Aspectele Conştiinţei

Pentru a filosofa pe cont propriu trebuie să ai curaj. Poţi ajunge la nişte concluzii neplăcute, cu care vei fi nevoit să trăieşti tot restul vieţii. Şi nu vei putea învinovăţi pe nimeni. Ar fi mult mai simplu să adopţi orbeşte credinţele şi învăţăturile altora. Când nu-ţi convine ceva, vei putea da vina pe ei, că te-au indus în eroare, bietul naiv ce erai!

Dar dacă ai puterea să renunţi la acest confort psihologic şi să rezolvi singur dilemele filosofice, iată cu ce trebuie să începi. Observă marile cataclisme cosmice, marile dezastre terestre, nesfârşitele şi variatele suferinţe omeneşti. Asta au făcut toţi marii filosofi şi înţelepţi şi au ajuns la următoarea dilemă: Dacă Dumnezeu există, atunci fie El este atotputernic, dar nu este numai bunătate; fie El este numai bunătate, dar atunci nu este atotputernic. Care este adevărul?

Cel mai simplu este să nu răspunzi la întrebare şi să-ţi vezi netulburat de măruntele preocupări zilnice. Nu te va acuza nimeni că te declari neputincios şi neştiutor. Dar asta, până într-o zi, când o inevitabilă criză existenţială te va scoate din moleşeală şi te va obliga să rezolvi cumva această disonanţă cognitivă.

Există trei răspunsuri posibile: varianta atee, varianta spiritualistă şi varianta nondualistă.

Ateul crede că Dumnezeu nu există, cu toate consecinţele de rigoare. Ştiinţa actuală este programatic atee.

Omul spiritual sau religios afirmă că Dumnezeu este total binevoitor, dar Satana i se opune pretutindeni. Recunoaşte astfel tacit că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nondualistul afirmă că Dumnezeu este atotputernic, fiindcă numai El există. Iar noţiunea dualistă de bine şi rău este inventată de mintea omenească. De aceea, Dumnezeu nu se manifestă numai prin bunătate, ci şi prin aparentul său contrariu.

Fiecare dintre aceste poziţii filosofice fundamentale are avantajele şi dezavantajele sale psihologice. Două câte două, au puncte comune, dar diferă în alte aspecte esenţiale. Iar raţiunea se confruntă cu o mare provocare să aleagă doar una dintre cele trei, fiindcă mintea are o natură contradictorie şi se va îndoi întotdeauna de deciziile sale.

Să ne amintim aici un episod remarcabil trăit de Maestrul Yogananda, supranumit şi yoghinul cristic, prin apropierea sa afectivă de Isus şi de stilul plin de compasiune al acestuia. Făcând un pelerinaj pe la sfinţii Indiei, a ajuns şi la marele înţelept nondualist Ramana Maharishi, pe care l-a întrebat ceva ce nu-i dădea pace de mult timp: „De ce Dumnezeu îngăduie suferinţa şi de ce nu porunceşte oprirea ei?”. La care, Ramana i-a răspuns lapidar: „Suferinţa este calea către Sine”. Dar Yogananda insistă: „Dar de ce trebuie neapărat să existe suferinţa?”. Ultimul cuvânt, de data aceasta, mult mai profund al lui Ramana Maharishi fu: „Cine suferă? Ce este suferinţa?”.

Mintea rămâne nedumerită în urma acestui răspuns venit de la cel mai mare înţelept al acelor timpuri. Doar cei familiarizaţi cu tezele nondualiste pot înţelege, cât de cât, ce a vrut Ramana să transmită.

Însă adevărata Înţelegere nu poate apărea decât când dispare eul. Eul este cel care crede că suferă şi că suferinţa este rea, iar binele ar consta în dispariţia suferinţei. Odată cu eul, dispare şi suferinţa, însă nu şi necazurile sau durerile. Ele fac parte din viaţa omenească.

Deci suferinţa produsă de eu poate fi eliminată. Oamenii nici nu-şi dau seama cât de mult suferă din cauza eu-lui, această conştiinţă-de-sine. O pot constata abia prin comparaţie, în urma trezirii spirituale, când simt pentru prima dată în viaţă ce înseamnă să fii liber şi relaxat. Acel fel de suferinţă nu mai este necesară (în sensul sugerat de Ramana) şi nici măcar posibilă, fiindcă ai ajuns deja la Sine.

Materie şi conştiinţă

O altă denumire a lui Dumnezeu-Absolut, mai neutră şi nereligioasă, ar fi Conştiinţa.

Ateismul susţine că există numai MATERIA, din care a apărut ulterior conştiinţa. Deci conştiinţa ar fi o materie mult mai complexă.

Spiritualismul susţine că materia este animată de SPIRIT sau CONŞTIINŢĂ. Materia este creată de Creator, dar cei doi rămân distincţi. Este viziunea dualistă „conştiinţă + materie”.

Nondualismul susţine că nu există decât CONŞTIINŢĂ. Conştiinţa devine materie, deci nu sunt două şi de aici vine numele de non-dualitate.

(Strict filosofic vorbind, şi ateismul este nondualist, dar materialist, diferind fundamental de nondualismul metafizic.)

Din perspectivă nondualistă, conştiinţa este însăşi fundamentul a orice există. Nu are nicio calitate, existând mai presus de minte sau sub imaginaţie. Totuşi, putem încerca să ne-o închipuim ca pe o plasă întinsă, un câmp de forţă egal, neutru, uniform.

Pe alocuri, Ea se răsuceşte în sine, unde devine un ghem de „materie”. Care este tot conştiinţa, dar într-o nouă geometrie.

Deci, în realitate, nu există decât un câmp de energie, în care se creează vortexuri sau concentrări ce dau impresia de obiecte şi fiinţe şi ego. Dacă s-ar slăbi pentru o clipă tensiunea creatoare, lumea ar dispărea instantaneu, ca un elastic întins şi apoi eliberat. Poate că, în trezirea spirituală, ego-ul dispare tocmai prin slăbirea acestei tensiuni sau vortex la nivelul psihologic.

Fizica cuantică are o interpretare similară: din uniformitatea originară sau vidul creator sau „supa cuantică” apar particulele subatomice ca nişte excrescenţe sau „singularităţi”.

Într-o accepţiune mai apropiată de nondualism, Spiritele ar fi totuna cu această reţea perfect întinsă de conştiinţă, dar „colorată” diferit pe diversele ei porţiuni. Spiritul-Dumnezeu ar fi prototipul individualităţii. Este nondualitatea diferenţiată, spre deosebire de Absolutul sau Sursa, care este nondualitatea nediferenţiată.

Propunem astfel un compromis intelectual între nondualism şi spiritualism, de care mintea are nevoie pentru a se putea decondiţiona, treptat, de toate poveştile învăţate. În spiritualism, spiritele sunt individualizate şi ierarhizate conform etapei lor evolutive. Pe când, în nondualism, tot ce pare că există, inclusiv orice entitate, face parte din Marea Iluzie, deci nu există decât în aparenţă; or, nondualismul nu se ocupă de aparenţe.

Conform modelului de mai sus, ego-ul ar fi încolăcirea Conştiinţei în sine la maximum. Ego-ul este individualizarea extremă, printr-un proces de contracţie energetică sau înfăşurare, răsucire. Apare conştiinţa-de-sine, care este impresia că ai fi separat de restul universului, plasându-te automat în „centrul” lui, deşi nu există niciun centru. Ego-ul este un centru fictiv.

Şi exact aşa ne dăm seama că eul este o iluzie: este evident că nu există niciun centru real nicăieri, ci e doar o senzaţie subiectivă. Asta, judecând cu raţiunea comună. În viziunea dualistă, obişnuită, subiectivitatea individului poate fi considerată o iluzie, prin comparaţie cu opusul său dual, obiectivitatea lumii. În schimb, viziunea nondualistă radicală inversează raportul: totul este opera unicului Subiect conştient şi animat de El, iar indivizii sunt doar nişte obiecte iluzorii.

Ego-ul sau eul este povestitorul interior, care comentează tot ce se întâmplă şi îşi schimbă mereu părerile. Fără senzaţia de eu, nu mai ai graniţe, te simţi una cu tot ce există. Atomul fizic este, cum spuneam la început, urmarea unei contracţii energetice. Dar şi ego-ul este tot o contracţie energetică, însă pe un alt nivel, să-i spunem psihologic.

Când apare ego-ul, el vede ego-uri în toţi ceilalţi semeni. Iar când dispare ego-ul, dispar toate ego-urile din ceilalţi, ca prin farmec. E un fenomen straniu. Şi mai ciudat este că dispar şi timpul, şi spaţiul, şi cauzalitatea. Ca şi cum eul le produce automat pe toate acestea, prin puterea iluziei, Maya.

Pe măsură ce Spiritul sau Conştiinţa slăbeşte distorsiunea vortexului, senzaţia de individualitate se diminuează treptat. Acesta ar fi un proces evolutiv de iluminare impersonală. Totuşi, multe Spirite preferă o trezire spirituală bruscă, instantanee, cu un efect spectaculos, şocant... Oricât de uimitoare ar fi iniţial această mutaţie, efectul asupra corpului-minte continuă să se adâncească la nesfârşit. Revelaţiile curg una după alta şi, de fiecare dată, omul crede că a atins abisul absolut, stupoarea supremă.

La om, după moartea trupului, ego-ul dispare sau nu? Ego-ul e legat de trup sau nu?

În spiritualism, se consideră că un spirit evoluat nu-şi va păstra ego-ul la moarte, fiindcă se va lepăda imediat de identitatea corporală şi va ajunge în planul cel mai înalt, cel cauzal. Conform modelului nostru, aceasta ar fi starea demiurgică, nondualitatea diferenţiată. Şi nondualiştii afirmă că "cel care moare înainte să moară nu va mai muri după ce moare". Adică, odată ce ţi-a dispărut ego-ul, te-ai eliberat definitiv nu numai de identificarea cu prezentul trup fizic, ci cu orice formă.

Totuşi, spiritualismul spune că majoritatea spiritelor îşi păstrează ego-ul, continuând să trăiască în astral ca un eu separat. Conştiinţa lor îşi păstrează tendinţa de a se identifica cu o formă, fie chiar şi foarte fluidă. Asta arată că ego-ul nu depinde neapărat de trup. În astral, există entităţi care nu au avut niciodată un corp fizic. De pildă, egregorul unei colectivităţi nu a avut niciodată un trup, dar are o individualitate.

Deci, ego-ul este o contracţie energetică independentă de un trup fizic, dar totuşi dependentă de o formă sau alta. Ca o dovadă în plus, există oameni în carne şi oase care nu mai au senzaţia de eu, aceia numiţi iluminaţi sau treziţi.

Evoluţia şi atributele conştiinţei

Conştiinţa nu este nimic, în comparaţie cu materia. Este (EU) SUNT – fără a-i urma vreun adjectiv sau substantiv. Adică este vid. Fiinţare pură, impersonală.

Conştiinţa este creatoare, prin vârtejurile pe care Şi le provoacă în Sine.

Conştiinţa este focalizabilă, ca o măsură a distorsiunii mai mari sau mai mici produse în câmpul uniform.

Conştiinţa este pretutindeni în univers, fiindcă nu există decât conştiinţa, mai mult sau mai puţin înfăşurată în Sine.

Am putea găsi şi alte atribute ale conştiinţei... Conştiinţa este un alt nume pentru Absolut, Sursă, Origine etc. Dar toate acestea sunt privite din perspectiva creaturii umane, definite comparativ cu ceea ce poate ea experimenta şi înţelege.

Există o corespondenţă mai mult decât simbolică, poate, între aceste patru atribute ale conştiinţei şi fazele de evoluţie a conştiinţei umane – de expansionare către o tot mai mare fericire, întoarcerea în Absolut. Procesul invers poate fi numit involuţie sau contracţie a Absolutului, în scop creator. Ambele aparente desfăşurări, de creaţie şi de eliberare, aparţin Absolutului. El decide să se contracte şi să se dilate, adică să creeze intens sau să se retragă din creaţie; şi le face concomitent.

Deci fazele evolutive sau stările de conştiinţă ar fi următoarele: Ego, Vid, Totul, Întruchiparea (vezi şi figura de de sinteză de mai jos)

1. Ego-ul

Este senzaţia de eu separat de restul universului, starea obişnuită a majorităţii oamenilor. Omul se simte alungat din Paradis, pe bună dreptate. Se află la limita inferioară a procesului de condensare a conştiinţei, a atins fundul prăpastiei. Vestea bună este că, de acum înainte, urmează urcarea către starea paradisiacă.

Doar o creatură complexă precum omul poate avea un ego, fiindcă deţine aparatul psihic capabil să suporte această mare tensiune. Conştiinţa individuală apare printr-o mare contracţie energetică şi produce o tensiune psihică maximă. Un organism animal nu ar putea să o suporte şi de aceea, în mod automat, nu capătă conştiinţă-de-sine. Şi invers, conştiinţa-de-sine se manifestă îndată ce organismul este suficient de complex şi robust ca să suporte tensiunea individualizării – cel puţin, acesta e cazul cu oamenii de pe Pământ.

Am putea detalia ce este ego-ul prin comparaţie cu starea fără de ego a omului „trezit”. Astfel:

- Eul este senzaţia de control şi liberă-voinţă. Când eul dispare, devine limpede că nu există niciun control şi niciun liber-arbitru. Ţi se pare că ai pierdut controlul, că pluteşti în necunoscut şi incertitudini. Şii totuşi, nu devii antisocial, ceea ce demonstrează că, de la bun început, nu „tu” deţineai controlul. Buna-cuviinţă era efectul educaţiei şi programării mentale, care a rămas activă. Trezirea nu îţi modifică personalitatea. În acelaşi timp, când pierzi eul, devii una cu totul şi, automat, mintea-corp nu doreşte să facă niciun rău nimănui, fiindcă e ca şi cum ţi l-ai face ţie însuţi.

Atunci când omul obişnuit are impresia că pierde controlul situaţiei, intră în panică, fiindcă eul se identifică cu controlul, deci se simte ameninţat cu moartea. Şi îşi ia măsuri de protecţie. Doar că moartea adevărată, fie fizică, fie simbolică (trezirea), nu poate fi evitată de către acest fictiv personaj, când îi soseşte ceasul.

- Eul este simţul posesiunii. Chiar şi când gândeşti ceva, instantaneu apare şi ideea „Eu am gândit asta, e gândul meu”. Când eul dispare, devine clar că gândurile apar din neant şi te minunezi mereu de apariţia lor. Iar când spui ceva interesant, te uimeşte şi pe tine ceea ce vorbeşti. Nimic nu-ţi mai aparţine, fiindcă nu mai există niciun proprietar în acest organism.

Dimpotrivă, omul obişnuit îşi extinde simţul proprietăţii la lucruri şi persoane, ca să aibă controlul asupra oricărei situaţii imprevizibile. Din acest motiv, unele învăţături spirituale îndeamnă la renunţarea la avere şi familie (ascetism, călugărie) ca să provoace cumva artificial pierderea eu-lui, care se încăpăţânează să reziste.

- Eul este dispoziţia afectivă de nemulţumire cu ceea ce există acum. De pildă, chiar şi când te bucuri sincer de ceva, imediat vine gândul să nu te bucuri prea tare, că nu ştii ce necaz te aşteaptă după colţ. Sau, când îţi realizezi un vis, imediat începi să te compari cu alţi semeni mai realizaţi şi îţi piere entuziasmul. Eul trăieşte în timp, fie sperând că va fi fericit cândva, în viitor, fie raportându-se mereu la trecut; şi niciodată nu apreciază prezentul. Chiar şi când devine conştient de acest fenomen frustrant şi doreşte sincer să se bucure de ceea ce are, omul nu prea reuşeşte, fiindcă se identifică cu gândurile şi emoţiile, pe care le simte a fi ale lui personal.

În schimb, când eul dispare, eşti mulţumit cu orice apare şi se petrece în prezent, nu te gândeşti la viitor şi nu compari cu trecutul. Pierderea noţiunii de timp aduce cu sine mulţumirea, împăcarea, seninătatea.

- Eul este o energie cenuşie care diminuează alte energii psihice. Când eul dispare, toate simţurile devin mai ascuţite: auzi mai bine, vezi mai clar, miroşi mai acut, guşti mai nuanţat, pielea e mai sensibilă, intuieşti oamenii etc.

Energia egotică este ca o contracţie, te simţi ca un arici ghemuit între proprii ţepi, temându-te să te deschizi către ceea ce ţi se întâmplă. Dimpotrivă, când eul dispare, eşti total deschis la toate energiile ce vin din faţă, fără nicio frică. Iar dacă sunt energii neplăcute, trec liber prin tine, nu rămân prea mult timp şi nu fac ravagii, aşa cum ar face dacă te-ai opune şi le-ai respinge.

De aici a apărut prescripţia spirituală „Let go!”, adică să laşi lucrurile să treacă prin tine fără a te împotrivi, să te abandonezi în faţa Voinţei divine, resemnare, smerenie, renunţare.

Căutătorul spiritual depune mari eforturi pentru a se relaxa, fiindcă eul nu ştie altceva decât efortul. Iar când îi reuşeşte relaxarea, nu este datorită efortului egotic, ci a neatenţiei sau oboselii ego-ului. Multe metode spirituale nu au alt rol decât de a obosi mintea egotică, pentru a-şi slăbi controlul.

Deci, ce este eul? Un fel de nor cenuşiu ce penetrează creierul, care îţi diminuează simţurile naturale, care te face să crezi că îţi controlezi realitatea personală, că ai fi o persoană separată de orice altceva din jur, că ai fi îndreptăţit să deţii lucruri, persoane, gânduri. Eul este un set de filtre care îţi oferă o cu totul altă experienţă interioară decât atunci când ele lipsesc.

2. Vidul

Este prima fază a trezirii spirituale, în care simţi efectiv că "tu" nu exişti (ca entitate psihologică, nu ca trup). Ea provoacă o golire de tiparele egotice şi ceea ce îţi făcea plăcere înainte nu pare să te mai atragă sau să te încânte. Preferinţele şi obişnuinţele se manifestă încă, din inerţie, dar ele nu-ţi mai oferă satisfacţia dinainte. Te simţi a fi nimeni şi nimic. Este suprema smerire, golirea de importanţa de sine, starea de depersonizare.

Corespunde cu lipsa oricăror calităţi prin care ar putea fi definită conştiinţa.

Unii oameni suferă foarte mult în această etapă, care pare că nu se mai sfârşeşte. Intră în depresie sau consideră că trăiesc „noaptea întunecată a sufletului”. Dar este o disperare trecătoare.

Un caz-şcoală psihiatric şi nondualist privind aşa-zisa „tulburare disociativă de depersonalizare” a fost Suzanne Segal. În fond, era vorba de o trezire spirituală fără o practică spirituală sau intenţie. Problema cu atribuirea acestui simptom psihiatric este că el nu poate justifica de ce lipsa senzaţiei de sine aduce o funcţionare a corpului-minte normală, ba chiar îmbunătăţită.

