<  "Aham-sphurana" index

Învăţăturile nondualiste ale lui Isus

Selecţii din pag. 145-154

ramana maharshi

15 iulie 1936

Î.: Ce a vrut să spună Isus prin: «Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce nu sunt dintre voi, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca, deşi privesc, să nu vadă şi, deşi aud, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi să li se ierte păcatele.»? [Marcu 4:11-12] Cu siguranţă că El nu a vrut să spună că oamenii trebuie să sufere din cauză că nu sunt în stare să înţeleagă cuvintele Lui?

B.: Mulţi oameni ajung la Ramanashrama, iau broşura „Cine sunt eu?”, intră aici, se prosternează în faţa canapelei, îmi cer binecuvântarea şi pleacă. Oare toţi aceştia ating Jnana?!

Î.: Înseamnă că este necesar să rămânem continuu în prezenţa fizică a lui Sri Bhagavan ani la rând, ca să avem vreo şansă de a o Realiza?

B.: Prezenţa mentală este ceea ce contează.

Î.: Nu înţeleg.

B.: Sri Ramakrishna a spus: «Este necesară o totală inocenţă pentru a-L realiza pe Dumnezeu». Cineva poate face austerităţi la toate orele din zi şi din noapte, dar dacă nu s-a eliberat de ideea „eu fac asceză”, nu va culege niciun beneficiu spiritual. Un altul poate rămâne în mijlocul lumii achitându-se de diferitele sarcini care constituie karma corpului său, fără să se gândească că „el” face ceva, după ce şi-a predat mintea şi trupul, inima şi sufletul lui Dumnezeu. La acesta, Realizarea soseşte fără efort.

Ceea ce vrea să spună Isus nu este că El doreşte ca unii să nu cunoască învăţăturile Sale, ci că învăţăturile Sale sunt de neînţeles pentru cei al căror ego nu a capitulat. Se referă la faptul că acela care încă se mai crede cu aroganţă un „eu”, deşi i s-a spus să-l abandoneze, nu merită milă şi, cu siguranţă, calea către Realizare îi va fi închisă.

Î.: Unde a susţinut Isus abandonul de sine?

Ca răspuns la această întrebare, Sri Bhagavan ilumină Sala cu interpretările sale nondualiste ale predicilor lui Isus. Bhagavan citeşte câte un verset al lui Isus din Biblie. Apoi oferă interpretarea lui nondualistă:

«Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor.» [Matei 5:3]

Cei a căror voinţă individuală este pe ducă sunt în drum spre Împărăţia Cerurilor, care nu este un tărâm fizic îndepărtat, ci Sinele fără de formă. Acesta se dezvăluie ca fiind adevăratul „Eu” al omului, după ce Graţia glorioasă a Guru-lui a distrus fără milă fortăreaţa malefică a ego-ului, cel care pretindea că ar fi „eu”.

Duhul sărac se referă la smerenie, o stare în care a fost zdrobită total pretenţia ego-ului că poate să-şi decidă şi să-şi dirijeze destinul.

Duhul cheltuitor [un ego expansiv] îl face pe om să se creadă proprietarul şi şeful organelor de simţ şi îi va amplifica ataşamentul faţă de trup, făcându-l să devoreze neîncetat multitudinea de obiecte care îi apar în stările de veghe şi vis; dar omul care a renunţat smerit la ego nu acceptă ideea că trupul ar fi Sinele. Cel care a renunţat la ideea că eu-sunt-trupul nu se simte făptuitorul acţiunilor corpului.

El nu se simte înclinat să simtă bucurie sau să sufere ca urmare a acţiunilor corpului; nu simte nici cea mai mică nevoie de a lăuda sau justifica acţiunile corpului, fie ele bune sau rele, ci şi-a îndepărtat din minte tendinţa de a prefera un curs sau altul al evenimentelor. Orice s-ar întâmpla cu corpul lui şi cu lumea nu are niciun impact mental asupra lui.

Când se confruntă cu critici sau laude pentru acţiunile sau pasivitatea lor, cei atraşi către calea Bhakti trebuie să-şi aducă aminte că numai Dumnezeu acţionează şi că trupul este doar un instrument maleabil în mâinile Sale. Smerenia şi ascultarea apar în mod natural la cel care şi-a cedat viaţa lui Dumnezeu fără echivoc. Duhul lui Dumnezeu şi-a asumat responsabilitatea pentru un astfel de om şi pentru acţiunile sale, care şi-a sacrificat propriile dorinţe, ambiţii şi aspiraţii pe altarul Lui, într-o atitudine de irevocabilă predare de sine. Deoarece dragostea faţă de Dumnezeu este atât de intensă, încât a renunţat la personalitatea sa odată pentru totdeauna şi s-a lăsat pe sine complet în braţele lui Dumnezeu, acest om este numit „sărac cu duhul”, pentru că ego-ul său nu mai contează şi nu mai are un aşa-zis sine personal. Un astfel de om va moşteni, cu siguranţă, Împărăţia Cerurilor, adică va atinge Realizarea Sinelui.

«Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu.» [Matei 5:8]

Se spune că mintea lipsită de vrittis [turbioane mentale] s-a eliberat de toate impurităţile. Vasanas [tendinţele mentale] se agaţă strâns de Inimă, nepermiţându-i să strălucească. Când vasanas sunt distruse complet, prin efortul eroic neîncetat al unui aspirant, făcut posibil datorită Harului lui Dumnezeu, atunci Inima nu mai este acoperită de impurităţi şi străluceşte ca însuşi Dumnezeu. Atunci ego-ul vede că nu a fost niciodată separat de preaiubitul său, Dumnezeu, ci au fost întotdeauna una. Astfel, Inima pură vede că nu este diferită de Dumnezeu. Singura atitudine adecvată pentru un aspirant este să fie extrem de detaşat de toate chestiunile, cu mintea rece, fără dorinţe şi fără ură.

«Adevăr vă spun, cât va fi Cerul şi Pământul, nici măcar o literă nu va fi înlăturată din Lege până nu se vor împlini toate.» [Matei 5:18]

Pentru cel care tânjeşte după odihnă şi pace, dar se tot adânceşte în oceanul otrăvitor al nenumăratelor acţiuni, care, la rândul lor, nasc din ce în ce mai multă activitate, remediul potrivit pentru el este predarea de sine. Activitatea nu poate aduce eliberarea de urmările acţiunilor. Efectele faptelor anterioare nu pot fi reparate tot prin fapte. Toate acţiunile te vor înlănţui, cu siguranţă, atâta timp cât păstrezi în minte ideea că eu-sunt-cel-care-făptuieşte. Acţiunea efectuată cu mentalitatea de agent făptuitor plantează deja seminţele pentru alte acţiuni similare care trebuie realizate în viitor, scufundându-te astfel într-un ocean de karmă. Numai fapta fără făptuitor este cea propice.

«... nici măcar o literă nu va fi înlăturată din Lege până nu se vor împlini toate.»

Acţiunea motivată personal, cu siguranţă, va atrage alte acţiuni ca efecte. Această afirmaţie a lui Isus este o mărturie a faptului că doctrina karmei, care afirmă că acţiunile nasc alte acţiuni, este infailibilă şi fără excepţii. Singura modalitate de a te elibera este să te abandonezi fără rezerve.

«...dacă ţi-ai adus darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi oferă-ţi darul.» [Matei 5:23-24]

Nu încerca să te predai lui Dumnezeu cât timp încă mai ai în minte dorinţe meschine de răzbunare, făcându-ţi planul: „Mă voi preda, Îl voi atrage pe Dumnezeu de partea mea şi apoi voi privi cu bucurie cum Dumnezeu îmi pedepseşte duşmanii!”. Este valabilă doar acea predare de sine complet lipsită de interese. Dacă a mai rămas în tine vreo motivaţie pentru această predare, inclusiv speranţa de Eliberare sau Realizarea Sinelui, curăţă întâi mintea de orice motivaţie şi apoi predă-te, căci Dumnezeu sau Inima vor binevoi să accepte numai abandonarea de sine total dezinteresată.

«Să nu juri nici chiar pe propriul cap, pentru că tu nu poţi face nici măcar un fir de păr alb sau negru.» [Matei 5:36]

Omul îşi evaluează zadarnic propriile talente şi abilităţi; când împrejurările nu se potrivesc cu planurile sale, devine abătut şi descurajat şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeu pentru belelele sale nesăbuite. Omul se confruntă cu aceste probleme din cauză că se bazează pe propriile puteri şi Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor numai atunci când lucrurile scapă de sub control.

