< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Capitole:
Triada psihică: Corp-minte, Intelect-ego şi Conştiinţă Metafora cercetătorului exilat Cum de nu avem liber-arbitru Civilizaţia omeniei Poţi tu da ordin să fii sănătos? PLANŞE Transformarea prin Iluminare Mecanismul iluminării Recunoaşterea Purei Conştiinţe nu trezeşte neapărat Puterea sau Inteligenţa divină Iluminarea este reîntoarcerea în Spaţiul primordial
2 Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!
Omul este compus din trei mari instanţe: A) corp-minte (specific animal), B) intelect-ego (specific uman) şi C) Conştiinţă (specific divină).
A. Mecanismul corp-minte foloseşte “inteligenţa speciei”, adică instincte, adaptări, învăţare în scopurile supravieţuirii, împerecherii, evitării pericolelor, socializării etc.
Cuvântul “minte” cuprins în această sintagmă se referă, limitat, la ideile CONCRETE referitoare la ducerea vieţii simple, de animal superior.
“Inteligenţa speciei” este o parte a Inteligenţei Universale, cristalizată din experienţe. Adaptările speciei la ambient sunt, evident, rodul unei Inteligenţe mult superioare chiar şi omului. Inteligenţa universală continuă să vegheze şi direct corpul-minte, nu doar prin automatismele speciei.
Animalul trăieşte din plin prezentul, pentru că el nu are un intelect cu care să rumege trecutul şi viitorul.
B. Mecanismul intelect-ego foloseşte numai idei ABSTRACTE. Acestea pot fi de două feluri: idei abstracte PERSONALE şi IMPERSONALE.
Exemple de idei personale: proiecte de viitor, rememorări ale trecutului, opinii despre diverse subiecte, idei banale preluate din societate etc. Ideile abstracte personale se pot referi şi la alte persoane, cum facem când bârfim. Toate aceste idei sunt legate strict de corpul-minte.
Ca idei impersonale sunt cele legate de altruismul dezinteresat, noţiunile ştiinţifice, filosofice, spirituale etc.
INTELECTUL este o parte a minţii omului (care nu există la animale), în corelaţie cu partea de creier numită neocortex. În primii ani de viaţă, intelectul se dezvoltă prin stimulii oferiţi de corpul-minte şi prin influenţele sociale.
În mintea umană, ideile concrete şi abstracte sunt vehiculate amestecat, chiar dacă sunt de densităţi diferite. Corpul-minte foloseşte majoritar emoţii, instincte, idei neconştientizate şi minoritar conştiente. Intelectul (conştientul) rulează doar câte o idee la un moment dat. El pare a fi doar o înşiruire de gânduri şi nimic mai mult.
Mai la rigoare spus, intelectul este calitatea minţii de a vehicula idei abstracte. Cu cât creierul este mai complex, cu atât ideile pot fi mai abstracte, mai rafinate. Deci intelectul este o calitate specială a minţii, nu ceva separat de ea. Creierul e un fel de antenă, care are un spectru mai larg de frecvenţe la oameni decât la animale. Ideile nu sunt create de creier sau de minte, ci sunt receptate, prin rezonanţă, din spaţiul universal al ideilor. Cum am mai spus, în spaţiul ideatic plutesc idei de toate densităţile şi rafinamentele. Sursa lor e necunoscută.
EGO
După 1-3 ani de viaţă, apare în intelect aşa-zisul “eu” sau “EGO”, identitatea de sine sau simţul persoanei. Este efectul pătrunderii în copil a ideii abstracte de “persoană”, venită din partea celor care îl educă şi a societăţii, în general. Deci ego-ul este, în mare măsură, un produs social.
Unii sunt de părere că ego-ul începe odată cu tăierea cordonului ombilical la naştere, sediul său stabilindu-se atunci în zona subombilicală – hara sau manipura. Acea traumă provoacă o contracţie ce devine fundamentul ego-ului. Dar partea care ne deranjează în mod cotidian provine, mai ales, din educaţie.
Ego-ul este reflexia abstractă a corpului-minte concret, deci ideea de autonomie, care imită autonomia trupului. Corpul-minte poate exista fără ego, având grijă de el Inteligenţa universală, în toate detalile. Dar ego-ul nu poate exista decât la umbra primului. Ca dovadă, corpul-minte al animalelor supravieţuieşte fără sprijinul vreunui intelect.
Omul are şansa de a avea şi un intelect, cu care poate face multe lucruri interesante şi fascinante. Dar ego-ul parazitează intelectul uman, deoarece atrage foarte multe gânduri personale, suprasaturându-l cu ele, iar intelectul nu mai are resurse de a se ocupa de gânduri mai înalte, impersonale. Un potenţialul uriaş se risipeşte în preocupări meschine, mărunte, strict individuale.
«Mintea, lumea, lupta - acestea sunt ego-ul.» (Marius Ghidel) Adică: ideile personale, învăţarea socială, frica de "exterior".
C. Conştiinţa umană este un punct focal al Conştiinţei universale sau Dumnezeu. Rolul ei este de a da viaţă, a anima corpul-minte. Când Conştiinţa părăseşte corpul, apare decesul.