Iată cum îşi descria Suzanne chinul sufletesc, dovedit ulterior a fi inutil:

«În momentul când am deschis ochii a doua zi dimineaţă, grijile mi-au explodat în minte. Oare am înnebunit? E psihoză? Schizofrenie? O cădere nervoasă? O depresie? Ce s-a întâmplat? Şi se va încheia vreodată?... Mintea agoniza, încercând eroic să găsească sensul la ceva ce n-ar putea vreodată pricepe, iar corpul reacţiona la chinul minţii blocându-se în regimul de autoprotecţie, pompând adrenalină, cu simţurile ascuţite, căutând să răspundă în orice clipă la ameninţarea cu anihilarea.» Sursa

În această fază, te purifici de toate reziduurile egotice, astfel ca, în următoarea fază evolutivă, atunci când pofta de viaţă va reveni, ea să nu te mai lege. Plăcerile, ca şi bucuriile nu te vor mai afecta ca înainte, iar prin aceasta, vei deveni cu adevărat liber, neînlănţuit de ataşamentele şi repulsiile care te condiţionau. Nemaiavând senzaţia de mic eu limitat, vei fi detaşat şi liber.

3. Totul

În faza anterioară, simţeai vidul Conştiinţei în trup. La un moment dat, Conştiinţa iese în exterior, inundând întreg universul. Acum te simţi una cu toate fiinţele, cu întreg universul. Percepi lumea prin aceleaşi simţuri fizice – dar lipsindu-ţi vechile judecăţi şi nesfârşitele analize mentale. Nu te mai simţi localizat strict în trupul omenesc, ci pretutindeni. Dar asta nu te împiedică să funcţionezi normal în lume.

Trăirile devin mai intense, senzaţiile sunt date la maximum, doar că nu durează şi nu au efecte prelungite. Simţi o relaţie mai profundă cu propriul trup şi cu natura. În schimb, te detaşezi de convenţiile şi regulile sociale, de părerile oamenilor, ca şi de speculaţiile intelectuale.

Eşti o fiinţă cosmică, fără a-ţi pierde calitatea umană. Ba dimpotrivă, devii mult mai uman, mai iubitor în mod natural, neostentativ, nesilit, fiindcă te simţi una cu tot ce există şi faci automat ceea ce armonia cosmică te îndeamnă să faci. Acum trăieşti fericirea fără obiect sau fără motiv, iubirea necondiţionată pentru tot ce există.

«În mijlocul unei săptămâni pline de evenimente, conduceam maşina ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni, când, dintr-o dată, am devenit conştientă că eu conduceam... prin mine. Timp de ani de zile, nu existase niciun sine în acest trup, dar acum, pe această şosea, totul devenise sinele, iar eu conduceam prin mine ca să ajung acolo unde eram deja. În esenţă, nu mergeam nicăieri, fiindcă eram deja totul. Vidul infinit care mă obişnuisem să fiu era acum perceput ca fiind substanţa infinită a tot ceea ce vedeam.»

În cazurile de accident vascular cerebral pe emisfera dreaptă, pacienţii pot să se înstrăineze total de mâna lor stângă, de parcă nu le-ar aparţine. Şi, desigur, nu au niciun control neurologic asupra ei, ceea ce nu pare să-i deranjeze câtuşi de puţin. Dar această înstrăinare traumatică nu are nicio legătură cu starea lipsită de eu a iluminatului, care este perfect funcţională şi nu are cauza la nivel neuronal. Starea impersonală nu e cauzată de vreun accident cerebral, ci se petrece la un nivel mult mai subtil.

Din contră, am putea spune, mai degrabă, că percepţiile comune ale omului, survenite prin cele cinci simţuri şi interpretate de minte, sunt o făcătură a creierului. Creierul nu vede şi nu aude nimic prin sine însuşi, ci doar primeşte nişte semnale electrice, pe care le transformă într-o imagine a lumii. Iar realitatea este fatalmente diferită de această înscenare cerebrală.

Cum este realitatea? Ea poate fi percepută în trezirea nonduală, când dispare senzaţia de eu. Atunci, toate decorurile şi coreografia creierului se retrag pe fundal, şi rămâne realitatea naturală, nudă, aşa cum este descrisă de iluminaţi: fără spaţiu, fără timp, fără separare, un continuum fără concreteţe, nimicul ce devine aparentul tot.

Din păcate, nu numai că lipsesc cuvintele din vocabularul omenesc pentru a descrie starea naturală. Chiar şi când folosim expresii impersonale, mintea tot le dă nişte interpretări personale şi astfel le schimbă sensul, le maculează. De pildă expresia „nu se poate ştii” este interpretată de minte ca „noi, oamenii, sau eu nu pot ştii, deocamdată”, dându-i o conotaţie personală şi relativă. Sau „nu există nimic” este înţeles ca „există ceva care încă nu a fost nedetectat”. Sau „luminile sunt aprinse, dar nu e nimeni acasă” capătă sensul de „există cineva şi aşteptăm să se întoarcă”. „Trăim într-un matrix” e tradus prin „nişte entităţi ne-au închis aici”. Şi aşa mai departe...

Ego-ul produce spaţiul-timp

În momentul iluminării, când eul dispare, dispare în mod miraculos şi spaţiul şi timpul! Acest lucru e greu de înţeles, atâta timp cât credem în „obiectivitatea” lumii. Dar realitatea arată altfel decât o percepe mintea egotică. Ego-ul este un instrument de distorsionare a realităţii. Nu există timp şi spaţiu.

În figura a) de mai jos sugerăm cum arată realitatea fără spaţiu şi fără timp. Obiectele şi evenimentele plutesc liber în Sfera divină: obiectele sunt amestecate laolaltă („haosul din supa cuantică”) şi evenimentele se produc simultan („singurul moment este acum”). Nu există distanţe între obiecte. Nu există o succesiune a evenimentelor.

Prin umflarea ego-ului imaginar (figura b), obiectele şi evenimentele sunt împinse şi lipite de margine, astfel că apare o ordine strictă. Fiecare obiect are un obiect la dreapta şi altul la stânga, şi astfel apar relaţii spaţiale între obiecte, apare Spaţiul. De asemenea, fiecare eveniment are locul său în succesiunea de evenimente pe cadranul temporal, şi astfel apare Timpul.

Totuşi, această aparentă nouă geometrie nu schimbă cu nimic obiectele şi evenimentele realităţii, ci doar sunt prezentate ego-ului într-o ordine pe care el o poate înţelege. Mintea începe să găsească relaţii între cauze şi efecte, fiindcă există timpul. Totodată, eul se simte a fi în centrul universului (exact ca în figura b), fiind înconjurat de tot restul spaţiului umplut cu obiecte.