«Să nu juri pe capul tău» înseamnă „Nu avea încredere în priceperea ta, ci bazează-te în schimb pe Dumnezeu, într-o dulce dependenţă. Predă-te Lui şi acceptă fără discuţie toate evenimentele vieţii tale ca urmând voinţa Sa tainică şi incontestabilă, pentru că numai acceptarea totală este esenţa abandonării de sine.” Acceptarea nu înseamnă să-ţi imaginezi cu mândrie că ai fi un slujitor inspirat de Domnul şi, pe baza acelei perverse imaginaţii, să săvârşeşti orice nelegiuire pe care mintea are impresia că e îndreptăţită să o săvârşească, sub pretextul că acţionează la porunca imaginară a unui Dumnezeu imaginar; ci acceptarea înseamnă să renunţi la dorinţa ca lucrurile să fie altfel decât sunt în prezent.

Singurul tău rol în viaţă este să te aliniezi cu planul Său cu tine în lume, ţinându-ţi fixată mintea asupra Lui.

«Nu poţi face nici măcar un păr alb sau negru» înseamnă că omul, deşi se pretinde a fi stăpânul acţiunilor corpului său, nu are de fapt niciun control asupra karmei care modelează evenimentele şi situaţiile ce îi formează viaţa. Prin urmare, el ar trebui să-şi recunoască neputinţa în faţa uraganului chinuitor şi învolburat al triplei karme * şi să-şi predea sinele personal lui Dumnezeu.

* [Sanchitta – karma acumulată în toate vieţile trecute; Prarabdha – karma din trecut ale cărei efecte dau roade în prezent; Agami – karma pe care o creăm chiar acum, cauzând efecte viitoare]

În acest context, maestrul citi următoarea poveste pentru a sugera cum ar trebui să fie comportamentul ideal al unui aspirant care şi-a predat voinţa personală lui Dumnezeu.

Sri Ramakrishna spuse următoarea poveste discipolilor săi:

Într-un sat locuia un ţesător foarte evlavios. Când un client îl întreba care-i preţul unei stofe, el explica limpede cât l-a costat s-o facă şi ce profit îi aduce. Atât de mare încredere aveau oamenii în acel ţesător, încât clienţii nu se târguiau niciodată la preţ.

Într-o noapte, stătea în faţa casei şi se gândea la Rama. În acel moment se întâmplă să treacă pe acolo un grup de bandiţi. Aveau nevoie de un bărbat care să le care bunurile furate şi, văzându-l pe ţesător, i-au pus balotul pe cap şi i-au poruncit să-l care. Dintr-o dată, au apărut şi poliţiştii la faţa locului, iar bandiţii s-au împrăştiat repede. Având balotul cu bunuri furate pe cap, ţesătorul a fost arestat.

A doua zi, când a fost adus în faţa magistratului, ţesătorul spuse: „Onorată instanţă, prin voinţa lui Rama, am rămas treaz până noaptea târziu în faţa casei mele. Prin voinţa lui Rama, mă gândeam la Rama. Prin voinţa lui Rama, o bandă de tâlhari a trecut pe acolo. Prin voinţa lui Rama, după ce jefuiseră o casă, mi-au pus balotul cu bunuri furate pe cap. Chiar atunci, prin voinţa lui Rama, au apărut poliţiştii şi, văzându-i, prin voinţa lui Rama, tâlharii au fugit. Prin voinţa lui Rama, poliţiştii m-au arestat. În această dimineaţă, prin voinţa lui Rama, am fost adus în faţa dumneavoastră.” Magistratul şi-a dat seama că ţesătorul era un om evlavios şi a ordonat eliberarea lui. Pe drumul de întoarcere, ţesătorul le-a spus prietenilor că a fost eliberat prin voinţa lui Rama.

Fiind întrebat care este morala poveştii, Sri Bhagavan spuse: Sri Ramakrishna ar spune că un adevărat devot al lui Dumnezeu depinde de El pentru orice; în fiecare moment al vieţii sale el este conştient că orice se întâmplă, se întâmplă prin voia Domnului.

«... Tatăl vostru ştie ce aveţi trebuinţă mai înainte de a-I cere voi.» [Matei 6:8]

Nu este nevoie să-i ceri nimic lui Dumnezeu. El ştie ce să facă şi cum să facă şi când să facă şi prin cine să facă. Lasă totul în seama Lui. Nu te mai îngrijora de nimic. Lasă-ţi corpul să fie un simplu instrument în mâinile Lui, dar asta fără a gândi pervers în genul: „Acţionez sub îndrumarea divin inspirată a lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu sunt o fiinţă umană obişnuită, ci o forţă care trebuie luată în consideraţie”.

Dacă ego-ul încearcă să preia din nou controlul după ce s-a predat, întâmpină-i încercările malefice cu o „rezistenţă fanatică”. Asigură-te că sinele personal nu are niciun loc în gândurile tale. Dacă trebuie să gândeşti, atunci fiecare gând care apare să fie un gând al lui Dumnezeu. Să fie un „război pe viaţă şi pe moarte” între ego-ul orientat spre exterior şi Harul lui Dumnezeu, a cărui lumină străluceşte pentru a întoarce categoric mintea spre interior. Nu te implica în acest război; până la urmă, Graţia învinge. Nu trebuie să-I ceri Realizarea. În schimb, predă-l Lui pe cel care cere; atâta este necesar şi suficient.

«Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta». [Matei 6:21]

Cine este ataşat de lucrurile lumii nu poate găsi Sinele. Dacă comoara pe care o cauţi este bogăţia lumească, iar mintea ta intenţionează să acumuleze bogăţiile lumii, ea nu se poate întoarce spre interior. Dacă comoara pe care o cauţi este compania semenilor, iar mintea ta intenţionează să se înconjoare de oameni, mintea ta nu se poate întoarce spre interior. Numai acea minte care îşi caută cu fermitate propria origine se poate întoarce spre interior şi poate găsi Sinele. Numai dacă comoara pe care o cauţi este Atman cel nemuritor şi nepieritor, mintea ta se va cufunda în Atman şi, prin urmare, se va pierde pe sine.

Nu-i nicio interdicţie să gestionezi proprietăţi sau să socializezi dacă astfel de nevoi apar cu adevărat. Numai că jinduirea sau ataşamentul faţă de aceste preocupări nu trebuie să apară niciodată. Cel care găzduieşte ataşamente mentale faţă de bogăţia lumească, membrii familiei, statutul social etc., şi totuşi se roagă lui Dumnezeu pentru Mukti [eliberare] – cum se poate numi el altfel decât un ipocrit în faţa lui însuşi?

Versetul poate fi înţeles astfel: „Acolo unde se află atracţiile tale mentale, acolo îţi va sta şi mintea”. Astfel, dacă tânjeşti după Realizarea Sinelui, mintea gravitează spre Inimă. În cele din urmă, va dispărea chiar şi această ultimă năzuinţă.

«Dacă ochiul tău [„unic”, conform versiunii King James] este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.» [Matei 6:22-23]

Ochiul la care se face referire aici este ochiul minţii. Fluxul Conştiinţei este unul singur; întors spre exterior, devine gândurile şi lumea; întors înăuntru, se autodescoperă a fi Sinele Absolut. Când mintea este sănătoasă – adică, concentrată pe căutarea Sinelui – se spune că este umplută cu lumină. Când, din cauză că a cedat puterii malefice a avidya-maya [iluzia ignoranţei], renunţând astfel la starea sa naturală de odihnire în Fiinţa Sinelui, ochiul vede obiecte [adică devine conştient de multiplicitate], atunci se spune că suferă de boala diferenţierii sau a distragerii sau a iluziei.

Deşi esenţa ochiului minţii este doar pură Existenţă, ea a cedat influenţei malefice a avidya-maya şi, prin urmare, se crede în mod fals a fi un muritor care observă în jur o lume obiectiv reală şi permanentă; de aceea, o astfel de minte se spune că e plină de întuneric; o astfel de minte este, cu adevărat, cel mai mare rău imaginabil în schema creaţiei.

«Ochiul este lumina trupului. Aşa că, dacă lumina din tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie acel întuneric!» [Matei 6:22-23]

Există un singur focar care permite canalizarea Conştiinţei în corp şi, prin urmare, îi permite ignoranţei să înflorească – acel focar este ochiul minţii. «Ochiul este lumina trupului» se va citi „Conştiinţa este dispersată prin corp doar prin minte”. Omului i se dă o singură minte sau canal pentru Conştiinţă; dacă această unică minte este înecată într-un potop de întuneric [iluzia multiplicităţii], cât de inexprimabil şi intolerabil de oribil trebuie să fie acel întuneric!

În acest moment, Maestrul fu întrebat de ce Isus nu a spus deschis aceste lucruri, dacă chiar asta vroise să spună de fapt.

Bhagavan răspunse:

Isus era deja privit ca un individ cu vederi extremiste, şi din cauza asta a şi fost crucificat ulterior. Dacă ar fi promovat aceste idei în contextul cultural din Israel de la acea vreme, probabil că l-ar fi răstignit imediat. Desigur, un Jnani nu se teme pentru trupul său. Totuşi, la acea vreme, nu mulţi ar fi înţeles aceste idei, dacă ar fi fost explicate în sensul lor nondualist original. Şi neînţelegând cuvintele, le-ar fi respins.

Isus ştia că vorbele sale trebuie să rămână pentru posteritate. Aşa că a încifrat mesajul cu inteligenţă în pilde şi metafore. Astfel l-a făcut mai atractiv şi a ajuns la un public mai larg. Iar cuvintele sale au putut fi amintite, preţuite şi păstrate. Parabola este singura metodă de încifrare care conţine şi cheia. Iar cheia este experienţa personală. Un om care are aceeaşi experienţă ce confirmă pilda celui care a construit parabola va descoperi semnificaţii noi în acelaşi text pe care omul obişnuit îl găseşte doar amuzant şi fără prea mult sens. Să dăm «lapte pentru bebeluşi şi carne pentru bărbaţi», se spune în Biblie.

Oamenii atraşi mai mult de partea amuzantă îndeplinesc, totuşi, o funcţie importantă – menţin textul în circulaţie prin popor, astfel încât cel care caută acest mesaj fără să ştie unde să-l caute să dea peste el din întâmplare şi să aibă astfel de câştigat. Acesta este încă un motiv pentru care Isus şi-a îngropat mesajele sub forma pildelor. Nu numai Isus, ci mulţi învăţători din vechime au dat sfaturi spirituale în exact acelaşi mod.

Î.: Iertare! Oare creştinul obişnuit n-ar considera o blasfemie ideea că Isus a fost un nondualist?

B.: [râzând] Ce mai sacrilegiu! Se pare că trebuie să-mi întind gâtul pentru a fi spânzurat. 😊

[B. savurează uneori astfel de auto-ironii; dar devoţii Săi, nu prea. În continuare, pe o notă mai serioasă:]

Acest tip de interpretare este doar pentru adepţii Ajata-advaita. Ea îl va deruta pe bisericosul comun, care ar putea ajunge la concluzia că asta-i un fel de vrăjitorie ca să-i zăpăcească mintea.

Omul obişnuit vrea ceva „de făcut”. Întreaga lui viaţă s-a învârtit doar în jurul „a face”. Aşa că şi când vine vorba de Realizare, el întreabă cu nerăbdare: „Da, pare foarte interesant. Sunt atras de chestia asta. Deci, te rog, spune-mi... ce ar trebui să „fac” pentru a mă ilumina?” Ce se poate spune?

Uneori le spun: „Nu face nimic”. Asta îi înfurie de obicei. Oamenii au impresia că îmi bat joc de ei. Ei zic: „Eşti un diavol egoist. Nu vrei să împărtăşeşti fructul Realizării tale cu alţii.” Ce pot face?! Realizarea constă doar în Tăcere. Numai o minte complet nemişcată se poate descoperi că este Sinele.

Turbioanele mentale nu pot înţelege Sinele – ele te îndepărtează tot mai mult de El. Aşa că nu discutaţi astfel de subiecte [„Isus, nondualistul”] dacă vedeţi că n-ar fi deloc un lucru înţelept...

«Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.» [ Matei 6:24]

A dori bunăstarea corpului şi alte posesiuni pământeşti în timp ce tânjiţi la Realizarea Sinelui, înseamnă a folosi un crocodil drept plută de traversat râul.

«Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.» [Matei 6:25] «Nu vă gândiţi: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca?» [Matei 6:31]

Gradul de abandon de sine al unui aspirant trebuie să fie atât de complet, încât să fie indiferent la viaţa sa exterioară, ce mănâncă, ce bea, ce poartă etc.. Deşi acest îndemn, cu siguranţă, nu era menit să sugereze că corpul ar trebui neglijat sau supus intenţionat distrugerii, totuşi efortul de a obţine Realizarea nu este deloc în acord cu răsfăţarea corpului cu plăceri şi lux. Pentru a ajunge la starea de detaşare supremă trebuie să mori, dar nu prin distrugerea corpului; moartea adevărată înseamnă stingerea lui „eu” şi „al meu”.

Nu trebuie eliminate resursele de bază, care asigură corpului o stare fără suferinţe excesive. Trebuie renunţat doar la judecăţile de valoare, mofturi şi preferinţe. Virtutea indiferenţei faţă de chestiunile exterioare apare în mod automat în cel focalizat total spre descoperirea lui Dumnezeu şi topirea în El.

«Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui; şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.» [Matei 6:33]

Dumnezeu îl protejează automat de orice rău pe acel aspirant care caută Realizarea. Tot ce trebuie să facă este să se concentreze pe căutare cu excluderea totală a orice altceva. De celelalte chestiuni va avea grijă Dumnezeu fără ca aspirantul să fie nevoit să le ceară. Cel aflat în stadiul de a dori sau a cere ceva [de la Dumnezeu] – nu este încă copt, matur. Mai are un lung drum de parcurs.

«Nu vă îngrijoraţi deci de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.» [Matei 6:34]

Un aspirant serios nu se gândeşte nici măcar la ziua de azi. Deci cum ar putea cineva care se gândeşte la ziua de mâine să fie numit un aspirant serios? Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată pe cel care I s-a predat necondiţionat. Nu este nevoie să ne îngrijorăm cu privire la ceea ce percepem drept nevoi, defecte şi lipsuri. Are Dumnezeu grijă de ele – iar, dacă nu are, poate că, ignorându-i nevoia, îl ajută pe aspirant să evolueze spiritual. Nu trebuie să permitem niciodată minţii să lâncezească în preocupări lumeşti sau efemere, ci să o fixăm întotdeauna în Fiinţa Sinelui.

«Nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi nu aruncaţi nestematele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă ca să vă sfâşie.» [Matei 7:6]

Discuţiile despre Ajata-advaita cu cineva care nu a ajuns încă la înţelegerea preţioasă că orice acţiune este deşartă şi a cărui minte este impulsionată de simţuri, vor avea consecinţe grave şi dăunătoare pentru cel care a deschis discuţia cu un astfel de ignorant. Că Soarele emană căldură te mai poţi îndoi, dar nu şi de acest rezultat. Cel neiluminat, care nu cunoaşte direct Realitatea, având falsa impresie că lumea ar fi separată de el şi în exteriorul său, cum ar putea el să înţeleagă Adevărul din învăţătura sacră a neasemuitului Guru?!

«Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide; căci oricine cere primeşte; şi cel ce caută găseşte; iar celui ce bate i se va deschide.» [Matei 7:7-8]

Căutaţi Sinele cu seriozitate şi îl veţi găsi – ba nu, dacă sunteţi serioşi, va veni El să vă caute. Seriozitatea constă în a nu te îndepărta de cuvintele dulci ca nectarul ale Guru-lui, chiar dacă le-ai auzit doar o singură dată. Gurul are puterea de a oferi Eliberarea, care îi face pe zeii din Ceruri să sughiţeze de invidie.

După ce l-a auzit pe Guru rostindu-i la ureche cuvintele „Summa Iru” [rămâi tăcut şi nemişcat], când acel om reintră în lumea agitaţiei mentale şi, totuşi, continuă să-şi lase mintea a fi mişcată de simţuri, dacă am fi atunci întrebaţi de nu cumva nebunia lui seamănă cu nebunia lui Indra care a râvnit pe soţia lui Maharshi Gautama, noi am răspunde că nu, ci e şi mai rău. Unui aspirant serios, neafectat de amăgirea otrăvitoare a ataşamentelor mentale, îi este suficient pentru Realizare să investigheze natura reală a Conştiinţei Fiinţei, prin „Cine sunt eu?”, fără a se opri asupra primelor două cuvinte, ci doar la „Eu”.

«Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc.» [Matei 7:13-14]

Poarta cea strâmtă este calea ce topeşte mintea în Sine. Nu mulţi reuşesc să o găsească. Dacă este trecută, oferă Nemurire, Viaţa adevărată. Poarta cea largă este calea ce permite minţii să se împrăştie şi să se risipească sub forma gândurilor. Mulţi o găsesc şi călătoresc pe ea. Ea duce doar la distrugerea păcii şi la ruinarea Fericirii inerente absorbirii în Sine. Unica Realitate poate fi trăită numai de cei care ating pacea prin liniştirea mişcărilor minţii; este mult dincolo de priceperea celor cu mintea neliniştită.

Unele dintre versetele de mai sus nu le-a explicat Bhagavan însuşi. El doar citea stihul adecvat compus în tamil de poetul Muruganar, care scotea în evidenţă implicaţia nondualistă a versetului biblic în cauză. Interpretul traducea pentru Sală, ca să înţeleagă şi occidentalii. De fapt, şi eu m-am dumirit doar mulţumită lui. Graiul tamil îmi dădea bătăi de cap la acea vreme şi abia mai târziu mi-am asumat sarcina fascinantă de a-l studia.

< Sus >

 traducere de Răzvan A. Petre,
31 ianuarie 2024