Ea are interesul de a experimenta viaţa biologică prin intermediul acestui corp, fiind metoda cea mai directă şi eficientă. Conştiinţa umană absoarbe cu nesaţ toate senzaţiile, emoţiile, gândurile oferite de corp şi minte. Totuşi, Conştiinţa are o natură divină şi nu poate întârzia la nesfârşit experimentând percepţiile fizice, emoţionale, ideatice ale fiinţei umane limitate. Ea trebuie să se întoarcă spre Divinitate. O va face cu siguranţă în momentul morţii corpului.
Are însă posibilitatea să o facă şi înainte de acel moment fatal. Ne referim la “iluminare” sau “trezirea” spirituală.
< Sus >
Pe canalele cu documentare ştiinţifice vedem uneori câte un serial în care savanţi-aventurieri sunt plătiţi să petreacă câteva săptămâni în sălbăticie, filmându-şi singuri aventura periculoasă. Desigur, ei sunt monitorizaţi de la distanţă şi o echipă este oricând pregătită pentru eventualitatea cea mai rea. Totuşi, e clar că trăiesc din plin stresul şi plăcerea acestei aventuri departe de civilizaţie.
Într-un mod similar, Conştiinţa umană este ca un cercetător trimis pe o insulă pustie, unde îşi va petrece restul vieţii cercetând flora şi fauna, total rupt de civilizaţie. Odată cu trecerea timpului, el va uita complet de unde vine, cine l-a trimis şi că mai există o altă lume. Se va preocupa numai de supravieţuirea sa şi de studiul naturii virgine, luând notiţe şi făcând schiţe pentru propria plăcere.
Dar într-o bună zi, la orizont apare silueta unui vapor, iar eroul nostru parcă începe să-şi amintească de ceva. Vaporul se apropie şi vede la bord nişte oameni care îi fac cu mâinile. Sufletul lui freamătă, ştiind că va avea o mare revelaţie. (În această fază te afli tu, care citeşti aceste rânduri.)
Când este ridicat la bord, se reîntâlneşte cu vechii prieteni, îşi aminteşte totul şi este pus la curent cu noutăţile. Aceasta ar fi iluminarea spirituală.
În acest moment, ce crezi că va face aventurierul nostru? Va pleca cu vaporul sau va rămâne pe insulă?
Plecarea înseamnă sfârşitul vieţii biologice. Aşa că va rămâne pe insula lui dragă, care i-a devenit a doua natură, ba chiar prima natură. Dar va lua cu el beneficiile civilizaţiei, inclusiv internetul, prin care va ţine legătura zilnic cu prietenii săi de pe vapor.
Aşa se întâmplă cu iluminatul, care va continua să trăiască ca înainte, dar percepând simultan Conştiinţa universală.
< Sus >
Nu fiindcă se crede o persoană cu discernământ şi responsabilităţi este omul superior animalelor! Din contră, omul e superior fiindcă numai el poate întreţine gânduri impersonale. Omul-persoană este doar o etapă de tranziţie spre Omul-impersonal, fără ego.
Faptul că “persoana” este apăsată neplăcut de responsabilităţi echilibrează ieşirea din armonia universală prin apariţia ego-ului. “Ai vrut autonomie? na, poftim grijile aferente!”, s-ar putea spune.
Conform vechilor scrieri ale omenirii, ego-ul a apărut ca o ispită a lui Lucifer, acceptată de primii oameni şi perpetuată până la noi (păcatul originar). “Cunoaşterea binelui şi răului”, adică discernământul, este o povară pe umerii noştri, “pedeapsa” pentru că am ieşit din armonia divină, când toate deciziile noastre erau luate de Divinitate. Mărul din care au muşcat Adam şi Eva i-a făcut Cunoscători, pierzând astfel calitatea de Trăitori. Adică au căpătat un ego. Numai el cunoaşte, înţelege, judecă. Dar Viaţa există şi fără a fi “cunoscută”. Devii conştient de acest lucru doar prin iluminare spirituală.
Desigur, nimeni nu poate susţine că ar fi mai bine să nu ai discernământ. Totuşi, acele persoane rare care se iluminează spiritual şi susţin spiritualitatea nondualistă, ne mărturisesc faptul că se poate trăi normal în lume fără ego, lăsându-te total în seama Voii divine. Dar ei îşi folosesc la nevoie şi raţiunea, intelectul. Nu devin o “legumă”, cum total greşit ne-am putea imagina.
Există aici o capcană lingvistică. Cine “se lasă în seama” lui Dumnezeu? Doar ego-ul. Iluminatul ESTE deja în seama lui Dumnezeu, nu face niciun efort spre asta. Dar ego-ul, oricât ar încerca, nu va reuşi niciodată să se lase în seama Domnului pe de-a-ntregul. Ego-ul nu renunţă niciodată la control, ego-ul ESTE controlul (cel puţin, aşa crede el!). De aceea ne vine atât de greu să ne lăsăm în seama intuiţiei: fiindcă ne e frică să pierdem controlul situaţiilor.
