată de nevastă la 16 ani unui judecător din Bangalore, fiul renumitului medic al familiei unui nobil prieten cu RADUDHAH.
Anii trăiţi de RADUDHAH ca om matur s-au desfăşurat sub semnul vitejiei, onoarei, iubirii de neam şi familie, pasiunii pentru ştiinţa astronomiei. Presimţindu-şi sfârşitul la 78 de ani, şi-a chemat întreaga familie (nevastă, copii şi nepoţi) cu o zi înainte de stingerea vieţii, cerându-i secretarului să le anunţe tuturor împărţirea averii. Le-a cerut cu limbă de moarte să nu se certe, să nu jinduiască la averea celorlalţi şi să îl pomenească în rugăciunile lor. Ydemi, soţia credincioasă, pasionată de astronomie, a devenit văduvă la 65 de ani, continuându-şi cercetările până când moartea a surprins-o, la 91 de ani. Noapte de noapte, privise cerul înstelat, căutând luminiţa care purta spiritul regretatului soţ.
Nina Petre
15 iulie 2015
COMENTARIUL ELENEI
"Iniţial, citind acest episod karmic, am simţit că parcă nu am nicio legătură cu acest antecesor spiritual. Nu ştiu în ce a constat vitejia lui şi ce anume a făcut, sper că nu a omorât sau făcut rău altora, dar eu nu am nicio legătură cu această virtute, onoare şi iubire de neam. Mă întristează mult ce se întâmplă în ţărişoara noastră şi nici de acestea nu ştiu ce să mai zic, când avem astfel de conducători şi politicieni făţarnici şi lacomi, iar iubirea de familie îmi este pusă zilnic la încercare.
Radudhah a avut oameni de calitate în familie, parcă pregătind darul ce urma să-l folosească Dikena în viaţa de zi cu zi. Cu astronomia, nu am nici o legătură, nu mă pasionează deloc şi nu-s în stare să recunosc constelaţiile, zodiile pe cer, nu am ochiul format. Chiar dacă aş vedea de o sută de ori o constelaţie pe cer, nu aş recunoaşte-o, de altfel, nici la geometrie nu am fost bună la şcoală şi nu mi-a plăcut deloc. Stau prost cu formele şi cu orientarea în spaţiu de orice fel.
Ce m-a atras de mică, atunci când Bunica mi-a povestit despre ele, au fost zodiile şi teoria reîncarnării. Acestea au prins imediat. Am studiat o perioadă caracteristicile zodiilor şi compatibilităţile, chiar judecam o grămadă de oameni după acest lucru, până să realizez că practic contează familia în care te naşti, moştenirea genetică, educaţia, mediul socio-cultural în care te dezvolţi, modelele pe care le ai, personalitatea şi, nu în ultimul rând, karmele moştenite de la antecesorii spirituali, deci lucrurile sunt mult mai complexe decât câteva caracteristici ale zodiilor. Chiar şi astrograma (fiindcă mi-am făcut una în 2010), calculată în funcţie de data şi ora naşterii, nu este foarte clară. Îmi spune anumite lucruri pe care le prezint, caracteristici, comportamente, moduri de reacţie, încercări şi provocări ale vieţii, dar nu am detalii, nu înţeleg cauzele situaţiilor şi întâmplărilor din viaţa mea. Pe scurt, nu prea răspunde la întrebarea simplă, primară: DE CE? Îţi spune în linii mari cum eşti, unele lucruri se potrivesc, altele nu, ce încercări ai putea să ai, dar dacă le ai sau nu, când le ai, ce ar fi mai bine să faci, care soluţii sunt mai bune, nu prea există o reţetă pentru aşa ceva.
Revenind la Radudhah, se pare că nu a fost un om foarte agresiv şi mi-a plăcut că le-a cerut urmaşilor să nu se certe pe avere şi a fost impresionant să aflu că soţia lui, cât a mai trăit, îl tot cauta printre stele. Ce frumos, dar şi dureros în acelaşi timp! Ce nu înţeleg: dacă a existat un om atât de deosebit în India, de ce la numai 2 încarnări distanţă a trebuit să se încarneze şi o femeie, tot în India, care să greşească atât de grav şi iraţional? Dacă lucrurile sunt bune, de ce se forţează nota? De ce trebuie să existe ispite atât de mari, care să osândească spiritul la încarnări nesfârşite? Nu existau destule ţări şi locuri unde spiritul lui Radudhah se putea încarna pentru a se evita experienţa spiritului cu prinţesa Laruni, care a dus la suicidurile celorlalţi şi care mă pedepsesc pe mine şi mă trag în jos? Cine ştie ce îi mai aşteaptă şi pe urmaşii mei spirituali?!
Eu mă chinui, trag de mine să nu greşesc, deşi nu ştiu dacă o să-mi iasă, trăiesc cu această incertitudine, vreau să fac lucrurile bine, iar dacă totul o să fie bine, fără greşeli prea mari: crime, suiciduri, violenţe, agresivităţi. Stau să mă gândesc: se vor încarna alţi oameni din spiritul meu care nu vor şti nimic despre mine şi antecesorii mei spirituali şi vor trăi ca nişte buruieni, cu riscul de a osândi spiritul la încarnări nesfârşite - ce am rezolvat? Trec prin atâta durere şi dezamăgire, şi mă ajută pe mine şi urmaşii mei spirituali cu ce? Că se va încarna spiritul meu cine ştie pe unde şi acele persoane vor fi educate să ce: să înveţe, să câştige bani, să-şi dorească o casă, o maşină, iar în rest nu mai contează. Limitări, limitări, care trag în jos şi îndobitocesc. Sper însă la un înger păzitor, spirit superior care să aibă grijă de spiritul meu şi de încarnările lui viitoare, ca prin acestea să-l ajute să evolueze, indiferent ce presupune acest lucru, şi nu să involueze prin urmaşi spirituali suicidari, agresivi, iraţionali, furioşi şi fără creier şi voinţă. Sper ca toţi să găsească calea cea mai potrivită, cea de mijloc, şi să ne scape spiritul cât mai repede de samsara încarnărilor."
ELENA
29 iulie 2015
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.28 îl are ca erou pe GRIKHORD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 283-211 (secolul 3 î.e.n.). GRIKHORD s-a născut într-un trib de celţi aşezat într-o zonă bogată în câmpii şi păduri, situată la nord de marele fluviu denumit mai târziu Sena. În apropierea vechiului sat celtic s-a construit după mulţi ani oraşul francez Mantes la Jolie.
Teritoriul Franţei a fost populat încă din antichitate de triburi celtice, ai căror membri erau denumiţi gali (galli) de către romani. Ţara lor primise de la romani numele de Gallia Celtica. Aceasta a fost transformată în provincie romană în secolul 1 î.e.n., prin meritele războinice ale împăratului Caesar. La acea vreme, eroul nostru nu se mai afla printre cei vii.
Tatăl lui GRIKHORD se numea Rield şi îndeplinea funcţia de şef al tribului. Nevasta lui, Knur, născuse şapte copii. Cinci dintre ei au murit în primii ani de viaţă, din cauza unor muşcături de animale. Supravieţuitorii, GRIKHORD şi Nurdur, au trăit până la bătrâneţe. Nurdur era cu 3 ani mai în vârstă decât fratele său. Deveniseră cei mai curajoşi vânători printre băieţi, aşa cum tatăl lor era cel mai valoros vânător în rândul adulţilor.
Datorită simţului său neobişnuit de a percepe de la mare distanţă mirosul fiecărui animal, Rield le era de folos tuturor la incursiunile de vânătoare. Ajuns la vârsta maturităţii, Rield devenise de neînlocuit la identificarea prezenţei vânatului. Drept recunoştinţă, unii dintre săteni, mai ales cei neputincioşi, îl răsplăteau oferindu-i cu drept de folosinţă bucăţile lor de pământ. Fiii lui se puteau considera oameni bogaţi. Fiecare dintre ei primise ca dar de nuntă părţi importante din pământul tatălui lor.
GRIKHORD s-a căsătorit la 19 ani cu Lilhe, o fată de 14 ani, pe care o iubea de când era micuţă. Au avut împreună cinci copii. Două fetiţe au murit din cauza unor infecţii respiratorii. A rămas în viaţă frumoasă Grylle, ce fusese născută de mama ei la 18 ani. Fata avea doi fraţi mai mici. Nugdun sosise pe lume când Lilhe avea 22 de ani. După doi ani, s-a ivit Nemdirr, purtătorul darului mirosului, moştenit de la tatăl şi bunicul său.
Rield a încetat din viaţa când GRIKHORD avea 41 de ani. În mod firesc, fiul său i-a luat locul ca şef al comunităţii, fiind capabil, asemenea tatălui, să se orienteze cu multă iscusinţa în natură şi să simtă de la mare distanţă prezenţa animalelor bune de vânat. GRIKHORD mai avea un dar: auzea zgomotul copitelor cailor cu câteva ore înainte de a fi observaţi în zare călăreţii ce se apropiau de sat în mare grabă. Fiul cel mic, Nemdirr, auzea şi el foarte bine, reuşind să îi povestească tatălui său cât de mare era oştirea ce se îndrepta spre ei şi dacă luptătorii erau duşmani sau prieteni.
De-a lungul vieţii de adult, GRIKHORD luptase de nenumărate ori alături de ceilalţi săteni, respingând asalturile unor triburi invadatoare. Toţi bărbaţii din neamul lui semănau la trup, fiind înalţi, voinici şi blonzi. La fel arătau şi fiii săi. Spre deosebire de ceilalţi luptători ai tribului, GRIKHORD bea mai puţin vin, nu sărea la ceartă din orice motiv şi nu umbla după alte femei. Nu îi plăceau jertfele umane. Pe hoţi îi pedepsea cu biciuirea, iar pe prizonierii capturaţi în lupte îi transforma în sclavi, dăruindu-i familiilor care aveau nevoie de ei pentru activităţi casnice.
Întreaga populaţie a satului era foarte superstiţioasă. Unii considerau că zeii protectori cereau jertfe umane în schimbul vindecării unor bolnavi sau al victoriei în războaie. GRIKHORD permitea doar sacrificarea ucigaşilor din rândul comunităţii, cerând moarte pentru moarte. Mai mult chiar, le-a interzis războinicilor săi să bea sângele prizonierilor. Avea o fire mândră, sinceră şi era gata oricând să pornească la luptă pentru a-şi apăra familia, averea şi satul. Îi plăceau podoabele, având grijă să poarte zilnic lanţuri, coliere şi brăţări.
Ca şef de trib, GRIKHORD avea un car de luptă cu două roţi tras de doi cai, o lance, o suliţă, o sabie şi un scut, la care se adăuga grupul de luptători care îl ajuta în lupte şi îl apăra. În tinereţe, luptase şi el cu pieptul gol, asemenea altor războinici, dorind ca zeii să îl facă mai puternic decât era.
Fiii săi au rămas în sat, unde s-au căsătorit şi i-au dăruit 16 nepoţi. Lilhe, adevărată fiică a neamului de celţi, l-a însoţit în multe lupte, i-a îngrijit rănile, aducându-l de fiecare dată acasă viu. GRIKHORD şi-a iubit familia cu tot sufletul, apărându-şi nevasta, copiii şi nepoţii chiar cu riscul morţii.
S-a stins la 72 de ani, bătrân şi bolnav, arătând ca un moşneag de 90 de ani. Fiul cel mic, Nemdirr, a primit funcţia de şef în locul său, datorită simţului neobişnuit al mirosului, moştenit de la el.
Nina Petre
23 septembrie 2015
COMENTARIUL ELENEI
"În ceea ce-l priveşte pe Grikhord: interesant personaj şi caracter, adaptat vremurilor de atunci. A fost un om bun, cu suflet şi nu atât de însetat de sânge ca alţii. Bineînţeles că există în mine furie, agresivitate, dar nu dorinţă de răzbunare şi nici nu mă ghidez după perceptul "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Las spiritele superioare şi divinitatea să le aranjeze pe toate, că ele ştiu cel mai bine când să întoarcă un serviciu sau să dea lecţii de viaţă.
A fost un om bun pentru sălbăticia acelor vremuri, şi-a iubit familia şi a fost iubit şi îngrijit. Ce frumos! Vine în contrast: el, în sălbăticie a avut parte de dragoste, eu, urmaşa lui spirituală, în modernism şi nu am parte de aşa ceva, din păcate. :(
Nu-i plăcea vinul, nici mie, nu-l înţeleg. Nu-i plăcea să se certe, nici mie, doar dacă se sare calul foarte tare. Nu umbla după femei, nici mie nu-mi place să mă uit după alţi bărbaţi dacă am deja unul acasă, cât o fi el de rău şi bolnav, pur şi simplu nu pot şi nici nu ţin neapărat.
Grikhord a murit de bătrâneţe şi Lirne Sadoul/Saweg, urmaşa lui spirituală de pe acelaşi teritoriu, s-a sinucis - o moarte liniştită, alta violentă. La fel şi-n India: Radhuhah a murit de bătrâneţe, iubit de soţie, care-l căuta pe cer, printre stele; Laruni, marea şi "minunata" prinţesă indiană, s-a sinucis, lăsând nedreptate şi răzbunare în urma ei. Din nou o moarte liniştită, alta extrem de violentă şi şocantă. În Grecia, Dikena moare violent, înecată şi împreună cu nepoţelul ei; Alikia moare de bătrâneţe şi de dorul soţului. O moarte violentă, altă normală. Să mai zic de antecesorul meu român Mihai Graur care s-a sinucis?!
Eu... nu ştiu, simt multă deprimare de mic copil, mă apasă gestul antecesorilor mei spirituali suicidari şi mă lupt cu această cruce. Deşi am modelul mai sus amintit, una caldă, altă rece, oare voi rezista?! Oare, dacă o viaţă pe un teritoriu e liniştită şi frumoasă, cea de a doua pe acelaşi teritoriu (aceeaşi ţară) trebuie să se termine violent, tragic, dramatic, ca să ne osândim spiritul la Samsara încarnărilor nesfârşite? Oare trebuie să fim experimentul cui? Se întâmplă tuturor spiritelor sau doar spiritului meu? Şi, dacă este doar la spiritul meu, de ce?
Să vedem Egiptul, unde deja avem o moarte violentă. Ar mai fi Norvegia, unde aş spune că a fost un echilibru: Rohdirk a murit de tânăr, din cauza bolii; Duhran, care s-a bucurat de viaţă mai lungă, a avut o familie (pe care bietul Rohdirk nu a putut-o avea), chiar dacă s-a chinuit în familia în care s-a născut. Antecesorii mei spirituali din Norvegia s-au chinuit: unul, din cauza problemelor de sănătate, care nu i-au permis să-şi întemeieze o familie şi l-au omorât când alţii începeau un nou capitol în viaţa lor; celălalt a suferit din cauza lipsei mamei naturale şi a neînţelegerii cu cea vitregă, care l-a şi făcut să plece de acasă, să-şi caute împlinirea în altă parte, deşi, până la urmă, s-a întors în locul de baştină, unde şi-a întemeiat o familie. Aici nu întâlnim o dramă atât de mare sau situaţii de viaţă atât de şocante ca la antecesorii spirituali enumeraţi mai sus.
În ceea ce-l priveşte pe Grikhord, spre deosebire de el, nu sunt superstiţioasă, le consider prostii ale unor minţi care nu au cu ce să se preocupe, decât cu condiţionări negative. Nu sunt pentru omorârea criminalilor, consider că cea mai mare pedeapsă pentru ei e viaţa în închisoare. Să se gândească la ce au făcut şi să nu aibă parte de libertatea de a face ce vor.
Sunt mândră, dar şi umilă în acelaşi timp, sunt sinceră, chiar nu pot minţi, sunt chiar proastă de sinceră, dar în ce priveşte podoabele, nu mă pasionează. Port, dar aceleaşi tot timpul şi fiindcă au o anumită semnificaţie pentru mine, dar probabil că la fel era şi pentru Grikhord.
În ceea ce priveşte agresivitatea, cum am spus, încă există, deşi se interpun atâţia antecesori spirituali între noi. Ea s-a manifestat în diverse forme ori asupra altora: ca la Grikhord, libanezul Masdalir, groenlandezul Runk şi marocanul Tirik, care se apăra cu cuţitul, dar şi asupra propriei persoane, la antecesorii suicidari. O simt, există în mine şi de multe ori fierbe sângele în mine (deşi, de fel sunt foarte liniştită) când văd o nedreptate sau grosolănie, răutate sau egoism. Trebuie însă să înţeleg că aşa trebuie să se întâmple anumite lucruri, chiar dacă nu sunt ok dpdv uman şi al legilor divine, conforme cu cele 10 porunci şi cu regulile morale.