Ego-ul a reuşit astfel să împartă realitatea în „aici” şi „acolo”, precum şi în „trecut” şi „viitor”. (Prezentul este o simplă metaforă, mintea neputând delimita o durată numită „prezent”, căci imediat ce a fixat-o, a şi devenit trecut. Este de-a dreptul crud şi nesuferit să-i impui ego-ului să „fie în prezent”! 😀)

Aşa apare realitatea dualistă, care există doar în viziunea eu-lui uman (figura b). Realitatea naturală este nondualistă, ca în figura a). Ea poate fi percepută doar odată cu dispariţia senzaţiei de eu. Cum sugeram mai sus, ego-ul este un fel de bulă imaginară care pare că ordonează obiectele şi evenimentele, fără însă a le afecta cu nimic.

Conform nondualităţii radicale, eul nu are nicio influenţă asupra realităţii, fiind cu totul iluzoriu. Singurul lucru pe care îl reuşeşte este că oferă Conştiinţei o perspectivă inedită asupra creaţiei Sale, un set nou de experienţe interesante în exact acelaşi cadru.

Totuşi, ca tot ce-i creat, nimic nu este necesar Conştiinţei, aşa că tot Ea poate desumfla oricând balonul numit „ego”, în fenomenul intitulat „iluminare sau trezire spirituală”.

Filmul 3D derulat cu viteză redusă

Din relatările celor care văd realitatea în starea ei naturală, universul nu este altceva decât un film în 3D, film în care este imersată Conştiinţa.

Să ne amintim că orice film de cinema este o succesiune de imagini fixe, care sunt prezentate ochiului cu o viteză de cel puţin 24 de cadre pe secundă, ceea ce este suficient ca creierul să nu mai poată distinge intervalul dintre imagini. În tehnica actuală, se folosesc chiar viteze mai mari, de 25, 30 sau 60 de cadre pe secundă, ce oferă o mai bună calitate a imaginii video.

Când lipseşte energia eu-lui, în starea de iluminare, omul percepe atât cadrele statice derulate, cât şi spaţiul dintre ele. Prin urmare, filmul 3D clipeşte, licăreşte tot timpul, pare că se întrerupe constant şi rapid, ca un film derulat cu o viteză redusă, să zicem, de 5 cadre pe secundă.

În acest caz, toată iluzia produsă de film dispare, fiindcă nu mai eşti lăsat în capcana simţurilor înşelătoare nici măcar o clipă. Chiar dacă ai vrea, nu mai poţi fi păcălit de filmul proiectat pe ecranul nimicului. Într-un fel, este o regretabilă pierdere, fiindcă îţi răpeşte orice iluzie, orice speranţă. Speranţa poate exista doar când te încrezi în iluzia timpului, în înşelăciunea realităţii.

Când există energia eu-lui, acuitatea simţurilor este diminuată şi omul are impresia că acest film chiar este real, fiindcă arată perfect cursiv. Se petrece acelaşi fenomen ca atunci când privim un film artistic minunat realizat, care ne captivează complet şi uităm de noi, uităm de grijile cotidiene, uităm că e doar un film.

Notă: În filosofia Trika a shivaismului din Kashmir, există un concept important numit spanda, care semnifică vibraţia sau pulsaţia spontană a Conştiinţei universale. Este vorba de acelaşi efect stroboscopic despre care am vorbit mai sus, descris în termenii specifici acelor locuri şi vremuri de demult.

Această trecere de la vederea iluzionată la vederea clară se numeşte iluminare şi este un salt brusc, ca şi cum am trece direct de la viteza de 25 de cadre pe secundă la cea de 5 cadre pe secundă. De aceea, se spune că trezirea nu poate fi decât bruscă, instantanee, cel puţin în privinţa simţurilor.

Există însă alte aspecte ale iluminării care pot tranziţiona lent, treptat, înainte de iluminarea propriu-zisă sau după, în etapa ulterioară de întruchipare. E vorba de aspecte psihologice rafinate, ce marchează filosofia de viaţă. De acestea se ocupă spiritualitatea, de dobândirea înţelepciunii în acord cu viziunea nondualistă, iluminată. Învăţăturile şi practicile spirituale pot fi foarte utile personajului pe care îl jucăm. Uneori, reuşesc să facă trezirea mai uşoară, căci ea poate fi o adevărată provocare psihologică. Totuşi, când ele promit nici mai mult, nici mai puţin decât că ne aduc iluminarea, îşi cam depăşesc competenţele...!

Învăţăturile spirituale au încercat dintotdeauna să preia şi să imite viziunea celor treziţi spirituali, în speranţa că discipolul va putea atinge şi el divinitatea. Din păcate, toate învăţăturile sunt dublu-înşelătoare în această privinţă:

În primul rând, nu garantează ceea ce promit. Iluminarea este o Graţie imprevizibilă şi necondiţionată. Şi oricum, nu există nicio entitate autonomă care să aibă ocazia măcar să încerce a îndeplini vreo condiţie. Iar dacă nu există nimeni, evident că Graţia nu analizează niciun criteriu de merit personal, câştigat prin practica spirituală.

În al doilea rând, chiar şi dacă omul se trezeşte spiritual, trezirea nu oferă ceea ce spera eul să capete. Când discipolul caută iluminarea şi este corect informat ce este ea, el ar putea declara pompos că „vrea să devină nimic”, dar chiar şi atunci ego-ul înţelege prin nimic un „ceva” altfel decât este în prezent, speră într-o experienţă mai bună pentru sine. De exemplu, sinucigaşii speră într-un viitor mai bun, chiar şi fără trup, eventual, mai multă linişte – dar nimeni nu-şi poate închipui propria disoluţie.

Eul nu-şi poate imagina cum arată realitatea în propria-i lipsă, aşa că fantazează la o alternativă, sperând că va fi "mai bună". Ei bine, cu siguranţă, nu va urma ceva mai bun pentru eu! Eul speră că realitatea se va schimba odată cu iluminarea, ceea ce este fals. Realitatea va rămâne aceeaşi ca întotdeauna. Doar eul va dispărea complet din peisaj. Visul său de iluminare spirituală a fost doar o altă iluzie, culmea iluziilor, cea mai înaltă iluzie.

4. Întruchiparea

După imensa surpriză a trezirii spirituale şi stabilizarea ei în fiinţă, urmează, inevitabil, adaptarea corpului-minte la noua viziune de viaţă. Ne putem gândi la mişcarea inerţială a palelor ventilatorului după ce îl scoatem din priză: ele nu se opresc imediat.