Iată o comparaţie. Atunci când visăm, nu decidem cursul acţiunii, ci, pur şi simplu, observăm acţiunea şi trăim senzaţiile pe care visul ni le trezeşte. Nu avem niciun liber-arbitru, ci totul se petrece automat, conform unui scenariu venit din inconştient.
Cei treziţi spiritual observă că nu mai au griji, ci doar duc la împlinire spontan Voia divină, care are tot discernământul faţă de individ şi faţă de ceilalţi. Intelectul asistă fermecat la acest joc divin perfect şi înţelege mult mai multe lucruri acum, când nu mai este apăsat de prejudecăţile şi interesele “persoanei” sale.
De fapt, şi mai uimitor este că, deşi avem cu toţii un ego, noi tot facem Voia divină, dar fără să ne dăm seama. Ego-ul doar se autoiluzionează că are liber-arbitru. Nondualitatea afirmă că Inteligenţa divină decide în toate circumstanţele vieţii noastre. Ce să mai spunem de deciziile inconştiente sau menţinerea în viaţă a trupului, care ne scapă în totalitate?!
Iată explicaţia acestui paradox. (Vezi şi planşa 1, de mai jos.)
1. În mod natural, conform proiectului divin iniţial, intelectul nostru primeşte mereu informaţii şi DECIZII de la Inteligenţa Universală. Este aşa numita inspiraţie sau intuiţie. Nu ştim de ce alegem într-un anumit fel, dar o facem, împinşi de o forţă misterioasă. (În cazul animalelor, se numeşte instinct.)
Nu ne chinuim să ne justificăm deciziile personale, care simţim că sunt corect inspirate de Divinitate. În schimb, ne folosim intelectul pentru a medita la nenumăratele idei impersonale, dintre care unele, ideile pure, sunt nişte adevărate “bijuterii”, mai încântătoare decât plăcerile fizice.
2. În celălalt mod, achiziţionat de omenire după “izgonirea din Rai”, între Inteligenţa universală şi intelect se interpune EGO-ul. Pentru a-şi duce, totuşi, la îndeplinire planurile, Inteligenţa universală trimite informaţii şi impulsuri ego-ului, dar bine gândite, ca la şah, cu câteva mutări înainte. Ea ştie cum va reacţiona ego-ul, fiindcă acesta funcţionează după nişte mecanisme simple, automate, uşor previzibile pentru Inteligenţa supremă. În final, ego-ul va decide cum era de aşteptat şi se va ajunge la acelaşi rezultat dorit de Inteligenţa divină, dar pe o cale mai ocolită.
3. Uneori, Marea Conştiinţă se foloseşte şi de ego-ul celorlalţi din jur sau provoacă anumite evenimente exterioare pentru a ne forţa ego-ul la o anumită alegere. Sunt acele ocazii când devine foarte clar că destinul sau viaţa nu este sub controlul nostru.
Deci în toate variantele, nu există liber-arbitru, ci doar Voinţa Divină. În primul caz, viaţa este mai relaxată, deci suntem mai fericiţi. În celelalte, viaţa e o continuă suferinţă, fiindcă alegerile ego-ului sunt mai proaste (privite retrospectiv) sau forţate.
Pe baza a ceea ce aflăm din tezele nondualităţii, am putea reproşa cu perfidie Divinităţii că de la Ea vin deciziile proaste ale ego-ului! Dar să nu uităm că îi sunt trimise exact sugestiile potrivite lui, pe care le doreşte, căci altfel, le-ar respinge. Ego-ul nu poate fi lăsat liber, fiindcă ar face numai dezastru şi haos. De aceea, uneori este dirijat spre bine cu o blândă subtilitate, dar alteori este împins să-şi pună în practică fanteziile până se lămureşte de efectele lor proaste, ca să şi le scoată singur din cap.
< Sus >
Dacă ne ridicăm la gândirea divină, acolo nu există conceptul de liber-arbitru. Divinitatea l-a inventat special pentru oameni, ca să le dea o anumită senzaţie a vieţii şi un anumit impuls. Nu e greşit să ne simţim liberi cât suntem oameni. Dar putem accepta că libertatea este un concept strict uman, care nu mai există când ne ridicăm vibraţiile suficient de mult. Deci libertatea există şi nu există, în funcţie de nivelul nostru de conştiinţă.
Gândiţi-vă că întreaga civilizaţie actuală are la bază roata. Şi totuşi, nicio civilizaţie din America dinainte de Columb nu cunoaştea roata, deşi savanţii lor trasau hărţi astronomice de mare exactitate, iar inginerii lor construiau foarte mari oraşe. Pur şi simplu, acest concept lipsea din programarea minţii lor. Acelaşi lucru s-ar putea petrece cu conceptul de liber-arbitru individual.
O nouă civilizaţie s-ar putea naşte chiar acum, pe acest Pământ, dacă oamenii şi-ar pierde impresia că sunt liberi, adică separaţi de Voinţa lui Dumnezeu. Viaţa ar merge înainte, cu bune şi cu rele, mult mai puţine rele. Nu s-ar schimba aspectele materiale imediat, ci doar starea oamenilor ar fi extraordinar de bună. Treptat, toate lucrurile s-ar linişti, chiar dacă planeta ar putea manifesta şi unele sinistre naturale. Omenia ar deveni calitatea principală şi criteriul de evaluare al semenilor... Aceasta ar fi revenirea lui Adam şi Eva înapoi în paradis.