Caii îmi plac foarte mult, deşi nu am parte de ei, chiar nu ştiu de unde mi se trage, dar îmi place foarte mult acest animal. Am văzut în filme curse cu care trase de cai, dar nu m-aş fi gândit niciodată că am avut un antecesor spiritual care chiar s-a luptat astfel. A omorât pe câmpul de luptă şi se pare că urmaşii lui spirituali au trebuit să plătească acele morţi prin moartea celor dragi: mortea soţului lui Laruni, de unde a urmat cumplita dramă a răzbunării şi a suicidului; moartea violentă a lui M'Barke, muşcată de şarpe; la fel ca la cipriotul Rassen Kerin, care a murit în chinuri de o boală preluată de la animalele de care a avut grijă; moartea violentă a Dikenei, cu urmări şi-n viaţa mea; moartea violentă a tâlharului Masdalir Ahribi, cum era de aşteptat de altfel, cu mari repercusiuni în viaţa casnicei croate, de care soţul s-a ascuns, nu i-a spus adevărul şi ea a ajuns să se sinucidă atât de brutal şi şocant, gesturi cu efecte puternice şi în viaţa mea; japonezul Nori Khazi a murit în stupidul accident, în urma căderii grinzii în cap, şi a trebuit să suporte toată viaţa agresivitatea naturii; nu mai zic de partenerii egiptencei Ruhad şi a thailandezei Suni Rah Mantu, care au murit pe mare, Ruhad neputând să îndure şi s-a sinucis, cealaltă şi-a dus cu stoicism crucea, dar cu urmări asupra sănătăţii, ce au trimis-o de timpuriu dintre cei vii. Ce să mai zic de rusoaica Oxana, care a rămas la jumătatea vieţii fără soţ, cazacul Ahtur, şi a trebuit să-şi crească singură 4 copii. O putem aminti şi pe turcoaica Alid Sardih, al cărei soţ a fost omorât, din cauza afacerilor lui dubioase, după principiul "Dacă te bagi în troacă, te mănâncă porcii". Mongolul Idin Mahral a fost omorât de tâlhari, la fel cum Masdalir Ahribi a făcut-o cu alţii înaintea lui. Esther, al cărui băiat a murit în al doilea război mondial, sau Alikia, care a rămas fără fetiţă. Nu mai zic de moartea stupidă, pe fond de oboseală, a spanioloaicei Ranuha Vidis şi de faptul că eu trebuie să rămân fără soţul bolnav, depresiv şi agresiv. Nu vreau eu să-l resping, dar viaţa mă obligă, de parcă n-ar conta voinţa mea. Agresivitatea dată se întoarce şi trebuie achitată. Din păcate, achită cei fără vină, nu cei care au comis-o. Eu plătesc şi pentru mine şi pentru antecesorii mei spirituali. Bine, şi antecesorii mei spirituali mai sus amintiţi au plătit pentru greşelile celor de dinaintea lor, dar măcar de ar fi înţeles de ce li se întâmplă ceea ce li se întâmplă, dar a venit necazul peste ei şi fiecare a reacţionat după putinţă şi voinţă, fiecare după cum l-a dus capul şi inima, tăria sau slăbiciunea sufletească sau trupească.
Consider că în viaţa mea prezentă - care-i o pedeapsă, chiar dacă s-au mai strecurat şi lucruri bune, normal sau logic (zic eu, poate greşesc) - dacă ajung să divorţez de soţ, ar trebui să rămân singură, fiindcă ceea ce nu a putut să ducă boierul Mihai (5, 10 sau 15 ani, cât ar mai fi trebuit să trăiască), eu va trebui să duc toată viaţa. Ceea ce nu a putut duce Laruni, Lirne Sadoul/Saweg, Ruhad, Rahidir şi boierul Mihai Graur, dar care au fost duse de Suni Rah Mantu, Oxana şi Rulle Sarkizer, trebuie să duc şi eu, nu?! De ce s-ar milostivi viaţa de mine să-mi mai trimită pe cineva şi să-mi refac viaţa, mai ales că acest lucru i s-a întâmplat deja germanului Kurt Dristen?! Şi Kurt a fost iubit de a doua nevastă, eu probabil că nu o să fiu iubită, că aşa-i scenariul. Sau poate găsesc pe altcineva şi, ca pedeapsa să fie completă, mă lasă baltă şi cu un copil! Oare asta mă paşte?! Nu sunt genul cu care cineva să-şi dorească o relaţie serioasă; o aventură, poate, o joacă pentru o perioadă scurtă de timp, dar ceva serios, nu prea am avut parte. Şi ceea ce a fost cu actualul soţ a fost groaznic, un chin cumplit, cu puţine momente frumoase, dar care mă fac să regret că totul s-a terminat. Oare sunt prea pesimistă sau asta mă paşte, că deh! trebuie să trăiesc până la 80, nu?! Doar am timp suficient să continui să mă chinui. Chinurile îndurate de victimele celor omorâţi de antecesorii mei războinici şi cele îndurate de cei lăsaţi în urmă de antecesorii mei spirituali răzbunători şi sinucigaşi trebuie să le îndur înzecit sau, cum se mai spune frumos la noi în popor, "cu vârf şi îndesat". E cumplit!!!"
ELENA
24 septembrie 2015
Bucureşti
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.29 este RIELL, care a trăit între anii 349-314 (secolul 4 î.Hr.). Ea s-a născut într-un trib celtic aşezat pe malul Dunării, zona respectivă fiind cuprinsă între actualele oraşe Viena şi Tulln.
Strămoşii lui RIELL îşi cuceriseră pământurile prin lupte grele, alungând alte triburi cu aproape un secol înainte de naşterea ei. Părinţii fetei se numeau Assungd şi Mihell. Dintre cei cinci copii născuţi de Mihell, trei s-au stins în primii ani de viaţă, din cauza unor infecţii ce nu puteau fi tratate de vraciul tribului. Supravieţuitoarele, RIELL şi sora ei mai mare cu 6 ani, Gnurr, au fost crescute ca doi băieţi, pregătite în orice clipă să lupte pentru apărarea teritoriului.
Assungd, tatăl lor, aparţinea aristocraţiei militare a tribului său. Ocupaţia sa obişnuită era practica războiului alături de cei mai buni luptători din sat. Cu toţii aveau case mai mari şi mai bogate în comparaţie cu cele în care locuiau ceilalţi săteni. Terenul agricol aflat în proprietatea fiecărui luptător de meserie era mai vast decât al celorlalţi bărbaţi. Cu toate acestea, la războaie participau cu toţii, femei şi bărbaţi, ştiind că orice dovadă de slăbiciune în faţa năvălitorilor, sosiţi pe apă sau pe uscat, îi putea costa viaţa şi averea. Femeile erau voinice ca bărbaţii, ducându-şi zilele între muncile casnice, creşterea copiilor şi participarea la lupte când hoardele de invadatori se zăreau la orizont. În aceeaşi situaţie se aflau şi celelalte triburi aşezate pe cele două maluri ale fluviului. Unele se duşmăneau, stârnind războaie de jaf şi ocupare a noi pământuri.
Assungd şi-a învăţat fetele de mici să lupte ca bărbaţii, să nu aibă milă de duşmani, să ucidă la nevoie pentru a-şi salva viaţa, familia şi averea. Obiceiul băuturii îl aveau cu toţii, mai ales bărbaţii. Petrecerile tradiţionale, unde mâncarea şi băutura se consumau din abundenţă, se sfârşeau deseori cu încăierări, decesele fiind cu greu evitate.
Fetele şi femeile se bucurau de un respect aparte din partea bărbaţilor. Rareori se încheiau căsătorii la porunca părinţilor. De obicei, fetele aveau deplină libertate de căsătorie. În cazul lui RIELL era cât pe ce să se încalce această regulă strămoşească. Fata abia împlinise 13 ani când luptătorul Rammer, un tânăr în vârstă de 22 ani, i-a cerut-o lui Assungd, cu atenţionarea că nu va accepta nicio împotrivire. Opoziţia tatălui ar fi condus la o răfuială periculoasă. RIELL îşi iubea tatăl enorm, mai mult decât pe sine. Obişnuită cu situaţii dificile, l-a acceptat pe Rammer, înfruntând revolta lui Assungd.
Decizia fetei a fost benefică pentru toată lumea. Rammer s-a arătat mulţumit de comportarea ei, iar părinţii s-au liniştit după ce simţiseră pericolul morţii. Cu Gnurr, fata cea mare, căsătoria se făcuse mult mai uşor, fiindcă tinerii se iubeau şi li s-a îngăduit să îşi decidă singuri soarta.
RIELL, maturizându-se treptat după căsătorie, s-a îndrăgostit de Rammer. Din iubirea lor au rezultat doi băieţi şi două fete. Unicul supravieţuitor, Merlid, a fost născut de RIELL la 26 de ani. Ceilalţi trei copii au murit, din cauza unor boli grave. Merlid a intrat de la 4 ani în pregătirea militară, sub îndrumarea lui Rammer. Meşterul făurar al satului i-a făcut un scut pe măsura lui, un coif mic, un pumnal şi o suliţă. Ca fiu de luptător, avea să facă parte din clasa aristocraţiei militare, lăsând agricultura pe seama altora. RIELL era foarte mândră de fiul ei. La 9 ani, băiatul, înalt şi voinic, se putea compara cu băieţii de 15 ani. Nu avusese nicio ocazie de a participa la luptele cu duşmanii din alte ţinuturi.
Prilejul s-a ivit pe neaşteptate când paznicii de la hotar au dat alarma. Era spre seară, toate familiile pregătindu-se de masă şi culcare. Grupul de militari s-a mobilizat primul, fiind urmaţi de femeile şi ceilalţi bărbaţi capabili de luptă. Oastea duşmanilor era numeroasă şi bine echipată. S-a oprit pentru scurtă vreme în faţa valului de pământ şi a şanţului adânc ce înconjura satul. Ploaia de bolovani nu i-a făcut pe asediatori să dea înapoi. Unul câte unul, au ieşit din şanţ, iar lupta s-a dovedit a fi cumplită. RIELL şi fiul ei au luptat cât le-a stat în puteri, ajutându-l astfel de Assungd.
În zori de zi, aspectul satului devenise de nerecunoscut. Toate casele erau făcute scrum, toţi localnicii erau căzuţi morţi la pământ, iar năvălitorii chefuiau cu băutura salvată de la incendiu. RIELL, Merlid şi Assungd luptaseră aproape unul de altul şi tot aproape le-a fost dat să moară. Sufletele lor au plecat împreună în lumea zeilor.
Nina Petre
5 noiembrie 2015
COMENTARIUL ELENEI
"Interesantă şi scurtă existenţa lui Riell şi pot spune că, atunci când eram mică, eram foarte bătăuşă şi simţeam puternic agresivitatea în sufletul meu. Pe lângă faptul că părinţii obişnuiau să-mi corecteze greşelile cu cureaua, am avut deosebita "plăcere" să am un frate mai mare deosebit de "minunat", care mă bătea ori de câte ori avea ocazia, din gelozie, bineînţeles, că nu mai era el buricul pământului şi m-a mai învăţat şi să înjur de mama focului.
La şcoală, m-am bătut cu câteva personaje în clasele primare, dar apoi m-am mai potolit. Din păcate, însă, răspunsurile mele la probleme tindeau să fie agresive, în loc de a fi asertive.
Această atitudine de protecţie şi evitare a conflictelor pe care a manifestat-o Riell, de a-şi proteja tatăl şi a lua în căsătorie un bărbat de care nu ştia nimic, pentru a evita vreo moarte inutilă, o resimt şi eu foarte puternic. Deşi trăim într-o societate care-ţi permite să alegi ce faci cu viaţa ta, eu nu pot face acest lucru.
Aş vrea să fiu acum la munte sau oriunde altundeva, departe de Bucureşti, cu un bărbat care să mă iubească şi respecte, să stau cu un grătar în faţă şi să mă bucur de apusul de soare. Dau un exemplu. Credeţi că fac acest lucru? Se pare că nu. Stau în această mizerie de oraş - cer scuze oraşului, nu are nici o vină -, închisă în casă, uitându-mă pe pereţi sau, mai exact, la TV, la toate porcăriile de emisiuni care doar mă ajută să-mi treacă timpul inutil.
De multe ori, din lipsă de bani şi timp sau, mai bine zis, întotdeauna, nu fac nimic din ceea ce vreau să fac. Sunt doar o marionetă a sorţii, care mă manipulează aşa cum doreşte ca să se distreze un pic, că, deh... cu antecesorii spirituali pe care-i am, îşi permite şi a găsit teren propice pentru o astfel de "distracţie".
Trăind în conflict şi agresivitate, cum se spune în una din zicalele noastre din popor "ulciorul nu merge de multe ori la apă", era de aşteptat ca Riell să moară ucisă, ca şi luptătorul libanez Masdalir Ahribi, ca şi mongolul Idin Mahral, ca şi băiatul lui Esther, Iaroll, ca şi soţul franţuzoaicei Lirne Sadoul sau Saweg. Pe câmpul de luptă, e un risc pe care ţi-l asumi şi la care trebuie să te aştepţi.
E impresionantă unitatea familiei în luptă, ca şi în moarte, Riell dându-şi sufletul alături de băieţelul ei minunat şi de tatăl pe care-l iubea. Nu a fost singură cât a trăit şi nici când a murit, plecând împreună. Ceea ce nu pot spune despre mine. Sunt singură de când mă ştiu, nu m-am lovit decât de răceală, indiferenţă şi agresivitate. Singurii mai calzi cu mine, cât am fost copil, au fost Bunica şi tata.Tata însă era foarte mult timp plecat cu serviciul, iar Bunica lucra şi ea, iar după ce s-a pensionat, am mai stat cu ea, era foarte bună şi generoasă cu mine, dar nu ne-am înţeles perfect, am mai avut şi conflicte. Tindea să fie posesivă şi acaparatoare, dar nu m-ar fi abandonat nicio dată sau nu şi-ar fi dorit să plec din casa ei.
Mă tot gândesc de câteva zile că nu am parte de oameni calzi în jurul meu. Cei care au fost astfel, Bunica şi părintele Vasilescu, s-au dus şi am rămas cu oameni reci, materialişti şi egoişti. Cred că e şi răzbunarea lui Bunica, că nu am ştiut să o apreciez în totalitate atunci când trăia. Era singura care se bucura din tot sufletul când mă vedea şi asta e şi ultima imagine cu ea la 75 de ani: frumoasă, luminoasă şi veselă.
Doare cumplit această realitate pe care o trăiesc, mi se pare atât de nedreaptă faţă de mine personal, care nu am greşit cu nimic, dar atât de dreaptă din punctul de vedere al iubirii şi al ispăşirii din plin a greşelilor preluate pe cale spirituală de la antecesorii mei spirituali. Simt revoltă şi furie, dar, ce pot face? continui să fac pe marioneta sorţii, marionetă care nu are dreptul să aleagă, nu poate, e blocată într-un prezent frustrant şi umilitor.
Riell a fost o frumoasă luptătoare care s-a apărat, oare eu voi putea să-mi apăr viaţa de demonul renunţării? Voi putea lupta cu materialismul din jur, care mă omoară încetul cu încetul, cu răceala, indiferenţa şi nepăsarea oamenilor?"
ELENA
30 noiembrie 2015
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.30 o are ca eroină pe NIMDE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 481- 423 (secolul 5 î.Hr.). NIMDE s-a născut în mica localitate Frusino, situată în zona centrală a Peninsulei Italice, la sud-est de Roma, pe teritoriul volscilor. Astăzi, vechea aşezare Frusino poartă denumirea de Frosinone şi este un oraş important al Italiei.
Volscii erau un popor antic, înrudit prin limbă cu umbrii. Atacaţi dinspre sud de arurunci, forţau graniţa sudică a teritoriului latin prin atacuri puternice şi des repetate. Drept pedeapsă, volscii au fost supuşi treptat de către romani în cursul secolului 4 î.Hr.. La acea vreme, NIMDE nu se mai afla printre cei vii.
Locuitorii din Frusino se ocupau în principal cu agricultura şi comerţul. În plus, apărarea teritoriului fiind o necesitate permanentă, bărbaţii apţi de luptă plecau la război ori de câte ori la graniţă se iveau armate puse pe jaf şi cucerire. Tatăl lui NIMDE, Norrec, era un agricultor harnic, robust, bun comerciant când avea nevoie să îşi vândă produsele şi aprig luptător pentru apărarea pământului strămoşesc. Erade, nevasta lui, născuse şapte copii. Patru dintre ei au fost răpiţi în incursiunile năvălitorilor aurunci şi latini. Cele trei fete rămase la părinţi au fost crescute cu multă grijă, neavând voie să iasă din locuinţă când tatăl lor era plecat la război sau cu treburi negustoreşti.
Rihada, fata cea mare, avea cu 5 ani mai mult decât NIMDE. Nageya, sora mai mică, era cu 3 ani mai tânără decât NIMDE. Toate erau foarte harnice, semănând cu mama lor. Singura lor preocupare o constituiau treburile gospodăreşti. De cum s-au putut ţine pe picioare, au înţeles că pentru ele şi mama lor existau doar casa şi grădina cu zarzavaturi. Nu au primit ştiinţă de carte, aceasta lipsindu-i şi harnicei Erade.
Tatăl lor se pricepea la schimbul de produse în natură, în cadrul căruia monezile de metal nu îşi aveau rostul. Cea mai bună ocupaţie în care NIMDE se dovedea foarte pricepută era ţesutul stofelor, a pânzeturilor şi al carpetelor bune de pus pe jos şi pe pereţii casei.