Privit de cunoscuţi, personajul pare la fel, poate uşor mai „ciudat”. Din interior însă, totul pare radical diferit. Corpul-minte este perceput ca un personaj de vis, cu propria sa dinamică şi mecanisme. „Dar eu nu sunt ăsta! Cine sunt eu? Totul. Şi în acelaşi timp, nimic.” Şocul iluminării reverberează în corpul-minte, care încearcă să se ajusteze la noua energie, continuând să-şi joace rolul pentru care a fost programat. Aşa decurge procesul de întruchipare a iluminării.

Întruchiparea iluminării sau manifestarea Spiritului nu se poate prevedea, căci fiecare Spirit-Dumnezeu are propria viziune, propriile idealuri pe care ar dori să le pună în practică prin intermediul fiinţei umane pe care o animă.

Unele dintre acestea ne-ar putea părea lipsite de importanţă. Însă, să nu uităm că, de fapt, nimic, absolut nimic nu are importanţă, căci totul este o joacă inocentă a Absolutului cu Sine însuşi. În acelaşi timp, orice lucru – aparent mărunt sau inutil pentru societate în ansamblul ei – este foarte important pentru Spiritul care îl urmăreşte.

De pildă, poate că idealul pe care vrea Spiritul să-l atingă în acest moment este să înveţe să croşeteze foarte bine. Deocamdată, îşi concentrează toată atenţia către această ocupaţie, aparent nesemnificativă în lumea modernă, care îi stimulează creativitatea. Iar peste un timp, îşi va propune un alt ideal, poate şi mai puţin pragmatic. De pildă, ieşind la pensie, va dori să înveţe să cânte la pian. Fără niciun scop sau plan, doar din plăcerea jocului şi a creaţiei artistice.

„Plăcerea” Conştiinţei este ca, limitându-şi intenţionat posibilităţile, să reuşească a se autoexprima printr-o minte-corp. Şi se va exprima într-un mod absolut unic, în acord cu resursele restrânse pe care şi le-a alocat. De exemplu, faptul că nord-coreenii reuşesc doar să supravieţuiască de la o zi la alta mâncând greieri şi plante de pe câmp este o imensă reuşită a Conştiinţei. În schimb, în lumea civilizată şi opulentă, Conştiinţa are alte pretenţii, cum ar fi, să străpungă limitele ştiinţei şi tehnologiei prin intermediul savanţilor ca Albert Einstein şi întreprinzătorilor ca Elon Musk.

Acest Spirit este Dumnezeu. Nondualismul nu recunoaşte creaţionismul pornit din negura timpului de la un singur Dumnezeu. Ci Absolutul creează permanent prin infinitele nuanţe de Spirit-Dumnezeu care îl formează. Din acest punct de vedere, întruchiparea înseamnă coborârea completă a lui Dumnezeu în materie. Pare o expresie bombastică, dar ea chiar se realizează de fiecare om care îşi recunoaşte Divinitatea lăuntrică sau Sinele Divin.

(În spiritualism este invers, creatura trebuie să se ridice la nivelul presupusului Dumnezeu atotputernic. Iar pentru asta e nevoie de un efort infinit de lung...; practic, un ţel irealizabil.)

Eliberarea de povara iluziei te propulsează către posibilitatea de a te bucura de ea în mod detaşat, liber. Devii extrem de puternic şi creativ, ştiind că totul e o iluzie şi nu o mai iei în serios. Când o credeai a fi reală, te copleşea şi te simţeai mic de tot.

„Îndrăzneşte să-ţi urmezi visul!” Fiecare om are alte vise. Mai bine zis, Dumnezeu visează diferit prin fiecare om. Asta înseamnă să fii demiurg: să împlineşti visul tău particular. Iar pentru asta, nici nu trebuie să fii neapărat iluminat.

Alan Watts ne atrage, totuşi, atenţia asupra unei subtilităţi a trezirii spirituale, care ne poate dezorienta la început, când încă oscilăm între personal şi impersonal. Omul abia trezit vede că lucrurile se întâmplă mereu aşa cum vrea el şi, de aceea, se crede demiurg. De fapt, fenomenul este exact pe dos: omul trezit simte ceea ce trebuie să se întâmple oricum. Nu micul eu este cauza, nu a devenit brusc Dumnezeu, ci doar rezonează perfect cu fluxul creaţiei divine. Acest lucru devine evident pe măsură ce trezirea se stabilizează şi omul integrează tot mai bine această stare naturală în viaţa sa cotidiană.

Din cauza acestei confuzii, există erori de interpretare a „legii atracţiei” sau „puterii de a manifesta realitatea”. Poţi fi un autentic demiurg atunci când te identifici cu Conştiinţa, nu cu mintea egotică. Dar nici chiar atunci nu vei face decât ceea ce este în armonie cu rolul tău pe lume.

Spunea, cu umor, iluminata Simcha Lev, care este mama a patru copii: «Ca şi Conştiinţă, aş putea trece prin ziduri, dar nu o fac, fiindcă nu acesta e rolul lui Simcha.»

Exemple de întruchipare

Întruchiparea sau integrarea aduce, de multe ori, o schimbare a părerilor anterioare ale iluminatului sau o iniţiativă nouă a sa.

De exemplu, iluminata Lisa Cairns, a trecut de la concepţia sa radicală de acum peste 10 ani „Toţi oamenii sunt deja iluminaţi şi nu se poate face nimic pentru ei în acest sens. Iar eu nu sunt un învăţător, nu am ce să-i învăţ.” la concepţia mai plină de compasiune „Atâta timp cât eul se crede real, el trebuie să-şi aline suferinţa prin orice metodă psihologică la îndemână, fără a încerca să se refugieze în tezele nondualiste. Traumele şi problemele psihice trebuie tratate la nivelul lor, nu ocolindu-le, nu prefăcându-te că «eul nu există». Orice ajutor psihologic este binevenit. Când eul este agitat şi tulburat, nu poate simţi liniştea Sinelui.” Conferinţele sale online conţin astăzi apropouri de psihoterapie şi dezvoltare personală, amestecate inteligent cu reflecţii nondualiste.

Pentru iluminata Nargis Alegria, întruchiparea înseamnă trecerea ei la modul de viaţă autonom sau pranic, reducându-şi masiv aportul alimentar, de apă şi de somn. Ea simte dorinţa fierbinte de a-şi diviniza trupul fizic, care să se hrănească cu energia din aer, punându-se astfel de acord cu divinitatea interioară pe care şi-a descoperit-o cu câteva luni în urmă.

