<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

A ŞTI FĂRĂ A ŞTI

de Răzvan-Alexandru Petre

Motto: Cunoaşterea parţială e doar o ignoranţă înfumurată. Ca să ştii ceva cu adevărat, trebuie să cunoşti totul.

Toţi oamenii ştiu „câte ceva” şi, astfel, cred că ştiu cu adevărat. Ei ştiu că ştiu. Dar, după ani şi ani, poţi ajunge la concluzia că toată ştiinţa ta e insignifiantă. Cum spunea cineva, cu cât afli mai multe, îţi dai seama cât de mare îţi este ignoranţa. Numai semidoctul se fuduleşte cu ştiinţa lui, el nu ştie că nu ştie. Dar acum, iată că ştii că nu ştii. Ceea ce este tot o cunoaştere, să recunoaştem.

Însă, când vine iluminarea, nu mai ştii nici măcar asta. Nu ştii dacă ştii sau nu ştii. Îţi aminteşti că, înainte, credeai că ştii ceva. Apoi, că ai înţeles limitele cunoaşterii tale. Acum, nu mai eşti sigur pe nimic. De ce? Fiindcă a dispărut fundamentul cunoaşterii individuale, care este eul personal, acea senzaţie indubitabilă că exişti o individualitate separată. Acel centru care analizează tot restul dimprejur, acea dihotomie subiect cunoscător-obiect cunoscut.

Adam şi Eva au fost „alungaţi din Rai” fiindcă au căpătat un eu separat, care întotdeauna posedă cunoaşterea, crede că-i aparţine lui personal. Păcatul lor era că au căpătat conştiinţă-de-sine individuală şi „s-au ruşinat de goliciunea lor” (Nota bene - voi reveni la acest cuvânt, fiindcă are legătură directă cu sinele uman). În naivitatea sa, eul îşi arogă dreptul peste cunoaştere, care devine „a lui”.

De fapt, nu-i niciun păcat, ci Voia lui Dumnezeu. Ar fi putut să-i tolereze în Rai bine-mersi, dar El n-a dorit ca ei să muşte şi din pomul vieţii veşnice, adică acest mic „eu” să se eternizeze (după cum ne lămureşte Geneza, în cap.3). Alungarea din Paradis este o veste foarte bună pentru noi, însemnând că moartea micului eu este inevitabilă în cazul tuturor urmaşilor lui Adam... Toate sufletele vor atinge iluminarea.

* * *

Poţi vorbi zile întregi despre un subiect, dar dacă eşti întrebat de unde ştii toate astea, zâmbeşti sibilinic, fiindcă habar nu ai. Aparent, ştii foarte multe, dar e o cunoaştere spontană, pe moment, nu o poţi transpune într-o ştiinţă. De aceea spuneam că „nu ştii dacă ştii sau nu ştii”. Cum s-ar mai spune, ştii fără să ştii, la fel cum acţionezi fără să acţionezi, fără să te simţi drept făptuitor (wei wu wei, nishkama karma).

Şi ce-i frumos este că nici nu-ţi pasă. Cui să-i mai pese? Nu mai există în corp niciun sine separat, care să se simtă important ca individ, care să-şi apere ferm părerile şi simţămintele. De obicei, cunoaşterea este folosită ca autoprotecţie de către ego – o metodă naivă de a-şi păstra viaţa.

Însă, după iluminare, se dovedeşte că fantoma ego se apăra contra vânătorilor de fantome. Ambii sunt o iluzie. Când dispare eul, viaţa se desfăşoară exact ca înainte. Nu apare niciun risc suplimentar. Totul e identic, mai puţin frica de moarte, frica de viaţă, îngrijorarea, ruşinea (cuvântul pomenit mai devreme!), învinovăţirea, lamentarea, plictiseala. Astea îl „vânau” pe ego în închipuire. Acum le-ai pierdut, odată cu el.

< Sus >

Cum aflăm viitorul?

Ce aflăm de la spiritele superioare? Că 1) viitorul nu e fix, ci există mai multe versiuni 2) în funcţie de liberul-arbitru al oamenilor.

Ce aflăm de la nondualişti? Că 1) există o singură variantă de desfăşurare a evenimentelor, cea care se petrece, şi că 2) fiinţele nu au niciun liber-arbitru, fiindcă ele sunt simple obiecte mişcate magnetic de câmpul Conştiinţei.