< Sus >
«Dumnezeu nu face parte din peisajul uman. Dacă ai fi conştient de cine este Dumnezeu, ţi-ai putea întrerupe viaţa şi apoi s-o reiei, la voinţă. Viaţa nu stă la mila materiei.» (Joel Goldsmith)
Naşterea şi moartea, cele mai importante evenimente, sunt decise de Cel Preaînalt. Ce vrei să faci tu din viaţa ta nu prea contează la nivel cosmic. E un adevăr inconfortabil, care îţi cam dăunează la egou.
Ca să nu te enervezi, atunci hai să acceptăm că unele lucruri pe care le faci pot fi importante pentru semeni şi societate. Dar crezi că Dumnezeu te lasă fără ajutor şi inspiraţie?! Nu, El face echipă cu tine: El este creierul, iar tu, instrumentul de exprimare. Nu mai mult decât un instrument. Ce creativitate ai tu în comparaţie cu Inteligenţa infinită?!
Iar restul acţiunilor “mărunte” ale tale, crezi că eşti liber să le faci oricum?! De pildă, să mergi pe trotuarul acesta sau pe cel de vizavi, e totuna?! Oricând e posibil un eveniment tragic, să zicem că se prăbuşeşte un balcon pe acel trotuar. Crezi că Dumnezeu te lasă să decizi tu singur pe unde să umbli? Nu, El îţi îndrumă paşii, pe tăcute. Şi nu contează dacă eşti credincios sau nu, dacă te rogi sau nu. Dumnezeu te are în grijă oricum.
De unde să ştii tu când te paşte un pericol?! Nu ştii, iar fiecare clipă are un potenţial de pericol, fiecare alegere minoră poate avea consecinţe majore, chiar dramatice. Dumnezeu te veghează, te îndrumă şi decide mereu fără ca tu să bagi de seamă. El este discret şi nu are nevoie de laude când te fereşte de necazuri nebănuite.
El ordonează totul în viaţa ta chiar şi când, aparent, îţi provoacă durere. Doar că tu îţi amplifici durerea prin suferinţă, gândind egocentric că “nu meritai aşa ceva”, că “nu e drept”, că “de ce alţii o duc mai bine” etc. Aşa apare suferinţa adăugată de ego. Dar durerea are rolul ei bine gândit la scară mare, are o cauză şi un scop înţelept. Dacă vrei să le cunoşti şi tu, lasă-ţi ego-ul la o parte şi pune-ţi mintea lui Dumnezeu... Abandonându-te Lui, vei câştiga: seninătate (detaşare), lipsă de suferinţă, înţelegerea conexiunilor, iubire, vei deveni o sursă de inspiraţie pentru cei din jur.
Tu, care crezi că îţi aperi corpul, de multe ori îl agresezi prin grijile tale, care se transpun în blocaje energetice. Iar corpul se zbate neîncetat să deblocheze energiile pe care tocmai tu, “salvatorul corpului”, le-ai obstrucţionat. În fiecare zi eşti atacat de mii de bacterii şi viruşi, iar corpul tău se apără prin metode ingenioase, de care habar nu ai. Dar cine pune la treabă întregul mecanism biologic, cine îi dă vitalitate şi forţă de a rezista agresiunilor de tot felul?! Este Conştiinţa Unică, cea care decide în fiecare clipă ce ar fi mai bine pentru tine. Chiar crezi că tu decizi să fii sănătos sau bolnav?!
«A fi sau a nu fi gol de tine? Aceasta e întrebarea. Prezenţa Sa îţi este suficientă, ce să mai vrei altceva, când deja ai totul? Orice dorinţă ţi se îndeplineşte pe loc, dar nu mai ai nicio dorinţă. Dorinţele sunt “eu”, dar tu nu mai ai un “eu”, decât pe Dumnezeu. Când eşti gol de “eu”, de “pentru mine toate”, în spaţiul acela vine Miracolul. Prezenţa LUI rezolvă totul.» (Marius Ghidel)
Iată cea mai frumoasă veste: poţi să-ţi pierzi ego-ul fără niciun risc. Vei putea face în continuare exact aceleaşi lucruri ca mai înainte, dar mult mai creativ şi relaxat. Nimeni nu va remarca la tine nicio schimbare scandaloasă, vei fi acelaşi om cumsecade. Iluminarea nu este absolut deloc periculoasă, dimpotrivă te scuteşte de multe necazuri inutile.
Şi atunci, dacă tot faci rugăciuni zilnic, cere-i lui Dumnezeu să-ţi ia de pe cap această corvoadă numită ego, care-ţi produce atâta suferinţă psihică! Imploră-L pe Suprem să-ţi scoată afurisitul de ego şi iluzia libertăţii din minte!