Mulţi oameni, după iluminare, simt nevoia să renunţe la dependenţele corpului-minte de fumat, alcool, pornografie sau alte vicii. Simt că noua lor viziune nu mai rezonează cu aceste preocupări inutile. Şi depun eforturi, ca oricare alt dependent, să se dezobişnuiască. Trebuie bine înţeles că mintea-corp are propriile sale tipare şi dinamism, ce este nevoie să fie reajustate în acord cu noua stare de conştiinţă. Tu, ca şi Conştiinţă, ai fost dintotdeauna trezit, dar mintea-corp este cea care întruchipează sau încarnează trezirea printr-un proces mai lung sau mai scurt, mai dureros sau mai plăcut, conform condiţionărilor sale anterioare.

Alteori, întruchiparea poate genera o intensă activitate. De obicei, după iluminare, mintea pierde circa 80% dintre gânduri şi stă mari perioade de timp fără să gândească la nimic. Această stare contemplativă nu se potriveşte cu solicitările societăţii moderne, care ne ţine mereu în priză şi în stres. Iluminatul se relaxează spontan şi nu se angrenează în nenumăratele preocupări, griji, comentarii şi acţiuni inutile ale omului „normal”.

Totuşi, după o perioadă de asimilare lăuntrică a calmului divin, care poate dura ani de zile, el poate reveni la activităţi intense atât fizice, cât şi mentale orientate cu înţelepciune către binele general. El stă pe o fermă bază nondualistă, de unde se poate adânci la voinţă în tumultum dualist al vieţii pentru a fi de ajutor semenilor. Primeşte o imensă inspiraţie, dar numai când şi dacă este necesară, iar în rest... este numai linişte şi relaxare.

Aş aminti aici exemplul celebrului iluminat şi yoghin Sadhguru, care este profund implicat în acţiuni ecologice, umanitare, de evoluţie spirituală prin yoga, fiind apreciat şi sprijinit chiar de guvernul Indiei. În acelaşi timp, este perfect liniştit, fără dorinţe personale, un canal de transmitere a intenţiilor divine cu răsunet mondial.

Sunt şi mulţi iluminaţi care îşi văd liniştiţi de treburile de dinainte de iluminare, fără a simţi niciun disconfort, fiind perfect împăcaţi şi netulburaţi de noua energie care îi impulsionează acum. Aproape nimeni nu constată vreo schimbare majoră la ei. Este de-a dreptul remarcabil că nu manifestă exterior profunda revoluţie interioară. S-ar spune că manifestă experienţa divină a reţinerii, a discreţiei maxime...

Sinteza

Aceeaşi unică conştiinţă simte atât greutatea conştiinţei individuale (1), cât şi detaşarea de materie (2), cât şi uşurinţa totalităţii (3), cât şi libertatea creatoare (4).

Deci, la început iluminarea poate avea o faţetă deprimantă, prin detaşarea de personaj, prin golirea de persoana care credeam că suntem, cu condiţionările şi tiparele ei psiho-mentale. Ele nu dispar în totalitate, dar în această fază îşi pierd din influenţa asupra corpului-minte. Apare o tristeţe că s-a pierdut farmecul vieţii, din cauza dispariţiei eu-lui, care lua totul în serios, şi binele, şi răul. Acum nu mai crezi în nimic, văzând clar că totul e o înscenare. Nu mai ai o relaţie cu nimeni, fiindcă tu nu exişti ca individ. Relaţiile sunt de suprafaţă, în virtutea inerţiei. Parcă ai călători printr-un deşert.

Urmează apoi faza de beatitudine, de comuniune cu întreaga viaţă, care ne face să trăim o fericire dulce, calmă şi permanentă, deşi unii nori mai trec pe cerul vieţii noastre. Însă simţim mereu căldura soarelui, chiar şi când este acoperit temporar de acei bieţi nori. Acum nu mai suntem deranjaţi de tumultul vieţii, fiindcă ne-am pierdut „ancorele” egotice, care ne forţau să avem anumite comportamente, emoţii şi gânduri. Ne simţim liberi să ne manifestăm, uneori, poate, cam necontrolat şi copleşindu-i pe ceilalţi, lipsindu-ne filtrele egotice. Trăim cu entuziasm, celebrând viaţa în toate aspectele ei, suntem fericiţi fără un motiv exterior, iubim totul.

Totuşi, nu este obligatoriu să apară întâi senzaţia de golire şi apoi cea de iubire, se poate şi invers, fiindcă ele coexistă dintotdeauna. Se spune că vidul este înţelepciunea divină, iar totalitatea este iubirea divină. Vidul conştiinţei se percepe în Ajna chakra din spatele capului, iar iubirea divină, în Anahata chakra din centrul pieptului. Pare o contradicţie, căci Vidul e pretutindeni, ca şi Iubirea, nu doar într-un punct al corpului. Dar aici e vorba de ecoul Divinităţii în mintea-corp.

Deşi există şi excepţii, iluminarea nu te purifică automat de tiparele mentale negative acumulate de-a lungul timpului. Dar, odată cu dispariţia senzaţiei de eu, devine mult mai simplu să le observi şi, prin simpla atenţie şi dragoste, ele se vor retrage în neantul de unde au apărut. Deci procesul de purificare spirituală se poate accelera, mai ales dacă aveai acest interes şi înainte de iluminare. Pe de altă parte, nu mai este resimţit ca un efort psihic, ci este o mişcare fluentă, organică.

Deci în final, întruchiparea divină ne aduce mult doritul echilibru între totala libertate şi acţiunea pe deplin integrată în armonia cosmică. Spiritul-Dumnezeu se manifestă acum fără oprelişti, ca un demiurg hotărât şi o mamă divină iubitoare.

Vă recomand citirea sau recitirea articolului "Stadiile conştiinţei iluminate", ce conţine rezultatele unui studiu ştiinţific extraordinar realizat de Jeffrey A. Martin despre acest subiect.

Totuşi, să nu idealizăm nimic, căci e vorba de integrarea omului fără ego într-o societate bazată total pe mentalul egotic. Un iluminat se adaptează mai greu la viaţa oamenilor „normali”, el preferând deseori să se retragă din lume. Deseori, intelectul său nu funcţionează în felul impus de societate, ceea ce îl face să nu se simtă bine în ea. E o chestiune complexă. Trezirea spirituală nu rezolvă toate problemele, aşa cum, poate, ne închipuiam înainte de trezire.

Să nu uităm că ceea ce numim „om iluminat” este o minte-corp limitată la caracteristicile cu care a fost înzestrată din naştere. Fiecare om este unic şi are un destin unic. Destinul nu se schimbă după iluminare. De pildă, unul ar putea avea probleme psihice ce necesită ajutor psihiatric concret; altul, din contră, şi-ar putea reveni din depresia cronică. Unul şi-ar putea şterge pagina de social-media, fiind intimidat şi hărţuit de colegi sau prieteni sau familie; pe când altul ar putea înfrunta public pe oricine l-ar lua la mişto. În general, cei care nu au prea mult de pierdut, precum cei fără poziţii sociale importante sau care fac parte dintr-o categorie mai tolerată social, precum artiştii, îşi permit să împărtăşească mai liber acest mesaj „ciudat”.

Am putea face aici o comparaţie cu domeniul fizicii. Mecanica newtoniană este atât de comună, încât se predă din gimnaziu. Mecanica relativistă nu are aplicativitate decât în domeniul ştiinţelor cerului, dar şi aceasta se predă în ultimii ani de liceu. În schimb, mecanica cuantică este total contraintuitivă şi duce la nişte concluzii complet rupte de realitatea cotidiană. Şi totuşi, fundamentul creaţiei este cuantic.

În domeniul filosofiei, avem, similar, ateismul, ce pare cel mai realist. Apoi avem spiritualismul, care este puţin mai forţat, pretinzând credinţă oarbă, dar este susţinut şi de anumite dovezi şi mărturii. În cele din urmă, mesajul nondualist este la fel de contraintuitiv precum mecanica cuantică, dar susţinut de prestigiul unor mari gânditori ai omenirii şi, mai recent, de o avalanşă de treziri spirituale ale unor persoane diverse. Nondualitatea nu se poate demonstra obiectiv, dar se poate trăi subiectiv. Din acest motiv, va rămâne mereu un prilej de poticnire pentru mintea omenească.

Corecţie

În încheiere, voi face o corecţie majoră la ceea ce am scris mai sus despre fazele evolutive. Este partea cea mai importantă a acestui articol!

Întruchiparea nu este neapărat o fază separată. Am putea să o definim mai degrabă ca fiind aspectul acţional-comportamental al iluminării, în timp ce beatitudinea pierderii eu-lui ar fi aspectul pur psihologic. Cele două aspecte pot surveni simultan, nu succesiv în timp. Dar, desigur, nimic nu este fix şi rigid când vine vorba de Spirit, aşa că iluminarea ne oferă mereu surprize fizice şi trăiri uimitoare.

Apoi, nu toţi iluminaţii trec prin faza dureroasă de golire, de vidare, de purificare. Poate că şi-au curăţat în prealabil umbra psihică prin diverse metode sau în mod natural. Simt că sunt nimicul, dar fericirea totalităţii depăşeşte complet orice posibilă tristeţe de pierdere a plăcerilor şi tiparelor egotice.

Ba, mai mult, în starea de eliberare (iluminarea stabilă şi permanentă) devine clar că ego-ul nici măcar nu există şi însuşi conceptul de iluminare este complet fals. Eul nu există şi nu a existat niciodată la modul concret, şi totuşi, el este această aparentă deznădejde şi permanentă căutare a ceva mai bun. Este un mister nerezolvat de nimeni, de ce şi cum apare această aparenţă de separare, cu tot cortegiul ei de căutări, neîmpliniri şi suferinţe.

Privind în istorie la nenumăratele exemple de oameni speciali, care au realizat ceva deosebit, deşi nu toţi au fost recunoscuţi la adevărata lor valoare, ar fi realmente posibil şi ca întruchiparea să preceadă iluminarea propriu-zisă. Munca şi opera multor oameni mai mult sau mai puţin geniali este o dovadă că inspiraţia lor a venit din abisul cosmic şi că, prin urmare, ei deja au întruchipat idealul divin în sfera lor de interes. Ce se mai poate adăuga la această realizare? Iluminarea este opţională. Iar asta-i valabil pentru oricine. Iluminarea poate lipsi, importantă este împlinirea Voinţei divine.

Nondualismul radical afirmă că orice fiinţă întruchipează deja Conştiinţa divină, fiindcă ESTE Conştiinţa divină în acţiune. Că omul se trezeşte sau nu, este o chestiune secundară, care oricum nu ţine de voinţa sau putinţa individuală. Nondualismul nu împarte omenirea în oameni treziţi şi oameni netreziţi. Există un singur centru de voinţă, o singură Fiinţă, care visează lumea în fel şi chip. Pe unele creaturi le visează adormite, iar pe altele, că se trezesc din această iluzie. Chiar şi fenomenul iluminării spirituale face parte tot din Vis. Când te trezeşti de-a binelea, îţi dai seama că n-ai dormit niciodată. Ce paradox, imposibil de descâlcit prin raţiune!

În concluzie, toate analizele filosofice despre iluminare şi eliberare sunt nişte poveşti interesante, aparent logice, ce explică un fenomen care, în Realitatea absolută, nu există. De fapt, orice activitate mentală este un joc secundar, o creaţie suplimentară, un comentariu la curgerea liberă şi spontană a Vieţii, care este jocul primordial.

Însă nu se pune problema să ne oprim gândurile sau raţionamentele. La ce bun?! Şi nici nu putem s-o facem, decât pe scurte perioade. Gândirea este un act de creaţie divină. Şi nu gândirea ne împiedică să ne pierdem eul.

Există oameni care pot să-şi suspende gândurile pe o perioadă mai lungă. Şi bravează cu asta. Acolo se manifestă un ego inflamat, care vrea să fie admirat: „Priviţi la mine, nicio mişcare, nicio clipire, niciun gând, am atins Absolutul!”. Alţi învăţători prescriu diverse metode de a opri gândurile, ca o condiţie obligatorie pentru a dobândi iluminarea.

Dar gândirea şi eul n-au nicio legătură, deşi unii spun că eul ar fi un simplu gând. Ce bine ar fi să fie doar un gând ca oricare altul! Eul este o fermă contracţie energetică, fără o cauză depistabilă sau un scop. Tot o creaţie divină. Să-i spunem, dar numai metaforic, „un gând în Mintea divină”.

La urma urmei, întreaga Viaţă nu are niciun scop decât acela de a exista, pur şi simplu. Căutarea de scopuri este activitatea minţii egotice, ceea ce este perfect în regulă. Până într-un punct, când simţim că ceva nu-i în regulă.

Iar, dacă tot am lămurit treaba asta, ne putem relaxa acum... admiţând că viaţa noastră curge degeaba... şi respirând aerul proaspăt al eliberării... eliberarea de dorinţa de-a ajunge la ceva... fără niciun final, fără nicio concluzie, fără nicio realizare...

ASPECTELE CONŞTIINŢEI

Curajul de a filosofa liber