<  "Aham-sphurana" index

Abandonul de sine (sharanagati)

Selecţii din pag. 1417-1418, 167, 1233-1234

ramana maharshi

Pag. 1417-1418

Î.: Este abandonul de sine un mijloc de a depăşi şi de a anihila vasanas [tendinţele minţii], astfel rezultând Realizarea?

B.: Da; dacă este necondiţionat, abandonul de sine este o cale sigură de a Realiza Sinele.

Î.: Ce garanţie am că voi realiza Sinele dacă mă abandonez?

B.: N-ai înţeles ideea de abandon.

Î.: Cum aşa?

B.: A te abandona înseamnă a renunţa la totul fără a anticipa sau a aştepta ceva în schimb. A renunţa la totul cuprinde şi abandonarea aspiraţiei de a Realiza Sinele.

Să presupunem că ţii în mână o bucată de fier încins. Mâna ta tremură de o durere insuportabilă. Cineva îţi sugerează să îi dai drumul. Dacă răspunsul tău este „Ce beneficii voi obţine dacă îi dau drumul?” oare cealaltă persoană nu va zice: „Săracul de el! Durerea ţinerii în mână a acelui obiect cumplit i-a năucit creierul.”?!

Asta zic şi eu acum, auzindu-ţi întrebarea. Samsara este intolerabil de dureroasă. De ce să cauţi alte motive pentru a renunţa la ea?! Iar dacă samsara îţi pare, totuşi, acceptabilă – oricât de puţin – ai mai putea Realiza Sinele?! Cine nu vede samsara ca suferinţa îngrozitor de chinuitoare care este cu adevărat – poate realiza el Sinele?!

Î.: Să presupunem că mă abandonez, dar nu reuşesc să Realizez Sinele – şi atunci?

B.: Da, această posibilitate există întotdeauna din punctul de vedere al ego-ului.

Î.: Dar adineauri aţi spus: „Abandonul este o cale sigură de a Realiza Sinele.”

B.: Dar ce tocmai am mai spus?! Abandonul funcţionează numai dacă este necondiţionat. Asta înseamnă că mintea ta trebuie să fie total împăcată că orice se poate întâmpla, inclusiv eşecul de a realiza Sinele.

Î.: Aşadar, succesul în Realizarea Sinelui vine doar dacă accept din toată inima posibilitatea să nu reuşesc să Realizez Sinele?

B.: O astfel de acceptare trebuie să vină în mod natural. Nu trebuie să fie autoimpusă, ca încercarea mentală de a satisface criteriul: „Pentru Realizare, mintea trebuie să fie împăcată cu posibilitatea ca orice să se întâmple, inclusiv eşecul de a Realiza Sinele”.

Î: Mi se pare o idee cam complicată.

B.: E atât de simplă, încât încercarea de a o comunica ne afundă în mlaştina unor idei ce sună complicat. DĂ-ŢI DRUMUL CU TOTUL şi Sinele apare – în asta constă toată Realizarea.

***

Pag. 167

Î.: Calea abandonului de sine pare mai puţin pretenţioasă în comparaţie cu metoda „Cine sunt eu?” Am observat corect?

B.: Spui că abandonul de sine se potriveşte personalităţii tale. Atunci adoptă această cale.

Î.: Pe calea „Cine sunt eu?”, dacă apare un gând, trebuie să mă întreb „Cui i-a venit acest gând?”. Se face la fel în metoda predării de sine?

B.: În fazele de început, poţi contracara gândurile lumeşti cu gândul opus: „Asta-i treaba lui Dumnezeu, din moment ce I-am predat totul Lui. Ce motiv aş avea să îmi mai fac griji?!”

În ambele cazuri, scopul practicii este doar acela de a opri dezvoltarea ulterioară a gândurilor, iar mintea ar trebui să fie readusă la starea sa naturală de pură Conştiinţă Subiectivă, susţinută fără efort şi involuntar, de îndată ce aspirantul observă că mintea începe să iasă din acea stare.