Prin urmare, privind din această a doua poziţie, presupusă ca fiind mai aproape de adevăr: spiritele superioare ne mint. Şi ne mint doar din cauză că noi credem ferm că avem un liber-arbitru. Ce altceva ar putea face?!

Dar cine sunt spiritele? Evident, sunt acelaşi unic Dumnezeu, sub forma unor fiinţe eterice mai cunoscătoare decât omul. Chiar şi spiritele inferioare ne sunt superioare din acest punct de vedere. Iar acestea sunt şi mai predispuse să ne mintă, mai grosolan şi cu urmări mai periculoase. În cine mai poţi avea încredere atunci?!

Minciuna este inevitabilă în povestea lumii. Povestea însăşi este o minciună frumos ornată. Purul Adevăr este gol-goluţ, fără poveşti în el. Singurul mod de a evita să fii minţit este să nu mai pui întrebări şi să nu fii curios. Dacă vei reuşi asta, Adevărul ţi se va revela singur, necerut.

Dar e foarte greu să renunţi la întrebări şi, mai ales, să nu te gândeşti la ce te aşteaptă în viitor. Ba chiar, poate mai mult decât orice, ne interesează să cunoaştem viitorul, prevestirile, profeţiile. Temerile şi grijile noastre de viitor ne manipulează în prezent comportamentul şi gândirea, tulburându-ne liniştea sufletească. Ne credem responsabili pentru viitorul nostru, neînţelegând că noi nu existăm ca fiinţe liber-decidente, ci doar ca obiecte în Conştiinţa divină.

* * *

Să zicem că timpul ar fi obiectiv, liniar, rigid.

Totul este predestinat şi cunoscut în detaliu, dar numai de Divinitate. Spiritele primesc doar informaţiile parţiale furnizate de Ea, pe care apoi, eventual, ni le trimit şi nouă.

De exemplu, dacă Ea aşa vrea, ne va transmite o informaţie exactă despre viitor printr-un spirit inferior. Sau nu va oferi spiritelor superioare decât vagi şi multiple sugestii despre viitor, ca nici ele să nu afle mai nimic sigur. Faptul că spiritele superioare afirmă că „viitorul este indecis” poate că nu-i altceva decât o recunoaştere tacită a propriei ignoranţe.

Dar, atenţie, nu criticăm pe nimeni şi nimic, căci spiritele (şi cele bune, şi cele rele) duc la îndeplinire întocmai Voia divină şi nu cunosc decât ideile ce le sunt transmise de Ea. Spiritele, ca şi oamenii, sunt doar expresii limitate ale Infinitei Conştiinţe. Şi spiritele sunt tot nişte obiecte mişcate de Conştiinţa divină.

* * *

Cine e interesat de viitor? Numai eul, sinele individual. Ego-ul vrea să audă veştile rele, ca să se ferească de ele, deşi le respinge. Şi vrea să audă veşti bune, chiar dacă sunt exagerate sau mincinoase. Cu alte cuvinte, aflarea viitorului nu e de nasul ego-ului, fiindcă nu poate gestiona adevărul. Mai ales că nu e interesat de informaţiile banale, ci doar de cele care-i dau senzaţii tari: teamă sau plăcere. Senzaţiile tari sunt cele care-i dau sentimentul că "trăieşte", chiar dacă doar în imaginaţia lui.

Spuneam adineauri că, poate, spiritele superioare nu cunosc nici ele viitorul. Insist asupra lui „poate”, fiindcă am verificat pe propria piele că ele cam cunosc viitorul. Cel puţin eu am primit o informaţie neplăcută şi importantă despre viitor, care s-a adeverit peste ani. Dar mi-a fost transmisă puţin ocolit, astfel ca să îmi păstrez o mare doză de indoială. Nu era în interesul meu să dospesc în mine, gândindu-mă ani de zile la o neplăcere care îmi va marca viitorul.

Nu-i deloc sănătos să reflectezi la un viitor sumbru. Ce rost are? Te otrăveşti degeaba, neputând să-l împiedici. Când e să vină necazul, Domnul îţi va da şi mijloacele şi puterea de a-i rezista. În schimb, dacă îl rumegi înainte de a se petrece, eşti o victimă sigură a propriilor gânduri negative în cascadă. De astea nu te apără Dumnezeu.

Parisul post-apocaliptic?