La 13 ani, a fost luată de nevastă, mai mult cu forţa, de către luptătorul Anhades, un bărbat de 25 ani, dur şi orgolios. Au avut împreună cinci copii. Trei au murit la doar câteva luni, fiind slabi şi suferinzi. Au supravieţuit doi băieţi: Areus, născut de mama lui la 16 ani, şi Reolus, apărut după 4 ani.
NIMDE avea doar 22 de ani când a rămas văduvă. Anhades, ucis într-o luptă cu duşmanii latini, a lăsat-o cu un copil de 6 ani şi unul de 2 ani. Timp de 4 ani, văduva NIMDE şi-a crescut copiii cu ajutorul părinţilor ei.
Când totul părea să meargă normal în viaţa lor, o armată de latini a năvălit în Frusino, răpind femei, prădând casele, magaziile cu alimente şi animalele. NIMDE a fost şi ea răpită, având doar 26 de ani. Copiii au rămas în grija părinţilor ei, iar când au împlinit 14 ani, fiecare a plecat în lume pentru a-şi face un rost. Nu şi-au revăzut mama niciodată, fiindcă nu ştiau unde a fost dusă de hoarda năvălitorilor.
Războinicul Simedes, bărbat în vârstă de 36 ani, rămăsese văduv, cu patru copii în casă, nevasta murind la naşterea celui de-al cincilea prunc. Copiii fuseseră luaţi de părinţii lui în casa lor din Roma. Tot în Roma locuia şi Simedes în rarele reveniri din incursiunile de luptă. Pe NIMDE o zărise în casa ei, speriată, incapabilă să lupte cu el. Văzând-o cât era de frumoasă, a urcat-o lângă el pe cal şi duşi au fost.
Ajunsă la Roma, femeia nu îşi mai dădea seama pe ce lume se afla. Temându-se îngrozitor de răpitorul ei, l-a lăsat să o supună, luându-şi apoi în serios rolul de nevastă. Aflând despre sosirea lui NIMDE, părinţii lui Simedes s-au mutat la ţară, cu nepoţi cu tot, temându-se să îi lase în grija mamei vitrege. NIMDE, provenită dintr-un alt popor, nu cunoştea limba şi nici obiceiurile locuitorilor din ţinutul latinilor.
S-a bucurat la naşterea micuţului Antonius, după doi ani de la sosirea în casa lui Simedus. După încă trei ani, a apărut din nou un băieţel, Riceno. Acesta avea trei anişori când familia s-a întregit cu încă unul: Nerule. Simedes, ajuns tată a şapte copii, dintre care patru erau băieţi, a renunţat la războaie după naşterea lui Nerule. În Roma, făcea comerţ cu ţesăturile produse de NIMDE, iar la ţară, lucra ogorul părinţilor, unde hrana zilnică provenea din munca tuturor.
După ce Nerule, fiul cel mic născut de NIMDE, a împlinit 5 ani, Simedes i-a dus pe toţi să îi cunoască părinţii şi copiii de la ţară. Socrii au acceptat-o pe NIMDE, văzând că le cunoştea limba şi nu mai arăta ca o sălbatică. După prima vizită, au urmat şi altele, când la oraş, când la ţară.
Copiii lui Simedes concepuţi cu prima nevastă s-au stabilit în Roma, ajutaţi de tatăl lor şi de bunici. Băieţii lui NIMDE au urmat destinul tatălui, învăţând şi practicând aceleaşi ocupaţii ca Simedes: negustorie, agricultură, lupte armate.
NIMDE a trăit doar 58 de ani, fiind răpusă de îmbolnăvirea inimii şi a ficatului. Avea trupul îmbătrânit înainte de vreme, uzat de prea multă muncă, griji permanente, frică de bărbatul ei, om aprig la mânie şi răzbunător. Simedes avea 68 de ani când şi-a îngropat nevasta. Copiii lui erau bine aşezaţi la casele lor, iar părinţii şi socrii nu mai trăiau. Rămăsese fără NIMDE şi se simţea singur. Cât trăise femeia, o considerase un obiect de muncă şi plăceri. După ce a pierdut-o, a mai trăit cinci ani, purtând-o mereu în gând şi fiindu-i foarte dor de ea.
Nina Petre
7 ianuarie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Interesant personaj, care se aseamănă foarte mult cu mine prin umilinţa pe care trebuia să o manifeste în permanenţă pentru a evita urlete, ţipete şi chiar bătăi. Doar vremurile diferă. Am văzut în filme cum erau prădate case, omorâţi oameni şi cum se fura din gospodarii de către năvălitori; mă gândesc că tot aşa era şi pe vremea lui Nimde. Săraca, s-a măritat de tânără, când încă era un copil şi avea nevoie să se bucure de copilărie, cu un puşti cu mari aere de luptător, dar când eşti copil şi eşti ţinut în urlete şi ţipete, de unde să ştii cum să te aperi?
Ce groaznic să fi luată cu japca, nici nu cunoşti omul, dar trebuie să ajungi în pat cu el şi să i te supui, ca să nu rişti să fii omorât. Ce vremuri cumplite, câtă agresivitate, nelinişti, frici, îngrijorări, nu mai zic de simplitate şi neştiinţă. Să nu poţi ieşi din casă de frică, mă gândesc că acest lucru s-a reîntâlnit în multe epoci, nu numai atunci. De multe ori, simt că nu vreau să ies din casă, că mi-e silă de toţi şi de toate, în special de acest oraş plin de gropi, ape, noroi, mizerie, praf, înghesuială, beţivi, cerşetori, mitocani, altfel de năvălitori şi denigratori ai bunului simţ şi ai respectului intimităţii personale sau, mai bine zis, spaţiului personal al fiecărui om, în maşinile aglomerate, biserici, magazine, la coadă la orice etc.
Să fii luat cu japca şi rupt de părinţi şi de copii, mi se pare cumplit. Cum o fi reuşit să treacă peste acest lucru? Cum o fi reuşit să-şi continue viaţa, să aibă alţi copii? E de admirat, dar probabil că frica şi dorinţa de a trăi, probabil că ea încă nu avea antecesori spirituali sinucigaşi şi ataşamentul nu era atât de puternic, cum e riscul acum, când anumite energii se adună de-a lungul încarnărilor şi te copleşesc, vrei, nu vrei. Oricum, să nu-ţi mai vezi copii deloc, mi se pare cumplit. Biata mamă şi bieţii băieţi! Oare de ce nu o fi încercat ea să-i caute? Nu mai ştia să se întoarcă de unde a fost furată sau de frica soţului? Tind să cred în varianta a 2-a. Ce tâmpenie, această frică! dar există în noi şi ne paralizează simţurile, mai ales când nu avem educaţie şi nu dispunem de informaţii care să ne confere încredere în noi, în ceea ce gândim, spunem sau simţim.
Săraca, de atâta frică, supunere, nelinişti, griji şi răutăţi, în timp, s-a îmbolnăvit, iar eu resimt acum puternic sensibilitatea ficatului şi a inimii. Trec prin chinuri cumplite la mirosurile urâte şi nu numai, puternice de la parfum, nu suport fumul de ţigară, spaţiile închise, mirosul de mucegai şi multe altele, mă chinuie cumplit. Iar inima sau muşchiul inimii, mai bine zis, mă chinuie de multe ori, deşi doctorii spun că nu am nimic.
Mânie şi răzbunare, mă lovesc de ele în mod constant la tot felul de oameni şi mă blochează, prefer să tac, ca să nu escaladez conflictul. Iar răzbunarea, a avut grijă prinţesa Laruni să mi-o atragă, ce aş mai putea zice? Încerc să-mi închipui acele vremuri şi, cu ceea ce am văzut în filme, mi-ar plăcea să le văd chipurile antecesorilor mei, cât şi a celor dragi lor, locurile în care au copilărit, crescut, şi-au trăit viaţa şi au murit. Probabil, adică sigur există în mine toate aceste informaţii, dar nu ştiu cum să ajung la ele. Ar fi frumos, dar deocamdată sunt doar în stadiul de a-mi dori să le aflu.
În orice caz, nu-s departe de acele vremuri, doar că am posibilitatea să aleg şi să decid, între anumite limite, dar am ceea ce Nimde, săraca, nu a avut deloc, dacă nu şi-a mai putut vedea băieţii din prima căsătorie. Cred că şi acest lucru a măcinat-o şi a contribuit la slăbirea inimii şi moartea timpurie, pe lângă cele relatate de dvs. mai sus. Cumplite vremuri, dar de ce oare îmi vine să spun că nu mai rău ca acum?..."
ELENA
1 februarie 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.31 îl are ca erou pe egipteanul DARRUL, care a trăit între anii 588-525 (secolul 6 î.Hr.). El s-a născut într-o străveche localitate portuară de pe malul Nilului, denumită astăzi Al Minya.
Viaţa lui DARRUL s-a desfăşurat în ultima perioadă de prosperitate şi de putere faraonică a Egiptului, dinastia a XXVI-a, denumită "saită", de la numele oraşului Sais din Delta Nilului. Egiptul nu a reuşit să reziste în faţa puterii persane. În anul 525 î.Hr. (ultimul an din viaţa lui DARRUL), armata faraonului a fost înfrântă de persanul Cambyses, Egiptul ajungând o provincie a Imperiului Persan, condus de şahii dinastiei Ahemenide. În perioada vieţii lui DARRUL, Egiptul s-a aflat sub domnia a 3 faraoni: 1) Apries (Uahibre, Uaphris) a domnit între anii 588-566 î.Hr.; 2) Amasis (566-526 î.Hr.); 3) Psametic III (526-525 î.Hr.).
Părinţii lui DARRUL, Lamarik (tatăl) şi Orteke (mama), au avut cincisprezece copii. Dintre aceştia, doisprezece au murit după naştere, din cauza unor boli grave. Au ajuns la vârsta maturităţii trei băieţi. Mijlociul, DARRUL, avea cu 5 ani mai puţin decât Gerrik şi cu 6 ani mai mult decât Andakor. Lamarik era un nobil aristocrat ai cărui strămoşi făcuseră parte din vechea aristocraţie tribală. Faraonii le-au acordat, de la o generaţie la alta, moşii, privilegii şi titluri nobiliare ereditare. Datorită acestora, au devenit mari proprietari funciari. Condiţiile de viaţă ale ţăranilor care trudeau pe moşiile lor erau extrem de grele. De multe ori, Orteke, nevasta lui Lamarik, îi spunea acestuia să nu fie prea aspru cu supuşii lui. Femeia se temea de blesteme, crezând că din cauza urii sclavilor îi mureau copiii unul după altul.
Fratele lui Lamarik, înţeleptul Negdad, luase calea învăţăturii, devenind scrib. El i-a învăţat carte pe nepoţii săi. În copilărie, DARRUL şi-a dorit să ajungă scrib, asemenea unchiului său, puternic impresionat de numeroasele lui cunoştinţe despre lume, dar şi de importanta lui funcţie din cadrul Administraţiei provinciei în care trăiau cu toţii. De la unchiul Negdad, DARRUL a învăţat scrierea şi desenul, artimetica şi geometria, istoria şi geografia, elemente de mitologie şi morală. Ca scrib-maestru, Negdad avea dreptul de a forma noi scribi. Văzând că DARRUL era înzestrat cu o memorie uimitoare şi o dorinţă de cunoaştere greu de potolit, bătrânul i-a propus să continue pregătirea cu noi cunoştinţe, până când DARRUL putea fi declarat şi el scrib.
Pe băiat nu îl interesau cunoştinţele tehnice de construcţie a mormintelor şi piramidelor, a templelor şi palatelor, nici legile statului şi nici lucrările de irigaţie, asanare, construcţie şi întreţinere a canalelor şi digurilor, de achitare a dărilor şi impozitelor. Refuzând meseria de scrib, a ales-o pe cea de militar în armata faraonului. Intrat în armată la 16 ani, a părăsit-o doar cu preţul vieţii. În primii ani de armată, a participat la munci grele în cariere de piatră şi în construcţii. Ajungând conducătorul unui corp de armată, a organizat expediţii cu scop comercial în mai multe ţări îndepărtate.
După 50 de ani, i s-a încredinţat o funcţie în cadrul corpului de poliţie care asigura ordinea în oraşul său. Ca militar de carieră, DARRUL a primit din partea faraonilor câteva proprietăţi funciare şi o serie de privilegii, scutiri de impozite, daruri în natură (sclavi, aur, meşteşugari pentru multele moşii pe care le avea).
DARRUL s-a căsătorit la 24 de ani cu frumoasa Ellyre, o fată de 15 ani, fiica unei familii bogate. Părinţii ei erau buni prieteni cu Lamarik şi Orteke. Ellyre a născut unsprezece copii, dintre care nouă s-au stins de mici, din cauza deselor epidemii ce bântuiau oraşul în fiecare an. Au supravieţuit două fete: Annur, născută de mama ei la 27 de ani, era cu 5 ani mai mică decât Kedal. DARRUL, tată grijuliu şi iubitor, a strâns o avere imensă, gândindu-se mereu la viitorul fetelor. Zestrea şi frumuseţea lor au atras mulţi pretendenţi. Părinţii le-au măritat cu militari bogaţi, asigurând astfel viitorul celor şaisprezece nepoţi dăruiţi de ele.
După ce a scăpat de campaniile militare în ţinuturile îndepărtate, DARRUL şi-a găsit timpul necesar îndeletnicirii cititului la ore târzii din noapte. Biblioteca lui imensă, adăpostită de câteva odăi ale palatului, conţinea scrieri literare, morale, mitologico-religioase. În anul 525, împlinind 63 de ani, se putea considera o adevărată enciclopedie umană, asemenea regretatului sau mentor, unchiul Negdad.
Ghinionul i-a curmat liniştea traiului zilnic, ba chiar şi viaţa. Militarii şahului Persiei au ajuns până în micul oraş comercial de pe malul Nilului. Ca militar de profesie, DARRUL şi-a apărat ţinutul natal, fiind ucis într-o luptă grea. A murit ca un adevărat erou, vitejia sa fiind de neuitat pentru puţinii locuitori care scăpaseră cu viaţa din luptele necruţătoare. Domnia faraonului Psametic III luase sfârşit. Suveranii Imperiului Persan ahemenid deveniseră faraoni ai Egiptului.
Nina Petre
2 martie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Interesant acest antecesor spiritual al meu, plin de viaţă, ştiinţă şi bogăţii. Întotdeauna când vedeam faraoni, mi se păreau familiari, nu mă îngrozeau sau şocau. Bineînţeles, de Egipt am aflat odată cu Cleopatra, dar nu mi se părea nimic ieşit din comun, de parcă aş fi ştiut ceva despre faraoni, îmbrăcăminte, port, obiceiuri. Şi Darrul provenea dintr-o familie cu mulţi copii, din care o grămadă au murit, la fel i s-a întâmplat şi lui. Cred că a fost durere pentru pierderi pe de o parte, că vorbim de fraţi, surori şi copii, dar şi în mod de trai uzual, fiindcă aşa decurgeau lucrurile în acele vremuri în care medicina nu era la fel de dezvoltată ca în zilele noastre. Bine, fiind şi războinic, era destul de călit, iar ca bărbat, nu el ducea greul, ci biata femeie, săraca. Simt ceva milităresc în mine, dar prea puţin, şi nu mă ajută prea mult, decât să-mi duc luptele interioare, sufleteşti.
Îi plăcea să citească şi să se informeze, e un pic în contrast cu mine, care nu pot spune că am fost foarte atrasă de citit şi studiu până în clasa a 6-a. Bunica a ştiut ce cărţi să-mi dea ca să-mi aprindă pasiunea pentru citit. Cred că aş citi şi m-aş informa mult mai mult dacă aş avea timp, dacă aş fi mai odihnită, de nu m-ar stoarce ca pe o lămâie această existenţă de zi cu zi. Mi-ar plăcea să citesc nu numai materiale legate de spiritualitate, dar şi cărţi mai uşurele, beletristică. Chiar mi-e ciudă când văd biblioteci şi nu mă ating de ele, că îmi dau seama că nu are rost să încep o carte şi să o las la jumătate. Poate la pensie, dacă o mai apuc, nici nu ştiu dacă o vreau.
Pot spune că mi-ar plăcea să-mi văd fiecare antecesor spiritual atât fizic, cât şi ca personalitate, să-i văd familia şi existenţa. În mare, ştiu că există toţi în mine şi că deţin această informaţie, dar, din păcate, sunt limitată şi nu o pot accesa. Mă frustrează cumplit acest lucru. Am citit articolul postat pe siteul dvs. cu karma lumii şi mi-a plăcut foarte mult. Se pare că tragem ponoasele şi suntem limitaţi din cauza păcatelor locuitorilor Atlantidei şi Lemuriei, care au fost înzestraţi spiritual, dar au folosit greşit aceste daruri.
Nu ştiu dacă antecesorii mei spirituali au trăit în Atlantida sau Lemuria, dar pentru mine este destul de frustrant să ştiu că în mine există capacităţi parapsihologice, dar nu le pot accesa, dezvolta, utiliza. Sunt foarte frustrată că plătim toţi sau marea majoritate în prezent pentru greşelile celor de acum 100.000-200.000 de ani. Parcă ar fi o joacă: ceva ce a fost, a dispărut şi acum tindem spre acel ceva; ar fi bine şi util să-l avem şi până la urmă trebuie să-l avem şi mi se pare normal să avem, nu să fim limitaţi. Oare am avut antecesori atunci care au greşit atât de grav de urmaşii lor au plătit prin suicid, sărăcie şi jaf? Sau, pur şi simplu, sunt experienţe care s-au întâmplat să fie şi care au creat datorii ce trebuie achitate?
E interesantă evoluţia fiecărui spirit, să prinzi pattern-ul lui evolutiv, ca să poţi înţelege un pic din mersul lucrurilor, din ceea ce numim voinţa divină. Mă doare concretul în care trăim, când văd cum oamenii se pierd în mărunţişuri, nu-i interesează decât banii, averile, casele, maşinile, să fie lăudaţi, apreciaţi, să li se gâdile mândria; nu mai zic de egoism şi orgoliu, sunt în floare, mă lovesc de ele la fiecare pas. Ce trist şi dureros! A ajuns să mă amuze când sunt acuzată din nimicuri neînsemnate, dar la care alţii le dau o conotaţie de viaţă şi de moarte. Dar ce-i mai ilar, că şi eu pic uneori în aceeaşi capcană. Tindem să criticăm exact ceea ce suntem, dar nu vedem.
Un episod karmic interesant, dar care a transmis ceva agresivitate în viitor, la urmaşii lui spirituali şi consecinţele s-au văzut în vieţile acelor nevinovaţi, prin morţile copiilor, părinţilor, partenerilor de viaţă, care, din păcate, din cauza slăbiciunilor, au dus şi la câţiva antecesori suicidari ai spiritului care mă posedă.
Totuşi, am senzaţia că ştiu destul de puţin din evoluţia spiritului meu, cine ştie ce se ascunde mai departe de epoca bronzului, a pietrei, nu mai zic de primitivism, acolo, în trecutul îndepărtat şi dezvoltat, înainte de a ne asemăna cu maimuţele!
În prezent, nu mă simt o eroină, decât prin prisma faptului că reuşesc un pic să suport acest oraş murdar şi la propriu, şi la figurat, plin de gropi, aglomerat cu oameni şi maşini poluante şi nu mai zic de energia groaznică de care te loveşti la fiecare pas. Nu mai vreau, dar nici nu sunt în stare să schimb ceva!"
ELENA
10 martie 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.32 o are ca eroină pe africanca DINDO, care a trăit între anii 691-633 (secolul 7 î.Hr.). Părinţii ei, Luheg (tatăl) şi Odes (mama), au avut şaisprezece copii. Au supravieţuit doar patru fete: DINDO, Anure, Kargar, Ledunde. Ceilalţi doisprezece copii s-au stins în primii ani de viaţă, din cauza infecţiilor provocate de insecte. Clima era umedă şi caldă.
Tribul în care trăia DINDO era aşezat pe malul lacului denumit ulterior Tana. În zona respectivă s-a construit după multe secole oraşul Bahir Dar, aflat astăzi pe teritoriul Republicii Federale Democratice Etiopia.
DINDO, cea mai tânără dintre fete, s-a bucurat împreună cu părinţii când surorile ei au fost luate de neveste la vârsta copilăriei, aşa cum era tradiţia în tribul lor. Pe DINDO şi-a luat-o ca a treia nevastă şeful războinicilor tribului, ceea ce, pentru ea, era o mare onoare. Kyon împlinise 27 de ani, iar DINDO, 12 ani. Primele două neveste locuiau în colibe separate de a lor, ocupându-se cu îngrijirea copiilor. Prima nevastă născuse 3 copii, iar cea de-a doua, un băiat. Kyon trudea zi de zi la pescuit şi vânătoare, fiind nevoit să îşi hrănească numeroasa familie.
Comunitatea tribului se afla în stadiul de civilizaţie "lacustră". Bărbaţii pescuiau în apa lacului cu ajutorul harpoanelor şi a plaselor de pescuit. Recoltau peşti, scoici, broaşte ţestoase, vânau hipopotami, crocodili. La vânătoare în pădurea deasă, plină de vietăţi comestibile, foloseau arcul şi săgeata, topoare şi pene din piatră folositoare la uciderea şi despicarea animalelor mari ca rinocerul, struţul sau chiar elefantul. Locuitorii tribului erau mari consumatori de miere, pe care o culegeau din stupii ascunşi în scorburile copacilor.
DINDO, ca toate femeile comunităţii, ştia să facă vase din ceramică frumos ornate cu puncte şi linii ondulate, colorate în roşu, negru şi galben. Îi plăcea să picteze chipuri de păsări şi animale în forme simple, uşor de recunoscut.
Şi-a făcut datoria faţă de bărbat, aducând pe lume şase fetiţe şi cinci băieţi. Opt dintre ei au fost răpuşi de malarie şi alte infecţii grave. În final, părinţii au rămas cu o fată (Nimdere) şi doi băieţi (Aurgu şi Naronnu). Pe Nimdere, DINDO a născut-o la 20 de ani, pe Aurgu, la 18 ani, iar pe Naronnu, la 25 de ani. Nimdere a fost luată de nevastă la 11 ani de către un bărbat dintr-un trib aflat la mică distanţă de al lor. Băieţii au continuat obiceiurile vânătoreşti ale tatălui.
La fel ca toate femeile tribului, DINDO s-a bucurat de multă libertate în cadrul familiei, Kyon ocupându-se în principal de procurarea hranei şi respingerea atacurilor războinice sosite din partea altor triburi din zona lacului. După ce fiecare dintre copii s-a aşezat la coliba lui, DINDO a avut timp suficient pentru a se dedica picturii şi ghicitului. Deseori, femeile îi aduceau vase de ceramică, rugând-o să le picteze frumos, aşa cum numai ea se pricepea să o facă. DINDO nu se limita doar la ornarea vaselor. Uneori se ascundea într-o peşteră din apropiere, unde pereţii netezi de piatră îi îngăduiau să fie împodobiţi cu schiţe colorate, simbolizând animalele vânate de Kyon şi diverse păsări minunate, ale căror glasuri fermecau pădurea.
DINDO mai avea un talent aparte şi anume darul ghicitului. Încă de copil, obişnuise să le atragă atenţia părinţilor şi fraţilor asupra unor primejdii care îi pândeau la tot pasul. Datorită avertizărilor ei, Luheg scăpase de atacurile unor animale ucigaşe. Mai mult chiar, la insistenţele lui DINDO, luptătorii tribului vegheaseră multe zile şi nopţi în jurul satului, fiind nevoiţi să respingă navala unor duşmani dornici de jaf şi luare de ostatici. Kyon pleca la pescuit, vânat şi cules de plante comestibile numai după ce DINDO îi dădea binecuvântarea şi îl asigura că zeii protectori ai tribului, pădurii şi apelor se aflau într-o bună dispoziţie.
DINDO îi spunea deseori lui Kyon că va muri înaintea lui, deşi era cu 15 ani mai tânără decât el. Bărbatul, obosit de viaţa grea pe care o ducea din copilărie, nu o credea, explicându-i cum să îl îngroape în adâncul pădurii. DINDO trecuse de 55 ani când plămânii ei dădeau semne de boală. Ştia că va muri înaintea lui Kyon, fiindcă el era puternic, rezistent la boli, dar pe ea umezeala şi insectele o vor răpune. De câte ori stătea pe malul lacului, duhurile din adâncul apei o anunţau să se pregătească pentru plecarea din lumea celor vii. Împlinise 58 de ani, ajunsese slabă ca un copil, iar mintea îi zbura mai tot timpul către lumea plină de linişte şi fericire spre care se îndrepta. Nu se temea de moarte, neştiindu-se vinovată de fapte grave îndreptate împotriva celorlalţi oameni. Într-o dimineaţă însorită, Kyon a găsit-o ţeapănă, chircită pe rogojină ei. A îngropat-o departe, în desişul pădurii, acolo unde îi arătase de mai multe ori. Şi-a dormit somnul de veci sub un copac bătrân, imens, ale cărui crengi îi acopereau mormântul.
Nina Petre
3 mai 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Interesantă fiinţă, Dindo, asemănătoare cu Dikena, cu un dar deosebit de a ajuta oamenii, de a-i avertiza şi a-i feri de rele. Ce frumos ar fi fost să am şi eu acest dar! Probabil că suita de suiciduri ale antecesorilor mei spirituali au blocat existenţa acestui dar la urmaşii spirituali ai Dikenei şi a lui Dindo. Păcat! Ce frumos ar fi fost dacă urmaşii lor spirituali şi-ar fi dezvoltat acest dar, ca în prezent să mă pot bucura şi eu de el, poate prin a fi un bun paranormal. Dar deocamdată vorbim de probabilităţi.
Am mai spus şi la "Dikena": am simţit de multe ori în mine această dorinţă de a avertiza, să pot să le spun oamenilor când e bine şi când nu să facă anumite lucruri, dar, din păcate, barierele puse de destinul prestabilit îşi fac treaba. Totul se reduce la nişte gânduri fugitive, de câteva secunde, de care uit şi de care îmi amintesc după ce se întâmplă lucrul respectiv. Nu am o siguranţă şi un control în expunerea acestor gânduri, din păcate. :(
Frumoasă existenţă, în mijlocul naturii, ajutând oamenii. Ştia să şi picteze pe ceramică, o artistă al cărei talent s-ar fi putut perpetua la urmaşii spirituali, dar, din păcate, nu s-a întâmplat acest lucru. A urmat un militar, o ţesătoare, fără legătură cu pictura - punct comun cu ţesătoarea având Ulaher Ranukid din Mesopotamia, care ţesea covoare şi Suni Rah Mantu, thailandeza care crea genţi şi pălării. Apoi au urmat luptători, vânători, nobili, casnice şi marea prinţesă care a greşit grav şi care a atras năpasta asupra altor urmaşi spirituali, fără nici o vină, dar care au fost condamnaţi de slăbiciunea deja existentă în ei şi pe care o resimt şi eu foarte puternic, după milenii. Oxana a mai fost binecuvântată cu darul tămăduirii şi a clarvederii, dar mă gândesc că la un nivel mai mic decât Dindo. Ce înseamnă păcatele pe care nu le comiţi, dar a căror efecte te condamnă...!
Se pare că, în Africa, spiritul meu a avut experienţe umile, dar frumoase prin simplitate şi deosebite prin rezultate.
A murit devreme, ca mulţi alţi urmaşi ai mei spirituali, dar condiţiile mai dure de trai îşi pun amprenta. Păcat că astfel de persoane utile şi de folos comunităţii, care fac o groază de lucruri bune, ne părăsesc repede, iar alţii, fără niciun rost sau valoare, nu mai scapă Pământul de ei şi se chinuie la nesfârşit - şi aici mă refer la mine.
Ştiu că nu este vina mea pentru ce pătimesc, dar nu mă prea încălzeşte, înţeleg, dar nu pot accepta, nu mi se pare corect, fiecare ar trebui să plătească pentru greşelile lui şi nu ale altora. Mi-e greu să accept şi, dacă nu aş fi ştiut de antecesorii spirituali, aş fi realizat că nu sunt eu de vină şi aş fi fost la fel de furioasă şi pornită pe soartă şi pe toţi şi pe toate cum sunt acum."
ELENA
26 mai 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.33 o are ca eroină pe KIU, care a trăit în perioada 782-745 (secolul 8 î.Hr.). S-a născut în nord-estul continentului australian, pe ţărmul peninsulei denumite ulterior Capul York. Tribul din care făcea parte se stabilise înainte de naşterea ei în zona de litoral, unde s-a construit după multe secole oraşul Lockhart. Astăzi, între Peninsula Capul York şi Marea Coralilor se află Marea Barieră de Corali, existentă şi în perioada vieţii lui KIU.
Zecile de familii care constituiau tribul îşi aveau strămoşii printre navigatorii sosiţi cu ambarcaţiuni modeste dinspre arhipelagul indonezian.
Şeful de trib, Nomru, era căsătorit cu Rrul. Femeia născuse şapte copii, rămânând doar cu două fete. KIU era cu 6 ani mai mare decât sora ei, Aune. Cei cinci copii decedaţi, două fetiţe şi trei băieţi, fuseseră grav bolnavi de diverse infecţii pe care părinţii lor nu au reuşit să le trateze în mod eficient. Deşi îndeplinea funcţia de căpetenie (şef de trib), Nomru pleca zilnic la vânătoare şi pescuit împreună cu ceilalţi bărbaţi.
KIU şi Aune au învăţat de mici să îşi ajute mama la prepararea hranei şi la celelalte treburi din modesta colibă şi din afara ei. Cel mai mult le plăcea fetelor să facă obiecte de podoabă pentru femei, cum erau şiragurile de mărgele, brăţările pentru mâini şi picioare, inelele, coroniţele din jurul părului, cingătorile, beţişoarele purtate în nas. Materia primă necesară confecţionării podoabelor era procurată în mare parte de bărbaţi. Ei le aduceau nevestelor şi şefului de trib pene de păsări, tulpini de plante despicate şi alte fibre vegetale, scoici, dinţi de animale, beţişoare, pietre colorate, mai ales piatra roşie de ocru, din care se extrăgea vopseaua folosită la împodobirea corpului cu simboluri magice.
Deosebit de preţioase erau florile de corali, recoltate cu mari sacrificii din adâncul apelor, unde mulţi vânători erau ucişi anual de răpitoarele marine.
Una dintre ocupaţiile şefului de trib era şi cea de vraci. Printre ustensilele acestuia se aflau oasele de animale şi păsări, folosite ca instrumente chirurgicale la extragerea din corp a spinilor sau aşchiilor de pietre, scoici, oase mici sau pentru luarea de sânge.
KIU a fost dată de nevastă la 11 ani pescarului Yomo, un tânăr cu 10 ani mai în vârstă decât ea. Au avut împreună trei copii. Fata, născută la 15 ani, a primit numele de Mumbe. Fratele cel mare, Runum, era cu 3 ani mai mic decât ea. Gayned, fratele cel mic, avea cu 4 ani mai puţin decât Runum.
KIU împlinise 27 de ani când tatăl ei, Nomru, a fost devorat de un rechin. Nemaifiind urmaşi pe linie bărbătească, sfatul tribului a decis ca viitoarea căpetenie să fie fiica mai mare a răposatului, curajoasa KIU. Mama Rrul a preluat obligaţia creşterii celor trei nepoţi, Yomo urma să procure hrana familiei, acordându-i căpeteniei KIU toată libertatea necesară exercitării importanţei funcţii.
Timp de 10 ani, cât i-a mai fost dat să trăiască, femeia s-a străduit să ajute pe toată lumea, să le facă dreptate tuturor, să trateze cât mai mulţi bolnavi. Obişnuia să le dea mamelor tinere sfaturi necesare îngrijirii copiilor, conducea ceremonialele de căsătorie, înmormântare, diversele aniversări, respectând tradiţiile străvechi. Nu respingea sfaturile bătrânilor şi ale tuturor celor ce dovedeau grijă pentru binele comunităţii. Autoritatea ei era recunoscută de toţi, dar pentru luarea deciziilor nu acţiona niciodată singură, ci de comun acord cu adulţii tribului.
KIU avea darul de a aplana certurile, evitând astfel manifestările de violenţă fizică. În cadrul marilor ceremonii, îi supraveghea pe bărbaţi ca să nu se ia la bătaie după ce consumau cantităţi mari de alcool. Împreună cu sfatul bătrânilor, soluţiona problemele de război şi pace între tribul ei şi cele din zona litoralului. Modestă din fire, KIU se considera doar un membru al sfatului bătrânilor, străduindu-se să fie un bun vraci şi orator, cunoscător al câtorva dialecte tribale, al procedeelor magice folosite în ceremonii, păstrător al vechilor obiceiuri şi tradiţii.
Funcţia de căpetenie a tribului i-a atras şi obligaţia de a deveni un bun luptător împotriva duşmanilor ce le atacau colibele când se aşteptau mai puţin, noaptea. KIU a învăţat să lupte ca un bărbat, folosind bumerangul, suliţa, scutul. Dacă războinicii atacatori ucideau bărbaţi şi răpeau femei, riposta luptătorilor conduşi de KIU presupunea "răzbunarea sângelui", care putea să dureze mulţi ani, transmiţându-se de la o generaţie la alta.
KIU era adepta diplomaţiei, lăsându-i pe războinici să se certe până când ambele părţi considerau posibilă încheierea păcii printr-un ritual comun. Acesta consta din cântece şi dansuri până când neînţelegerile se aplanau.
Cu toate eforturile ei pacifiste, KIU nu a reuşit să stăvilească toate disputele dintre membrii tribului. Câţiva bărbaţi mai orgolioşi decât ceilalţi simţeau nevoia de îmbogăţire prin deţinerea unui număr mare de obiecte de podoabă şi de cult (totemurile). Cele mai preţioase totemuri (amulete folosite în ritualuri) se confecţionau din corali. Amintindu-şi de moartea cumplită a tatălui ei şi a altor pescari scufundaţi pentru recoltarea coralilor, KIU le-a propus bărbaţilor să nu mai adune corali, evitând astfel riscul de a fi mâncaţi de rechini. Unul dintre ei, ambiţios şi dornic de îmbogăţire cu amulete din corali, a înjunghiat-o mortal înainte ca sfatul bătrânilor să ia o decizie în privinţa coralilor.
La 37 de ani, KIU a plătit cu propria viaţă pentru buna intenţie de a le salva vieţile culegătorilor de corali. Ucigaşul a fost descoperit repede şi pedepsit cu arderea de viu într-un loc de pe malul mării. S-a decis ca succesorul înţeleptei KIU să fie Runum, fiul ei cel mare, în vârstă de 19 ani. În anii următori, cei doi fraţi, Runum şi Gayned, au reuşit să convingă majoritatea bărbaţilor să nu mai recolteze corali din adâncul apei. Au trecut câteva generaţii până când într-un trib de pe malul Mării Coralilor a fost numită din nou o femeie ca şef de trib.
Nina Petre
27 iunie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"O existenţă deosebită, un om frumos şi generos, care a trăit în Australia, unde spiritul meu nu a avut nici o încarnare până acum. Ce uşor se face rău şi cât de greu eşti lăsat să faci bine! Kiu a vrut să-i ocrotească pe oamenii din tribul său şi a plătit cu moartea sa. Ce trist! O existenţă incomparabilă cu cea a prinţesei indiene. Kiu chiar a fost o prinţesă în adevăratul sens al cuvântului. Din păcate, oamenii deosebiţi deranjează, iar cei cu tupeu îi dau la o parte. Cei lacomi şi hrăpăreţi sunt cu mai mult tupeu şi se băgă în faţa celor cu bun simţ, care nu mai au prea multe şanse.
Important este că australianca a lăsat fapte frumoase în urma ei, care i-au ajutat urmaşii spirituali, pe când celălalt şi-a condamnat urmaşii spirituali. Impresionant, şi mă bucur să aud că urmaşii ei s-au străduit din răsputeri şi au reuşit să implementeze dorinţa ei de a nu se mai scufunda nimeni la bariera de corali şi să-i ţină pe oameni în frâu pentru a nu-şi pune viaţa în pericol pentru un pumn de bani.
Îmi place firea ei paşnică şi mai mult ca sigur că şi de la ea mi se trage dorinţa de înţelegere şi evitarea conflictelor pe cât de mult posibil. Nu-mi iese întotdeauna însă.
O existenţă scurtă, dar frumoasă, atât cât trebuia. Nu trebuie să trăim o veşnicie ca să acumulăm energie pozitivă în bagajul nostru spiritual. Decât mult şi prost, mai bine mai puţin, dar cu substanţă şi lucruri bune lăsate în urmă. Când s-o vindeca lumea de lăcomie, hrăpărie, egoism, mândrie, agresivitate şi răutăţi?! Dar, probabil că ele trebuie să existe ca lumea să evolueze."
ELENA
13 iulie 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul nr.34 îl are ca erou pe HRUD, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 866-814 (sec.9 î.Hr.). S-a născut într-un trib de indieni patagonezi tehuelches, aşezat în apropierea marelui lac ce străbate Anzii Patagoniei de la est la vest, denumit ulterior Lacul Buenos Aires. Astăzi, pe apa lacului, trece graniţa dintre Argentina şi Chile. În zona vechii comunităţi tribale în care a trăit HRUD s-a construit după multe secole oraşul argentinian Perito Moreno, aparţinând regiunii patagoneze Santa Cruz.
Ocupaţiile de bază ale bărbaţilor tribului erau vânătoarea şi pescuitul. Înalţi de statură, voinici, încălţaţi cu opinci confecţionate din piei de animale sălbatice, ei cutreierau pădurile din jurul lacului în căutare de vânat comestibil. Acesta împreună cu peştele recoltat din apa lacului constituiau baza hranei zilnice a locuitorilor. În rândul localnicilor era veselie mare când vânătorii aduceau o pradă bogată, de mari dimensiuni, ca pisică sălbatică, lupul, cerbul sau modesta nutrie. Clima era umedă şi friguroasă, zăpezile şi limbile gheţarilor coborând pana la malul lacului.
Părinţii lui HRUD, Donr (tatăl) şi Ruerre (mama), aveau trei copii. Unicul băiat era mai mare cu doi ani decât sora lui Mireke, iar aceasta avea cu 4 ani mai mult decât Dhra. Ambele fete au fost luate de neveste înainte să fi împlinit 15 ani de către tineri din alte triburi, ajungând să locuiască în partea opusă a lacului. Ajuns la frumoasa vârstă de 20 de ani, vânător şi pescar voinic şi curajos, HRUD şi-a luat-o de nevastă pe Idegu, o fetiţă de 14 ani, care abia la 18 ani i-a dăruit primul copil. Băieţelul, numit Gorduk, a supravieţuit condiţiilor grele de viaţă, dar mama lui a murit după un an de la naşterea lui, chinuindu-se să îi aducă o surioară. Nici fetiţa nu a supravieţuit naşterii dificile.
Ruerre, mama lui HRUD, a luat băieţelul orfan în coliba ei, crescându-l cu multă dragoste timp de 2 ani, până când fiul ei s-a recăsătorit cu Kerde. Fata avea 16 ani, era sănătoasă şi voinică, îl iubea pe HRUD şi se arăta deschisă spre creşterea orfanului Gorduk. La un an după căsătorie, Kerde a născut-o pe Mireke, iar după încă 4 ani, familia s-a mărit cu un băieţel, voinicul Rogdo. Împreună cu fratele mai mare, el se juca zi de zi de-a vânătoarea şi pescuitul, până când tatăl lor i-a luat cu el, învăţându-i cele necesare procurării hranei.
Rogdo, neînfricat asemenea lui HRUD, nu se temea de animalele periculoase pentru oameni. Credea că putea fi prieten cu toate vietăţile pădurii, iar ele aveau obligaţia de a se lăsa vânate de el. Naivitatea l-a costat viaţa. Împlinise 14 ani când un lup ieşit pe neaşteptate dintr-un tufiş s-a repezit la el şi l-a sfâşiat. Kerde şi HRUD au suferit cumplit după moartea lui, asemenea fetei pe care şi-o doreau de noră.
HRUD a mai trăit 6 ani după pierderea fiului cel mic. Devenise buimac, amnezic, indiferent la ceea ce se întâmpla în jurul său. Tot greul vieţii de familie îl ducea sărmana Kerde. Femeia şi-a măritat fata la 19 ani cu un bărbat văduv din alt sat, Mireke urmând astfel soarta mătuşii Mireke, sora lui HRUD. Gorduk, fiul cel mare, a rămas alături de părinţi, ocupându-se de ei şi de propria familie. La moartea lui HRUD, Gorduk avea 28 de ani, o nevastă frumoasă şi 3 copii.
Decedând la 52 de ani, din cauza bolii de inimă declanşate la moartea lui Rogdo, HRUD a lăsat-o pe Kerde văduvă la doar 41 de ani. Femeia arăta mult mai în vârstă, iar văduvia şi-a dus-o cu greu, fiindu-i foarte dor de fiul şi soţul plecaţi dintre cei vii. A mai trăit 2 ani după pierderea lui HRUD, fiind convinsă că zeii cerului îi vor ajuta să se revadă în lumea lor.
Nina Petre
13 iulie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc mult şi pentru acest episod karmic, care-i destul de trist, ca multe altele, măcar nu-i şocant. Mi-au plăcut întotdeauna indienii de pe continentul american, simţeam o legătură cu ei. Foarte înţelepţi, paşnici şi, deşi simpli, aveai cu siguranţă ce învăţa de la ei. M-a revoltat întotdeauna când vedeam în filme cum şi-au însuşit americanii acele teritorii şi cum i-au făcut pe indieni prizonieri în ţara lor, obligaţi să trăiască în rezervaţii, din cauza lăcomiei altora. Trist.
Hrud a avut şi el două neveste, la fel ca medicul neamţ Kurt Dristen, dar viaţa, când vrea să te lovească, parcă uneori nu se mai opreşte. Întâi i-a murit nevasta, ca apoi să-i moară băiatul - cumplit! E o existenţă destul de îndepărtată a spiritului meu, dar spaima pierderii există destul de puternic în mine, bineînţeles, reiterată de celelalte existenţe care au trecut prin pierderi şi lovituri ale sorţii.
O existenţă simplă, dar aproape de natură, care îi ţinea puternici şi căliţi de greutăţi pe oamenii de atunci, dar totuşi pierderile celor dragi îşi pun amprenta şi te îngenunchiază. Biata inimă, a fost încercată de multe existenţe ale spiritului meu, se pare că nici în această existenţă nu a fost scutită!
Se pare că e ultima existenţă a spiritului meu pe continentul american, că, după Hrud, spiritul meu nu a mai trecut prin existenţe pe acest continent. Interesant de ştiut pe ce criterii se încarnează spiritele pe un anumit continent şi într-o anumită ţară şi nu în alte părţi, unde prinde anumite situaţii existenţiale, socio-politice şi economice.
Mă bucur că spiritul meu a fost încarnat într-un astfel de om, care păcat că nu a mai putut fi alături de nevastă şi copii măcar încă 10 sau 15 ani, chiar meritau. Când eşti alături de oameni cu care te înţelegi şi te simţi bine, soarta asta nu te lasă să exişti, iar când te chinui, te uită pe pământ, sau cel puţin aşa simţim noi lucrurile.
Ocupaţiile pe care le avea nu mai au nici o legătură cu mine, nu aş mai vâna pentru nimic în lume, chiar mi se pare barbar. Lasă, frate, animalul să existe, că ai ce mânca în loc: ai legume, fructe, lactate, apă, ce îţi trebuie mai mult!? Deşi vânătoarea încă se mai practică de cei cu "sânge albastru", i-aş bate. Ăştia vânează mai mult de plictiseală decât de foame, dar, deh, aşa au fost crescuţi şi învăţaţi să facă, asta fac. Pescuitul mi se pare îngrozitor de plictisitor şi nici peştele nu-mi place şi nimic din ce-i legat de acesta (marea), se pare că mi-am făcut plinul la aceste activităţi şi produse, de acum nu prea mă mai interesează. Bine că nu-s obligată să le practic, dar atunci nu aveau încotro, că aşa îşi duceau existenţa.
Stau să mă gândesc că atât Hrud, cât şi Kurt au avut puterea, deşi sufereau, să-şi refacă viaţa, ceea ce femeile care au rămas singure nu au putut face - şi mă refer la cele care s-au sinucis: Laruni, Lirne, Lanisa şi Ruhad. Bărbaţii sunt mai puternici decât femeile, de aceea stau şi mă tot minunez de boierul Mihai Graur. Încerc să-l înţeleg, dar nu pot. Dacă ar fi trăit singur până la 73 de ani în chinuri groaznice şi turcii să-i fi furat copii, aş fi înţeles, dar a fost un favorizat al sorţii, alţii rămân văduvi la 30/40 de ani şi nu se mai sinucid. Bine, spiritul meu a fost încarnat şi în femei care au rezistat la încercările vieţii, dar bărbaţii parcă au fost mai puternici.
O existenţă frumoasă şi simplă, chiar dacă scurtă şi tristă. Asta-i viaţa."
ELENA
29 iulie 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul spiritual nr.35 o are ca eroină pe NIRR, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 935-900 (secolul 10, mileniul 1 î.Hr.). S-a născut într-un trib de pigmei aşezat în apropierea cascadei Yulu, lângă un afluent al fluviului Congo, acesta purtându-şi apele până în Oceanul Atlantic. Astăzi, teritoriul pe care a trăit NIRR face parte din regiunea Haut Congo, parte componentă a Republicii Democrate Congo, fostă Zair.
Părinţii lui NIRR, N’Daw (tatăl) şi Oerki (mama), au avut doisprezece copii. Opt dintre ei au decedat la vârste cuprinse între câteva luni şi câţiva ani, din cauza muşcăturilor de insecte şi reptile. Au rămas în viaţă două fete (NIRR şi sora ei mai tânără cu cinci ani, M’Ba) şi doi băieţi (Guod şi Rrum, mai mare decât el cu doi ani).
Ocupaţiile principale în rândul populaţiei tribului erau vânătoarea şi culesul. Vânătoarea, ocupaţie specifică bărbaţilor, şi culesul plus pescuitul, îndeletniciri ale femeilor şi copiilor, se făceau în colectiv. Hrana era împărţită între toţi membrii tribului. Uneori, bărbaţii se ocupau şi cu pescuitul, dar femeile nu plecau niciodată la vânătoare. Ele culegeau frunze, boabe, fructe, seminţe, bulbi, rădăcini şi anumite insecte. Aflându-se în apropierea apei râului, pescuiau aproape zilnic, ajutate de copii.
Sfatul înţelepţilor tribului au găsit-o pe NIRR bună de măritat când fata împlinise 10 ani. Era micuţă de statură, foarte iute în mişcări şi deosebit de harnică, semănând bine cu mama Oerki. I-a fost desemnat drept viitor soţ un flăcău de 21 de ani, voinic, bun vânător şi luptător la nevoie, când satul se afla în pericolul de a fi distrus de triburi rivale.
Curajosul Hogdu, ajuns bărbatul micuţei NIRR, era uimit de puterea ei, dovedită în toate muncile zilnice. De dimineaţă până seara, culegea plante, pescuia, prepara hrana, lăsându-l pe Hodgu să plece liniştit la vânătoare cu ceilalţi bărbaţi. Dintre cei şase copii născuţi de NIRR, au supravieţuit doar doi: primul născut, la 15 ani, a fost Nierke. Fratele ei, Hog, era cu 9 ani mai mic decât ea. Nierke avea 20 de ani şi propria familie cu doi copii, iar Hog, doar 11 ani când mama NIRR a murit, în urma unei muşcături de viperă.
Armele folosite de Hogdu şi ceilalţi bărbaţi la vânătoare erau arcul, săgeata, suliţa, cuţitul. Arcul avea cam 40 cm în lungime, era făcut din lemn bine lustruit, coarda fiind confecţionată din fibre de palmier. Săgeţile, lungi de 90 cm, se făceau din lemn, având vârful otrăvit. Otrava pentru săgeţi avea în compoziţia ei esenţe de plante foarte toxice, de furnici sau chiar veninul viperei cu corn. Acesta era obţinut prin iritarea şarpelui, ţinându-i capul nemişcat cu o furcă. Prepararea otrăvii de săgeţi nu era permisă oricărui vânător, ci numai celor aleşi: şeful satului, vraciul şi câţiva vânători mai abili. Căutarea plantelor se făcea noaptea, după ce vraciul pronunţa câteva formule magice şi executa "dansul otrăvii", ritual menit să asigure protecţia Lunii, considerată "căpetenia nopţii".
Hogdu, soţul lui NIRR, avea multă răbdare la urmărirea vânatului. După identificarea urmelor, hăituiau animalul zi şi noapte, uneori timp de o săptămână, fără să ia în seamă oboseala, muşcăturile insectelor, înţepăturile ghimpilor, până când vietatea urmărită ajungea în bătaia suliţei sau a săgeţilor otrăvite. Prada era urmărită şi prin aer, vânătorul folosind anumite liane, mai ales la trecerea apei râului şi a locurilor mlăştinoase. Deosebit de căutaţi erau mistreţii şi antilopele, dar şi hiena, care avea obiceiul să dezgroape cadavrele oamenilor. În perioadele de mare lipsă a prăzii, vânau şi maimuţe.
Carnea şerpilor li se părea tuturor delicioasă, fiind consumată crudă. Mâncau cu plăcere şi viperă cu corn, după ce îi extrăgeau veninul. Din ficatul viperei cu corn, tocat şi amestecat cu o specie de ferigă, NIRR prepara un medicament eficace împotriva muşcăturilor de şerpi veninoşi. Curajoasa femeie şi-a pierdut viaţa încercând să extragă veninul unei vipere. Scăpându-i din cleşte, a muşcat-o cu furie de ambele mâini. Nici ştiinţa vraciului nu a reuşit să o salveze de cumplita moarte, survenită în câteva minute, după dureri îngrozitoare.
Hog, băiatul de 11 ani care şi-a vegheat mama aflată în chinurile morţii, şi-a ajutat tatăl la săparea gropii din pădure. I-au aşezat cu grijă în groapă trupul neînsufleţit. Au pus deasupra ei ramuri spinoase şi un bolovan mare, împiedicând astfel prădătorii, mai ales hienele, să îi distrugă rămăşiţele omeneşti.
Cunoscând bine toate povestirile rostite de mama lui la întrunirile de seară ale tribului în jurul focului, Hog şi-a asumat rolul de povestitor, devenind după câţiva ani povestitor-rătăcitor. Străbătea potecile pădurilor din sat în sat, ducând ştirile şi reînviind poveştile din bătrâni, găsind peste tot o bună primire şi hrană suficientă. Avea o mică harpă cu trei coarde, la sunetele căreia îşi depăna poveştile, slăvind faptele înălţătoare ale mamei şi tatălui său, ale străbunilor, lungile lupte purtate în trecut pentru stăvilirea invaziilor unor triburi duşmane. Ascultătorii participau cu tot sufletul la descrierea spiritelor bune, a vrăjitorilor răi, a uriaşilor şi piticilor, a evenimentelor neaşteptate, surprinzătoare, uneori fantastice. În acest mod, fiul iubitor, însoţit mereu de spiritul lui NIRR, a purtat la depărtări mari comoara culturală preluată de la propria mamă.
Nina Petre
1 august 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc mult şi pentru acest episod karmic atât de frumos, simplu şi sensibil. Foarte frumoase existenţe a avut spiritul meu pe continentul african. O fiinţă mică,dar plină de viaţă, bunătate şi hărnicie. Prea repede a trebuit să se maturizeze, la 10 ani este încă un copil, dar probabil că nu şi pe vremea aceea. La 10 ani am intrat şi eu în pubertate, ca să zic aşa, şi m-am mirat că aşa de repede, dar aşa a fost să fie.
Am simţit de multe ori în mine o superenergie când eram mică, foarte rar acum, parcă zburam. Îmi plăcea să fac treabă în casă de când m-a pus Buna şi pe mine, şi pe fratele meu să facem curat, să spălăm vase şi geamuri ca să ne pregătească pentru viaţa de adult. Mai bine mănânc sendvişuri decât să gătesc. Dar când eram de 13, 14, 16 ani, zburam în casă când trebuia să fac curat, îmi plăcea aşa de mult şi îmi place şi acum, dar nu mai am energie după o săptămână de muncă.
Mă regăsesc în Nirr, care a trăit puţin, dar atât cât trebuia. Poate a murit prea devreme pentru copii ei, care mai aveau nevoie de ea, dar când te joci cu focul, rişti să te arzi, şi aşa a păţit şi ea.
Nu-mi place pescuitul, iar vânătoarea o detest, nu sunt de acord cu omorârea animalelor, deşi mănânc carne de pui sau vită, dar nu aş putea să mă uit cum se omoară un animal şi cu atât mai puţin să o fac eu, şi înţeleg că nici Nirr nu vâna animale.
Regăsim din nou o africancă care moare otrăvită de la muşcătura veninoasă, la fel ca şi M'Barke, amândouă vrând să ajute şi să facă bine. De multe ori ajut şi apoi nu mă mai băga nimeni în seamă, dar, deh, mergem înainte.
Din păcate, fiindcă nu am crescut la ţară, nu mă pricep la plante, dar o pot numi pe Nirr persoana care a creat un început pentru tămăduitorii în care s-a încarnat spiritul meu şi o vrednică predecesoare a doctorului Kurt Dristen. Poate nu ar fi rău să mai existe un urmaş spiritual al nostru care să devină as în medicină şi să ajute cât mai multă lume. Ce frumos ar fi ca inutilitatea acută pe care o resimt la mine să se transforme într-un sentiment frumos de împlinire profesională la unul din urmaşii mei spirituali, poate o femeie puternică şi generoasă! :)
Impresionant să vezi că propriul tău copil te poartă cu atâta grijă în suflet şi-n amintire. Mi-au plăcut mult poveştile când eram mică, unele le citeam şi răsciteam şi visam. Mă uit cu plăcere foarte mare şi acum la desenele Walt Disney. Ce băiat deosebit a avut Nirr, şi-a iubit mult mama!
Frumoasă existenţă, chiar dacă nu a trăit mult, scurtă, dar substanţială, Nirr a făcut diferenţa prin caracterul deosebit, prin hărnicie şi dedicare în tot ceea ce făcea. Vipere sunt la tot pasul, îţi zâmbesc pe faţă şi te muşcă de fund pe la spate, din păcate am ajuns şi eu să critic pe unii şi pe alţii, deşi nu se face, dar nu mai pot. Nu vreau să le fac rău, de aceea nu mă plâng şefilor lor, doar unei singure persoane care nu are cu ce să le facă rău, dar unii oameni, să te ferească Dumnezeu de cum pot fi.
Nu sunt nici eu înaltă, am 1 metru 58, deci nu cred că sunt cu mult mai înaltă de statură decât Nirr, diferenţa o face culoarea pielii şi păcatele grele moştenite de la antecesorii spirituali suicidari, pe care Nirr nu-i ducea în spate, aşa ca mine. Fericita!!!
De mult ce a mâncat Nirr în grup cu ceilalţi oameni, eu mănânc singură, sunt mai tot timpul singură.
Trebuie să stau la colţ, că doar existenţa mea e o pedeapsă, ca urmare a gestului necugetat, suicidar a boierului Mihai Graur şi a celorlalţi antecesori spirituali, de ale căror situaţii din cauza cărora ei s-au sinucis, mă lovesc eu de ele şi trebuie să le înghit şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că deh... "existenţa mea e un dar", dar să fiu... dacă o văd ca pe un dar, doar "pedeapsă" îmi sună în cap. Sunt umilită, jignită, tratată cu indiferenţă, iar lumea îşi aminteşte de mine doar dacă are nevoie. Ce frumos!!!
Mi-e greu să accept ceea ce mi se întâmplă şi ce primesc de la oamenii din jurul meu, sunt furioasă şi frustrată, încep să-mi pierd credinţa şi încrederea în oameni. Dar oricum, nu contează pentru nimeni. Şi ce dacă!? mare lucru că o fiinţă oarecare, a mea, nu mai poate. Şi ce dacă!? spiritul meu doar se va încarna în altcineva. Şi ce dacă!? a murit regele, "Trăiască regele!", mergem înainte, cine va şti de mine?! Vor mai şti urmaşii mei spirituali de mine?! "Uite ce a încercat prostănaca aia să facă, dar nu a reuşit, că nu a fost lăsată." Mai ştiu spiritele încarnate în oamenii dragi antecesorilor mei spirituali, mai ştiu de mine sau de urmaşii mei spirituali? Ce să ştie? Lasă să fim proşti şi orbi, că suntem mai uşor de manipulat, doar asta înseamnă viaţa: unii sunt şmecheri, profită, şi alţii, proşti, se profită de ei.
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici."
ELENA
1 septembrie 2016
Bucureşti
< sus >
Episodul 36 – TENBE
Episodul spiritual nr.36 o are ca eroină pe TENBE, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 1062-1010 (secolul 11, mileniul 2 î.Hr.). TENBE s-a născut într-un sat de laponi, aşezat pe malul Golfului Finic (denumire actuală). După mulţi ani, în zona respectivă s-a construit localitatea portuară Kotka, situată în sudul ţării numite Finlanda.
Părinţii lui TENBE, Okam (tatăl) şi Nohd (mama), au avut trei copii. Cei doi băieţi au murit de mici, fără a ajunge la vârsta de 3 ani. Unica fată a supravieţuit. TENBE era voinică, rezistentă la frig şi umezeală, dornică de a-şi ajuta părinţii la treburile gospodăriei. Casa lor modestă, construită din lemne şi pietre, era mereu curată, fiindcă TENBE nu suporta murdăria. Vânătoarea şi pescuitul în apa golfului constituiau principala sursă de hrană. Pentru cultivarea unor plante comestibile, TENBE şi mama ei foloseau unelte din silex şi bronz.
Okam pleca deseori cu barca pe apa golfului, aducând de pe malul opus unelte şi arme din bronz, în schimbul chihlimbarului, recoltat la malul apei, în formă brută. Chihlimbarul, foarte căutat de negustorii veniţi din diverse localităţi de pe ţărmul Mării Baltice, era folosit la confecţionarea obiectelor de podoabă.
Printre marinarii sosiţi de departe, Okam îşi găsise un prieten, pe Aygder, un tânăr de 21 ani, voinic şi neînfricat, care schimba bucăţi de bronz pe mostre de chihlimbar. Aygder provenea dintr-un trib de slavi ce locuia în apropierea zonei de vărsare a fluviului Vistula în Marea Baltică. Astăzi, acolo se află oraşul Gdansk, aparţinând ţării numite Polonia.
TENBE avea 13 ani când Aygder a cerut-o de nevastă, dorind să o ducă în satul său de pe malul Vistulei. Okam şi Nohd nu au vrut să-i dea fata, pierzând astfel ultimul copil care le mai rămăsese. În anul următor, Aygder a revenit, cerându-le fata din nou, încercând să o plătească în unelte şi arme din bronz. A întâmpinat acelaşi refuz din partea părinţilor. În ultimele luni, TENBE discutase cu prietenele ei din sat, ajungând la concluzia că nu aveau cu cine să se mărite. Băieţii, de cum deveneau buni pentru a-şi lua neveste, plecau departe, în căutare de mărfuri şi noroc, aşezându-se prin zonele locuite de pe ţărmul Mării Baltice sau spre răsărit, în satele de câmpie unde trăiau tot felul de popoare.
TENBE s-a înţeles cu admiratorul ei să fugă împreună pe apa Golfului, spre ţinutul marilor lacuri de la răsărit. Aygder cunoştea acele locuri, unde îşi duceau traiul multe triburi cu oameni gospodari, ce se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, pescuitul şi vânătoarea. S-au oprit într-un sat din sudul marelui lac Onega, ai cărui locuitori erau de origine fino-ugrică. Astăzi, zona respectivă se află pe teritoriul Rusiei. Aygder era cunoscut în satul respectiv, unde schimbase unelte şi arme din bronz cu blănuri de animale.
Au fost primiţi cu amabilitate. Le-au dat voie să locuiască într-o colibă de lemn rămasă liberă după moartea stăpânilor. Cei doi tineri, harnici şi dornici de muncă, s-au pus pe treabă, fiind nevoie să consolideze coliba, să se hrănească şi să se îmbrace gros. Aygder pleca la vânătoare şi pescuit împreună cu doi tineri din sat, luându-şi fiecare câinele preferat. Aveau suliţe şi topoare din bronz, iar prada era pe măsura foamei tuturor. Pescuitul în apa lacului era şi el o importantă sursa de hrană. Primăvara, după ce se dezgheţa pământul, femeile şi copiii mai mari începeau lucrările agricole.
TENBE a dat naştere la doi băieţi. Pe Ohril l-a născut la 17 ani, iar pe Goryak, la 20 de ani. Amândoi au crescut mari, voinici şi curajoşi ca tatăl lor, devenind ajutoare de nădejde ale părinţilor.
TENBE şi Aygder îmbătrâneau văzând cu ochii, din cauza vieţii grele, a frigului şi mai ales a dorului de familiile părăsite în tinereţe. Mai aveau un motiv de îngrijorare: pericolul ce plana asupra satului din partea unor războinici de diverse etnii, porniţi pe jaf şi cucerire de noi teritorii. Toţi bărbaţii satului, mai puţin bătrânii neputincioşi, dormeau noapte de noapte cu armele lângă ei, pregătiţi să sară la luptă. Împrejmuiseră satul cu movile de pământ şi un şanţ adânc, dar tot nu se simţeau în deplină siguranţă. Aygder a respins multe atacuri duşmane alături de ceilalţi bărbaţi. Când băieţii lui s-au maturizat, i-au fost de mare ajutor la vânătoare, pescuit şi în respingerea năvălitorilor.
TENBE împlinise 52 de ani când i-a sosit vremea, pe neaşteptate, să plece la odihna veşnică. Îşi aştepta bărbatul şi fiii să se întoarcă de la vânătoare, pe o vreme rece de iarnă. I s-a făcut rău de la inima, din cauza emoţiei aşteptării. Se întunecase, era viscol, iar ei nu mai soseau. Nu a mai avut putere să pună lemne pe foc. Într-un târziu, jarul rămas nu a mai reuşit să îi ţină de cald. A murit în urma unui atac cerebral, fiind găsită de Aygder fără suflare, semănând cu un sloi de gheaţă.
Nina Petre
28 septembrie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Mulţumesc mult pentru acest episod karmic şi pentru carte. O existenţă simplă, dar mult mai de dorit decât porcăriile care se întâmplă acum. Îmi place Tenbe şi admir curajul ei de a fugi cu bărbatul care o ceruse de nevastă, mi se pare normal. Adevărat că, conform normelor de acum, era cam micuţă pentru a se căsători, dar atunci aşa se purta, din cauza sărăciei, fetele îşi întemeiau familii de mici, la 13-14-15 ani. Mă bucur că le-au rămas copii în viaţă şi le-au putut fi sprijin la aşa-zisa bătrâneţe, că la 50 de ani nu eşti chiar atât de bătrân. Viaţa grea, dură, te consumă, dar nu era aşa de bătrână.
Îmi place iarna, prefer să fie rece afară şi sunt rezistentă, nu-l resimt foarte tare decât dacă sunt bolnavă, şi nu suport sub nicio formă canicula. Probabil că şi de la Tenbe am această rezistenţă la frig.
Am fost anul trecut în Finlanda, Helsinki, şi nu mi-a plăcut deloc, bine că nu am stat mult. Şi am fost şi-n Gdansk, care mi-a plăcut mult mai mult, dar per total nu m-am întors cu un gust prea plăcut din Ţările Baltice, din păcate :(
Mi-aş dori acum să am o căscioară mică, simplă, dar oameni corecţi şi cinstiţi în jurul meu, ceea ce, din păcate, iese din discuţie, că, peste tot pe unde întorc capul, minciuna, boala psihică şi falsitatea tronează la loc de cinste - ce scârbă îmi este!!!
A trăit 52 de ani, dar au fost suficienţi; decât mulţi şi proşti, mai bine mai puţini, dar consistenţi, cu valoare. E bine că s-a rupt de părinţi, eu nu m-am rupt nici acum şi sunt dependentă de ei, spre ruşinea mea. În loc să-i ajut eu pe ei, mă ajută tot ei pe mine şi ce mult şi-ar fi dorit să scape, dar cam aşa este viaţa, întinde coarda până cedezi. Dacă ai material spiritual să rezişti, le duci, dacă nu, renunţi şi mergem la nesfârşit cu încarnările spiritului.
Cu triburile năvălitoare, măcar ştiau de unde vin ameninţările şi de cine trebuie să se ferească. Acum stai liniştit şi te trezeşti că ţi-o iei, fără să înţelegi de ce, dar nici nu se întreabă nimeni prea mult sau nu-şi doresc cu adevărat să afle. E plină ţara noastră de pramatii care te lovesc pe la spate, te iau de prost şi te lucrează de nu te mai ridici de jos. Tot felul de individe care te lovesc pe la spate, fără să te cunoască sau să le cunoşti, dar ce le pasă, distracţia lor contează. Ce să mai zic de cei apropiaţi, rude, la care nu te aştepţi, dar ţi-o fac, că deh, "Trebuie rupte ataşamentele şi se loveşte cu "sabia" pentru asta", aşa ni se explică în biserică că a zis Iisus.
Era viaţa dură, dar nu se întâmplau atâtea mizerii ca acum şi ştiai de cine să te fereşti. Acum "Bine că ai prieteni, că nu-ţi mai trebuie duşmani". Cred că era mult mai bine atunci, lăcomia nu era atât de mare, relaţiile nu se întemeiau pe interes şi trăiau din munca mâinilor lor, aveau această satisfacţie. Acum munceşti o viaţă întreagă şi, dacă nu-ţi cad moşteniri de pe la neamuri sau părinţi, din muncă cinstită mori de foame.
Nu m-am putut abţine să fac comparaţii între atunci şi acum, deducând că era mult mai bine atunci decât în zilele noastre, cu tot modernismul ăsta care, în loc să ne destupe minţile şi să ne înţelepţească, mai rău ni le perverteşte.
Frumoasă existenţă, scurtă, simplă dar plină de dragoste şi sinceritate."
ELENA
30 septembrie 2016
Bucureşti
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.37 este GUDARH, care a trăit între anii 1190-1131 (mileniul 2, secolul 12, î.Hr.). GUDARH s-a născut într-un trib de celţi migratori de-a lungul Mării Mânecii (denumire actuală), în zona geografică denumită mai târziu Normandia. Aşezarea tribală în care a văzut lumina zilei micuţul GUDARH poate fi identificată astăzi cu o parte a oraşului Le Havre (Franţa). GUDARH şi-a pierdut viaţa în zona de litoral unde se află oraşul Cherbourg (Franţa).
Părinţii lui GUDARH, Naymech (tatăl) şi Garke (mama), l-au avut numai pe el. Bunicii din partea ambilor părinţi migraseră prin nordul Europei până la ţărmul Mării Mânecii. Străbunicii lui GUDARH porniseră la drum lung, în căutare de ţinuturi bune pentru agricultură, tocmai dinspre cursul superior al Dunării.
Când GUDARH avea câţiva anişori, alte triburi dornice să ocupe teritorii de-a lungul litoralului i-au obligat pe cei din tribul său să pornească la drum, în căutare de zone mai liniştite. Naymech, tatăl băiatului, luptător puternic, apărător al tribului, a fost ucis într-o luptă cu războinici mai feroce decât el. La 8 ani, GUDARH a jurat că îşi va răzbuna tatăl prin fapte de vitejie nemaivăzute până atunci. A învăţat de la bărbaţii din tribul său tot ce avea nevoie pentru a fi un bun agricultor, vânător şi pescat iscusit, meşter făurar de arme şi unelte din fier şi bronz, luptător neînfricat.
La 21 de ani, şi-a luat-o de nevastă pe fata unui luptător prieten cu el. Rilla era cu 9 ani mai tânără decât el. La 12 ani, cât avea când uriaşul GUDARH a adus-o în coliba lui, fata era încă o copilă dornic de joacă cu prietenele ei. A trăit cu GUDARH timp de 12 ani, reuşind să nască doar doi copilaşi morţi. Considerând-o blestemată de zei, purtătoare de ghinion, răzbunătorul soţ i-a tăiat capul, punându-l într-o lădiţă ascunsă în pământ, la mică distanţă de coliba lui. Trupul nefericitei a fost ars, iar resturile de după ardere, aruncate în apa mării.
După 2 ani de la moartea Rillei, şi-a luat-o de nevastă pe Gyrde, o fată de 16 ani, voinică şi curajoasă ca un bărbat. La 19 ani, i-a dăruit prima fetiţă, pe Adurch, iar la 22 de ani a născut-o pe Karede. Băiatul, Gadun, a apărut când Karede avea 4 anişori.
Până la moartea lui GUDARH, survenită la 59 de ani, tribul şi-a schimbat locul doar de două ori. Luptătorii conduşi de GUDARH erau foarte înalţi, aveau părul blond şi lung, barba lungă, mustăţile lungi, îmbrăcămintea lor fiind confecţionată din piei de animale. Aveau mintea foarte ageră, vocea puternică şi aspră, erau aprigi la mânie, sărind repede la bătaie. Mari consumatori de vin, se luau repede la ceartă, ajungând deseori şi la lupte. Foarte superstiţioşi din fire, jertfeau oameni grav bolnavi, copii infirmi, prizonieri în urma războaielor cu triburi rivale, având credinţa că zeii le cereau vieţi omeneşti în schimbul altor vieţi omeneşti.
În tribul lui GUDARH nu era permisă hoţia. Cei prinşi că furaseră din bunurile celorlalţi erau ucişi, daţi ofrande zeilor. GUDARH îşi conducea grupul de războinici sfidând moartea, dispreţuind orice primejdie, dornici cu toţii să aducă mulţi prizonieri pe care să îi dăruiască zeilor. Stăpâniţi de patima vinului, porneau la lupte după consumarea unor mari cantităţi din licoarea preferată. Aveau scuturi din bronz, coifuri de metal, zale pentru protecţia pieptului, platoşe, săbii lungi din bronz, suliţe, pumnale. În lupte, scoteau urlete, aruncau făclii aprinse spre adversari, se deplasau în care trase de cai.
Duşmanilor căzuţi în lupte le tăiau capetele, atârnându-le după aceea de grumazul cailor. Aceste trofee erau duse acasă şi atârnate de pereţi. Obişnuiau să îmbălsămeze cu uleiuri capetele celor mai periculoşi duşmani şi să le păstreze în lădiţe de lemn. Vitejia lui GUDARH şi a camarazilor lui se aprecia după numărul capetelor ascunse în lăzi.
GUDARH avea o fire sinceră, simplă şi mândră. Obişnuia să se laude cu faptele lui de vitejie. Îi plăceau podoabele. Avea credinţa că lanţurile şi brăţările îi purtau noroc. Într-adevăr, avea mult noroc în lupte, scăpând de fiecare dată cu răni uşoare.
Fetele lui au fost luate de neveste înainte să împlinească 16 ani. Adurch a fugit cu un bărbat din alt trib, spre sud, devenind nevasta lui. Karede s-a măritat la 15 ani cu voinicul Ardek, mare amator de drumuri pe apă, reuşind de câteva ori să ajungă la insulele britanice, unde făcea schimb de mărfuri cu populaţiile localnice. Gadun, iubitul fiu al lui GUDARH, bun prieten cu Ardek, cumnatul său, a ajuns şi el negustor, străbătând Marea Mânecii în lung şi în lat. Tânărul avea 23 de ani când şi-a îngropat tatăl, grav bolnav de reumatism.
La 59 de ani, GUDARH semăna cu un moşneag pregătit de zei pentru a-i lua sufletul în lumea lor. Avea oasele umflate şi dureroase, dinţii îi căzuseră, părul i se rărise pe cap, vederea îi slăbise, trupul aproape că i se uscase. A închis ochii fericit, presimţindu-şi moartea, îmbibat cu vin tare. Zâmbea când a căzut cu capul pe masă, pierzându-şi suflul vieţii.
Nina Petre
13 octombrie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Mulţumesc frumos şi pentru acest episod karmic vechi, antic şi de demult, ca să mă exprim astfel, o existenţă în totală antiteză cu cea prezentă - în care nu-s în stare şi nu aş vrea să fiu pusă în situaţia să omor nicio muscă sau ţânţar -, dar în concordanţă cu acele vremuri.
Ce a văzut şi ce a fost educat să facă Gudarh, asta a făcut. A văzut barbarie şi duritate, aşa s-a comportat şi el. Ştia să lucreze pământul, ceea ce nu are nicio o legătură cu mine, foarte puţin am dat la sapă, cu atât mai puţin am fost pusă să sap pentru a obţine roadele pământului. Pescuitul, să nu aud de el, mi se pare o plictiseală maximă şi pentru ce? să obţin ceva ce nu-mi place să consum? De făurit arme, nu se mai fac cu dalta şi ciocanul, şi nici nu ştiu cum să ţin un pistol în mână. Cu sabia, cred că aş face cunoştinţă cu pământul cu sabie cu tot, iar vânătoarea, o tâmpenie, mai bine mănânc nuci şi mere decât să împuşc vreo vietate din pădure.
Ideea este că spiritul s-a rafinat mult de-a lungul încarnărilor, iar astăzi, dacă aş sta faţă-n faţă cu un astfel de uriaş, venind mânios cu toporul în mână spre mine, aş înţepeni de frică şi m-aş lăsa făcută arşice. Un astfel de personaj se aseamănă cu animalele fioroase, fără conştiinţă.
Cu multe păcate a îngreunat karma spiritului nostru.
Revenind la episodul cu prima soţie, să o tai ca pe un pui de găină, pe bune?! Cât să fi de animalic, doar e un om cu care ai convieţuit 12 ani, dar să-i tai capul?! Nu ştiu cum s-a sinucis franţuzoaica Lirne Sadoul/Saweg, dar Lanisa şi-a pus ştreangul de gât. Acum înţeleg.
Să-i pui capul într-o ladă ca pe o pradă la vânătoare, "frumos" mod de a cultiva lipsa de conştiinţă! Chiar nu aveau conştiinţă? probabil că nici nu exista acest cuvânt în limbajul celtic. Dacă ar fi existat, poate s-ar fi întrebat ce înseamnă.
Să-i arzi trupul femeii cu care ai trăit 12 ani şi să-l arunci în mare? Acum înţeleg de ce prinţesa Laruni s-a aruncat în foc şi a ars împreună cu bărbatul ei şi de ce marea a adus atâta suferinţă; înecul Dikenei, care a murit în mare împreună cu nepoţelul ei, cu repercusiuni asupra Alikiei, care şi-a pierdut fata, ca să simtă durerea pe care a simţit-o fata Dikenei când şi-a pierdut mama şi copilul; suferinţa îndurată de croata Lanisa, aşteptându-şi soţul care făcea comerţ pe mare, şi în lipsa lui aflând adevărul pe care-l ascundea, motiv pentru care şi-a luat viaţa, desprinzându-şi capul de trup; suferinţa lui Ruhad, care şi-a pierdut soţul pe mare, la fel ca şi thailandeza Suni Rah Mantu, căreia piraţii i-au omorât iubitul.
Stai să te întrebi de ce marea a fost atât de rea cu aceşti oameni, chiar şi cu mine; tot timpul când mă gândesc la mare, sufăr. Nedreptatea adusă acelei fetiţe, adolescente de 24 de ani, a lucrat de-alungul veacurilor şi continuă să aducă suferinţă. Cenuşa Rillei nu mai este în mare, în mod cert, dar nedreptatea adusă ei a trebuit plătită cu multă suferinţă, lacrimi şi durere.
Practic, nu numai uciderea Rillei, ci şi a celorlalţi oameni, cărora cu mândrie barbarul Gudarh le-a tăiat capetele, a trebuit plătită într-un fel sau altul. Toată această agresivitate şi animalitate a trebuit achitată şi plătită, cu preţul altor păcate create şi care trebuie achitate şi plătite. Cred că, într-o mică măsură, această agresivitate şi duritate îmi vine şi mie înapoi, prin comportamentul soţului meu. Înţeleg, dar mi-e greu să accept. Spersă reuşesc la un moment dat să şi accept.
Cumplit, îmi pot închipui această existenţă gândindu-mă la personajele din filme ce interpretau astfel de roluri, care mă făceau să mă mânii şi să-mi vină să bag cuţitul în ei, dar bine că se întâmpla doar la televizor.
Încă există această mânie şi furie în mine, nu am scăpat de ea, dar procesul de socializare din prezent şi educaţia primită mă ajută, în mare măsură, nu întotdeauna, să le ţin sub control. Iar, evident, conştiinţa, pe care "din păcate" pentru societatea în care trăim, am dobândit-o, îmi interzice cu desăvârşire să iau cuţitul sau vreun pistol să-i împuşc pe cei pe care îi consider (greşit sau nu) că ar merita-o; şi sunt o grămadă, numai că prefer să nu ştiu nimic de ei. Probabil că nu e o atitudine de dorit, dar în felul acesta mă protejez de răutăţi, care nu ajută pe nimeni cu nimic.
Foarte multă AGRESIVITATE, care s-a transmis de-a lungul secolelor şi care încă acţionează. Să nu uit să menţionez şi teroarea în care a trăit englezoaica Esther în timpul celui de al doilea război mondial, cu finalizarea pierderii vieţii băiatului ei, cât şi a celei proprii, la 54 de ani. Lui Gudarh să-i mulţumim: "Băiat bun, ăsta!!!"
În ceea ce priveşte superstiţiile, le resping cât pot, mergând pe ideea de a reţine condiţionările pozitive şi a uita complet de cele negative, care le consider prostii ale minţilor neocupate. Dar există în mine această tendinţă şi trăim într-o ţară în care superstiţiile şi tiparele de gândire abundă, sunt, practic, la ele acasă. DOAMNE, trăim în secolul 21 după CHRISTOS, nu înainte, dar unele lucruri probabil că nu se sfârşesc niciodată!
Simt în mine uneori un rudimentarism care mă face să mă simt inferioară, prostănacă şi care trebuie în continuare cizelat, dar cum se spune "Timpul le face şi le desface pe toate, tinere!".
Asta reprezintă existenţa pe Pământ, un spirit care trebuie să treacă prin tot felul de existenţe umane pentru a învăţa. Toţi învăţăm, unii mai mult, alţii mai puţin, unii mai uşor, alţii mai greu, unii mai repede, alţii mai greu, dar până la urmă, presupun că trebuie să ne deşteptăm toţi.
Mă întrebam de ce norvegianul Rohdirk a trebuit să fie infirm? Şi minune, nimeni nu l-a omorât, a trăit cât i-a fost aţa; dacă ar fi fost omorât, oare cum s-ar fi simţit?
Mi-aţi spus la un moment dat că spiritul meu are de învăţat mai mult din întrupările în femei, dar nici cu bărbaţii nu mi-e ruşine: GUDARH, DARRUL, GRIKHORD, MASDALIR AHRIBI - tâlharul ( şi el şi-a iubit familia, ceea ce nu l-a împiedicat să mintă prin omisiune), boierul MIHAI, care a fost agresiv cu el însuşi şi nu mai zic de TIRIK, ultimul bărbat din încarnările spiritului meu.
Dacă spiritul meu se va încarna după mine într-un bărbat, va trebui să-şi cizeleze tendinţa spre agresivitate, mă gândesc; dar ce va fi, numai DUMNEZEU ştie.
În fine, cât trăim, învăţăm, sperăm să scăpăm în viitor de samsara păcatelor şi să ne aducem spiritul acolo, lângă Dumnezeu, la linişte, pace şi lumină."
ELENA
27 octombrie 2016
Bucureşti
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.38 este chinezul ZIENGDE, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 1270-1215 (secolul 13, mileniul 2 î.Hr.). ZIENGDE s-a născut în palatul părinţilor săi, situat în localitatea Baoji, aflată în apropierea marelui fluviu Huang He (Fluviul Galben), aparţinând regiunii central-nordice a Chinei.
Părinţii lui ZIENGDE, Sian Sa (tatăl) şi Nayun (mama), îl aveau numai pe el. Băiatul a primit o educaţie potrivită descendenţilor unor familii bogate, cu rang nobiliar. Sian Sa, nobil moşier, avea o avere imensă, bazată în mare parte pe comercializarea produselor obţinute pe vasta lui moşie.
Pe lângă ştiinţa de carte primită de la doi profesori bătrâni, ZIENGDE a beneficiat şi de iniţierea în tehnici de luptă cu un instructor tânăr, angajat în garda personală a tatălui său.
La 18 ani, tânărul nobil şi-a primit partea de avere de la părinţi, formată dintr-o moşie întinsă până la malul fluviului Huang He şi o cantitate mare de metale preţioase. Pe moşie se afla un mic palat, clădirea şi anexele fiindu-i pe plac proaspătului stăpân.
Viaţa eroului nostru s-a desfăşurat pe timpul dinastiei Shang (Yin). Capitala acestei dinastii se afla în apropierea oraşului Anyang (provincia Henan). Cei doi regi care au domnit în timpul vieţii lui ZIENGDE au fost: Xiaoyi (1275-1254 î.Hr.) şi Wuding (1254-1195 î.Hr.). Regatul Shang era o monarhie încă primitivă. Regii împărţiseră ţara în feude distribuite propriilor familii, prietenilor şi unor căpetenii de triburi, în schimbul obligaţiei acestora de a le furniza trupe în caz de război. Epoca Shang a fost dominată de cultul strămoşilor, bazat pe un profund sentiment religios. Regele era şeful cultului de Stat. S-au construit oraşe fortificate pentru respingerea atacurilor unor triburi vecine.
Economia chineză în acele vremuri era prin excelenţă agricolă. Creşterea animalelor şi, mai ales, a viermilor de mătase avea un rol important în bogăţia ţării. Tehnica fabricării obiectelor din ceramică era o continuare a celei din epoca anterioară, cea a dinastiei Xia. Specifică epocii Shang era prelucrarea bronzului. Civilizaţia Shang devenise o civilizaţie a bronzului. Prin fabricarea şi turnarea bronzului se obţineau vase rituale, decorate cu forme şi ornamente, purtând pe ele diverse inscripţii. Luptătorii foloseau arme din bronz, încrustate cu pietre preţioase.
La fel ca tatăl său, nobilul ZIENGDE producea pe moşia proprie obiecte din bronz, cereale, mătase provenită din creşterea viermilor. S-a căsătorit la 24 de ani cu Lyden, o fată de 16 ani, bogată, originară din Baoji. Ca o adevărată nobilă, s-a străduit să renoveze şi să redecoreze cele două palate ale soţului, cel din Baoji şi cel de pe moşie. Zestrea primită de la părinţi, conţinând covoare, obiecte de decor, mobilă sofisticată, a îmbogăţit interioarele celor două palate.
La 19 ani, l-a născut pe frumosul Nadag. După 3 ani, a sosit frăţiorul sau Dokin. Ultimul băiat, Liang, a apărut după 2 ani de la naşterea lui Dokin. Deşi era foarte ocupat cu multiplele treburi şi probleme, ZIENGDE a găsit întotdeauna timp să se ocupe şi de familia lui. Dacă lipsea câteva zile de acasă, revenea îngrijorat şi nerăbdător să afle ce s-a mai întâmplat cu soţia şi băieţii lui.
Simţindu-se mereu vegheaţi şi protejaţi, Lyden şi băieţii au trăit ca în lumea mirifică a zeilor până în anul 1215 î.Hr., când asupra întregii familii s-a abătut o nenorocire şi o ruşine imense. Lyden avea 47 de ani când bărbatul i-a fost ucis într-un duel.
Nadag, fiul cel mare, în vârstă de 28 ani, era căsătorit de un an cu o fată deosebit de frumoasă, pe care o ceruseră de nevastă patru tineri. Zyin îl alesese pe Nadag, pentru că îl iubea de când era încă o fetiţă. Unul dintre cei respinşi, Noyad, i-a promis că se va răzbuna. Zyin nu l-a luat în serios, considerându-l prieten devotat ca pe vremea când încă nu era căsătorită. Într-o zi nefastă, ZIENGDE şi-a vizitat nora şi fiul, aşa cum făcea deseori. Spre seară, a plecat cu Nadag spre a se întâlni cu doi prieteni. După plecarea lor, a sosit în vizită "prietenul" Noyad. A luat-o prin surprindere pe Zyin, violând-o. La revenire, Nadag şi-a găsit soţia plângând disperată. I-a povestit soţului ce i se întâmplase, rostind cu greu numele violatorului. Ajuns la casa acestuia, Nadag a vrut să-l omoare pe nemernic, dar celălalt, abil, i-a spus că autorul faptei era chiar ZIENGDE. Nadag nu a reuşit să oprească răspândirea miniciunii născocite de Noyad. Furios, socrul lui Nadag, nobilul Xiden, l-a convocat la duel pe nefericitul ZIENGDE. La doar 55 ani, ZIENGDE şi-a pierdut viaţa, fiindu-i tăiat gâtul cu o sabie din bronz de către tatăl nurorii sale.