[Observaţia lui John David: Pe măsură ce mintea se maturizează, se diminuează treptat şi nevoia de a controla gândurile cu ajutorul altor gânduri. De îndată ce apare un gând, el este imediat controlat. Fie că este vorba de sharanagati [predare de sine] sau vichara [investigare de sine],

***

Pag. 1233-1234

Schopenhauer, renunţarea şi abandonul

Î.: Am auzit că Bhagavan a vorbit cândva laudativ despre Schopenhauer.

B.: El a descoperit că lumea este un loc inerent şi incorigibil nefericit; el a descoperit, de asemenea, că adevăratul scop al omului este fericirea; mai mult, el afirmă corect că eliminarea voinţei personale va duce la Eliberare. Totuşi, ceea ce pare să îi lipsească este metoda practică. Cum va fi învinsă şi anihilată Wille-zum-Leben [dorinţa de a trăi oarbă şi instinctuală], care este cauza tuturor suferinţelor? Voinţa nu poate fi cucerită prin voinţă. Mintea nu poate ucide mintea. Numai abandonarea absolută poate duce la ruinarea Wille-zum-Leben sau a ego-ului.

E.Z.: Se spune că Schopenhauer era extrem de impresionat de Upanishade.

Î.: Se mai spune că Schopenhauer a fost un adept al învăţăturilor lui Buddha; el a susţinut, de asemenea, că numai dorinţa este cauza întregii suferinţe din viaţă. Acest lucru este evident din scrierile sale.

[Urmează un text lung în germană care se sfârşeşte cu «...astfel, aproape toate feţele bătrânilor exprimă ceea ce în engleză se numeşte dezamăgire.»]

B.: Da. Şi atunci este, de obicei, prea târziu pentru a mai face ceva. Pentru ca vasanas să fie distruse şi Realizarea obţinută este necesară vairagya [renunţarea la sine] perfectă. Vairagya nu este acea frustrare meschină care se dezvoltă faţă de lume atunci când omul a eşuat în toate activităţile sale şi nu mai are cu ce să se laude; vairagya este convingerea matură că samsara este zadarnică, nefolositoare şi intrinsec lipsită de sens sau scop.

Herr Schopenhauer se referă la prima când afirmă că unii bătrâni par să aibă pe feţe expresia dezamăgirii. Această stare de descurajare, dezamăgire sau frustrare nu este nicidecum vairagya şi, cu siguranţă, nu e suficientă ca respectivul să-şi facă un control la vasanas; este doar o dispoziţie psihică trecătoare, care trece repede, fără nicio consecinţă demnă de remarcat. Vairagya nu este aşa; ea pârjoleşte mintea. Eşecurile şi frustrările repetate în viaţă pot duce la amărăciune, care face numai rău; dar ca astfel de experienţe nefavorabile să aibă ca rezultat sau să se sublimeze în vairagya, care face numai bine, atunci Graţia Guru-lui este absolut necesară.

Î: Cum să obţin Graţia Guru-lui?

B.: Abandonându-te necondiţionat.

Î.: Cui să mă abandonez?

B.: Abandonarea absolută nu implică abdicarea în faţa „cuiva”. Chiar şi predarea în faţa lui Dumnezeu nu poate fi numită, decât în cel mai bun caz, o predare parţială. A te abandona total înseamnă A-ŢI DA DRUMUL. Dacă se renunţă la totul, inclusiv la cel care renunţă, rămâne doar Realitatea şi doar aceasta este adevăratul Sine.

Întrebarea „Cui să mă predau?” este la fel ca întrebarea „Dacă îmi voi da drumul, cine mă va prinde când cad?”. Vrei să fii iarăşi „prins”; de aceea apare această întrebare. Sufletele mature vor doar să cadă; nu vor să fie prinse deloc. Ce rost are să îţi dai drumul doar ca să fii prins din nou?! Deci, sufletul matur nu se predă „cuiva”; pur şi simplu, cedează.

Î.: Şi după aceea?

B.: Nu există după aceea.

Î.: Adică, care este starea după abandonarea perfectă?

B.: Oare pune această întrebare cel care s-a abandonat perfect?! Mai poate el s-o pună?!

Î.: Nu, dar întreb.

B.: Singura modalitate de a afla cu adevărat este s-o faci şi să vezi atunci. Nu există nimic care să poată observa Sinele.

***

< Sus >

 traducere de Răzvan A. Petre,
2 februarie 2024