< Sus >

Când ego-ul dispare, nu mai eşti interesat de viitor, în mod automat. Eşti complet imersat în prezent, care te satisface pe deplin. Ego-ul vrea date despre viitor, pentru că vrea să fantazeze, nefiind niciodată mulţumit de prezent. Chiar dacă nu-i convine să afle prevestiri dureroase, se întăreşte spunându-şi că „vrea să fie pregătit pentru toate scenariile, să-şi ia măsuri de precauţie.”

Din contră, când nu ai ego, eşti mereu surprins, fiecare clipă este specială, chiar dacă pentru alţii ar fi „banală”. Îţi dai seama că e absurd să crezi că ai putea împiedica viitorul. Dacă e scris, ţi-e scris. Nu te poţi fofila.

Povestea cu liberul-arbitru este o minciunică cu care ego-ul se identifică. E un cerc închis: Crede că are libertatea deciziei, deci ar putea evita evenimentele. Iar când vede că nu poate, se autoînvinovăţeşte că n-a depus destul efort să le împiedice.

E foarte obositor să ai un eu, care se crede responsabil de propria viaţă. Se pare că e nevoie ca întâi să obosească tare, înainte de a fi dispus să mai scape hăţurile, să se relaxeze. Şi apoi să se dizolve. Dar, desigur, acesta-i un proces automat, necontrolabil de nimeni.

Dar există şi veşti proaste care îi plac ego-ului. De pildă, cea cu asteroidul care trebuia să cadă pe Pământ în anul 2000, dar a fost deviat ca urmare a meditaţiilor la unison a yoghinilor. Această minciunică a hrănit credinţa ego-ului că poate muta şi stâncile doar prin credinţa sa. Chiar şi stâncile din spaţiul cosmic. Profeţiile mincinoase au şi ele rostul lor, să dea ceva de lucru minţii egotice.

Mintea fără ego nu-şi face niciodată probleme inutile. Ea se ocupă doar de problemele concrete, iminente, nu de speculaţii. Căutătorul spiritual e complet dezamăgit că iluminarea pare un fel de involuţie, o revenire la mintea de copil mic, fără griji şi responsabilităţi, fără pregătirea unor scenarii de viitor. Dar oare nu spunea Isus „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a lor e Împărăţia Cerului”?! Să fii pur şi inocent înseamnă, aparent, să fii şi vulnerabil. Numai aparent!

Îmi amintesc că l-am întrebat pe Isus în anul 1995 cum se arată viitorul României. În esenţă, spunea că greul a trecut şi să nu ne pierdem speranţa. Iată mesajul integral.

Mă gândesc acum, ce rost ar fi avut să ne dezvăluie că ţara va fi depopulată voluntar de milioane de români plecaţi peste hotare, că vom intra în NATO şi în UE sau alte evenimente pe care noi deja le-am uitat acum, în 2023?! Cui i-ar fi folosit şi câţi le-ar fi citit, dacă într-adevăr ar fi oferit nişte informaţii cruciale?! Până la urmă, aceleaşi lucruri s-ar fi întâmplat, cu sau fără preştiinţa noastră. Nicio diferenţă.

Curiozitatea privind viitorul e doar atât: o simplă curiozitate a individului care speră într-un viitor mai bun. Nimeni n-ar vrea să afle că viitorul va fi rău. Chiar şi profeţiile apocaliptice vin la pachet cu veşti despre regenerarea omenirii, ca să fie mai uşor suportabile. De fapt, binele este împletit natural cu răul. Există un singur curent al realităţii, o singură apă H₂O, dar oamenii o împart, pedanţi, în Oxigen şi Hidrogen.

< Sus >

Metafora Turnului Eternităţii

Atât veşnicia, cât şi timpul coexistă în Unime. Nu există două faze succesive: prima, planificarea viitorului şi a doua, punerea în aplicare. Ele sunt simultane, dar pe axe perpendiculare: axa timpului şi axa veşniciei. Să folosim următoarea metaforă.

Să ne imaginăm o stradă lungă, lungă, cu case identice pe margine, numită Strada Timpului. În capătul străzii se înalţă un imens turn zgârie-nori, Turnul Eternităţii. Fiecare etaj de pe verticală corespunde identic unei case de pe orizontală.