Dokin, fiul mijlociu, în vârstă de 25 ani, şi Liang, fratele său, care împlinise 23 de ani, şi-au amânat căsătoriile cu 2 ani, din cauza durerii provocate de moartea violentă a tatălui lor. Nadag, cel mai curajos dintre fiii defunctului, şi-a continuat viaţa de familie cu fruntea sus, având grijă mai departe de nevasta lui şi de cei patru copii dăruiţi de ea.
Onoarea întregii familii a nobilului ZIENGDE a fost răzbunată de fiul cel mic, Liang. Nu se împlinise un an de la asasinarea lui ZIENGDE când cadavrul decapitat al lui Noyad a fost găsit la mare distanţă de Baoji, aruncat pe un câmp. Astfel, amintirea nobilului ZIENGDE a rămas nepătată, el fiind lăudat ani la rând pentru grija neobosită pentru familia şi rudele lui.
Nina Petre
1 noiembrie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Mulţumesc mult şi pentru acest episod karmic, pe care de abia aşteptam să-l aflu; eram curioasă să ştiu ce s-a întâmplat cu prinţul din trecutul meu spiritual, fiindcă cu prinţesa m-am lămurit, din păcate. Ce să zic, minciuna şi trădarea din viaţa mea, minciuna din viaţa Lanisei Ridici şi lovitura pe care a primit-o dintr-o dată, care s-a soldat cu moartea ei şocantă şi tragică, trădarea din viaţa armencei casnice Rulle Sarkizer, uite de unde-şi au originea! sau sunt mai îndepărtate? Oare vreun antecesor de-al nostru spiritual a comis aceste greşeli - minţind şi trădând - care se transmit peste secole şi milenii în existenţele spiritului nostru, lovindu-mă şi eu de ele?
Destul de dureroase şi tragice existenţele spiritului meu pe continentul asiatic: thailandeza Suni Rah Mantu a fost lăsată baltă la greu şi şi-a crescut singură copilul, murind la 38 de ani din cauza vieţii grele şi dure; agricultorul din Mongolia a trăit numai fugind, copii i-au fost furaţi şi a murit omorât, în mod brutal, înainte de vreme; japonezul Lor/Nori Khazi a murit căzându-i o grindă în cap; sirianca a fost mai norocoasă, deşi şi-a început existenţa destul de dur, fiind vândută de propriul părinte şi ajungând dansatoare prin străini, dar apoi viaţa a dres busuiocul pe toate planurile; ce să mă zic de libanezul Masdalir Ahribi, care a trăit în minciună, agresivitate şi a murit şi el omorât - el chiar şi-a căutat-o; prinţesa Laruni, care nu a ştiut să gestioneze înţelept situaţia cu îndrăgostitul şi a ieşit o ditamai tragedia: soţ mort, îndrăgostit mort şi ea s-a aruncat în foc împreună cu cele 2 cadavre, că deh trebuia să plătească arderea trupului primei soţii a lui Gudarh, omorâtă pe nedrept, din prostie, normală de altfel, a acelor vremuri barbare; şi acum prinţul chinez care în urma unei minciuni ajunge să fie decapitat. A fost victima răzbunării, minciunii şi prostiei umane şi nu, în ultimul rând, a furiei, care le-a întunecat mintea celor din jurul său. Chiar dacă se răspândeşte o informaţie, oricât te-ar revolta, întâi o verifici, dar nu scoţi imediat sabia şi-i tai omului capul. Am văzut prostiile astea cu răzbunări absurde prin filmele asiatice şi nu numai, dar nu mi-aş fi închipuit vreodată că am un astfel de antecesor spiritual, care a murit din cauza prostiei şi minciunii, în mod absurd.
Ce să mai zic, oricâtă avere şi poziţie socială ai avea, tot renumele şi toţi banii din lume nu te scapă de ceea ce trebuie să se întâmple. Mă gândesc că, şi din acest motiv, ce bine ar fi să vedem şi să simţim anumite lucruri dincolo de aparenţe şi concret, ca să ne putem apăra din timp şi, poate, chiar să evităm astfel de morţi absurde şi fără sens. Oare nora lui Ziengde nu a avut gură să-i spună tatălui cine-i făptaşul, ca să nu-l provoace la duel pe cine nu trebuie? Mă depăşeşte un pic şi nu înţeleg. Absurd şi prostesc. Dar câte lucruri absurde şi prosteşti nu se întâmplă acum, după 3000 şi ceva de ani, mai ales propagate de biserica ortodoxă, ca să-i ţină pe oameni în prostie şi să-i poată manipula, şi să aibă de la cine stoarce banul, pentru a o duce ei bine. Şi amărâtul, tot amărât rămâne, nu-şi permite jeepul de la biserică spre casă, dar trebuie să fim umili, nu?!
Nu mai zic de caricaturile care ne conduc, ne-au făcut de mirul Europei şi a lumii, dar bine că există oameni pe planeta aceasta care au cap să gândească şi nu-i pun pe toţi în aceiaşi oală.
Se pare că antecesorii mei spirituali de viţă nobilă nu au fost preafericiţi: boierul Mihai a trăit cu frica turcilor şi la finalul vieţii s-a sinucis; turcoaica nobilă Alid Sardih a avut un soţ de calitate îndoielnică şi nu a ştiut de celelalte neveste ale lui până când a fost omorât; nobilul japonez Lor/Nori Khazi, a trebuit să suporte atâtea cutremure în regiune şi a şi murit omorât de grinda căzută în cap; franţuzoiaca nobilă Lirne Sadoul/Saweg nu s-a bucurat prea mult de soţul ei şi s-a sinucis după ce acesta a murit; prinţesa Laruni s-a sinucis, conform celor relatate în episodul ei karmic; şi, nu în ultimul rând, acum prinţul chinez, care a murit înainte de vreme, tăindu-i-se capul în urma unei minciuni şi atitudini prosteşti.
Dar ce să zic, asta-i viaţa, nu?! A murit regele, trăiască regele! Spiritul trebuie să înveţe din fiecare existenţă a oamenilor în care se încarnează. Drept urmare, se moare înainte de vreme, ce contează, se încarnează în altă fiinţă umană, din care învaţă sau nu, evoluează sau involuează, scapă sau nu de samsara incarnărilor. Cum se spune, fiecare cu bafta lui.
Sper să nu ne lovească niciun dezastru, că dacă tot suntem obligaţi să existăm, măcar să înţelegem de ce şi să o facem într-un mediu paşnic, nu în unul agresiv şi distructiv! Sper să fie bine în viitor şi oamenii să înţeleagă că lăcomia, egoismul, renumele, banii şi averile nu îi definesc ca fiinţe umane; şi să lase deoparte orice dorinţă de mărire, putere, pe care să le dobândească prin conflicte mondiale, cu imense pierderi umane.
Om trăi şi om vedea ce o mai fi. Până atunci, să fim sănătoşi atât psihic, cât şi fizic şi să ne putem duce vieţile fără a ajunge pe la balamuc!"
ELENA
9 noiembrie 2016
Bucureşti
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.39 este sirianca NYARD, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 1384-1336 (secolul 14, mileniul 2 î.Hr.). S-a născut într-o localitate portuară situată pe malul Mării Mediterane, în nord-vestul ţării numite astăzi Siria. Denumirea actuală a vechiului oraş este Latakia. Romanii i-au spus Laodicea.
În perioada vieţii lui NYARD, în nordul Siriei străvechi se afla statul Hitiţilor. Teritoriul Siriei, străvechi focar al civilizaţiei din Orientul Apropiat, devenise obiect de dispută între Egiptul faraonic, regatul Mitanni şi statul Hitit la începutul mileniului 2 î.Hr..
Regatul Hitit, stat în Asia Mică, a fost întemeiat în secolul 18 î.Hr. de triburile indo-europene ale hitiţilor, stabilite în jurul anului 2000 î.Hr. în Podişul Anatoliei. Regele hitit Mursilis I (1620-1590 î.Hr.) a încheiat cucerirea Siriei septentrionale prin distrugerea regatului de la Alep. Cât timp a trăit NYARD, asupra Siriei au domnit următorii regi hitiţi: Hattusilis II (1400-1380 î.Hr.); Suppiluliuma I (1380-1346 î.Hr.); Arnuwandas II (1346-1345 î.Hr.); Mursilis II (1345-1315 î.Hr.).
Regele Suppiluliuma I a fost cel mai important suveran al statului hitit, supranumit "Carol cel Mare al Orientului Apropiat". El a consolidat autoritatea hitită asupra nordului Siriei şi a ridicat regatul Hitit la rolul de mare putere în Orientul Apropiat. După 20 de războaie, în care soldaţii lui au folosit carele de luptă, Suppiluliuma a supus toate statele din Siria septentrionala.
Statul Hitit avea o esenţă feudală, iar societatea era împărţită în oameni liberi, meşteşugari şi sclavi. Economia se baza în principal pe exploatarea minelor, prelucrarea aramei, a fierului şi a bronzului. Religia hitiţilor era de tip politeist.
Părinţii lui NYARD, Asdaril (tatăl) şi Alomde (mama), au avut patru copii. Au decedat un băieţel şi o fetiţă, imediat după naştere. NYARD şi fratele ei mai mic cu 6 ani, Lussuda, au supravieţuit prin strădaniile mamei Alomde, care le-a tratat bolile copilăriei cu metode străvechi, cunoscute de femeile siriene. La fel ca părinţii lor, cei doi copii nu au avut ştiinţă de carte. Asdaril se ocupa cu negustoria de sclavi. Îi cumpăra de la marinarii sosiţi pe Mediterana şi îi vindea către familiile unde era nevoie de servitori.
La 13 ani, NYARD i-a fost dată de nevastă negustorului hitit Arussius, un bărbat de 29 ani, care făcea afaceri cu membrii caravanelor sosite din Mesopotamia. Au avut împreună cinci copii. Două fetiţe au murit la vârste mici, fiind bolnave de inimă. Fata supravieţuitoare a fost Nilume, născută de NYARD la 16 ani. Fraţii ei, doi la număr, erau mai tineri decât ea. Pe Ruallas, mama lui l-a născut la 21 de ani. Dakup era cu 4 ani mai mic decât fratele său.
Nilume a crescut ca o umbră lângă mama ei, învăţând cum să conducă servitorii din casă, dar mai ales cum să trateze bolile cu ajutorul ştiinţei străvechi a tămăduitorilor sirieni. La fiecare procedeu de tratament, NYARD invoca zeii protectori ai populaţiei siriene. După ce s-a căsătorit cu Arussius, al a învăţat-o să creadă şi în zeii hitiţilor, iar mama lui i-a consolidat sistemul de metode vindecătoare, transmiţându-i procedeele de tratament ale tradiţiei hitite. Arussius, soţ cumsecade, iubitor de familie, îi aducea lui NYARD plante tămăduitoare din zonele estice ale ţării şi tot felul de prafuri şi pietricele cumpărate de la navigatorii sosiţi pe Mediterana.
După naşterea ultimului copil, Dakup, harnicul Arussius şi-a cumpărat câteva bărci destinate pescuitului, folosind la fiecare barcă doi-trei sclavi. Afacerea s-a dovedit a fi rentabilă, deoarece bărcile lui serveau şi la transportul unor mărfuri, inclusiv sclavi, de pe corăbiile care, din motive de protecţie, nu voiau să se apropie de ţărmul sirian.
Din cauza şederii îndelungate pe ape, deseori pe vreme rea, sclavii se îmbolnăveau. Arussius şi NYARD aveau milă de supuşii lor, spre deosebire de alţi stăpâni, care îi aruncau în apă pe nefericiţii muribunzi. NYARD, mereu dornică să sară în ajutorul unor bolnavi, se obişnuise să considere sclavii propriei familii drept fiinţe umane, diferite de animalele care trăiau peste tot. Sclavele din casă erau prietenele ei. Bărbaţii sclavi erau tovarăşii de muncă ai soţului. Arussius nu îşi bătea niciodată supuşii, preferând să îi înveţe cum să se poarte conform cerinţelor lui şi ale soţiei.
La 48 de ani, NYARD s-a îmbolnăvit grav după ce a tratat doi dintre marinarii lui Arussius. Oamenii contactaseră o boală de plămâni în bordelul oraşului, femeile de acolo fiind şi ele suferinde. NYARD nu cunoştea infecţia pulmonară foarte răspândită printre locuitorii oraşului. S-a tratat singura cum i-a tratat şi pe alţii, rezultatele fiind dramatice. Oamenii mureau, în ciuda tratamentelor aplicate de vindecători.
S-a stins din viaţă şi NYARD, ca o flacără care îşi luminase familia timp de 35 de ani. Ca prin minune, Arussius a rămas viu. Nilume, fiica lor, avea 32 de ani şi trăia în Alep cu soţul şi cei patru copii. Acolo boala nu ajunsese. Ruallas, la 27 de ani, şi Dakup, la 23, lipseau de acasă, fiind plecaţi cu caravana lor în Mesopotamia. La întoarcere şi-au găsit doar tatăl, distrus de durerea pierderii lui NYARD.
Nina Petre
12 noiembrie 2016
COMENTARIUL ELENEI
"Vă mulţumesc mult şi pentru acest episod karmic din trecutul îndepărtat al existenţei în altă fiinţă umană a spiritului meu, încă o existenţă în Siria, una frumoasă, de tămăduitor, atât cât permitea ştiinţa acelor vremuri. O existenţă într-o femeie bună, pe care a ajutat-o Dumnezeu cu un soţ bun şi o familie frumoasă, care au ajutat şi ei atât cât li s-a permis. Mă bucur că au putut trata oamenii de boli şi mai ales pe sclavi ca fiinţe umane şi nu ca pe nişte animale sau mai rău. De altfel, şi animalele trebuie tratate cu respect şi, dacă-s bolnave, să ai grijă de ele şi nu să le arunci în apă sau cine ştie pe unde, fără să-ţi pese de ele.
O antecesoare demnă a tămăduitoarei M'Barke şi a doctorului neamţ Kurt Dristen, cât şi a mai apropiatei antecesoare spirituale, tămăduitoarea rusoaică Oxana Siderova. Am avut ceva tămăduitori în trecutul meu spiritual, păcat că spiritul meu nu m-a orientat spre o carieră în medicină: medic pediatru, generalist, chiar şi stomatolog, ce mi-aţi spus că ar fi trebuit să fac în această existenţă! Dar nu am avut nicio chemare, deşi mi-au plăcut anatomia şi genetica foarte mult, am simţit că doresc să ajut şi să fac ceva de folos. De aceea am şi dat la facultate, la secţia de Asistenţă Socială, dar când viaţa reprezintă o pedeapsă împuţită, îţi taie aripile şi nu-ţi dă voie să faci nimic. Mi s-a permis doar până la un anumit punct să am acces la informaţie, să fiu ajutată un pic, dar nu prea mult, că deh, nu trebuie să mă bucur de viaţă, să am prea multe satisfacţii şi să am încredere prea multă în mine, că cine ştie, probabil îmi luam nasul la purtare, aşa că mi s-a dat în cap şi, din când în când, mi s-a mai aruncat câte o firmitură, ca să nu mor de foame.
Cât de frustrată şi supărată sunt! Asistenţă socială nu fac, cu medicina nu am nicio legătură, stomatologie nu fac, voce nu am, mulţumită Lanisei Ridici şi nu numai, şi a boierului Mihai Graur, de viaţă nu mă pot bucura, că sunt prea multe suiciduri: 5 din 39 de antecesori spirituali, relevaţi până acum. Nici Nyard nu a trăit prea mult, doar 48 de ani - adevărul este că, decât mult şi prost, mai bine mai puţin, dar consistent.
Acestea sunt existenţele ajutătoare ale spiritului meu, care presupun că ajută la crearea dharmei... acestea probabil că au ajutat ca eu să nu mor la 2 ani de giardia (deşi mi-aş fi dorit să se întâmple acest lucru) şi au mai fost situaţii, nu neapărat boli, care m-ar fi putut trimite pe lumea cealaltă până acum, dar nu a fost să fie. "Din păcate", zice fiinţa mea umană, Elena, dar spiritul meu probabil că se bucură... şi nu prea, pentru că nu îndeplinesc calea destinului setată de el atunci când s-a întrupat în mine. Slăbiciunea fiinţei umane sau prea multă dorinţă de a ajuta, a tămădui? Nu ştiu, încerc să înţeleg, dar nu-mi iese."
ELENA
8 ianuarie 2017
Bucureşti
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 4", autor NINA PETRE