«Spune "Da. Nu sunt nimic fără tine. Scapă-mă de ego și fă-mă una cu tine. Sunt aici doar pentru asta. Sunt fără de drum și cale. Tu ești singura mea cale și refugiu." Vino la altar așa - gol.» (Mooji)
< Sus >
Fig.1 Cum ia omul deciziile
Voinţa omului este greşit considerată a fi personală, adică separată, căci ea este o părticică din Voinţa divină. “Persoana” nu există, conform spiritualităţii nondualiste. Dacă trece prin ego (falsa senzaţie de liber-arbitru), Voinţa divină poate avea întârzieri, dar tot se împlineşte.
Iluminatul este cel care foloseşte numai prima cale, inspiraţia venită de la Inteligenţa universală. Faptele şi vorbele sale corespund Voinţei divine pe de-a-ntregul.
În schimb, la omul obişnuit, deseori intervine filtrul egotic. Faptele şi vorbele acestuia sunt impurificate, chiar dacă provin tot de la Inteligenţa supremă. Ele servesc unui scop intermediar, nu pot fi 100% de încredere. Omul rareori se lasă inspirat total, deci Voinţa divină este exprimată într-un mod deviat, precum o lovitură în bilele de biliard.
De obicei, omul funcţionează pe raţiune şi numai ocazional pe intuiţie. (Iar cea mai mare parte dintre evenimente se întâmplă fără ştirea sa.) E nevoie de un adevărat curaj să inversezi raportul: să funcţionezi mereu pe intuiţie şi doar ocazional pe raţiune. Acesta este efectul iluminării. Totuşi, unii oameni, mai ales femeile, au o intuiţie deja bine dezvoltată, pe care ar putea-o lăsa să se manifeste mult mai liber - dacă nu le-ar fi teamă de pierderea controlului sau de părerea altora.
Fig.2 Dumnezeu este simultan Conştiinţă, Inteligenţă şi Energie
Conştiinţa divină are iniţiativa, Inteligenţa universală face proiectul, iar Energia ridică clădirea Universului. Dumnezeu este punctul de intersecţie a Conştiinţei, Inteligenţei şi Energiei universale (vezi fig.2).
Conştiinţa este vidul (guna tamas); Universul sau Energia este plină de procese, fenomene, experienţe (guna raja); Inteligenţa ordonează Energia după voinţa Conştiinţei, armonizează intenţia cu înfăptuirea (guna sattva).
Obs. Conştiinţa supremă mai poartă numele de Iubire necondiţionată. Ea diferă de iubirea sentimentală, care este o energie.
Inteligenţa divină are mai multe aspecte:
- Akasha sau memoria universală;
- Lumea ideilor concrete, legate de alcătuirea şi funcţionarea materiei şi a fiinţelor (de exemplu, a corpului-minte omenesc).
- Lumea ideilor abstracte, relativ independentă, parţial oglindind universul, parţial aducând concepte noi. În zona superioară există ideile abstracte impersonale, pe care filosoful Platon o numea “lumea ideilor pure”, unde nu există interese individuale, ci doar lucrarea divină grandioasă.
Ideile concrete sunt mai grosiere, mai grele, specifice lumii astrale. Ideile abstracte sunt mai rafinate, mai uşoare, specifice lumii mentale.
Fig.3 Subordonarea completă a omului faţă de Dumnezeu
Conştiinţa universală, Inteligenţa universală şi Energia universală fac parte integrantă din Dumnezeul absolut, Creatorul Suprem.
Conştiinţa umană este un punct focal al Conştiinţei universale, căreia îi raportează instantaneu tot ce percepe, ca un feed-back. Conştiinţa umană percepe activitatea corpului (senzaţii), a minţii (emoţii şi idei concrete) şi a intelectului (idei abstracte). Ce percepe ea poartă numele de “conştient” în psihologie. Conştiinţa umană nu-şi dă seama însă, în mod obişnuit, că are contact direct cu Conştiinţa universală.
Inteligenţa divină ia decizii şi le transmite continuu intelectului, care nu poate explica cum îi vin alegerile, dar el manevrează, mai departe, corpul în sensul dorit. Deci toate deciziile nu sunt conştiente, fiindcă nu ştim de unde apar, cum au loc. Chiar dacă ele par logice intelectului, adevăratul raţionament se produce la un etaj suprauman. Când nu par logice, le numim intuiţie sau inspiraţie. Supremul acţionează şi direct asupra minţii şi corpului, pentru a le coordona procesele “inconştiente”.
Diin punct de vedere cibernetic, “conştientul” şi “inconştientul” sunt fluxuri de informaţii amplasate diferit, conform fig.3, adică output şi input în cutia intelect-minte-corp .
< Sus >
Iluminarea spirituală este un proces energetic la care este supus corpul-minte în scopul de a forţa Conştiinţa umană să se întoarcă spre Sine. Sinele este Conştiinţa spirituală sau universală. Este un proces de trezire, de recunoaştere a naturii adevărate a Conştiinţei din noi, de reîntregire cu Totalitatea. Nu ego-ul decide aceasta, iar intelectul doar asistă fermecat. Evenimentul e decis de Sine şi mutaţia de conştiinţă e produsă de o transformare energetică în corpul-minte (de exemplu, ascensiunea energiei Kundalini spre Sahasrara chakra sau alte fenomene energetice inefabile).
Deci iluminarea cuprinde toate cele trei instanţe umane.
Ca transformare:
- Corpul-minte suferă o transformare energetică (U.G. Krishnamurti vorbeşte chiar de un proces biochimic). Totuşi, unii iluminaţi nu au observat nicio modificare psihosomatică evidentă, fiind, poate, prea subtilă.
- Conştiinţa percepe simultan realitatea concretă şi substratul ei abstract, indescriptibil. Rămâne conştientă de conţinutul minţii, dar percepe acum şi realitatea extinsă, aflată dincolo de minte. (Aceasta NU înseamnă abilităţi paranormale! Capacităţile psi sunt manifestări ale corpului-minte.)
- Intelectul îşi pierde ego-ul, simţul separării.
Ca logică:
- Corpul-minte îşi menţine logica “Tot ce există este REAL”. Pentru el nu poate exista nimic închipuit, totul e concret, palpabil.
- Conştiinţa percepe direct faptul că “Totul este atât REAL, cât şi IREAL, în acelaşi timp.”
- Intelectul depune un efort substanţial pentru a îmbina cele două perspective contradictorii. El caută să înţeleagă şi apoi să explice altora ce este iluminarea. Unii iluminaţi refuză să comenteze trăirile lor şi rămân necunoscuţi ca atare, contemplând liniştea.
Ca slogan, putem simplifica astfel:
- Corpul-minte: “Ce este, este.”
- Conştiinţa (după iluminare): “Totul este şi nu este.”
- Intelectul-ego (înainte de iluminare): “Nu accept orice este.”
Desigur, o întrebare pe buzele tuturor ar fi: De ce Dumnezeu ne-a dat un ego dacă tot nu e bun la nimic şi trebuie dizolvat?
Animalele superioare au o minte destul de inteligentă. Dar, la fel ca şi copiii mici, ele încă nu au un intelect cu care să digere ideile abstracte. Şi nu au nici ego, la fel ca şi copiii mici. Poate că rolul apariţiei egoului este formarea şi dezvoltarea intelectului. După perfecţionarea intelectului, ego-ul poate dispărea, ca o schelă îndepărtată după ce clădirea a fost ridicată.
Desigur, acest răspuns ridică o altă nelămurire: foarte puţini oameni se iluminează şi nu neapărat cei mai inteligenţi.
Explicaţie: Creatorul este interesat de Intelectul uman în general, de evoluţia acestui mecanism mental. Divinitatea judecă omenirea ca un organism. Indivizii sunt ca celulele vii dintr-un organism. Pe parcursul mileniilor, omenirea a evoluat ca specie şi moştenirea genetică s-a perfecţionat. Informaţia codificată în ADN despre intelect va da roadele spirituale la timpul istoric cuvenit.
Iluminarea este un proces dirijat de Divinitate după propriile criterii. Deocamdată, este un fenomen rar - i-aş spune, experimental - pentru că nu s-au copt condiţiile generale. Dar vremurile sunt avansate şi tot mai mulţi oameni se trezesc spiritual...
< Sus >
Fig.4 Mecanismul iluminării: Conştiinţa umană se uneşte cu cea universală şi dispare ego-ul
La nivel de Conştiinţă, iluminarea nu este o experienţă. Experienţele vin şi pleacă în minte. Iluminarea este o trezire la ADEVĂRUL INCONTESTABIL. În general, iluminarea nu este un eveniment unic, ci un şir de percepţii tot mai profunde, survenite la diferite momente în timp. De aceea, descrierile pot diferi de la un trăitor la altul. Mă voi inspira din descrierea oferită de Richard Sylvester.
Prima dată, poate apare percepţia neîndoielnică a faptului că totul (lume, corp, intelect) este “ireal”. Totul răsare de nicăieri în spaţiul vid, ca o hologramă. (Holograma este o formă tridimensională din lumină ce reproduce un obiect solid.) Această trăire îl poate descumpăni pe trăitor.
Din fericire, va urma a doua trăire, complementară primeia (lui Richard Sylvester i-a venit după circa un an). Percepi că spaţiul nu este deloc vid, ci plin de Iubire. Ne putem imagina că holograma lumii apare prin autoiluminarea particulelor de Iubire ce umplu tot spaţiul.
Deja avem un paradox: spaţiul creator este atât vid, cât şi plin, simultan.
Prin urmare:
- Dumnezeu Absolut e Vidul creator.
- Creaţia este prea-Plinul de Iubire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu e simultan creator şi creaţie (alt paradox!). Fiecare creatură este Dumnezeu autolimitat ca formă, inteligenţă şi putere, cu o Conştiinţă focalizată.
Percepţia iluminatului că lumea este “ireală” sau “iluzorie” nu are niciun impact asupra lumii înseşi. Ea are propriile legi de funcţionare, la care e supus şi corpul-minte. Etichetele de “ireal”, “iluzoriu” şi confuzia apare doar în intelect, prin contrast cu ceea ce gândea înainte de iluminare, când folosea logica proprie corpului-minte.
La nivel de intelect, în momentul iluminării, dispare “simţul existenţei proprii ca persoană” (simţul liberului-arbitru). Ego-ul este fărâmiţat în gândurile care-l compuneau, ce se risipesc aiurea. Este o transformare radicală. De acum înainte, intelectul va rămâne un canal pentru ideile abstracte, păstrând totuşi amintirile personale. Iluminatul se poate preface perfect că încă este o “persoană”, dar n-o mai crede, se vede ca fiind “ireal” şi doar joacă amuzat rolul de “persoană reală”, putând întreţine şi gânduri personale.
Ulterior iluminării, intelectul, fermecat de transformările perceptive ale Conştiinţei, este obligat să-şi schimbe ideile despre realitate. Totuşi, va fi cam confuz, neştiind cum să împace ideea de “real” cu cea de “ireal”. Conştiinţa se percepe pe Sine ca fiind adevăratul “real”, iar lumea exterioară, ca o aparenţă adăugată şi care ar putea chiar lipsi, deci “ireală”. Singura soluţie la care poate ajunge intelectul este să afirme, aproape jenat de neputinţa logicii, că “totul este, în acelaşi timp, real şi ireal”.
De asemenea, după ce a asistat la dispariţia ego-ului, intelectul iluminatului nu se mai îndoieşte de ideea că el este condus şi inspirat de o Inteligenţă superioară, nicidecum de propriile gânduri. Intelectul renunţă pentru totdeauna la ideea că el ar putea decide ceva vreodată sau că ideile i-ar aparţine.
Numai Inteligenţa divină decide, numai ea creează gânduri noi. Restul sunt gânduri reciclate. Originalitatea fiecărei fiinţe constă în modul cum exprimă şi manifestă fizic diferite gânduri ce preexistă deja în lumea ideilor şi pe care intelectul le recepţionează, prin afinitate (rezonanţă).
Iluminatul Jim Newman: Aparenţele sunt reale ŞI ireale. Cunoscătorul (ego-ul) este complet ireal. Atât de ireal, încât, când se opreşte întâmplarea (prin iluminare), nimic nu s-a întâmplat. Experienţa lui este în întregime ireală. Trecutul n-a existat, timpul e o iluzie. În acest mesaj, nu e nimic pentru “tine” ca persoană: Nu-i nimic solid. Nu există voinţă liberă şi alegere. Nimic nu lipseşte. Nu există viaţă, tu nu ai o viaţă. Nu ai nimic. Tot ce tu crezi este un vis, care a apărut fără motiv şi tot fără motiv poate dispărea, iar când dispare, nimic nu s-a întâmplat. Acesta nu este solid şi cognoscibil. Doar aşa pare în vis. Şi nu are niciun efect asupra “realităţii”, care nu există. E libertate.
< Sus >
Din descrierea pe care iluminaţii o fac despre starea lor psihologică putem desprinde o anumită concluzie importantă. Ea se leagă de modelul triadic al Divinităţii, schiţat mai sus: Conştiinţă-Inteligenţă-Energie.
Iluminatul recapătă Conştiinţa Spiritului său, dar fără a se identifica complet cu Acesta. Rămâne separat pe dimensiunile "Cunoaştere şi Putere spirituală". (În lumea spirituală, cunoaşterea şi puterea se interferează, cunoaşterea chiar este putere.) Priviţi din exterior, mulţi iluminaţi sunt doar nişte "mediumi" ai propriului spirit, iar în rest, par a fi aceiaşi oameni obişnuiţi.
Mai mult decât atât, însuşi Spiritul iluminatului, deşi are Conştiinţa Divină trează, este incomplet realizat pe dimensiunile "Inteligenţă şi Energie divină". Pe acestea din urmă le poate obţine numai prin evoluţie îndelungată în eoni de timp.
Deci Absolutul este imediat accesibil de către om prin iluminare (condiţia de Spirit), dar doar prin componenta "Conştiinţă". Astfel, iluminaţii ne descriu starea de Conştiinţă pură ca fiind: spaţiu infinit fără demarcaţiile aici-acolo sau acum-atunci; fără centre de separare şi deci fără relaţia subiect-obiect. Este o stare paradoxală şi imposibil de conceptualizat de intelectul uman, fiind chiar starea dinaintea Creaţiei.
Pe de altă parte, Spiritul nu cunoaşte toate tainele Creaţiei sau cum să le controleze perfect, adică Inteligenţa şi Puterea sa divină sunt incomplete. Spiritul este Conştiinţă Absolută integrală, dar numai o fracţiune de Cunoaştere şi Putere Absolută.
< Sus >
Revenind la starea dinaintea Creaţiei, nu putem înţelege ACEL Spaţiu primordial prin comparaţie cu spaţiul-timp în care trăim noi, creaturile. Putem spune doar că cele două "spaţii" coexistă, Creatorul şi Creaţia sunt simultane, feţele diferite ale aceleiaşi Realităţi unice.
Din ce spune iluminatul Jim Newman interpretez astfel: În Spaţiul primordial (care este non-spaţiutimp) apare întâi senzaţia de AICI-ACUM, ca un centru diferit de restul Spaţiului. Peste această senzaţie (trăită de Conştiinţa unică, singura care există) se suprapune apoi contracţia energetică numită "eu". Eu (sau ego) se simte ca fiind un centru separat de celelalte obiecte, ce devin (din perspectiva lui) şi ele centre. Se creează astfel senzaţia iluzorie de distanţă dintre subiect (eu) şi obiecte.
Desigur, spaţiul-timp este o iluzie cosmică existentă înainte de apariţia omenirii, bazată pe senzaţia impersonală de "aici-acum". Distanţele fizice există obiectiv, cu sau fără prezenţa unui ego, în aparenţă. Jim face referire la percepţia printr-un filtru egotic, care interpune o "distanţă psihologică" între subiect şi obiect. În momentul iluminării, această distanţă psihologică dispare, obiectul parcă "se lipeşte" de ochi sau alte organe de cunoaştere. Subiectul şi obiectul redevin una.
Deci, nu distanţa fizică dispare, ci acel voal intermediar format din ideile minţii, care împiedica "vederea clară". Dar acel voal nu este doar abstract-simbolic, ci dă o senzaţie concretă când este eliminat. Privirea rămâne fascinată de frumuseţea pe care o vede acum peste tot, în toate obiectele şi fiinţele. Iluminatul nici nu poate absorbi toată frumuseţea care ţâşneşte de pretutindeni şi faţa lui radiază o uimire copilărească...
Fig.5 Apariţia, din Spaţiul primordial, a ego-ului în
spaţiu-timp
a) În Spaţiul primordial, Conştiinţa respectă definiţia mistică "un cerc cu centrul pretutindeni şi cu circumferinţa nicăieri". Fiecare Conştiinţă este ca o SFERĂ ce cuprinde tot Spaţiul şi totuşi are "ceva" special (ceea ce în cartea "Viaţa impersonală" se numeşte Atribut Divin unic, iar eu numesc nucleu de Spirit). În desen, am simbolizat nucleele spirituale ca nişte puncte negre; între ele nu există relaţii, ci doar comuniune absolută.
b) Odată cu apariţia spaţiului-timp, Conştiinţa devine un PUNCT separat de restul. Centrul său este numit "aici-acum". Această Conştiinţă devine apoi umană sau egotică. Între punctele de conştiinţă egotică se stabilesc relaţii, existând o "distanţare psihologică".
Trecerea de la Spaţiul primordial (necreat) la spaţiul-timp (creat) este o contracţie multiplă a Conştiinţei unice. În desen, se vede că nucleele de Conştiinţă rămân nemişcate în Spaţiul primordial şi numai acea contracţie energetică creează o altă realitate: lumea fiinţelor şi obiectelor separate, ce stabilesc relaţii între ele. Totuşi, contracţia energetică nu afectează cu nimic Spaţiul primordial, ea fiind iluzorie, un joc cosmic.
c) Prin urmare, un Spirit încarnat poate fi simbolizat ca fiind o Conştiinţă simultan SFERICĂ (divină), cât şi PUNCTIFORMĂ (egotic-umană). Prin diverse metode, omul îşi poate diminua ego-ul, ceea ce se traduce grafic prin dilatarea sa. Totuşi, expansiunea nu va putea egala niciodată Infinitul. Doar prin spargerea ego-ului (fenomen numit şi iluminare sau trezire sau recunoaştere spirituală) percepţia va redeveni pură, neumbrită de contracţia egotică. Ego-ul este un personaj de vis care pare a avea consistenţă doar cât durează visul.
Acest "ego" (care este tot o senzaţie) atrage în jurul său gânduri ce devin
"personale", adică un fel de proprietate a ego-ului. Ego-ul vrea să posede tot
mai multă avere, iubire personală ori cunoştinţe. O face pentru că se simte
vulnerabil, nesigur, neîmplinit şi vrea să-şi acopere frica şi lipsa. Şi de
aici, multitudinea de probleme în care omul se bagă singur... Aceste dorinţe
nesăţioase încetează imediat când ne dăm seama (ne trezim spiritual, recunoaştem) că "eu" nu există, ci este doar o senzaţie provocată de Nimeni în
Spaţiul primordial.
Poate că alţi iluminaţi prezintă alte scenarii despre lume şi Absolut... Jim Newman spune că unii maeştri şi-au dezvoltat într-atât detaşarea de lume, încât nu mai au absolut deloc frici, nici măcar de moarte. Spre deosebire de aceia, Jim recunoaşte că el încă mai are frici (rămase în mecanismul corp-minte), poate nu cu aceeaşi intensitate ca înainte de Trezire. În cazul său şi al multora, iluminarea a fost ca un fâsâit, ca o implozie, ca o stingere, ca o revenire la normalitate...
Diferenţele dintre iluminaţi apar pentru că rulează programe diferite în creierele lor, dar mai ales fiindcă spiritele lor au ranguri evolutive diferite şi performanţe diferite ca Inteligenţă Divină şi Putere Divină. De pildă, unii iluminaţi au un limbaj mai elevat, alţii sunt mai afectuoşi, unii au puteri spectaculoase, alţii ne pot lămuri mai clar, unii ne pot transforma energetic, alţii se pricep să transmită fiorul mistic prin artă, iar lista poate continua...
< Sus >
Răzvan A. Petre
25 aprilie 2020