În mod normal, ca să aflăm cine locuieşte şi ce face în fiecare casă, trebuie să luăm strada la pas. Dar oare am putea afla, de pildă, ce-i cu casa de la numărul 123, fără a bate cinci kilometri până acolo, doar stând lângă Turn? Sigur că da. Dar degeaba pe uităm în sus către vârful Turnului, strâmbându-ne gâtul. Nu vom vedea decât nişte ferestre identice, tot mai mici. Asta nu ne ajută cu nimic. Ar fi însă suficient să ridicăm o dronă până la etajul 123 şi să filmăm pe geam ce se întâmplă acolo.

Ei bine, spiritele asta sunt, un fel de drone-spion. Ele ne transmit informaţii din viitor, filmând Turnul Eternităţii, pe dinafară. Desigur, pot apare erori dacă drona nu este stabilă în zbor, dacă aparatul video nu are destulă rezoluţie şi, mai ales, dacă spiritul greşeşte la numărarea etajelor! Putem primi adevărul precis doar când informaţia vine din interiorul Turnului divin.

Dacă însă timpul NU este rigid, cum am presupus iniţial, ci este manipulabil de către Conştiinţă, deci dacă timpul e subiectiv, atunci poate că altfel stau lucrurile cu profeţiile. Poate că nu există o predestinare rigidă şi, în Turn, există mult dinamism, chiar haos, schimbări continue la fiecare etaj. Dar chiar şi aşa, casele de pe Strada Timpului copiază, ca nişte clone instantanee, fiecare etaj din Turnul Eternităţii.

De ce există răul? Metafora pianului

O altă metaforă ar fi comparaţia cu un instrument muzical, să zicem, cu pianul. Dumnezeu este pianistul, iar oamenii sunt clapele pianului. Fiecare clapă se supune docilă nevoilor melodiei. Niciuna nu cântă de capul ei. Dar fiecare clapă crede că ea face muzica, fiindcă pune în vibraţie coarda respectivă a pianului. Niciuna nu vede că ceva o acţionează, nu are ochi pentru fiinţa invizibilă care e pianistul. O simplă bucată de lemn şi plastic are mari pretenţii de muzician.

Oamenii nu sunt fiinţe, ci obiecte animate care contribuie la armonia cosmică.

Cum apare muzica? Prin succesiunea unor intervale consonante cu altele disonante, alternând tensiunea cu relaxarea. Asta învaţă orice novice într-ale muzicii. Aşa este şi viaţa, are bune şi rele, pentru a genera frumuseţea şi perfecţiunea. Muzicianul divin se bucură de aceste progresii de acorduri şi melodii.

Totuşi, clapele nu sunt întotdeauna plăcut impresionate. De pildă, când nota FA este cântată simultan cu nota SI, rezultă o disonanţă care le displace profund la amândouă, un interval de triton (şase semitonuri), numit şi „intervalul diavolului”. Dar ce contează părerea lor, din moment ce amândouă fac parte integrantă din dominantul acord SOL cu septimă (Sol 7), care invocă nevoia sonoră de a fi urmat de acordul tonic DO major, optimist, reconfortant?! E o lecţie elementară de teorie muzicală.

Tot aşa, oamenii spun că ceva e greşit sau rău dacă nu le place lor. E în firea noastră să depistăm imediat răul, fiindcă ne zgârie pe ureche. Şi apoi să-i criticăm pe cei care îl provoacă sau îl permit.

Iluminarea sau trezirea nonduală nu face răul să dispară şi nici nu te face să-ţi placă disonanţele. Dar accepţi că şi ele fac parte din melodie, din armonie, din muzică. Deşi nu poţi înţelege raţional, admiţi că perfecţiunea muzicii stă în urechea care o ascultă, nu în mintea care o judecă.

Şi de aceea, cauţi figura pianistului, privind bucuria ce radiază de pe faţa sa când ascultă succesiunea acordurilor. Acolo e tot secretul, acolo se simte perfecţiunea lumii aşa cum este ea. Pe faţa muzicianului. Nu te mai considera o simplă clapă, ci Însuşi Pianistul.

Divinul e precum un copil care cântă la pian, cu mare plăcere - şi pe clapele "albe", şi pe cele "negre"

< Sus >

Răzvan A. Petre
18 iunie 2023

PS. După citirea acestui articol, Laura mi-a scris un comentariu extraordinar. Aşa se întâmplă când cititorii sunt mai înţelepţi decât autorul: